Numărul 2 / 2003

 

 

CAUZA LIBERALITĂŢILOR

 

Ioana Romana Munteanu

masterand, UBB Cluj-Napoca

 

Résumé: La cause des libéralités. Quand on parle de la cause d'une libéralité, la chose est glissante. Des conceptions diverses sur la gratuité donnent un fond différent a cette notion. Si on ne veut pas être accusé de naïveté pratique et d'idéalisme théorétique, on doit accepter que l'intérêt, le but visé n'exclude ab initio le caractère gratuit de l'acte. C'est l'esprit libéral celui qui compte et doit exister. L'intention de faire bien est essentielle. Près d'elle, mais seulement près et pas par elle, on peut essayer d'obtenir des avantages matériaux ou moraux. L'inténtion libérale ne peut pas être seulement un moyen de satisfaire un intérêt.

                 Les problèmes suscités par la cause ne finissent pas ici. Les incertitudes, ambiguités, confusions, toutes donnent, de suite, un caractère spécifique à cette notion. Une notion à plusieurs fonctions et, par conséquent, plusieurs définitions. C'est ici que la toile se déchire. La jurisprudence se montre hésitante, désorientée dans l'application en l'espèce du concepte en discussion, utilisant pour une certaine fonction la définition de l'autre. La distinction entre but, d'une part, et l'intention libérale et sa cause déterminante, d'autre part, n'est pas claire dans la doctrine et seulement accidentele dans la jurisprudence.

                Dans ces conditions, on considère comme oportune de lege ferenda une séparation nette entre le but suivi, comme instrument de moralisation du circuit civil par le contrôle du caractère licite/moral de celui-ci et cause (l'intention libérale et, éventuellement, sa déterminante), notion qui soit prise en considération seulement au plan de l'absence de la cause.

 

1. Cauza liberalităţilor - iată nodul gordian! De sute de ani subiectul naşte controverse şi pasiuni. Jurişti dintre cei mai celebri încearcă rezolvarea dilemei; cauzalişti sau anticauzalişti, arderea este aceeaşi. Jurisprudenţa pledează şi ea în cauză. Totuşi, neconcordanţele, confuzia, ezitările au rămas. În aceste condiţii, ideea unei abordări noi, potrivite exigenţelor teoretice şi, totodată, necesităţilor practice, pare hazardată, dar nu mai puţin incitantă. Ispita e prea mare! Ne asumăm riscul şi acceptăm provocarea.

2. Plan de expunere

În debutul analizei noastre vom încerca să surprindem cât mai precis conţinutul noţiunii de liberalitate (I), urmând ca, în funcţie de aceasta, să stabilim cauza actelor gratuite (II).

            În continuare, făcând apel la cauză, vom pune în discuţie situaţia unor acte controversate, cu caracter gratuit îndoielnic (III). În final, nu putem neglija desigur aspectele legate de existenţa (IV) şi de caracterul ilicit/imoral al cauzei liberalităţilor (V).

 

Secţiunea I

 

Preliminarii necesare. Ce este liberalitatea?

3. Punerea problemei

            În analizarea cauzei liberalităţilor, punctul de pornire trebuie să fie, credem, chiar circumscrierea precisă a noţiunii de liberalitate.

            Caracterizarea unui act cu titlu gratuit, a unei liberalităţi[1] apare la o primă analiză ca o operaţiune aproape plictisitor de simplă. Două elemente sunt necesare: un element material, economic - diminuarea patrimoniului dispunătorului şi mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, şi un element moral, intenţional - intenţia liberală - animus donandi, animus testandi. Atât de firească, atât de logică pare alăturarea acestor elemente în scopul definirii liberalităţii, iar noţiunile utilizate atât de clare, încât orice altă discuţie pare inutilă. Aprofundarea chestiunii relevă însă ambiguităţi şi relativizează certitudinile.

            Astfel, ne întrebăm: este intenţia liberală (împreună cu elementul material) suficientă pentru a face din act o liberalitate, pentru a-i conferi caracter gratuit, indiferent de orice alte considerente, de orice interese, materiale sau morale, care s-ar putea găsi între motivele determinante ale actului sau, din contră, orice astfel de interes o goleşte de sens, anihilând-o şi exilând actul în sfera onerosului?

            Totul depinde de concepţia pe care o avem despre gratuitate. Ce este, ce înseamnă de fapt "gratuit"?

 

Concepţii despre gratuitate. Între altruismul pur[2] şi egoismul mascat de intenţia liberală

A. 8. Egoismul liberal - falsa gratuitate

 

Într-o primă optică, intenţia liberală înţeleasă ca noţiune abstractă ce presupune "conştiinţa şi voinţa dispunătorului de a nu primi echivalent" , contraprestaţie[3] este suficientă pentru caracterizarea actului gratuit. Element material şi intenţie liberală în sens abstract - iată liberalitatea! Orice investigare a scopurilor este inutilă. Este indiferent dacă în realitate dispunătorul urmăreşte realizarea unui interes, fie el material sau moral[4].

            Exagerând uşor, putem spune că prin prisma acestei abordări totul este gratuit. Logica şi de fapt însuşi bunul simţ ne forţează însă să ne întrebăm cum se poate determina "voinţa de a nu primi echivalent, contraprestaţie" - chintesenţa intenţiei liberale - fără a cerceta dacă dispunătorul urmăreşte sau nu satisfacerea unui interes? A viza, a urmări un interes nu înseamnă chiar a voi, a dori un avantaj sau o contraprestaţie (poate chiar echivalentă)?

            Lipsa unui răspuns convingător ne determină să respingem acest sistem, care în realitate permite, într-o manieră prea categorică, lipsită de nuanţă, includerea egoismului - esenţa actului oneros, în liberalitate.

 

B. 9 Altruismul - gratuitatea absolută

            Titlul trădează deja concepţia: orice interes, material sau moral, epuizează intenţia liberală, înlăturând caracterul gratuit al actului. Intenţia liberală, înţeleasă ca "voinţa de a-l prefera pe altul sie însuşi" exclude orice scop, orice contraprestaţie. Liberalitatea este "pură bunăvoinţă". Aceasta este concepţia afectivă[5].

            Într-o primă etapă jurisprudenţa aprobă teoria şi aplică sistemul propus[6]. Interesul urmărit de dispunător "descalifică" dispoziţia, dându-i caracter oneros, indiferent de natura lui: material sau moral[7].

            Obiecţiile formulate în doctrină faţă de această abordare se lasă uşor ghicite:

            "Această viziune implică propria sa contradicţie: inexistenţa liberalităţii, prin inexistenţa acestui act pur[8]. Liberalitatea nu există pentru că numai liberalitatea cu adevărat dezinteresată ar fi o liberalitate veritabilă, iar dezinteresul este imposibil"[9]. Liberalitatea care presupune un altruism veritabil este "de neconceput pentru că altruistul trebuie să aibă un interes egoist în a fi altruist"[10].

            Două observaţii se impun:

10. În primul rând, ne surprinde negarea atât de dură şi de absolută a altruismului. Suntem atât de cinici, am devenit atât de reci încât altruismul nu mai există nici conceptual, teoretic? Este doar o himeră?

Nu credem asta şi pentru argumentare vom împrumuta un exemplu care ni s-a părut relevant:

   "A fi binefăcător, când poţi, e datorie şi, pe lângă aceasta, există unele suflete atât de miloase încât fără un alt motiv, al vanităţii sau al egoismului, găsesc o plăcere internă în a răspândi bucurie în jurul lor şi care se pot delecta de mulţumirea altora întrucât este opera lor. Într-un astfel de caz, acţiunea, oricât de conformă datoriei, oricât de plăcută ar fi ea, totuşi nu are adevărată valoare morală", pentru că este făcută din înclinaţie, urmăreşte satisfacerea unui interes (moral): sentimentul bucuriei, plăcerii de a face bine. Acţiunea "merită laudă şi încurajare, dar nu stimă... Să presupunem totuşi că sufletul acelui filantrop ar fi întunecat de supărare personală, care şterge orice compătimire pentru soarta altora, că ar avea totuşi încă puterea să facă bine altor suflete, dar că suferinţa altora nu l-ar mişca, fiindcă el este destul de ocupat cu a sa proprie, şi acum, când nici o înclinaţie (interes - n.a.) nu l-ar mai împinge, el s-ar smulge totuşi din această insensibilitate mortală şi ar săvârşi acţiunea fără nici o înclinaţie, exclusiv din datorie, abia atunci ea va avea valoarea ei morală adevărată"[11] - iată altruismul!, iată bunăvoinţa pură.

   În concluzie, deşi concepţia afectivă este extremă, prea idealistă poate, nu trebuie neapărat combătută cu aceeaşi duritate, riscând astfel să păcătuim la rândul nostru prin extremism, chiar dacă opus.

11. În al doilea rând însă, trebuie să recunoaştem că, deşi există, altruismul este rar, tot mai rar, într-o societate care pune din ce în ce mai mult accentul pe individ şi pe fericirea personală. A limita liberalităţile la doar actele izvorâte din bunăvoinţă pură nu relevă în realitate decât necunoaşterea sau ignorarea structurii umane înseşi. Omul nu este numai raţiune, el este deopotrivă şi parte a lumii sensibile, ceea ce-l determină adesea să acţioneze nu exclusiv pentru că aşa este bine, din respect pentru legea morală, ci şi în baza unei înclinaţii, în urmărirea unui interes, fie el moral sau material.

Ţinând cont de această realitate, concepţia afectivă - care exilează în sfera onerosului toate actele în care, deşi există intenţia liberală, intenţie de a face bine, aceasta este însoţită de un oarecare interes, apare ca o soluţie prea drastică, prea idealistă, care face din actele gratuite fenomene izolate, ce merită atenţie doar ca excepţii ale actelor oneroase.

12. Concepţia abstractă, pe de o parte, şi cea afectivă, pe de altă parte, se resping aşadar singure, prin maniera prea categorică de abordare a problemei, prin neadaptarea la nevoile practice. Un sistem intermediar şi nuanţat este, prin urmare, necesar.

 

C. Calea de mijloc. Evoluţia concesiilor

 

C1. 13. Interes moral-gratuit. Interes material-oneros

Neajunsurile concepţiilor deja prezentate au incitat doctrina, dar şi jurisprudenţa. Soluţii mai adecvate, coerente teoretic, şi în acelaşi timp utile practic, au fost căutate. Abordarea cu diplomaţie a problemei deschide calea compromisului şi un nou sistem, intermediar faţă de cele care l-au precedat, este elaborat: interesul moral nu exclude gratuitul, interesul material "serios", cel puţin echivalent, o face însă: "Echivalentul economic urmărit, iată ce caracterizează şi defineşte titlul oneros... Invers, absenţa dorită, urmărită de echivalent economic, iată criteriul titlului oneros"[12].

Aceasta este doctrina dominantă astăzi. Jurisprudenţa pare să sprijine teoria, aplicând distincţia propusă[13]. Soluţiile date, vom vedea, nu sunt totuşi unitare.

