Numărul 2 / 2003

Protecţia juridică a programelor pentru calculator în uniunea europeană. o analiză a directivei consiliului comunităţilor europene 91/250/CEE 

 

Cătălin Ştefan RUSU

                                                           LLB, LLM, Universitatea ”Babeş-Bolyai” Cluj Napoca

MA, Utrecht University

 

 

Abstract: Legal Protection of Computer Programs within the European Union. An Analysis of the European Communities’ Council Directive 91/250/EEC. Computer software is a collection of items and materials associated with the development and operation of a computer program, but which does not include computer hardware. The items which become a part and parcel of computer program can be termed as elements of a computer program. There are, technically, many kinds of elements in a computer program which form the part of the program. Thus, computer software can be regarded as a diverse phenomenon.

The article at hand approaches the issue of the legal protection of computer program within the European Union, in the context of the internationalization of economic relations. In circumstances as such, the software industry evidently calls for intensive support and proper legal protection. The European Communities' Council's Directive 91/250/CEE gives, in this respect, essence to the general tendencies of repressing the software piracy phenomenon. This article provides an analysis of the European approach of the above stated issues and a parallel overview of the Romanian relevant legislation.

Under these premises we believe that the documents analyzed in the following lines provide a rather unique and effective legal response to the problems encountered by the fast developing, ever changing software industry.

 

 

1. Introducere

            Programele pentru calculatoare, fie că sunt programe de bază, fie că sunt programe de aplicaţii, sunt produse ale activităţii creatoare a omului. Am ales ca tema de studiu protecţia juridică a programelor pentru calculator având în vedere urmatoarele raţiuni: de la bun început trebuie constatat faptul că importanţa economică a industriei de software[1] este azi un fapt ce ţine de domeniul evidenţei. La fel, e un fapt de notorietate că realizarea programelor pentru calculator este o muncă laborioasă, care necesită profesionişti bine instruiţi şi, de asemenea, importante resurse materiale[2]. Astfel, programul pentru calculator s-a impus în conştiinţa producătorilor şi a consumatorilor ca o entitate distinctă, ca o operă aparte[3].

            Potrivit celor arătate în considerentul 3 al preambulului Directivei 91/250/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene se poate concluziona că importanţa tehnologică a software-ului e cu atât mai mare cu cât informatizarea cuprinde sfere tot mai ample ale vieţii economice şi sociale. În aceste condiţii, producţia de software se cere în mod evident încurajată şi protejată, pentru ca în absenţa unei protecţii legale eficiente, investiţia de resurse financiare, umane etc. în acest domeniu rămâne deloc benefică şi cu atât mai puţin interesantă, toate acestea, cu consecinţele de rigoare.

            Internaţionalizarea relaţiilor economice este un fenomen ce se desfasoară la scară planetară, implicând şi România. La scara continentala, asistăm la un proces accelerat de integrare europeană, la care România şi-a arătat intenţiile de a lua parte în mod activ. Printre aspectele pe care le implică participarea României la amintitul proces, de subliniat rămâne alinierea legislaţiei noastre la o legislaţie modernă, europeană, fapt care ar determina în cele din urmă o creştere considerabilă a interesului marilor companii în a investi în România.

În contextul alinierii legislaţiei României la “standardele comunitare”[4], demersul nostru urmăreşte analizarea legislaţiei comunitare în domeniul protecţiei legale a programelor pentru calculator. Ca atare, fără pretenţia de a epuiza subiectul, vom încerca o analiză a viziunii europene privind protecţia juridică a programelor pentru calculator, concretizată prin adoptarea, în 14 mai 1991, a Directivei 91/250/CEE[5] a Consiliului Comunităţilor Europene.

 

2. Contextul adoptării Directivei 91/250/CEE

În 1985, Comisia Comunităţilor Europene a publicat ”Cartea Albă” consacrată ”Realizărilor Pieţei Interne”[6] ocazie cu care a enunţat o serie de obstacole în calea liberei circulaţii, în general, şi a liberei circulaţii a mărfurilor, în special. Arătând că în lipsa unor reglementări comune, normele diferite din Statele Membre în domeniul proprietăţii intelectuale sunt sussceptibile a constitui un obstacol în calea desfăşurării comerţului intra-comunitar[7], Comisia şi-a făcut cu această ocazie cunoscută intenţia de a armoniza legislaţiile naţionale, divergente de cele mai multe ori, în ceea ce priveşte sectorul proprietăţii intelectuale şi implicit în ceea ce priveşte protecţia juridică a programelor pentru calculator.[8]

            Este aproximativ aceeaşi perioadă în care Statele Membre ale Comunităţilor Europene s-au găsit în faţa unui fenomen absolut nou, pe care l-au denumit pirateria software. Cotele alarmante la care a ajuns acest fenomen riscă să asfixieze o industrie apreciată de mulţi ca vitală. Această practică a fost favorizată de o legislaţie ambiguă, sau în unele cazuri inexistentă, precum şi de divergenţele notabile dintre legislaţiile naţionale.