14. Popularitatea sistemului nu ne miră- cel puţin la o privire grăbită, este sănătos şi de bun simţ. O analiză mai atentă relevă însă unele ezitări. Astfel, ne întrebăm: este mai degrabă gratuit un act prin care dispunătorul vizează un interes moral şi chiar condiţionează existenţa liberalităţii de realizarea acestui interes, fiind astfel evident că singurul motiv al actului este obţinerea avantajului moral scontat, decât un act prin care dispunătorul speră să obţină un avantaj material, însă nu condiţionează (nici expres, nici implicit) existenţa liberalităţii de realizarea interesului, fiind de această dată evident că obţinerea unui profit nu este singurul motiv al actului şi că intenţia liberală subzistă chiar şi fără realizarea interesului material?

Pentru a conclude, reproşăm acestui sistem lipsa de subtilitate, lipsă compensată totuşi, o recunoaştem, într-o anumită măsură, de utilitatea sa practică.

 

C2. 15 "Haute couture" în doctrina contemporană - propunerea unui nou sistem

            În doctrina contemporană, J. Rochfeld[14] preia ştafeta şi îşi propune o abordare nouă, inovatoare, vie, a cauzei contractelor în general şi a liberalităţilor în particular.

            Autoarea încearcă surprinderea cât mai fină a spiritului actelor gratuite, în scopul declarat de a găsi o cale de mijloc:

            "Pe de o parte este necesar să admitem existenţa unei contraprestaţii sau a unui interes, dacă vrem să propunem o explicaţie, un mod inteligibil al liberalităţilor. Nimeni nu se obligă fără motiv. Dar, pe de altă parte, această admitere a interesului nu trebuie să conducă automat la pervertirea gratuităţii acelor acte, basculându-le în sfera celor dictate de egoism, adică a celor oneroase"[15].

            Aşadar, sesizând iluzoriul concepţiei afective - idealiste, J. Rochfeld caută să integreze "egoismul" şi "interesul" în liberalitate, în gratuit. În urma unei cercetări atente a contextului, autoarea compune un nou sistem: actul gratuit este compatibil cu interesul, însă interesul primeşte o altă dimensiune, fiind înţeles ca "urmărirea nonraţională a unei contraprestaţii relaţionale şi imprevizibile"[16].

            16. Mai exact:

1.       În opinia autoarei, "liberalităţi veritabile nu pot interveni decât în cadrul unor relaţii sociale determinate, familiale sau afective"[17], în scopul consolidării acestei relaţii, "relaţie care exista înainte şi va continua să existe şi ulterior" dispoziţiei[18]. Contraprestaţia poate fi admisă, fără a lua actului caracterul gratuit, deoarece ea rezidă nu atât în liberalitate, "cât în legătura reciprocă pe care o exprimă"[19].

Cu alte cuvinte, dispunătorul gratifică o persoană cu care se află într-o anumită legătură. Relaţia se consolidează ca urmare a liberalităţii. Ulterior, gratificatul dăruieşte, la rândul său, dispunătorului în considerarea relaţiei ce s-a consolidat între ei şi în baza unei datorii de onoare[20],[21]. Contraprestaţia este aşadar numai indirect consecinţa liberalităţii (contraprestaţie relaţională).

2.       Pentru ca actul să păstreze caracterul gratuit, contraprestaţia va trebui să fie imprevizibilă atât în timp (ca moment al concretizării ei), cât şi în conţinut[22] (contraprestaţie imprevizibilă).

3.       În plus, trebuie să fie nonraţională, deoarece liberalitatea nu se poate decât "fără calcul". "Contraprestaţia nu este nici conştientă, nici raţională la momentul realizării actului"[23] (contraprestaţie nonraţională).

17. Observaţii critice:

1.       În primul rând, nu am depistat în teoria expusă explicaţia, motivele pentru care un act gratuit ar putea fi conceput exclusiv în cadrul unei relaţii. Se neagă de fapt, şi aici, ab initio, posibilitatea existenţei altruismului, a bunăvoinţei pure care să determine un act în lipsa oricărei motivaţii, oricărei relaţii. Am argumentat deja considerentele pentru care nu aprobăm o astfel de abordare[24].

2.    În al doilea rând, nu putem să nu ne întrebăm ce fel de interes este interesul care nu este conştient, raţional. Dicţionarul ne spune că interesul este "preocuparea de a obţine un succes, un avantaj". Dar când avantajul nu este raţional, când posibilitatea realizării lui nu s-a format psihologic în conştiinţa dispunătorului, cum poate fi urmărit, cum poate fi obiectul unui interes?

Da, se poate ca în urma liberalităţii să rezulte un avantaj care să nu fi fost conştientizat la data formării actului, dar nu putem susţine, fără a sfida toate principiile logicii, că interesul dispunătorului a fost obţinerea avantajului respectiv, din moment ce el nici nu conştientiza posibilitatea realizării vreunui profit.

În realitate, J. Rochfeld neagă orice scop al actului[25] (în afară de consolidarea relaţiei), din moment ce singurul scop admis este unul nonraţional, inconştient, iar un asemenea scop nu poate fi imaginat.

În aceste condiţii, utilitatea sistemului propus, care doar simulează deschiderea şi concesia, refuzând în fapt orice interes şi apropiindu-se prin aceasta puternic de concepţia idealistă, afectivă, este îndoielnică, comportând aceleaşi critici. Propunerea autoarei, intrigantă şi originală, nu putem să negăm, pare totuşi menită mai degrabă să iasă din tipar, decât să propună unul, asemeni unei colecţii "haute couture" - piesele sunt spectaculoase, artistice, îndrăzneţe, dar cu greu ar putea fi purtate pe stradă.

 

C. 3. Încercare de rezolvare a problemei

 

18. Teoria

            Criticile formulate faţă de fiecare din concepţiile prezentate ne îndeamnă, ne forţează practic la acţiune. Vehemenţa noastră trebuie să aibă o bază. Suntem constrânşi să ne înfrângem timiditatea, dar mai ales teama şi să riscăm propunerea unui sistem nou.

            Pe de o parte, abordarea noastră se apropie întrucâtva de concepţia afectivă, pe care încercăm însă să o temperăm. Elementul împrumutat este viziunea asupra intenţiei liberale. Percepem aşadar intenţia liberală ca o intenţie de a face bine[26]. Intenţia de a face bine este o condiţie sine qua non a liberalităţii. În absenţa acesteia actul pierde automat caracterul gratuit. Pe de altă parte, ne depărtăm de concepţia afectivă prin aceea că suntem de părere că nu orice interes, material sau moral, anulează de plano această intenţie de a face bine, trimiţând automat actul în sfera celor oneroase.

            Nimic nou sau problematic până acum. Dar care sunt criteriile în funcţie de care stabilim dacă actul este gratuit sau, dimpotrivă, oneros? Aici este dilema, aici e frământarea.

            În rezolvarea chestiunii plecăm de la premisa, credem, de necontestat, că liberalitatea presupune, esenţial şi obligatoriu, o intenţie liberală. Indiferent dacă alte interese (motive determinante ale actului) există sau nu, intenţia liberală nu poate lipsi. Vom avea, aşadar, act gratuit de câte ori interesul, material sau moral, există alături de intenţia liberală, de intenţia de a face bine, între motivele determinante ale actului.

            Din contră, când interesul este singurul motiv determinant al actului, deci când "liberalitatea" este făcută exclusiv pentru realizarea interesului, evident că intenţia de a face bine nu există în sine, independent de interes ci, chiar dacă există, este doar o consecinţă a acestui interes. Să luăm un exemplu: vreau să donez o sumă de bani şi să fac un bine ca să obţin un anumit avantaj, dar în cazul în care nu este posibilă realizarea interesului meu, donaţia să se desfiinţeze - în acest caz intenţia liberală "este doar un mijloc de a atinge scopul vizat" şi există doar în considerarea scopului respectiv. Nu poate fi vorba aici de o liberalitate, gratuitatea nu este mai mult decât o nălucă.

            Esenţial este, deci, ca interesul să nu determine intenţia de a face bine. Ea trebuie să existe alături de interes şi nu prin el[27].

            Aceasta este abordarea teoretică. Cum vom face însă aplicaţia practică a distincţiei propuse? Cum vom determina concret în ce situaţii interesul coexistă cu intenţia liberală şi în ce situaţii este, din contră, singurul motiv al actului?

 

19. Practica

 

            Criteriile următoare ni se par eficiente:

1)       atunci când dispunătorul condiţionează (expres sau implicit, dar neechivoc) existenţa "liberalităţii" de realizarea interesului vizat, este evident că singurul motiv al dispoziţiei, fără de care actul n-ar fi fost făcut, este obţinerea avantajului urmărit. Intenţia liberală nu există. Actul nu este gratuit.

2)       în schimb, când dispunătorul nu condiţionează în nici un fel existenţa actului de realizarea interesului, actul fiind menţinut chiar în lipsa obţinerii avantajului, este clar că interesul nu a fost singurul motiv determinant al dispoziţiei, alături şi independent de acesta existând intenţia de a face bine - intenţia liberală, suficient de puternică pentru a susţine actul chiar în cazul nerealizării scopului. Actul este, de această dată, gratuit.

În concluzie, pentru a avea o liberalitate, esenţial este ca dispunătorul, deşi poate urmări, spera, realizarea unui interes, să nu condiţioneze existenţa actului de realizarea acestuia, anihilând astfel intenţia liberală[28].

 

20. Natura interesului

 

Este indiferent din punctul de vedere al distincţiei gratuit - oneros dacă interesul urmărit este material sau moral. Un act prin care dispunătorul condiţionează existenţa dispoziţiei de realizarea unui interes, chiar moral, nu are caracter gratuit, de vreme ce el nu a avut nici un moment intenţia de a face bine, urmărind exclusiv obţinerea avantajului moral respectiv. Invers, o dispoziţie prin care nu este condiţionată în nici un fel existenţa actului de realizarea unui interes, chiar material, este gratuit, căci, chiar în lipsa obţinerii avantajului, intenţia liberală există şi susţine actul.

Jurisprudenţa franceză de dată mai recentă pare să se pronunţe, deşi nu foarte explicit, în acelaşi sens: "Astăzi soluţiile sunt mai nuanţate. Cele două tipuri de interes (material şi moral - n.a.) sunt, în principiu, compatibile cu gratuitatea. Ele încetează însă a mai fi compatibile dacă o clauză particulară a actului le dezvăluie existenţa" - s-a subliniat în doctrina franceză[29], Aşadar, dacă interesul, moral sau material, este pus in conditione, actul este oneros[30].

21. În final, mai subliniem că, deşi am arătat că în actele gratuite scopul nu poate fi motivul determinant al intenţiei liberale (care trebuie să existe independent de acesta), nu înseamnă însă că intenţia liberală, intenţia de a face bine, poate fi doar pură, izvorâtă numai din altruism. Intenţia de a face bine poate avea şi ea motivele ei determinante, cum ar fi o relaţie de familie, de afecţiune, o datorie de caritate etc. Acestea sunt însă situaţii care determină intenţia de a face bine (un soi de cauză eficientă a intenţiei liberale), dar nu sunt scopuri, interese.

Trebuie aşadar să distingem între motivele determinante ale intenţiei de a face bine (care sunt doar indirect motive determinante ale actului) pe de-o parte, şi scopuri care se pot găsi printre motivele determinante ale liberalităţii, alături de intenţia liberală, dar nu pot determina însăşi intenţia liberală, pe de altă parte[31].

Distincţia este utilă, după cum vom vedea ulterior, şi în ceea ce priveşte controlul cauzei liberalităţilor, motivele determinante ale intenţiei liberale fiind luate în considerare în controlul existenţei cauzei, iar motivele determinante ale actului, dar nu şi ale intenţiei liberale, fiind puse pe tapet în vederea verificării caracterului licit/moral al dispoziţiei.

 

Secţiunea II

 

Cauza liberalităţilor. Clasic şi modern

 

22. Am arătat în secţiunea precedentă că, pe lângă intenţia liberală, actul gratuit poate avea şi alte motive determinante (scopuri). În plus, intenţia liberală însăşi poate avea propriile ei raison-uri (cauză eficientă). În aceste condiţii se ridică întrebarea dacă aceste motive, subiective şi variabile de la act la act, vor fi luate în considerare în studiul cauzei liberalităţilor, alături de animus donandi (B) sau, din contră, ele trebuie ignorate, în cauza actului incluzându-se doar intenţia liberală, abstractă şi invariabilă în cadrul dispoziţiilor cu titlu gratuit (A).

 

A.23. Doctrina clasică: intenţia liberală

 

Doctrina tradiţională, clasică[32], atribuie intenţiei liberale - animus donandi, animus testandi, rolul de cauză a liberalităţilor. Noţiune abstractă, obiectivă, "pur tehnică", intenţia liberală, înţeleasă ca "voinţa de a da fără a primi"[33], "voinţa de a-l prefera pe altul sie însuşi"[34], "simpla dorinţă de a face bine"[35] sau "sentimentul şi voinţa lipsei de echivalent"[36], este aceeaşi în fiecare act cu titlu gratuit. Orice cercetare a motivelor determinante, de ordin subiectiv, şi de aceea variabil, ale actului este respinsă[37].

În aceste condiţii funcţia de calificare, de categorisire[38] apare ca singura funcţie a cauzei liberalităţilor. Interesul faţă de acest element al actului este, în consecinţă, drastic redus. Terenul este arid. Orice control, fie în ceea ce priveşte existenţa cauzei - în scop de protecţie individuală - fie în privinţa ilicităţii acesteia - în scop de protecţie socială - este iluzoriu.

Astfel, dacă intenţia liberală lipseşte, este vorba sau de un act cu titlu oneros - atunci când există o altă cauză a actului, sau de "opera unui dement" - când nici o cauză nu există. În această din urmă ipoteză, lipsa consimţământului rezolvă în realitate problema, fără a fi necesară recurgerea la alte mijloace. Cât priveşte ilicitatea/imoralitatea cauzei, nu putem imagina o situaţie în care intenţia liberală, abstractă şi obiectivă, ar avea un caracter ilicit[39].

În concluzie, orice control este în fapt ab initio înlăturat! Din aceste motive, criticile aduse rigidei concepţii clasice nu au întârziat să apară.

 

B.24. Doctrina modernă: motivul determinant

 

În urma obiecţiilor formulate, inevitabilul se produce. Atât doctrina[40], cât şi jurisprudenţa ajustează concepţia clasică, introducând în cauza liberalităţii motivele determinante ale actului - cauza impulsivă şi determinantă. Cauza primeşte astfel o coloraţie subiectivă, variabilă, capătă "consistenţă". Controlul devine în sfârşit posibil.

25. Singura restricţie impusă este "calitatea" motivului: pentru a pătrunde în cauză, acesta trebuie să fi fost determinant, să fi inspirat liberalitatea. Nu este necesar să facă parte din câmpul contractual, să fie cunoscut celeilalte părţi[41]. Această condiţie, care astăzi nu se mai impune nici în materia actelor oneroase[42], nu a fost niciodată cerută în cazul celor gratuite. Explicaţia este simplă şi logică: în ipoteza actelor gratuite securitatea circuitului civil este mai puţin afectată din moment ce gratificatul încearcă doar să conserve un avantaj - certat de lucro captando - şi nu să prevină o pagubă.

26. În cazul liberalităţilor, în vederea realizării unei protecţii individuale reale şi nu doar formale, motivul determinant va fi luat în considerare şi cu ocazia aprecierii existenţei cauzei[43]. Lucrurile diferă în cazul actelor oneroase, când motivele determinante sunt indiferente în privinţa existenţei cauzei.

Discriminarea se fundamentează pe raţionamentul expus anterior. Dacă în ipoteza acestora din urmă se pune problema prevenirii unei pagube - certat de damno vitando, în materia actelor gratuite, gratificatul doar de certat de lucro captando.

Controlul nu va viza însă orice motiv determinant, fiind cercetate numai motivele determinante ale intenţiei liberale (cauza eficientă a intenţiei liberale); în schimb, nu vor fi luate în considerare scopurile determinante ale actului[44].

27. În fine, motivele determinante vor fi investigate, aşa cum era şi firesc, şi în cadrul controlului caracterului licit/moral al actului. De această dată vor fi vizate scopurile - interesele, iar motivele determinante ale intenţiei liberale vor fi ignorate[45].

 

Secţiunea III

 

Liberalităţi sau pseudoliberalităţi?

 

            28. Încercăm în această secţiune să clarificăm, făcând apel la cauză, problema unor "liberalităţi" care au iscat, din pricina incertitudinii caracterului lor gratuit, o serie de controverse în doctrină şi în jurisprudenţă. Sunt vizate liberalităţile comerciale (A), liberalităţile remuneratorii (B) şi liberalităţile cu sarcină (C).

 

A.29. Liberalităţile comerciale

 

Sintagma "liberalităţi comerciale" desemnează "cadourile promoţionale[46], primele şi alte servicii sau credite «gratuite»"[47] acordate de un comerciant[48] consumatorilor sau partenerilor săi de afaceri[49]. Terminologia folosită (liberalităţi comerciale) este înşelătoare, insinuând un act gratuit. Dacă elementul material, cel puţin aparent, există, elementul intenţional este îndoielnic.

Astfel, în cauza actului se găseşte, indubitabil şi fără excepţie, ca motiv determinant al dispoziţiei, un interes[50] material - creşterea vânzărilor, sporirea oportunităţilor de contracte, a activităţii şi, în consecinţă, a cifrei de afaceri etc. - sau moral (însă în realitate cu implicaţii materiale) - câştigarea încrederii consumatorilor, prestigiul, imaginea mărcii etc. Intenţia liberală, intenţia de a face bine, dacă există, deşi este improbabil, nu există independent de interes, ci este determinată de acesta, este doar un mijloc de atingere a scopului vizat. În lipsa interesului, animus donandi nu ar exista. Prin urmare, caracterul gratuit lipseşte[51] şi ar fi mai degrabă o naivitate din partea noastră să susţinem contrariul.

 

B.30. Liberalităţile remuneratorii

 

Prin liberalităţi remuneratorii desemnăm actele menite să recompenseze un serviciu deja prestat[52], fie că este un serviciu neevaluabil în bani, fie evaluabil pecuniar, în această din urmă ipoteză punându-se însă în discuţie numai suma ce excede serviciului[53]. (Este firesc să fie aşa din moment ce până la concurenţa valorii nu se poate pune problema unei liberalităţi, lipsind însuşi elementul material - dispunătorul nu îşi diminuează patrimoniul de vreme ce a primit deja o contraprestaţie echivalentă; este vorba aici de o plată, deci de un act oneros.)

Sunt însă aceste acte remuneratorii cu adevărat gratuite sau, din contră, caracterul oneros le recomandă ca false liberalităţi?

Pentru a răspunde, vom recurge din nou la ideea de cauză.

Invariabil, actul va fi făcut în baza unei datorii de conştiinţă, mai precis, a unei datorii de caritate[54]. Legea morală însăşi impune această datorie. Dispunătorul acţionează aşadar din respect pentru legea morală, pentru ceea ce este bine. Nu are alt interes decât să facă ceea ce este bine, ceea ce este moral. Iată, constatăm cu surprindere o intenţie liberală pură! Da, dispunătorul va obţine o satisfacţie din faptul eliberării de datoria de caritate, dar nu este vorba de realizarea unui interes care ar putea să excludă intenţia liberală, ci, din contră, este aceeaşi satisfacţie pe care ar obţine-o de câte ori ar face un act gratuit, de câte ori ar face un bine - este sentimentul că a respectat datoria, că a respectat legea morală, iar respectarea datoriei ne face demni de fericire, de satisfacţia pe care o simţim. Actul este gratuit[55].

 

C.31. Liberalităţile cu sarcină

 

Liberalităţile cu sarcină sunt liberalităţile care instituie o obligaţie în contul gratificatului. Obligaţia poate fi de a da (de a transfera drepturi), de a face sau de a nu face (de a se abţine); de exemplu: interzicerea înstrăinării bunului, rezerva unei rente viagere, utilizarea sumei pentru continuarea studiilor etc. Sarcina poate fi prevăzută în favoarea dispunătorului, a unui terţ[56] sau chiar a gratificatului.

Stipulând sarcina, dispunătorul relevă interesul. Nu se mai pune problema identificării sale. Acesta este explicit: realizarea sarcinii. Exclude însă interesul astfel formulat, gratuitatea dispoziţiei transformând-o într-un act oneros?

În rezolvarea chestiunii vom aplica principiile dobândite până acum.

32. Astfel, considerăm că, în cazul în care sarcina este singurul motiv pentru care dispoziţia a fost făcută, intenţia de a face bine existând, eventual, doar ca mijloc de a obţine realizarea sarcinii, actul este oneros.

În schimb, dacă sarcina nu este văzută de dispunător ca o condiţie a existenţei liberalităţii, în lipsa ei intenţia liberală continuând să existe şi să susţină actul, dispoziţia va fi gratuită[57],[58].

33. Totuşi, dacă realizarea sarcinii nu este unicul motiv al liberalităţii, ci doar al valorii (cuantumului) acesteia, dispunătorul având şi intenţia de a face bine, pe care însă ar fi exprimat-o, în lipsa sarcinii, într-o sumă mai mică, vom avea un amestec între oneros (până la concurenţa valorii sarcinii) şi gratuit (pentru rest).

În aceste condiţii, actul, în cazul neîndeplinirii sarcinii, se va desfiinţa doar în parte, în egală măsură cu valoarea sarcinii. Restul va fi menţinut, pentru că rămâne intenţia liberală ca suport al dispoziţiei.

 

Secţiunea IV

 

Existenţa cauzei

 

            34. Art. 966 Cod civil prevede că "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă... nu poate avea nici un efect." Este transparentă intenţia legiuitorului de realizare a unei protecţii individuale a celui care se obligă[59], permiţându-i ca, atunci când voinţa sa nu a avut o cauză reală, să se dezică de obligaţie. Am arătat deja că, în materie de liberalităţi, pentru realizarea unei protecţii veritabile, şi nu doar formale, vor fi luate în considerare în controlul existenţei cauzei şi motivele determinante, subiective şi variabile, ale dispoziţiei, cu atât mai mult cu cât securitatea juridică a circuitului civil nu este afectată de această extindere a controlului, din moment ce, aşa cum am văzut, gratificatul doar certat de lucro captando. Unele precizări şi distincţii se impun cu privire la motivul determinant luat în calcul, şi vom încerca să le facem pe parcursul cercetării.