            Acesta este contextul în care Comisia a prezentat simultan Consiliului şi Parlamentului, în 1989, propunerea pentru o directivă privind programele pentru calculator[9]. În ideea stimulării competiţiei / concurenţei şi în consecinţă a progresului tehnic, s-a arătat că în cazul programelor pentru calculator şi în contextul dreptului de autor, producători diferiţi pot realiza în mod independent programe similare sau chiar identice în funcţionalitate, protejabile din punct de vedere legal. Se înlătură astfel posibilitatea instituirii unui aşa-zis monopol în contextul avut în discuţie. Propunerea sublinia nevoia realizării amintitei armonizări a legislaţiilor naţionale, considerentul 4 al preambulului Directivei, adaptat ulterior, arătând că ”diferenţele...din legislaţiile Statelor Membre au efecte negative directe asupra funcţionării Pieţei Comune...”[10].

            Procesul de adoptare a directivei în discuţie a stârnit înfocate dezbateri, în functie de scopurile urmărite, cei interesaţi alăturându-se uneia din cele două mari grupări de producători în domeniu, formate: SAGE (Software Action Group for Europe) şi ECIS (European Committee for Interoperable Systems). Aceste dispute, traduse în domeniul tehnologic prin termenii Open Systems vs. Proprietary Systems, au gravitat în principal în jurul problemelor decompilării (descompunerii) sau în jurul a ceea ce specialiştii numesc reverse engeneering[11]. În cadrul amintitelor dezbateri s-au avut în vedere diferitele posibilităţi de protejare legală a programelor pentru calculator, varianta aleasă prin adoptarea Directivei 91/250/CEE fiind considerată cea optimă.[12]

            În consecinţă, Directiva 91/250/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene a fost adoptată la 14 mai 1991, în temeiul articolului 100A al Tratatului de la Roma privind instituirea Comunităţii Economice Europene (în prezent articolul 95 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene [13]).

 

3. Structura Directivei

            Directiva 91/250/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene, privind protecţia juridică a programelor pentru ordinatoare[14], are o structură formată dintr-un preambul şi unsprezece articole.

            Dacă preambulul prezintă pe larg fundamentele (art. 100A al Tratatului de la Roma, actualul art. 95 al Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene, propunerea Comisiei[15], cooperarea Parlamentului European[16], precum şi avizul Comitetului Economic şi Social[17]) şi considerentele ce au stat la baza adoptării acestui act normativ, cele unsprezece articole tratează fiecare în parte probleme cum ar fi: obiecul protecţiei (art. 1), calitatea de autor al programului (art. 2), beneficiarii protecţiei (art. 3), actele supuse unor restricţii (art. 4), excepţiile de la actele supuse unor restricţii (art. 5), descompunerea (art. 6), măsurile de protecţie specială (art. 7), durata protecţiei (art.8), menţinerea altor dispoziţii legale (art. 9) şi dispoziţii finale (art. 10 şi 11).

 

4. Obiectivele Directivei

            Ca orice act normativ, Directiva încearcă să concilieze două interese doar aparent divergente: interesul particular şi interesul social, căutând un echilibru cât mai just între conceptele de sub-protecţie supra-protecţie, între interesele producătorilor şi utilizatorilor de software. Astfel, cele două obiective fundamentale ale iniţiativei legislative, cocretizată ulterior prin adoptarea Directivei au fost:

• prevenirea utilizării şi multiplicării ilegale a produselor software (”pirateria soft”) în cadrul Statelor Membre ale Uniunii Europene, asigurând un nivel adecvat de protecţie legală producătorilor de programe pentru calculator;
• promovarea liberei circulaţii a produselor software pe teritoriul comunitar, pe baza unei legislaţii omogene şi, în acest context, crearea condiţiilor favorabile pentru ca economia comunitară să profite de existenţa unei pieţe unice.

Ecoul acestui demers a depăşit însă cadrul comunitar. Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS: Austria, Finlanda, Elveţia, Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Suedia) au găsit şi ele oportună alinierea la o legislatie comună.

 

4.1. Alinierea legislaţiei României în acest domeniu, la normele comunitare

            În contextul menţionat mai sus, s-a ajuns la o situaţie în care celelalte state europene (ne referim la ţările fostului bloc comunist) să fie puse în situaţia de rămâne izolate, de fapt şi de drept, în eventualitatea în care nu vor adopta reglementări compatibile cu normele europene. De aici, nevoia alinierii legislaîţei României în domeniul analizat, la normele comunitare; ca atare, regulile formulate în Directiva 91/250/CEE au fost preluate în Legea română privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr. 8/1996[18].

            România a semnat Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte, Acord ratificat prin Legea nr. 20/1993, din 6 aprilie 1993. Potrivit art.70 din acordul semnat, România şi-a asumat obligaţia armonizării legislaţiei, între altele, în domeniul proprietăţii intelectuale. Or, armonizarea legislaţiei se realizează în primul rând prin însuşirea Directivelor comunitare. Din acest punct de vedere, la această dată, există o concordanţă între legislaţia internă din România, în domeniul proprietăţii intelectuale şi Directivele comunitare în domeniu. Cu referire la protecţia programelor pentru calculator, Directiva 91/250/CEE e practic cuprinsă aproape în totalitate în textul legii române 8/1996.[19]

 

5. Principiile enunţate în Directivă

            O primă variantă atitudinală posibilă cu privire la protecţia juridică a programelor pentru calculator, este cea a nereglementării unei astfel de protecţii, pe motiv că programele pentru calculator fac parte din lumea ideilor neprotejabile[20]. Nu considerăm însă oportună, în actualul context, anterior dezbătut, o astfel de poziţie, din considerente ce ţin de domeniul evidenţei.

            În fazele incipiente ale proiectului de directivă, Comisia a încercat să identifice fundamentul unei protecţii legale acordată programelor pentru calculator. S-au luat în considerare: protecţia prin intermediul brevetelor / patentelor, protecţia prin intermediul legislaţiei contractuale şi protecţia prin dreptul de autor.

            Mai întâi s-a considerat că prea puţine programe indeplinesc conditiile necesare pentru a putea fi brevetate. Legislaţiile Franţei, Germaniei (într-o fază ceva mai recentă), Austriei, Italiei, Olandei, României etc., precum şi jurisprudenţa din aceste state sunt axate pe ideea neacceptării brevetării programelor pentru calculator[21].

            Apoi, s-a constatat că protecţia prin intermediul legislaţiei contractuale ar fi păcătuit prin reglementarea exclusiv pe cale contractuală a utilizării şi multiplicării produselor software. Pe bună dreptate, o astfel de abordare ar fi fost eficientă doar în situaţia în care ar exista relaţii directe între autorul produsului şi utilizatorii acestuia. În condiţiile în care astfel de relaţii nu există, sau când puterea economică a părţilor contractante e disproporţionată, o soluţie de acest gen este lipsită de eficienţă.

            În prezent există o tendinţă de generalizare a protecţiei programelor pentru calculator în cadrul dreptului de autor, dar disputele pe marginea problemei sunt departe de a fi încheiate. Această tendinţă este conformă atât cu recomandările făcute de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cât şi cu cele ale Consiliului Comunităţilor Europene[22]. O precizare o considerăm însă necesară: după cum vom arăta într-un paragraf subsecvent, protecţia programelor pentru calculator prin intermediul dreptului de autor, nu exclude existenţa unor alte mijloace reziduale de protecţie. Prin urmare, după cum vom detalia în cele ce urmează, de exemplu, protecţia prin dreptul de autor poate coexista cu protectia prin intermediul brevetului.

            După cum se arată în considerentul 6 al preambulului Directivei 91/250/CEE şi în art. 1 al aceluiaşi act normativ, baza adoptată pentru protecţia juridică a programelor pentru calculator a fost dreptul de autor[23]. Trei considerăm că sunt argumentele esenţiale în alegerea acestei poziţii:

• există analogii evidente între producţia şi difuzarea programelor pentru calculator, pe de o parte, şi cea a lucrărilor ştiinţifice, literare şi artistice, pe de altă parte;
• legislaţia europeană era, la momentul adoptării directivei, şi cu privire la dreptul de autor, deja stabilă şi relativ omogenă, datorită unor convenţii internaţionale larg acceptate (Convenţia de la Berna[24], Convenţia de la Roma[25] etc.[26]);
• unele State Membre ale Comunităţilor Europene au adoptat în anii ’80 o legislaţie privind protecţia programelor pentru calculator bazată pe copyright (Marea Britanie, Franţa, Danemarca etc.) care s-a dovedit eficientă în limite naţionale. În acest sens, majoritatea sistemelor de drept, deşi nu fără ezitări, au adoptat sistemul de protectie al programelor pentru calculatoare, în cadrul dreptului de autor. Se recunoaşte totuşi că, în lipsa unor norme speciale, dreptul de autor nu ofera programelor pentru calculator satisfacţie deplină şi o protecţie eficace, că dreptul de autor se aplică, în cazul programelor pentru calculator, deformat şi îndeplineste, în fapt, rolul brevetului[27], motiv pentru care doctrina s-a declarat, destul de ferm, în favoarea unei protectii speciale. Până în prezent, doar Belgia a adoptat o lege specială separată pentru protecţia proogramelor pentru calculator.

Protecţia programelor pentru calculator în cadrul drepturilor de autor, deşi nu este la adapost de critici, este totusi preferată[28].

 

6. Noţiunea de program pentru calculator

            Deoarece Directiva e un act normativ având caracterul unui îndrumar pentru legislativul Statelor Membre, ea s-a dorit cât mai flexibilă pentru a permite o cât mai facilă adaptare a legislaţiilor naţionale. Textul Directivei exprimă, aşadar, mai degrabă spiritul comun unor legi diferite în literă.

În lumina prevederilor considerentului 7 din preambulul Directivei, termenul ”program pentru ordinator” vizează ”programele sub orice formă, inclusiv cele încorporate materialului,..., lucrările pregătitoare[29], de concepţie, care conduc la dezvoltarea unui program...”.

            Programul pentru calculator nu a primit încă o definiţie unitară în doctrină. Considerăm că între toate definiţiile, atribuite noţiunii de program pentru calculator, încercate în doctrină, cea mai consistentă ni se pare a fi cea dată în cadrul lucrărilor pentru elaborarea Directivei 91/250/CEE, de către Consiliul Comunităţilor Europene: ”programul pentru calculator este un ansamblu de instrucţiuni având ca scop permiterea executării unor funcţii de către un sistem de tratare a informaţiilor numit calculator[30].

            Legea română în domeniul dreptului de autor, nr. 8/1996, nu defineşte programul pentru calculator, dar în art. 72, precizează obiectul protecţiei[31].