            35. Existenţa cauzei trebuie analizată sub mai multe aspecte. Ţintele principale ale abordării noastre vor fi absenţa sau falsitatea cauzei (la momentul formării actului) (A), dispariţia (B) şi evoluţia acesteia (C).

 

A.36. Absenţa cauzei. Falsitatea cauzei[60]

 

Absenţa cauzei se defineşte singură, prin terminologia folosită. Cauza absentă este cauza inexistentă.

Cauza falsă descrie un amestec între absenţa cauzei şi o eroare asupra existenţei ei. Dispunătorul este încredinţat că există cauza, dar, în fapt, nu este aşa.

 

A 1. 37. Absenţa cauzei

 

            Pentru o surprindere cât mai corectă a chestiunii trebuie să diferenţiem între:

1)       inexistenţa intenţiei liberale. Când animus donandi lipseşte, fie actul va fi descalificat - atunci când o altă cauză există, fie dacă nu există nici o cauză, înseamnă că dispoziţia este "opera unui nebun", ceea ce implică, în realitate, chiar inexistenţa consimţământului şi actul va fi, prin urmare, nul.

2)       inexistenţa scopului - motiv determinant al actului, altul decât scopul de a face bine (animus donandi). Absenţa acestuia nu influenţează cu nimic valabilitatea liberalităţii, atâta timp cât există intenţia de a face bine - intenţia liberală, pentru a susţine actul.

3)       absenţa motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă a acestuia). Şi acest motiv poate lipsi; într-o asemenea situaţie intenţia liberală este pură, dispunătorul face un bine pentru că aşa este bine. Suntem în prezenţa unui act altruist.

 

A 2. 38. Cauza falsă

 

            Se pune problema falsităţii cauzei atunci când (în momentul formării actului) dispunătorul crede că ea există, dar, în realitate, cauza lipseşte. Cauza falsă implică, deci, în principiu, o eroare. Vom urmări consecinţele unei astfel de situaţii mergând pe aceleaşi coordonate ca în ipoteza cauzei absente:

1)       - eroare asupra intenţiei liberale. O asemenea situaţie nu poate fi imaginată[61], decât indirect, dacă dispunătorul se afla în eroare în privinţa motivului determinant al intenţiei liberale (cauzei eficiente). În acest caz, evident, animus donandi nu există în realitate, din moment ce determinanta sa nu există.

2)       - eroare asupra scopului - motiv determinant. Am arătat anterior că, în cazul unei liberalităţi veritabile, scopul - interesul vizat de dispunător, nu poate fi singurul motiv determinant al dispoziţiei, ci trebuie să coexiste cu o intenţie de a face bine - intenţie liberală (independentă de el). În caz contrar, actul ar fi oneros. Prin urmare, dacă, într-un act gratuit, scopul se dovedeşte inexistent, deşi dispunătorul credea că există, liberalitatea nu va fi afectată pentru că scopul nu era singura cauză a sa, ci, dimpotrivă, acesta era doar alăturat intenţiei liberale, care rămâne şi dă consistenţă actului.

3)       - eroare asupra motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă), de exemplu: identitatea sau calităţile gratificatului. Aşa cum am anticipat mai sus, în această situaţie fundaţia intenţiei liberale se prăbuşeşte şi, odată cu ea, şi intenţia liberală, care exista doar în considerarea respectivului motiv. Actul va fi, în principiu, nul pentru absenţa animus donandi, condiţie sine qua non a oricărei liberalităţi[62].

 

39. Practică judiciară

Pe scurt, câteva soluţii jurisprudenţiale:

1)       La 9 februarie 1867 instanţa franceză anulează dispoziţia prin care un testator, din credinţa greşită că nu avea moştenitori, a legat bunurile sale săracilor[63].

2)       La 7 iulie 1931 instanţa franceză anulează pentru "eroare asupra cauzei" angajamentul asumat de un om din convingerea că era tatăl natural al gratificatului, lucru care s-a dovedit a fi neadevărat[64].

3)       În speţă, testatoarea, după ce iniţial a făcut un testament în favoarea nepoatei sale (de frate), l-a revocat ulterior din cauza faptului că beneficiara a fost avantajată prin renunţarea testatoarei la succesiunea fratelui ei. Nepoata dovedind că renunţarea respectivă nu i-a procurat în fapt nici un avantaj, instanţa (belgiană) a anulat revocarea testamentului, din moment ce, a subliniat Curtea, singura cauză a revocării a fost credinţa testatoarei că renunţarea la moştenirea fratelui ei i-a procurat efectiv nepoatei sale un avantaj suficient pentru împlinirea intenţiei sale de binefacere în privinţa acesteia[65].

4)       Un alt testament a fost anulat de instanţa franceză pentru că dispunătorul l-a făcut din convingerea eronată că moştenise o importantă avere[66].

5)       Curtea de Casaţie (Camera comercială) a hotărât[67] la 8 aprilie 1976 anularea pentru absenţa cauzei şi, în subsidiar, pentru dol, a pensiei suplimentare de retragere pe care consiliul de administraţie al companiei a acordat-o vechiului preşedinte-director general al acesteia. Pentru a decide în acest sens, Curtea a observat că angajamentul unilateral de a plăti pensia de retragere respectivă a fost asumat de societate în considerarea calităţii serviciilor prestate de fostul preşedinte şi a fidelităţii, loialităţii acestuia faţă de companie. Instanţa a reţinut, de asemenea, că fostul preşedinte, chiar înainte de aprobarea pensiei de către consiliul de administraţie, a "intrat în serviciul unui grup concurent" şi a ascuns în mod dolosiv acest lucru faţă de conducătorii societăţii. "Aşadar, în această donaţie remuneratorie, inexistenţa, în momentul realizării donaţiei, a motivului care a determinat consimţământul donatorului, justifică anularea pentru absenţa cauzei[68].

Observăm cu uşurinţă că în toate aceste cazuri nulitatea liberalităţii a fost pronunţată în baza unei erori asupra motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă), şi nu a unei erori asupra scopului.

6)       Într-o altă speţă, Înalta Curte de casaţie respinge prin decizia 536 din 11 decembrie 1944[69] recursul declarat de T.C., în calitate de tutore al minorului V.C. în contra deciziei civile nr. 115 din 12 aprilie 1944 a Curţii de Apel Bucureşti. În decizia Curţii de Apel s-au arătat următoarele: "La 16 februarie 1943, L.C. îşi face testamentul, lăsând toată averea sa, mobilă şi imobilă, unchiului său după mamă D.S. La 31 mai 1943 (deci 3 luni şi jumătate mai târziu - n.a.), după o căsătorie de 7 ani, fără copii, cu T.C., dă naştere unui copil, V.C., iar după o jumătate de ceas de la naştere încetează din viaţă. După această întâmplare, T.C., în calitate de tutore legal al fiului său, V.C., cheamă în judecată pe legatarul D.S. şi cere a se declara revocată de drept donaţia făcută acestuia prin testamentul de la 16 februarie 1943, invocând în drept dispoziţiile art. 836 şi 837 Cod civil, iar în fapt, împrejurarea că, în urma donaţiei, L.C. a dobândit un copil legitim, pe minorul V.C.; Tribunalul Ilfov secţia I şi Curtea de Apel Bucureşti secţia I au găsit neîntemeiată această acţiune, susţinând că, pe de o parte, art. 836 Cod civil este aplicabil doar liberalităţilor între vii, iar pe de altă parte, nici o eroare asupra motivului determinant nu ar putea fi invocată, din moment ce L.C. când a făcut testamentul "era în a cincea lună de sarcină şi ştia că va avea copii". Înalta Curte de casaţie găseşte întemeiate soluţiile pronunţate în cauză şi, în consecinţă, respinge recursul declarat de T.C. în numele fiului său minor V.C.

Considerăm justă hotărârea instanţelor, având în vedere că într-adevăr art. 836 şi 837 Cod civil sunt aplicabile doar donaţiilor, ca o portiţă de ocolire a principiului irevocabilităţii acestora în ipoteza naşterii unui copil, principiu care nu există însă în materie de testamente. Totuşi, echitabil ar fi fost, în principiu, ca testamentul să fie desfiinţat dacă motivul determinant al acestuia a fost tocmai faptul că L.C. nu avea şi nu credea că va avea vreodată copii. În speţă însă nu este vorba de o asemenea situaţie, de vreme ce în momentul în care L.C. a testat ştia foarte clar că în curând va avea un copil. Eroarea asupra cauzei sau dispariţia cauzei nu pot fi invocate. În aceste condiţii soluţia instanţelor care s-au pronunţat în speţă ni se pare corectă.

 

40. Sancţiunea absenţei/falsităţii cauzei

 

            Tradiţional, absenţa cauzei sau cauza falsă atrag nulitatea absolută a liberalităţii. Un element esenţial al actului lipseşte, sancţiunea nu poate fi alta. Aceasta este concepţia doctrinei clasice, susţinută şi de o parte a autorilor contemporani[70]. Practica aprobă abordarea.

            O privire mai atentă trezeşte însă unele ezitări. Astfel, observăm că interesul protejat prin sancţionarea cauzei absente sau false nu este unul general, de ordine publică, ci, din contră, este vorba de un interes particular, de o protecţie individuală. Natura interesului ocrotit a determinat majoritatea doctrinei moderne să concluzioneze că, în realitate, sancţiunea adecvată este nulitatea relativă, putând fi invocată doar de persoana ocrotită[71].

            Tindem spre această din urmă abordare, însă rămâne de văzut care este, în cazul actelor gratuite, cercul persoanelor protejate? Este inclus doar dispunătorul sau şi membrii familiei acestuia, care îşi văd patrimoniul ameninţat de liberalitatea lipsită de cauză a rudei lor?

 

B.41. Dispariţia cauzei

 

Vorbim de dispariţia cauzei în ipoteza în care, deşi la momentul formării actului aceasta exista, ulterior a dispărut.

Influenţează o asemenea situaţie valabilitatea dispoziţiei sau, dimpotrivă, orice modificări ale cauzei, intervenite după formarea acesteia, sunt indiferente pentru soarta sa?

Pentru a răspunde vom distinge între dispariţia scopului determinant al liberalităţii, pe de o parte (B1) şi dispariţia motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă), pe de altă parte (B2).

 

B1.42. Dispariţia scopului determinant al liberalităţii

 

            Aşa cum am văzut pe parcursul analizei noastre, într-un act gratuit, scopul (interesul vizat) nu poate fi singurul motiv determinant al dispariţiei, ci se va găsi, eventual, în cauza acesteia, alături de intenţia de a face bine - intenţia liberală, care trebuie să existe independent de scop. Prin urmare, dispariţia scopului sau ipoteza în care acesta devine irealizabil nu influenţează soarta liberalităţii, căci aceasta nu rămâne fără cauză, ci este sprijinită de intenţia liberală, intenţie care nu dispare odată cu scopul.