            Chiar dacă unele legislaţii aleg să definească clar această noţiune (de pildă în Spania, Franţa şi Germania), iar celelalte state nu urmează un astfel de exemplu, s-a arătat că patru sunt componentele importante ale programelor pentru calculator, care au legatură cu protecţia acestuia: materialul de concepţie pregătitor, codul-sursa, codul-obiect şi manualul de utilizare[32].

În doctrină s-a pus problema de a şti ce semnifica notiunea de look and feel şi dacă acesta este protejat prin dreptul de autor. Look and feel reprezintă combinaţia mai multor elemente cum ar fi: afisaje vizuale, formate de intrare, elemente audio, alte modalitati de interacţiune dintre utilizator şi calculator. Butoanele, icon-urile (pictogramele), textele, fotografiile, ferestrele, zonele de introducere a datelor, meniurile, determină un anumit look al programului pentru calculator. Look and feel reprezintă însă mai mult decât modul în care "arată" un program. Felul în care sunt organizate datele, uşurinţa de folosire, legăturile de la o secţiune la alta a programului respectiv, modul în care programul reacţionează la acţiunea utilizatorului, modul în care utilizatorul este ajutat atunci cand este în dificultate, generează pentru utilizator un anumit mod de "a simţi" programul respectiv. Prin look and feel înţelegem ansamblul a ceea ce vede şi simte un utilizator atunci când foloseşte un program. Protecţia prin drept de autor ceea ce denumim look and feel este o problemă controversată în doctrina şi practica juridică internaţională. Nici în Statele Unite ale Americii, unde doctrina şi practica juridică în domeniul protecţiei programelor pentru calculator este cea mai dezvoltată, nu există un punct de vedere unitar. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, look and feel este o expresie a programelor pentru calculator ce trebuie protejată. Astfel, un utilizator alege dintre două programe care practic au aceleaşi funcţii, acel program care îi creează un anumit confort, o anumită uşurinţă de utilizare, o anumită stare. Ceea ce determină alegerea este look and feel-ul acestor programe. În situaţia în care, un alt producător ar realiza programe avand un look and feel identic sau cu un grad foarte mare de asemănare, chiar folosind un limbaj de programare diferit, este evident că şi-ar crea un avantaj dintr-o situaţie în care nu a investit şi nu a depus nici un efort creativ.

 

7. Analiza propriu-zisă a prevederilor Directivei

7.1. Obiectul protecţiei

            În art. 1 par. 1, consacrat obiectului protecţiei, se prevede că Statele Membre vor proteja programele pentru ordinatoare ca opere literare şi artistice[33]. După cum am menţionat şi argumentat mai sus, această protecţie este una în cadrul dreptului de autor, conform prevederilor Convenţiei de la Berna. Drept urmare, nu ne vom mai ocupa de acest aspect în cele ce urmează.

            În ceea ce priveşte protecţia programelor pentru calculator, ca opere literare şi artistice în inţelesul Convenţiei de la Berna, această stipulaţie trebuie privită în sensul protejării programelor în acelaşi mod cu amintitele opere. În nici un caz nu trebuie să se procedeze la o asimilare a programelor pentru calculator în cadrul operelor literare şi artistice. Şi acest lucru pentru simplul fapt că termenul de ”asimilare” poate sugera o identificare a celor două categorii de opere. Din acest raţionament derivă probabil şi reticenţa specialiştilor în a lucra cu termenul de ”asimilare”[34].

            Conform par. 2 al art. 1, protecţia e asigurată oricărei forme de exprimare a programului, ideile şi principiile care stau la baza programului neputând forma obiect de protecţie în cadrul dreptului de autor. Avantajul menţiunii că protecţia e asigurată oricărei forme de exprimare a programului rezidă în faptul că se înlătură posibilitatea interpretării momentului în care programul devine operă protejabilă[35]. Pe de altă parte însa, imposibilitatea protejării ideilor şi principiilor, ni se pare firească, din moment ce acestea nu constituie în sine o ”materializare sau o expresie”, iar Directiva protejează orice formă de expresie a unui program pentru calculator.

În considerentul 11 din preambulul Directivei se introduce noţiunea de interfaces, definind astfel dispozitivele, regulile şi convenţiile cu ajutorul cărora, un element al sistemului de calcul comunică cu altul (sau cu utilizatorul), elementele având caracteristici diferite[36]. Această interconexiune şi interacţiune între elementele amintite, legătura logica şi fizică dintre ele fiind denumită ”interoperabilitate”, e necesară pentru a permite funcţionarea completă a tuturor elementelor programului. Cu toate acestea, ideile care stau chiar la baza acestor ”interfeţe”, nu pot fi protejate prin dreptul de autor. Cu atât mai mult, protecţia nu poate fi oferită nici ideilor şi principiilor ce stau la baza logicii algoritmilor şi limbajelor programărilor.

            Par. 3 al primului articol stipulează că un program pentru calculator e protejat dacă este original. Condiţia originalităţii e singura care trebuie îndeplinită pentru a beneficia de protecţie, în sensul că nu trebuie să se aibă în vedere nici o evaluare a calităţii sau valorii estetice a programului[37].

            Conform părerii unor autori, originalitatea trebuie cautată la nivelul textului programului, scris într-un anumit limbaj. Alţi autori au încercat să plaseze originalitatea programelor la nivelul compoziţiei. În ultima instanţă, s-a arătat ca în orice problemă de programare, există o posibilitate de alegere, ceea ce permite o rezolvare mai mult sau mai puţin clară a problemei originalităţii[38].