 

43. Practică judiciară

Jurisprudenţa în materie este destul de rară.

            Curtea de casaţie franceză (Civ. 1-ere) la 11 februarie 1986 hotărăşte anularea unei donaţii-partaj făcute de doi soţi celor trei copii ai lor, în considerarea avantajelor fiscale pe care le vor obţine, avantaje care au fost însă suprimate prin Legea finanţelor din 3 august 1981, lege cu efect retroactiv. Curtea anulează donaţia pe motivul absenţei cauzei, înţeleasă ca "mobil care a incitat părţile la acţiune"[72].

            Considerăm că situaţia înfăţişată poate fi soluţionată diferit, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei. Astfel, imaginăm două ipoteze:

a)       fie donaţia-partaj a fost consimţită exclusiv pentru obţinerea avantajelor fiscale respective, caz în care actul este oneros şi, tocmai de aceea, în situaţia nerealizării interesului, se va desfiinţa.

b)       fie avantajul fiscal nu a fost decât "un element contextual favorabil care a declanşat liberalitatea"[73] - mai exact intenţia de a face un bine (animus donandi) copiilor exista oricum, iar perspectiva obţinerii unor avantaje fiscale doar a determinat momentul realizării donaţiei; în această situaţie actul este gratuit şi va fi menţinut, având drept cauză intenţia liberală (independentă de interes). Tindem spre această soluţie, având în vedere că hotărârea Curţii de casaţie vorbeşte de "o donaţie, cu titlu de partaj anticipat"[74]. Aşadar, voinţa soţilor era ca oricum bunurile să revină în final copiilor lor, dar pentru că momentul era favorabil, au decis să le împartă la data respectivă.

 

B1. 44. Dispariţia motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă)

 

            Am văzut că dispariţia scopului nu poate fi decât indiferentă dacă este vorba de un act gratuit, căci rămâne intenţia liberală să sprijine liberalitatea. La fel trebuie privită oare problema şi în cazul dispariţiei motivului determinant al intenţiei liberale (cauzei eficiente), din moment ce dispariţia acestuia ar putea implica (deşi nu este obligatoriu) totodată dispariţia intenţiei liberale pe care a cauzat-o?

            Jurisprudenţa recentă ne întinde o mână, iar noi ne grăbim să profităm de ajutorul acordat.

            Prin două acte autentice (30 aprilie 1974 şi 24 nov. 1977) soţii Roger Wiche şi Emilia X. au achiziţionat din resurse proprii două imobile, reţinând uzufructul, nuda proprietate a bunurilor revenindu-le fiului lor, Francis Wiche şi soţiei acestuia, Julienne F.

            La 29 ianuarie 1982 Francis Wiche şi Julienne F. divorţează. La 9 decembrie 1982 Emilia X. decedează.

            În martie 1985 Roger Wiche solicită constatarea caducităţii donaţiilor făcute fiului său şi fostei sale nurori pe motiv că liberalitatea a fost subordonată menţinerii căsătoriei între donatari.

            Într-o primă fază, Curtea de apel Liege respinge cererea, susţinând că "nu s-a demonstrat că a fost stipulată caducitatea donaţiilor în caz de divorţ între donatari şi doar în cazuri rare legea prevede expres caducitatea donaţiilor şi că nu se poate prezuma caducitatea unei donaţii făcute în considerarea mariajului, în cazul încetării legăturii conjugale"[75].

            În schimb, Curtea de casaţie belgiană, prin hotărârea Wiche din 16 noiembrie 1989, constată caducitatea donaţiilor respective, reproşând Curţii de apel Liege că a considerat că în cazul unei donaţii caducitatea nu poate rezulta decât dintr-o clauză expresă a actului sau dintr-o dispoziţie legală, ceea ce este, potrivit Curţii de casaţie, prea restrictiv. În realitate, se arată în aceeaşi hotărâre, "dacă prin efectul unui eveniment independent de voinţa donatorului raţiunea determinantă a donaţiei ajunge să lipsească sau să dispară, judecătorul fondului poate constata caducitatea liberalităţii dacă, după chiar termenii acestei dispoziţii sau interpretarea voinţei autorului său, este imposibil a o separa de circumstanţele care au determinat-o şi fără de care nu ar avea raţiune de a fi".

Pot fi desprinse cu uşurinţă, din motivarea Curţii de casaţie, condiţiile în care o liberalitate, în viziunea instanţei belgiene, poate fi desfiinţată în cazul dispariţiei cauzei - motivului determinant: desfiinţarea să fi fost în acord cu voinţa dispunătorului (I) şi evenimentul care a determinat dispariţia cauzei să fie independent de voinţa dispunătorului (II).

I. 45. Desfiinţarea să fie în acord cu voinţa dispunătorului 

Astfel, Curtea de casaţie a statuat că "judecătorul de fond poate constata caducitatea liberalităţii dacă, după chiar termenii actului sau interpretarea voinţei autorului său, este imposibil a o separa de circumstanţele care au determinat-o şi fără de care nu ar avea raţiune de a fi"[76]. Este necesară, aşadar, cercetarea voinţei dispunătorului (explicită sau implicită, dar neîndoielnică) pentru a constata dacă acesta a înţeles menţinerea liberalităţii indiferent de soarta cauzei ce a determinat intenţia sa de a face bine - intenţia liberală sau, dimpotrivă, a considerat liberalitatea, mai exact intenţia liberală dependentă în continuare de circumstanţele care au determinat-o, astfel că, în ipoteza în care acestea ar dispărea, ea şi-ar pierde automat raţiunea de a fi. În prima situaţie, liberalitatea se va menţine chiar în ipoteza dispariţiei motivului determinant. În cea de-a doua variantă, însă, în realitate, dispunătorul subordonează, condiţionează existenţa liberalităţii de menţinerea circumstanţelor care au cauzat-o; dacă acestea dispar, liberalitatea se va desfiinţa în consecinţă.

Observaţii:

a)       46. Care este însă sancţiunea în baza căreia se va desfiinţa actul? Casaţia belgiană merge pe caducitate. Este totuşi coerentă teoretic această abordare?

În soluţionarea chestiunii plecăm de la următoarea constatare: se pune problema desfiinţării liberalităţii când dispunătorul condiţionează existenţa actului de menţinerea circumstanţelor sale determinante. Cu alte cuvinte, când plasează menţinerea situaţiei respective in conditione. În momentul realizării condiţiei (dispariţia motivului determinant - modificarea situaţiei), actul se va desfiinţa. Pentru a răspunde la întrebarea de la care am pornit, va trebui să vedem care este sancţiunea aplicabilă în cazul împlinirii condiţiei.

Totul depinde de natura acestei condiţii.

Considerăm că nu poate fi vorba decât de o condiţie rezolutorie (expresă sau implicită, dar neîndoielnică). Stipulând actul sub condiţie rezolutorie, dispunătorul prevede că în cazul modificării/dispariţiei circumstanţelor care au determinat liberalitatea, aceasta se va desfiinţa. Sancţiunea va fi rezoluţiunea dispoziţiei cu efecte retroactive.

Pentru a putea vorbi de caducitate, condiţia ar trebui să fie extinctivă, "condiţie sui generis"[77], o construcţie mai nouă a doctrinei şi a practicii franceze. Astfel, printr-o condiţie extinctivă dispunătorul ar putea să prevadă că un element al actului, de exemplu identitatea sau o calitate a gratificatului, "constituie o condiţie esenţială a angajamentului său... şi că dispariţia acestui element va antrena de plin drept caducitatea"[78] actului. În aparenţă, condiţia extinctivă se aseamănă până la identificare cu cea rezolutorie. Totuşi, spre deosebire de condiţia rezolutorie, şi aici este diferenţa fundamentală, realizarea condiţiei extinctive[79] implică desfiinţarea actului (valabil pentru trecut), doar pentru viitor,[80]. De altfel, caducitatea - sancţiunea realizării condiţiei extinctive (în cazul actelor cu executare instantanee) "nu poate avea efect decât pentru viitor"[81], din pricina lipsei de text care să stabilească retroactivitatea.

Liberalităţile sunt, de cele mai multe ori, acte cu executare instantanee. Desfiinţarea lor doar pentru viitor ar fi lipsită de sens, dacă proprietatea bunurilor a fost deja transmisă gratificatului[82]. Prin urmare, considerăm că rezoluţiunea, ca o consecinţă a realizării unei condiţii rezolutorii, este sancţiunea cea mai adecvată în cazul dispariţiei motivului determinant al intenţiei liberale[83].

b) 47. Interpretarea voinţei - indicii

În cazul testamentului (şi al altor liberalităţi revocabile ad nutum) faptul că dispunătorul, deşi cunoştea dispariţia cauzei (modificarea situaţiei care a determinat actul), nu a revocat, expres sau implicit (tacit) dispoziţia, instituie o puternică prezumţie în sensul că acesta nu a pus in conditione menţinerea cauzei, neurmărind desfiinţarea liberalităţii în ipoteza dispariţiei acesteia. Prezumţia nu va funcţiona totuşi în cazul în care testatorul fie nu a cunoscut dispariţia cauzei, fie nu a avut răgazul necesar (decedând la scurt timp) pentru revocarea actului, fie era încredinţat că liberalitatea se va desfiinţa automat, odată cu modificarea situaţiei care a cauzat-o (de exemplu, odată cu naşterea unui copil unui dispunător care a făcut o dispoziţie gratuită numai din convingerea că nu are şi nici nu va avea niciodată descendenţi).

Curtea de casaţie belgiană prevede, pe lângă voinţa dispunătorului în sensul desfiinţării actului, încă o condiţie pentru această finalitate:

II. 48 Evenimentul care a determinat dispariţia cauzei (motivului determinant) să fie independent de voinţa dispunătorului.

Nu trebuie uitat însă faptul că hotărârea Curţii de casaţie se referea la o donaţie. De aceea, credem că dacă vorbim de liberalităţi în general, trebuie să distingem între:

a)       donaţii. În cazul donaţiilor (cu excepţia celor revocabile ad nutum), dispariţia cauzei, pentru a putea determina desfiinţarea dispoziţiei, trebuie să fi fost independentă de voinţa dispunătorului; în caz contrar, am recunoaşte dreptul acestuia de a desfiinţa după bunul plac donaţia, am da eficienţă în realitate unei condiţii potestative din partea donatorului, ipoteză interzisă de art. 822 Cod civil.

b)       testamente. În cazul testamentulor (şi al altor liberalităţi revocabile ad nutum) în schimb, condiţia rezolutorie potestativă nu este prohibită şi este firesc să fie aşa din moment ce aceste dispoziţii pot fi revocate oricând de dispunător, după bunul său plac. În consecinţă, dispariţia cauzei poate fi determinată chiar de autorul dispoziţiei. Totuşi, aşa cum am văzut, când testatorul a cunoscut dispariţia cauzei (şi din moment ce, în ipoteza de faţă, el chiar a determinat dispariţia, este evident că ştia) şi nu a revocat el însuşi actul, se poate presupune, cu excepţiile arătate anterior, că nu a intenţionat ca dispariţia cauzei să afecteze testamentul.