            Concluzionând, arătăm că criteriul originalităţii este prin urmare unicul ce trebuie avut în vedere pentru protejarea operei. Condiţia noutăţii, întâlnită la brevete, nu are relevanţă, în acest caz, în ceea ce priveşte protecţia[39].

 

7.2. Calitatea de autor şi drepturile inerente acestei calităţi

            Conform art. 2 al Directivei este autor al programului persoana fizică, grupul de persoane fizice ce au creat programul, sau persoana juridică considerată ca fiind titular al dreptului, potrivit legislaţiei naţionale.

            În unele legislaţii[40], persoana juridică nu poate avea calitatea de autor al unui program pentru calculator. Directiva vorbeşte, însă când se referă la persoanele juridice, de calitatea de titular al dreptului. Intrăm aici pe tărâmul problemei titularilor drepturilor patrimoniale şi morale, problemă ce o vom analiza în cele ce urmează. De asemenea, de remarcat rămâne că Directiva lasă în seama legislaţiilor naţionale stabilirea calităţii de beneficiar al protecţiei (art. 3).

            Calitatea de autor al unui program pentru calculator îi conferă persoanei în cauză două categorii de drepturi: morale şi patrimoniale. Fără a intra în detalii, arătăm că drepturile morale în discuţie constau în: dreptul de a decide dacă, când şi în ce mod va fi adus programul la cunoştinţa publică (cu anumite limitări în ceea ce priveşte realizarea programului în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu), dreptul de a atribui un nume programului, dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei.

            Ni se pare logică eliminarea din rândul drepturilor morale recunoscute autorilor a dreptului de retractare. E firesc să fie aşa, din moment ce raţiunea unei astfel de prevederi are în vedere protejarea utilizatorilor, retractarea nefiind posibilă nici măcar cu despăgubirea acestora. De asemenea, cesiunea dreptului de utilizare nu presupune şi transferul dreptului de autor.

            Vorbind de drepturile patrimoniale, art. 4 al Directivei mentionează că titularul are urmatoarele drepturi:

• de a reproduce permanent sau provizoriu un program (se supun autorizării titularului dreptului şi operaţiunile de reproducere în vederea încărcării, afişării, stocării etc. a programului);
• de a traduce, transforma, adapta programul. Se supun autorizării titularului dreptului şi reproducerile produsului derivat obţinut;
• de a distribui sau a permite locaţiunea către public a programului. Ce este de remarcat este că prima vânzare a unei copii a programului pentru calculator în cadrul Comunităţii, de către titularul dreptului, sau cu consimţământul său, epuizează dreptul de distribuţie a acestei copii în cadrul Comunităţii[41].

Exercitarea drepturilor patrimoniale de autor nu ridică nici o problemă în cazul autorilor liberi, ei putându-şi exercita drepturile morale şi patrimoniale de autor, personal sau prin intermediul organismelor de gestiune colectivă.

În cazul în care programul pentru calculator a fost realizat de unul sau mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ori după instructiunile celui care angajează, două ipoteze pot fi luate în calcul:

• în lipsa unei convenţii contrare, exercitarea drepturilor patrimoniale de autor aparţine persoanei care a angajat autorul / autorii programului;
• dacă autorii programelor şi cel ce a făcut angajarea au convenit asupra modului de exercitare a drepturilor patrimoniale de autor, aceasta se va face potrivit convenţiei[42].

În litera textului Directivei, art. 2, par. 3, exercitarea drepturilor patrimoniale de autor de către angajator constituie regula, iar existenţa unei convenţii contrare constituie excepţia[43].

Consecinţele distingerii persoanei ce exercita drepturile patrimoniale sunt importante sub mai multe aspecte, respectiv: al drepturilor băneşti ce se cuvin autorului, al titularului acţiunii în contrafacere; al modului în care se face dovada cesiunii şi posibilitatea dovezii contrare; al raporturilor dintre autorii programului şi persoana care angajează etc..

O ultimă problemă în contextul calităţii de autor şi a drepturilor inerente acestei calităţi este cea a programelor generate de calculator. Aceasta este o chestiune care, din raţionamente inexplicabile a fost omisă în redactarea textului Directivei. De menţionat rămâne că doar legea daneză face referire la această problemă, atribuind calitatea de autor ”persoanei care a aranjat ca lucrarea să fie generată”, înţelegându-se probabil prin termenul ”a aranja”, faptul furnizării specificaţiilor, stabilirii parametrilor etc..

 

7.3. Excepţiile de la actele supuse unor restricţii

Conform prevederilor art. 5 al Directivei, se aduc o serie de limitări drepturilor patrimoniale de autor în cazul programelor pentru calculator. Acestea ar putea fi grupate după cum urmează:

• limitările privind utilizarea programului conform destinaţiei. Autorizarea titularului dreptului nu mai e necesară pentru reproducerea, traducerea etc. a programului dacă utilizatorul e deţinătorul legal al unei copii a programului, dacă efectuarea acestor acte nu a fost interzisă printr-o convenţie contrară, şi dacă realizarea acestor acte e necesară pentru a permite utilizarea conform destinaţiei a programului, ori corectarea erorilor acestuia[44].