 

49. Practică judiciară - scurte comentarii

 

1.       Prin sentinţa sa din 2 iunie 1921[84], Tribunalul Dorohoi a respins cererea reclamantei (sora testatorului) de constatare a caducităţii testamentului făcut de fratele său în favoarea soţiei acestuia pentru dispariţia cauzei ce a determinat testarea, prin încetarea motivelor de ordin sentimental prevăzute în testament. Instanţa a reţinut că la câtva timp după ce soţul testase în favoarea soţiei, aceasta a intentat acţiune de divorţ pentru injurii grave şi a cerut autorizarea de a părăsi domiciliul conjugal; procesul de divorţ s-a suspendat pentru neprezentarea părţilor şi de atunci a rămas în nelucrare, soţul pârât decedând între timp. Tribunalul respinge acţiunea, cu următoarea motivaţie: "... în speţă, introducerea unei acţiuni de divorţ nu este o dovadă sigură a dispariţiei cauzei testării prin dispariţia afecţiunii între soţi, singura ce ar fi determinat liberalitatea, întrucât, pe de o parte, este incertitudine asupra împrejurărilor ce au determinat pe soţie la asemenea măsuri, iar pe de altă parte, fiind vorba de acte ce nu sunt definitive în situaţia ce determină, susceptibile de modificări sau reveniri, fără posibilitate deci de a produce impresii puternice şi de a schimba definitiv stările sufleteşti, se poate concepe persistenţa sentimentelor de afecţiune între soţi în tot timpul fazelor unui proces de divorţ şi cu atât mai mult persistenţa voinţei de a testa, când întâmplător în determinarea acestei voinţe intervin şi alte elemente decât acele sentimentale"[85].

Soluţia instanţei ni se pare justă, având în vedere faptul că iubirea dintre oameni nu dispare neapărat şi automat prin forţa "ciocănelului" de judecător care pronunţă divorţul. În plus, în speţă, din moment ce nu testatorul, ci soţia acestuia a introdus acţiune de divorţ, se poate prezuma încetarea sentimentelor acesteia faţă de soţul ei, dar nu şi reciproca. Mai mult, faptul că testatorul, care avea cunoştinţă de faptul că soţia sa intentase divorţul şi a avut şi timpul necesar, nu a revocat el însuşi legatul este o prezumţie puternică în sensul că, în realitate, a dorit menţinerea acestuia.

2) În sens contrar deciziei prezentate mai sus s-a pronunţat Curtea de apel Iaşi, prin decizia civilă din 30 aprilie 1916[86]. În speţă, S.H. legase toată averea sa soţului său I.H. În aceeaşi zi soţul I.H. a instituit-o, la rândul lui, legatară universală pe soţia sa. Ulterior însă I.H. şi-a revocat testamentul şi apoi a şi divorţat de soţie, intervenind un act de împărţeală între ei. Prin acţiune s-a cerut de către succesorii testatoarei să se constate caducitatea testamentului pentru dispariţia motivelor ce l-au determinat.

Curtea de apel Iaşi a admis, în majoritate, acţiunea cu următoarea justificare:

"Având în vedere că un testament nu poate fi valabil chiar dacă n-a fost revocat în mod expres, atunci când împrejurările care au determinat acel testament şi de care este imposibil a-l separa, fără care n-ar avea, prin urmare, nici o raţiune de a fi, au încetat cu totul; că atunci este evident că testatorul n-a putut să persiste într-o voinţă care nu mai are nici o explicaţie; că trebuie cu necesitate de a se atribui uitării, neglijenţei sau ignoranţei nerevocarea sau conservarea testamentului.

Având în vedere că motivul determinant a fost afecţiunea pe care o avea S.H. către soţul său, motiv care evident nu mai putea să subziste în urma desfacerii căsătoriei; că actul de împărţeală - făcut în mod autentic - permite a se induce cu precizie că S.H. nu putea să atribuie nici o valoare testamentului; că acel act implică chiar revocarea legatului instituit în favoarea soţului său.

Având în vedere că, prin încetarea motivului care a determinat-o pe S.H. de a institui legatar pe soţul său, legatul a devenit caduc...

Pentru aceste motive, admite apelul etc."

În primul rând, observăm în argumentarea Curţii o confuzie. Astfel, pe de o parte se vorbeşte de "încetarea motivului (afecţiunea pe care o avea faţă de I.H. - n.a.) care a determinat-o pe S.H. a institui legatar pe soţul său", ceea ce a condus la CADUCITATEA legatului, pentru ca, pe de altă parte, trei rânduri mai sus, instanţa să afirme: "actul de împărţeală - făcut în mod autentic - permite a se induce cu precizie că S.H. nu putea să atribuie nici o valoare testamentului, că acel act implică chiar REVOCAREA legatului instituit în favoarea soţului său". Inadvertenţa este evidentă. Actul este fie caduc, fie a fost revocat tacit (implicit), dar logica nu permite cumularea celor două variante. Să le analizăm pe rând oportunitatea:

a)       Caducitatea, în opinia instanţei, ar fi provocată de dispariţia motivului determinant al actului, afecţiunea dintre soţi, care "evident nu mai putea să subziste în urma desfacerii căsătoriei". Considerăm, aşa cum am arătat anterior, că desfacerea căsătoriei nu implică în mod necesar încetarea sentimentelor, a dragostei pe care foştii soţi o simt unul faţă de celălalt - divorţul nu este antidotul lui Cupidon! În speţă, faptul că S.H., deşi trecuse mult timp de la divorţ, nu a revocat testamentul şi că, aşa cum se arată în opinia separată formulată la decizia Curţii, nici nu "şi-a manifestat sub vreo formă oarecare regretul în privinţa testamentului ce făcuse în favoarea fostului său soţ şi nici dorinţa de a testa în favoarea altcuiva, deşi se spune că s-ar fi făcut demersuri în acest sens pe lângă ea"[87], arată, credem, voinţa testatoarei în sensul menţinerii testamentului.

b)       Revocarea ar rezulta, în opinia Curţii, implicit din realizarea unui act de împărţeală a averii dobândite în timpul căsătoriei, între S.H. şi I.H.. Instanţa consideră că revocarea tacită decurge din faptul că testatoarea a dispus de bunurile care făceau obiectul testamentului şi astfel şi-a exprimat implicit, dar neîndoielnic, voinţa de a revoca testamentul. Am fi astfel în ipoteza prevăzută de art. 923 Cod civil: "Orice înstrăinare a obiectului legat, făcută în orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului". Curtea ignoră însă faptul că, în principiu, revocarea tacită prevăzută de art. 923 priveşte doar legatele particulare. "Legatele universale şi legatele cu titlu universal nu sunt revocate prin înstrăinarea de către testator a unuia sau a altuia dintre bunurile sau chiar a tuturor bunurilor sale... deoarece asemenea înstrăinări nu afectează decât emolumentul succesiunii, iar nu şi vocaţia legatarului la întregul patrimoniu sau o cotă-parte din patrimoniu, ceea ce face ca bunurile dobândite de testator ulterior înstrăinării să revină acestuia"[88]. În speţa de faţă, S.H. a legat în favoarea lui I.H. toată averea sa, prin urmare, era vorba de un legat universal, care nu poate fi revocat implicit printr-un act de împărţeală încheiat de testatoare.

Din toate aceste motive, considerăm decizia Curţii de desfiinţare a testamentului un abuz şi contrară voinţei, dorinţei testatoarei.

3) După 10 ani de la decizia din 16 noiembrie 1989 prin care constata caducitatea unei donaţii pentru dispariţia cauzei, Curtea de casaţie belgiană s-a pronunţat şi în privinţa sancţiunii dispariţiei cauzei unui testament[89].

   În anii '80 Serge de Thibauld de Boesinghe era urmărit pentru spargerea unei bănci din Bruxelles. Din acest motiv, tatăl său, Roger de Thibauld de Boesinghe l-a exheredat şi i-a instituit pe cei trei nepoţi ai săi legatari universali.

La 20 octombrie 1982 Serge de Thibauld de Boesinghe este condamnat la 5 ani de închisoare. În noiembrie 1983 tatăl său moare, iar el renunţă în aprilie 1984 la succesiunea acestuia; de fapt, în 1981 el renunţase şi la succesiunea mamei sale, decedată în 1979.

Şapte ani după decesul tatălui său, Serge de Thibauld de Boesinghe este achitat de toate acuzaţiile care i se aduseseră, iar în iulie 1990 solicită, în contra celor trei copii ai săi, anularea testamentului tatălui său şi a renunţărilor la succesiunea părinţilor săi pentru cauză eronată sau caducitate a cauzei care, în opinia sa, a determinat respectivele acte juridice.

În primă instanţă şi în apel (declarat de fiul său Didrik) obţine câştig de cauză, Curtea de apel Bruxelles cosiderând, asemeni primei instanţe, că motivul determinant al testatorului a fost salvarea patrimoniului familial, nelăsându-l la discreţia unor eventuale urmăriri din partea creditorilor fiului lor. Fără implicarea acestuia din urmă în afacerea penală, testamentul n-ar fi avut raţiune de a fi. Or Serge de Thibauld de Boesinghe a fost achitat. Cauza testamentului a dispărut printr-un eveniment independent de voinţa testatorului. Testamentul a devenit, în consecinţă, caduc.

Didrik de Thibauld de Boesinghe atacă decizia Curţii de apel şi Curtea de casaţie, prin hotărârea din 21 ianuarie 2000[90] îi dă câştig de cauză, căci, deşi recunoaşte că şi în cazul testamentelor, ca în cel al donaţiilor, "dacă prin efectul unui eveniment independent de voinţa dispunătorului, raţiunea determinantă a liberalităţii ajunge să lipsească sau să dispară, judecătorul fondului poate constata caducitatea liberalităţii", "totuşi, dispariţia cauzei nu poate antrena caducitatea liberalităţii decât dacă intervine înainte de decesul testatorului;... dacă intervine după acest moment, (dispariţia - n.a.) rămâne fără efect".

Aşadar, constatând că dispariţia cauzei testamentului a intervenit după decesul testatorului, stabileşte că, în aceste condiţii, liberalitatea se va menţine, dispariţia cauzei devenind indiferentă. Curtea de casaţie desfiinţează pe aceste considerente decizia Curţii de apel Bruxelles şi îi dă câştig fiului lui Serge de Thibauld de Boesinghe, Didrik.

De această dată Curtea de casaţie belgiană surprinde. Nu putem decât să ne întrebăm, alături de comentatorul speţei rezumate, de ce trebuie luată în considerare "dispariţia cauzei numai dacă se produce înainte de deces şi respinsă luarea în considerare a dispariţiei cauzei ulterioară decesului"?[91] În absenţa unui răspuns convingător, găsim soluţia Curţii de casaţie injustă şi nejustificată.