Surprinzător este faptul că prevederile considerentului 17 din preambulul Directivei se contrazic cu cele ale art. 5 al aceluiaşi act normativ, în privinţa posibilităţii deţinătorului drepturilor, de a limita prin contract dreptul utilizatorului legal de a realiza operaţiuni de încărcare, rulare, afişare etc., care implică reproducerea sau modificarea codului. Desigur,  această problemă nu ar fi foarte importantă: este evident că şi producătorul are interesul ca orice cumpărător legal să poată folosi programul. Dar art. 5, par. 1 se dovedeşte în continuare nebulos. După ce admite condiţii contractuale restrictive, continuă astfel: ”actele prevăzute la art. 4, punctele a) şi b) nu necesită autorizarea titularului atunci când aceste activităţi sunt necesare pentru utilizarea programului de către cumpărătorul său legal, într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor”[45]. Nu se defineşte exact nici termenul ”cumpărător legal” (cei care cumpără programul sau şi cei care, în virtutea unei înţelegeri, au dreptul de a-l utiliza?), nici expresia ”mod conform destinaţiei sale” (destinaţia poate fi stabilită de autor sau de utilizator?), şi mai ales noţiunea de ”corectare a erorilor”;

• limitările privind copia de rezervă pentru arhivă sau siguranţă (art. 5 par. 2), copie ce poate fi realizată fără autorizarea autorului, în măsura în care e necesară pentru asigurarea utilizării programului[46];
• limitările privind observarea , studierea, testarea funcţionării programului. Conform art. 5 par. 3 aceste operaţiuni pot fi întreprinse fără autorizarea titularului dreptului, pentru a determina ideile şi principiile ce stau la baza oricărui element al programului. Raţiunea introducerii acestei prevederi rezidă în idea permiterii corectării şi dezvoltării produselor din această categorie.

Acest paragraf  nu-l considerăm important în sine; de altfel, în practică, este posibil a se interzice astfel de acte, doar conjugat cu prevederile legale cu privire la decompilare, problemă ce o vom analiza în cele ce urmează. Paragraful în cauză a fost introdus în textul Directivei la cererea Parlamentului, pentru a permite explicit acest pas necesar, înaintea unei eventuale decompilări.

 

7.4. Decompilarea (Descompunerea)

            Potrivit art. 6, par. 1, descompunerea sau decompilarea constă în obţinerea unor informaţii necesare interoperabilităţii unui program pentru ordinator[47], creat în mod independent, cu alte programe.

            Majoritatea autorilor tratează problema descompunerii programelor pentru calculator sub titlul limitărilor aduse dreptului de autor. Fără a desprinde problema decompilării din acest context, şi achiesând la opinia conform căreia şi descompunerea constituie o limitare a amintitului drept, preferăm o analiză separată a acestei chestiuni, datorită importanţei şi problemelor pe care le ridică.

            Astfel, conform art. 6, par. 1 al Directivei, în cazul descompunerii, autorizarea titularului drepturilor nu este solicitată, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiţii:

• actele de reproducere / traducere sunt săvârşite de beneficiarul unei licenţe, sau de o persoană având dreptul de a utiliza o copie a unui program;
• informaţiile necesare interoperabilităţii nu au fost uşor şi rapid accesibile persoanelor vizate mai sus;
• actele sunt limitate la părţile programului de origine, necesare interoperabilităţii.

Aceste informaţii, astfel obţinute:

• nu pot fi utilizate în alte scopuri, decât la realizarea interoperabilităţii;
• nu pot fi comunicate altor persoane, în afară de cazurile în care comunicarea se dovedeşte necesară interoperabilităţii;
• nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea, ori comercializarea unui program, a cărui executare e fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor autorilor[48].

Potrivit paragrafului final al art.6 al Directivei 91/250/CEE, şi respectând prevederile aplicabile ale Convenţiei de la Berna, descompunerea programului fără autorizarea autorului nu e permisă dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu titularului dreptului de autor sau exploatării normale a programului pentru calculator. Acest paragraf a fost considerat în unele State Membre ca fiind prea vag. S-au avut în vedere în acest sens termeni ca: ”prejudicii nejustificate”, ”interese legitime”, ”utilizare normală” etc., şi a fost în consecinţă ignorat (de exemplu în: Olanda, Marea Britanie, Austria, Finlanda, Suedia).

S-a considerat că există trei argumente semnificative datorită cărora decompilarea este permisă:

• asigurarea interoperabilităţii şi menţinerea unei concurenţe loiale;
• menţinerea ideii de dihotomie prin asigurarea că prin protecţia asigurată programelor pentru calculator, prin intermediul drepturilor de autor, nu se încalcă exerciţiul altor drepturi de proprietate care ar putea exista;
• în situaţii rare, decompilarea constituie un element indispensabil pentru utilizarea corespunzătoare a programului[49].

 

7.5. Măsuri speciale de protecţie

Măsuri speciale de protecţie sunt prevăzute la art. 7 al Directivei, care prevede că Statele Membre sunt obligate, conform legislaţiilor lor naţionale, să aplice sancţiuni împortiva persoanelor care săvârşesc unul din următoarele acte:

• pun în circulaţie copia unui program de ordinator ştiind că săvârşesc un act ilicit;
• deţin, în scopuri comerciale, o copie a unui program, cunoscând că săvârşesc un act ilicit;
• pun în circulaţie sau deţin, în scopuri comerciale, orice mijloc având drept unic scop să faciliteze suprimarea neautorizată, sau neutralizarea oricărui dispozitiv tehnic, eventual folosit pentru a proteja un program de ordinator[50].

În acest sens orice copie ilicită a unui program pentru ordinator, sau orice mijloc vizat de art. 7, par. 1, pct. c) al Directivei, pot fi sechestrate potrivit legislaţiei fiecărui Stat Membru în parte. Rămâne la latitudinea fiecărui Stat Membru să stabilească modalităţile de acţiune, faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile aplicabile, procedurile privind confiscarea şi sechestrarea etc..

 

7.6. Durata protecţiei drepturilor asupra programelor pentru calculator

Potrivit considerentului 24 din preambulul Directivei 91/250/CEE, durata protecţiei drepturilor în discuţie a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice.

Prin art. 8 al Directivei, se consacră principiul perpetuităţii drepturilor morale de autor, aceste drepturi neputând face obiectul unor renunţări sau înstrăinări. Cu toate acestea, dreptul de retractare a fost eliminat.

Privind protecţia drepturilor patrimoniale de autor, trebuie făcute precizări în ceea ce priveşte operele anonime, sau publicate sub pseudonim şi în ceea ce priveşte persoana juridică titulară a drepturilor patrimoniale de autor.

În primul rând, protecţia este asigurată în tot timpul vieţii autorului şi cincizeci de ani după moartea sa, sau, de la moartea ultimului autor supravieţuitor.

În al doilea rând, dacă autorul e anonim, opera e publicată sub pseudonim sau dacă o persoană juridică este considerată de legislaţia naţională a fi titularul drepturilor de autor, durata protecţiei este de cincizeci de ani de la data când programul pentru ordinator a fost în mod licit făcut accesibil publicului pentru prima oara[51].

O prevedere subsecventă a Directivei arată că, indiferent de calitatea autorului, termenele menţionate încep să curgă la data de 1 ianuarie a anului ce urmează evenimentelor amintite.

O remarcă de drept comparat ne permite să constatăm că această durată a protecţiei nu e universal valabilă. Spre pildă, legea tip a Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale a prevăzut un termen de douăzeci şi cinci de ani calculat de la data creării programului, termen care, faţă de dezvoltarea rapida a informaticii şi uzarea morală a programelor în doar câţiva ani, pare mai realist.

Impunerea imediată şi directă în legislaţia Statelor Membre a prevederilor legale comunitare în materie de durată a protecţiei legale a drepturilor asupra programelor pentru calculator, nu poate să nu ţină seama de diferenţele existente între legislaţiile diferitelor State Membre şi de stadiul de armonizare ce se dorea a fi atins. Astfel, potrivit art. 8, par. 2, Statele Membre care, la momentul adoptării Directivei aplicau deja o durată de protecţie mai lungă decât cea precizată mai sus, sunt autorizate să menţină acea durată de protecţie, până când aceasta va fi armonizată de normele comunitare într-un mod mai general. Prin urmare, prin adoptarea Directivei 93/98, din 23 octombrie 1993, privind armonizarea duratei de protecţie a drepturilor de autor şi a unor drepturi conexe[52], art. 8 al Directivei 91/250/CEE a fost a brogat, la momentul de faţă, durata protecţiei drepturilor privind programele pentru calculator fiind armonizată.

 

7.7. Mijloacele reziduale de protecţie

Pe lângă protecţia prin intermediul dreptului de autor, există şi alte mijloace de protecţie a programelor pentru calculator. În acest sens, art. 9, par. 1 al Directivei arată că dispoziţiile acestui act normativ nu vor influenţa dispoziţiile legale privind brevetele[53], mărcile, concurenţa neloială, secretul afacerilor, protecţia semiconductorilor sau dreptul contractual. Concluzia ce poate fi degajată din această prevedere este aceea că potenţialul cumul privind modalitatile de protecţie este permis. Nimic nu împiedică, de exemplu, protejarea prin brevet a elementelor unui program deja protejat prin intermediul dreptului de autor. Ceea ce brevetul, marca, concurenţa neloială etc. protejează în raport cu programul nu corespunde, în mod normal, modalităţii de expresie protejată de dreptul de autor. Dacă există mai multe modalităţi de protecţie , pe de o parte, există şi diferenţe în ceea ce priveşte obiectul protecţiei şi elementele protejate de aceste diverse tipuri de protecţie[54].

În aceeaşi ordine de idei, conform celor enunţate în considerentele 26 şi 27 ale preambulului Directivei, aplicarea prevederilor legale comunitare referitoare la concurenţă nu va fi afectată de normele enunţate în prezentul act normativ. Regulile în discuţie, privind concurenţa, sunt cuprinse în art. 81 şi 82 (fostele art. 85 şi 86) ale Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene şi se referă la înţelegerile monopoliste (fie acorduri între întreprinderi, fie decizii ale asociaţiilor de întreprinderi, fie practici concertate), pe de o parte, şi la abuzul de poziţie dominantă, pe de altă parte[55].

Conform prevederilor art. 9, par. 1, teza 2 şi considerentului 25 din preambulul Directivei, se declară nule şi neavenite orice clauze sau prevederi contrare dispoziţiilor privind descompunerea programelor şi excepţiilor privind realizarea copiei de rezerva şi utilizarea copiei pentru observarea, studierea sau testarea funcţionării programului.