 

C.50. Evoluţia cauzei

 

În primul rând, considerăm că putem vorbi de o evoluţie a cauzei (- motiv determinant) unei liberalităţi doar când suntem în prezenţa unei evoluţii a aceleiaşi cauze de la licit/moral la ilicit/imoral sau invers. O evoluţie care să presupună înlocuirea unei cauze cu alta credem că iese din discuţie atâta timp cât cauza este un element esenţial al actului şi o nouă cauză cere un nou act, care să îndeplinească toate condiţiile de validitate, de fond şi de formă[92].

În al doilea rând, suntem de părere că se pune problema unei evoluţii de la licit/moral la ilicit/imoral sau invers numai în privinţa scopului determinant al actului. Motivul determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă) nu intră în discuţie, căci nu contează pentru valabilitatea liberalităţii dacă situaţia respectivă este morală sau nu. Ea există oricum şi nu este o consecinţă a dispoziţiei gratuite. Numai dacă prin liberalitate s-ar urmări menţinerea situaţiei imorale ar avea importanţă situaţia respectivă. Dar menţinerea ei este, în realitate, un scop al actului. Revenim deci la scop.

Acesta poate fluctua de la licit/moral la ilicit/imoral şi invers. De exemplu, să presupunem că A face o liberalitate urmărind realizarea unui interes care, potrivit reglementărilor în vigoare la data formării actului, era licit. Ulterior, intervine o lege care interzice exact obiectul interesului respectiv - scopul devine ilicit. Invers, să presupunem că acum 25 de ani A îi face o donaţie lui B în vederea continuării unor relaţii considerate în epocă imorale - scopul urmărit prin liberalitate era deci imoral, iar actul, în consecinţă, nul. Ulterior însă, concepţia morală a societăţii s-a schimbat şi aceeaşi relaţie este considerată morală - scopul a evoluat şi este acum moral. Care sunt consecinţele acestor fluctuaţii de la licit/moral la licit/moral (C1) şi invers (C2) asupra existenţei liberalităţii?

 

C1. 51. Evoluţia scopului de la licit/moral la ilicit/imoral

 

            Dacă motivul determinant al actului era licit/moral la momentul formării acestuia, liberalitatea este inatacabilă sub aspectul caracterului licit/moral al cauzei[93]., căci acest caracter se apreciază exclusiv la data realizării dispoziţiei[94],[95],

 

C2. 52. Evoluţia scopului de la ilicit/imoral la licit/moral

 

            Dacă scopul este ilicit/imoral la data formării liberalităţii, actul va fi nul absolut. Nulitatea nu poate fi acoperită în principiu prin evoluţia scopului de la ilicit/imoral la licit/moral[96]. "Nulă la origine, (liberalitatea - n.a.) rămâne aşa, orice s-ar întâmpla"[97]. Singura portiţă pe care dispunătorul (sau părţile) o are (au) este realizarea unui nou act, după evoluţia scopului.

 

SECŢIUNEA V

 

Cauza ilicită - imorală

 

53. Precizări generale

 

            Potrivit art. 966 Cod civil, "Obligaţia... fondată pe o cauză... nelicită nu poate avea nici un efect." La rândul său, art. 968 Cod civil completează, stabilind: "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice". Cauza moralizează aşadar circuitul civil[98], trebuind să fie licită şi morală[99].

            Intenţia liberală în sine nu poate fi ilicită/imorală, iar un control limitat la aceasta ar fi pur formal şi, de aceea, inutil. Se impune prin urmare, în vederea unei moralizări efective şi consistente, investigarea motivului determinant al liberalităţilor, mai exact a scopului vizat de dispunător[100]. Amintim că în materie de liberalităţi (şi, de fapt, nu numai) scopul, pentru a fi luat în considerare drept cauză impulsivă şi determinantă, nu este necesar să fi fost cunoscut de gratificat[101].

            Astfel, va fi nulă, pentru că urmăreşte realizarea unui scop ilicit, convenţia prin care s-ar fi promis bani pentru ca cineva să comită o crimă sau un sacrilegiu[102].

            De asemenea, a fost desfiinţat pentru cauză ilicită un testament (legatul cotităţii disponibile) în care unicul scop urmărit de dispunător era pedepsirea celor două fiice ale sale pentru că nu au putut uita sau ierta practicile incestuoase la care au fost supuse (sau cel puţin una dintre ele) de tatăl lor[103].

            Cele mai multe şi poate cele mai picante liberalităţi anulate pentru cauză ilicită/imorală sunt însă liberalităţile dintre concubini.

 

 

Liberalităţile între concubini. Între prejudecată şi ipocrizie?

 

A.54. Practica tradiţională

            Deşi vechiul drept francez instituia o adevărată incapacitate pentru concubini de a-şi face liberalităţi[104], nici Codul Napoleon, şi după exemplul acestuia, nici Codul nostru civil nu au preluat interdicţia. În aceste condiţii, a rămas ca practica să stabilească criteriile de apreciere a caracterului licit/moral al respectivelor dispoziţii gratuite. Tradiţional[105], liberalităţile consimţite în vederea iniţierii, menţinerii sau reluării unei relaţii de concubinaj au fost considerate ca având o cauză ilicită/imorală, pe când cele prin care dispunătorul a urmărit achitarea unei datorii de conştiinţă sau de recunoştinţă faţă de concubinul său (chiar dacă relaţia este adulterină), au fost văzute drept licite/morale[106].

            Practica noastră, mai conservatoare sau poate doar mai comodă, urmăreşte în continuare criteriile clasice. Instanţele franceze însă au căutat prilejul de a-şi schimba jurisprudenţa, iar hotărârea Casaţiei franceze din 3 februarie 1999 a fost chiar ocazia aşteptată.

B. 55.  Tendinţe

"Erotismul nu cunoaşte decât o singură transfigurare, în care el este în acelaşi timp estetic, etic şi religios, şi aceasta este dragostea"[107].

Acesta pare a fi principiul Casaţiei franceze care, printr-o hotărâre recentă, în cel mai autentic spirit franţuzesc, îşi schimbă practica şi statuează: unde este amor[108], unde este iubire, nimic nu mai contează. Căsătoria unuia sau a ambilor concubini pare doar o complicaţie menită să facă viaţa mai interesantă.

Mai precis, printr-o hotărâre din 3 februarie 1999[109], Curtea a decis, cu valoare de principiu, că "N'est pas contraire aux bonnes moeurs la cause des libéralités dont l'auteur entend maintenir la relation adultere qu'il entretient avec le bénéficiaire".

În speţă, Roger H., în vârstă de 77 de ani, părăseşte domiciliul conjugal după 34 de ani de viaţă comună, pentru a locui împreună cu una dintre fostele sale angajate, Brigitte V., în vârstă de 45 de ani. Roger H. decedează 18 luni mai târziu în apartamentul pe care-l închiriase pentru el şi amanta sa, în favoarea căreia a lăsat un legat în valoare de 500.000 de franci. El îi lasă în urmă pe soţia sa şi pe fiul său Christian, rezultat dintr-o primă căsătorie a soţiei sale, pe care l-a adoptat prin adopţie simplă. Curtea de apel pronunţă nulitatea liberalităţii adresate Brigittei V. pentru cauză ilicită, liberalitatea nefiind consimţită decât în scopul "menţinerii unei legături încă prea recente". A fost declarat recurs, iar Curtea de casaţie casează cu trimitere hotărârea căci "nu e contrară bunelor moravuri liberalitatea prin care autorul înţelege menţinerea relaţiei adulterine pe care o întreţine cu beneficiara".

Decizia Curţii nu surprinde prea tare, fiind deja anticipată de unii doctrinari avangardişti[110]. Adevărată capcană a senzualităţii, ea prinde un număr impresionant de autori francezi[111] şi îi împarte în moralişti-conservatori şi adepţi ai lui Don Juan. Indiferent de optică, pasiunea în argumentare este aceeaşi.

Susţinătorii noii jurisprudenţe văd în ea o metodă de a pune capăt subiectivismului judecătorului, care astfel nu mai este în postura de a transpune în practică propria sa concepţie despre moralitate şi nici de a pătrunde psihologia dispunătorului pentru a desprinde mobilul determinant al liberalităţii[112]. În plus, argumentul forte este că, în realitate, o asemenea jurisprudenţă, în condiţiile în care, în mod evident, morala sexuală a evoluat, pune capăt "ipocriziei ambiante"[113]. Doctrinari[114] mai cumpătaţi nuanţează însă şi fac diferenţa între liberalităţile care vizează iniţierea, menţinerea sau reluarea unor relaţii de concubinaj adulterin, liberalităţi ce trebuie desfiinţate, având o cauză ilicită, din moment ce dispunătorul încalcă obligaţia de fidelitate dintre soţi, prevăzută de art. 212 Cod civil francez (art.194 C. civ. român, abrogat prin D 32/1954), şi liberalităţile non-adulterine, care vor fi menţinute în considerarea evoluţiei principiilor morale[115].

Discuţiile fierbinţi şi înverşunarea comentatorilor speţei nu au fost însă suficiente pentru a mişca sau ajusta noua jurisprudenţă. Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2000[116], Curtea de casaţie îşi reafirmă poziţia. Instanţa a fost de această dată mai discretă în legătură cu circumstanţele speţei, lucru care nu surprinde, căci situaţia este mai degrabă şocantă: soţ şi tată de familie, Jean F., în vârstă de 95 de ani, a instituit-o legatară universală pe Muriel G., în vârstă de 31 de ani, secretara şi amanta sa vreme de 15 ani[117].

56. Aşadar, în numele luptei împotriva "ipocriziei ambiante", jurisprudenţa tolerează liberalităţi între concubini însufleţiţi de o pasiune năbădăioasă, direct proporţională cu diferenţa de vârstă dintre ei - 32 de ani în primul caz sau 64 în cel de-al doilea. Şi aceasta, în condiţiile în care aceeaşi jurisprudenţă îşi afirmă intransigenţa faţă de ipoteza degradantă, imorală, în care "o fiinţă, o femeie îşi schimbă corpul pe bani sau pe cadouri"[118]. Ironia fină a autorilor francezi surprinde şi de această dată exact ridicolul situaţiei: "La ou on aurait vu, il n'y a pas si longtemps, un vieillard libidineux, on découvre (viagra aidant) un «frigant septuagénaire»[119].

Polemica iscată de jurisprudenţa recentă a Casaţiei franceze o discreditează oare sau, dimpotrivă, se impune şi la noi o reorientare în acelaşi sens? Am văzut că practica şi o parte a doctrinei franceze relevă o evoluţie a moralei (sexuale). E "depravare" pariziană sau o realitate de care trebuie să ţinem cont? Totul depinde de concepţia morală pe care o adoptăm. Ce este moral? Şi, mai important, sunt valorile morale relative (şi pot, prin urmare, evolua) sau, din contră, absolute (şi, deci, perpetue)? Iar dacă sunt relative, în ce moment al evoluţiei ne aflăm?

 

C. 57. Concepţii despre moralitate. Între relativ şi absolut

 

Traversăm un timp în care se pune din ce în ce mai mult accentul pe individ şi pe dreptul acestuia la fericire, dar o fericire neintegrată, singuratică, independentă de ceilalţi. "Libertatea moravurilor tinde să fie erijată în adevărat drept subiectiv"[120]; mai mult, "orice simţire intensă are vocaţia să devină drept subiectiv"[121]. Este epoca "tiraniei plăcerii"[122]. Justifică această goană disperată şi flămândă după fericire (-a personală) relativizarea valorilor morale? Devine oare moral orice ne face fericiţi (şi, desigur, nu este ilicit)? Legea morală este determinată deci de principiul eudemonic?