Paragraful 2 al art. 9 tratează problema aplicării Directivei în timp. Se arată în acest context că, după cum este şi firesc, aceste prevederi sunt aplicabile şi programelor create înainte de 1 ianuarie 1993, data limită pentru ca Statele Membre să adopte normele necesare pentru conformarea la termenii Directivei. Condiţia ce trebuie îndeplinită pentru aplicabilitatea în discuţie, este neprejudicierea actelor încheiate şi a drepturilor dobândite înainte 1 ianuarie 1993.

 

7.8. Dispoziţiile finale ale Directivei

            După cum am arătat într-un paragraf anterior Directiva în discuţie constituie doar un îndrumar pentru legislaţiile nationale în domeniu. În acest sens normele dreptului comunitar ne arată că directivele nu sunt direct aplicabile, precum regulamentele, spre exemplu. Prin urmare, Statele Membre vor emite norme de receptare a acestor acte normative în legislaţia naţională. O remarcă de luat în seamă ar fi aceea privind necesitatea reglementării protecţiei juridice a programelor pentru calculator prin legi speciale adoptate în fiecare Stat Membru în parte. Aceste legi speciale, care în fapt sunt normele de receptare de care vorbeam, trebuie să respecte prescripţiile generale prevăzute de Directiva 91/250/CEE. Astfel, Directiva analizată arată în art. 9, par. 1 că: ”Statele Membre vor adopta dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative necesare pentru a se conforma prezentei Directive, înainte de 1 ianuarie 1993” dată stabilită ca termen limită pentru instituirea Pieţei Interne.

            Până în momentul de faţă, doar Belgia s-a conformat acestei obligaţii prevazută în sarcina Statelor Membre, adoptând o lege specială în acest sens, lege care a intrat în vigoare doar în 6 august 1994.

Întrebarea care se poate ridica este: care sunt consecinţele neimplementării sau implementării întârziate a Directivei de către Statele Membre? Având în vedere teoriile enunţate în contextul dreptului comunitar privind efectul direct[56] şi interpretarea acestuia degajată din hotărârile Curţii de Jusţitie a Comunităţilor Europene[57], este posibil ca particularii să invoce în instanţă, cu respectarea anumitor condiţii, beneficiul dispoziţiilor Directivei 91/250/CEE pentru faptele intervenite în perioada delimitată de 1 ianuarie 1993 şi data adoptării normelor speciale naţionale[58].

Conform prevederilor subsecvente ale art. 10 din Directiva analizată, se instituie obligaţia Statelor Membre de a insera Directiva, sau de a face o referire expresă la actul normativ comunitar menţionat, în legile speciale ce vor fi adoptate. Alegerea modalităţilor acestor referiri se lasă la latitudinea autorităţilor competente din fiecare Stat Membru în parte. În urma adoptării dispoziţiilor speciale interne, Statele Membre le vor comunica în mod obligatoriu Comisiei.

O ultima prevedere a Directivei 91/250/CEE se refera la destinatarii dispoziţiilor din acest act normativ. Astfel art. 11 prevede: ”Statele Membre sunt destinatarele prezentei Directive.”.

 

8. Concluzii

            În cele de mai sus am încercat o analiză a ceea ce considerăm a fi viziunea europeană asupra problemei protecţiei juridice a programelor pentru calculator. Desigur, în unsprezece articole, Directiva 91/250/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene nu a putut reglementa totalitatea situaţiilor juridice ce pot să intervină în aplicarea ei. De fapt, considerăm că nici nu acesta a fost scopul urmărit de către cei ce au elaborat textul actului normativ analizat. Directiva 91/250/CEE a fost adoptată în virtutea art. 95 al Tratatului CE (fostul art. 100A al Tratatului CEE) şi are ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale ale Statelor Membre. Este şi firesc, aşadar, ca probleme ca: modalităţile de valorificare a drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru calculator (de exemplu, contractele de cesiune, de închiriere sau de utilizare a programului), sau transmiterea pe cale succesorală a drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator, spre exemplu, să fie lăsate în seama legislaţiilor naţionale ale Statelor Membre. Trebuie totuşi menţionat că respectarea prescripţiilor generale ce reies din Directivă este imperativă.

            În altă ordine de idei considerăm necesară şi firească tendinţa generală de reprimare a fenomenului de piraterie software, care în ultima perioadă a atins cote alarmante. O reglementare legală comunitară bine definită, în prima fază, în planul armonizării legislative, credem că poate fi un răspuns eficient la problema amintită. Directiva 91/250/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene, prin modul de redactare şi prin coerenţă, îşi păstrează azi actualitatea intactă, în ciuda schimbărilor continue şi a progreselor majore înregistrate în domeniul industriei software.

            O aliniere legislativă şi a statelor terţe la ”standardele europene” impuse de prevederile Directivei, în domeniul programelor pentru calculator, şi mai mult, respectarea actelor normative odata adoptate în acord cu normele comunitare, constituie un deziderat. Considerăm că prin adoptarea Legii nr. 8/1996, ce practic preia aproape cuvânt de cuvânt textul Directivei 91/250/CEE, ”nepăcătuind”, aşadar printr-o ”excesivă originalitate”, România şi-a manifestat intenţiile de europenizare şi în domeniul protecţiei juridice a programelor pentru calculator[59].

« Back