 

C1. 58 Morala relativă

 

În teza relativităţii valorii morale[123] se susţine că "importantă este - aşa cum nu poate fi subliniat îndeajuns de insistent - recunoaşterea faptului că nu există o singură morală, (...) că o ordine de drept pozitivă poate să corespundă foarte bine - în mare - opiniilor morale ale unui anumit grup sau strat social, îndeosebi dacă este conducător în cadrul populaţiei care îi este supusă, (...) contrazicând, în acelaşi timp, opiniile morale ale altui grup sau strat; mai ales însă este important că opiniile despre ce este din punct de vedere moral bun sau rău, justificabil sau nejustificabil sunt - exact ca şi dreptul - supuse unei continue transformări şi că o ordine de drept  sau unele dintre normele ei care au corespuns, atunci când au fost valabile, pretenţiilor morale ale timpului, pot fi condamnate astăzi ca fiind imorale în cel mai înalt grad". Invers, ceea ce era considerat imoral poate fi văzut astăzi ca moral.

Aşadar, morala nu este nici apriorică, nici absolută şi nici universală. Este stabilită de indivizi, de societate şi evoluează în funcţie de diferitele momente ale existenţei societăţii respective. Legea morală este rezultanta "opiniilor morale ale grupului sau stratului social majoritar, conducător". Ceea ce ieri era moral, astăzi poate fi imoral şi, mai ales, ceea ce ieri era imoral, astăzi poate fi moral. Ideea este convenabilă. Ne place. Chiar mult. Pare că am găsit cheia de la Poarta Raiului. Nu mai trebuie să respectăm o valoare morală absolută şi universală, ci este suficient să transformăm - noi, ca societate - acţiunea noastră din imorală în morală, cu titlu de evoluţie, şi iată c-am fentat Judecata de Apoi. Ceva ne sâcâie totuşi. E conştiinţa. E raţiunea. O abordare diferită se impune.

 

C2. 59 Absolutul kantian - "Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine"

 

"Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine"[124]. Legea morală e pentru Kant valoarea supremă; fiecare fiinţă raţională o determină în sine şi pentru sine, cu respectarea unui principiu[125]: "acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii",[126]. Legea morală este absolută, universală şi perpetuă, iar respectarea ei este datorie. Ce e moral e întotdeauna moral şi pentru toată lumea. Ce e imoral e imoral tot timpul şi pentru toţi. Indiferent de numărul poate impresionant de mare al persoanelor care ar ignora legea morală (sau cât timp ar ignora-o) având conduită imorală, acesta nu e suficient pentru moralizarea conduitei respective; chiar nerespectată, legea morală continuă să se impună ca o datorie. Ignorarea ei de un număr mai mic sau mai mare de oameni, sau chiar de toţi oamenii, nu înseamnă decât că aceştia au cedat înclinaţiilor, râvnirilor. Cu toate acestea, raţiunea cunoaşte datoria, cunoaşte legea morală chiar când latura sensibilă[127] a omului încearcă din răsputeri să o nege, să o anihileze, sau cel puţin să o tempereze. Fiinţa umană, prin natura sa, este într-o permanentă căutare a fericirii; tinde să cedeze înclinaţiilor, dorinţelor, tentaţiilor. Principiul fericirii nu este apt însă pentru a întemeia legea morală, dimpotrivă, pentru o asemenea finalitate, spune Kant, "cel mai reprobabil este principiul fericirii personale, nu numai fiindcă e fals şi experienţa contrazice judecata că bunăstarea ar corespunde totdeauna bunei conduite, nici numai fiindcă nu contribuie cu nimic la întemeierea moralităţii; întrucât e cu totul altceva de a-l face pe om fericit decât de a-l face bun, şi pe cineva prudent şi atent la interesele lui, decât a-l face virtuos, ci fiindcă pune la baza moralităţii mobiluri care mai curând subminează şi distrug toată măreţia ei, întrucât pun în aceeaşi categorie motivele care îndeamnă la virtute cu acelea care îndeamnă la viciu şi ne învaţă numai să calculăm mai bine, dar şterg cu totul deosebirea specifică dintre virtute şi viciu"[128].

Kant avertizează asupra tendinţei umane de relativizare a valorii morale, tocmai sub influenţa înclinaţiilor, râvnirilor, năzuinţei spre fericire, în realitate. "Omul simte în sine o puternică contrapondere împotriva tuturor poruncilor datoriei (...) în trebuinţele şi înclinaţiile lui, a căror satisfacere el o rezumă sub numele de fericire (...). Iar de aici se naşte o dialectică naturală, adică o tendinţă de a sofistica împotriva acelor legi riguroase ale datoriei şi de a pune la îndoială valabilitatea lor, cel puţin puritatea şi rigoarea lor şi de a le face, pe cât posibil, mai pe măsura dorinţelor şi înclinaţiilor noastre, adică în fond de a le corupe şi de a le priva de întreaga lor demnitate"[129]. "Raţiunea umană, obosită, se culcă bucuroasă pe o ureche şi în visurile ei, înşelată de dulci iluzii (...) substituie moralităţii un bastard cârpăcit de membre de origine cu totul eterogenă şi care se aseamănă cu tot ce vrem să vedem în el, numai cu virtutea nu, pentru acela care a văzut odată adevărata ei înfăţişare"[130].

Prin urmare, în viziunea kantiană, legea morală nu evoluează, ea e absolută şi perpetuă, numai latura noastră sensibilă, neraţională, ne împinge să o relativizăm, dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi şi furaţi de tentaţie, de înclinaţie, căci legea morală e datorie şi numai respectarea datoriei, moralitatea, ne face demni de fericire.

 

C3. 60. Morala şi religia

 

Ceea ce surprinde, chiar şochează cititorul neatenţionat şi neinstruit în tainele filosofiei (aşa cum suntem şi noi) în privinţa concepţiei morale kantiene e faptul că pentru Kant legea morală este determinată de fiecare fiinţă raţională în sine şi pentru sine, independent de elemente exterioare (principiul autonomiei de voinţă), orice luare în considerare a acestora (eteronomie a voinţei) ducând la o morală falsă, întemeiată pe principii false. Ea trebuie urmată din respect pentru datorie, pentru legea însăşi. Orice altă motivaţie ia sau diminuează caracterul moral al acţiunii. În viziunea lui Kant legea morală nu e dată de Dumnezeu şi nici nu trebuie respectată din iubirea pentru Dumnezeu şi poruncile sale. El acceptă (sau pare să accepte) ideea de Divinitate, dar legea morală e mai presus, e valoarea supremă, iar conceptul de Dumnezeu e doar dedus din ea, e doar un postulat al raţiunii practice. Obiectul raţiunii pure practice, scopul necesar şi suprem al unei voinţe moral determinate e Binele suveran. Pentru ca acest Bine suveran să existe trebuie să acceptăm, arată Kant, ideea existenţei unui Bine suveran originar, "cauză supremă a naturii" şi acesta este Dumnezeu. Plecând de la legea morală, Kant deduce deci existenţa lui Dumnezeu (dependentă de legea morală) ca o necesitate în vederea atingerii scopului celei dintâi: Binele suveran. Prin "teologia lui morală" Kant "se întoarce la raţionalism şi construieşte o religie numai în limitele raţiunii, lipsită de gust (în sens religios)"[131]. Legea morală e mai presus de orice şi nici o încălcare nu poate fi tolerată. Aici trebuie neapărat să ne îndepărtăm viziunea kantiană, căci credem cu adevărat şi simţim că legea morală este dată de Dumnezeu, este poruncă (a cărei încălcare este resimţită ca păcat) şi trebuie respectată din "iubire pentru Creator şi poruncile sale"[132]. "Moralitatea îşi are rădăcina în religie (...), nu este autonomă, ci eteronomă"[133]. Legea morală e absolută, perpetuă, dar "nu reprezintă un vârf, pragul absolut"[134], căci religia e infinit mai mult. "Religia cedează locul eticii şi îi oferă argumente, dar nu este nici epuizată, nici definită de etică (...) De aceea, de fapt, legea religioasă este mai largă decât moralitatea"[135]. Religia este mai ales toleranţă şi iubire şi iertare nemărginită a fiului rătăcitor[136]. Dacă suntem credincioşi şi iubim, nu putem fi atât de tranşanţi, nu putem judeca atât de categoric, nici măcar conceptual.

 

C 4. 61. Morala şi dreptul

 

Legea morală este absolută, valoarea morală nu evoluează, nu variază în timp[137]. Ceea ce evoluează însă este toleranţa noastră, ca indivizi, ca societate, faţă de anumite lucruri imorale (căci există, desigur, diferite grade de imoralitate). Deşi ele rămân imorale în sine, în ochii noştri acest caracter se diminuează sau chiar dispare, fie că este în interesul nostru, fie pentru că, pur şi simplu, nu ne deranjează. Aici este, credem, legătura dintre drept şi morală. Dreptul nu este interesat de morala propriu-zisă, ci mai degrabă de morala definită prin raportarea la indivizi, la societate într-un anumit moment al existenţei ei. Dreptul lasă individul liber, atâta timp cât nu îi deranjează pe ceilalţi. E normal deci să sancţioneze ca imorale numai acţiunile privite de societate la un moment dat astfel, căci numai acestea deranjează. Este firesc să fie aşa căci rolul dreptului nu e de perfecţionare a individului, de mântuire a sufletului. Morala astfel privită nu e cea adevărată, dar nu e nici falsă, este o morală în oglindă, o oglindă care nu e de cristal, ci deformează, strică oarecum perfecţiunea (- morala sociologică). Văzută în acest fel, morala se apropie până la identificare de noţiunea de bune moravuri, noţiunea utilizată în realitate de textele Codului civil (art. 5 şi 968 Cod civil). Aceeaşi constatare o facem şi în urma unei rapide comparări, suprapuneri a definiţiilor de dicţionar ale celor două concepte[138]:

Bonnes moeurs: "ensemble de regles de conduite fondé sur le sentiment de devoirs admis communément par les citoyens, quelles que soient leurs options philosophiques et religieuses" (-sens civil).

Morale: "ensemble des regles de conduite jugées comme adéquates dans une société donnée, par l'opinion dominante (sens proche de moeurs), étant entendu que ces regles sont variables selon les lieux et les temps" (- en sociologie).

Odată desprins rolul moralei în drept (percepţia dreptului asupra moralei), putem face aplicarea în speţă, revenind la chestiunea care ne interesează, mai precis, la aprecierea caracterului moral sau imoral al concubinajului, pentru ca, în funcţie de aceasta, să stabilim oportunitatea reorientării jurisprudenţei noastre după modelul francez.

 

D. Concubinajul şi societatea contemporană

 

D1. 62. Concubinajul non-adulterin. Sfârşitul ipocriziei

 

Fie că suntem sau nu conservatori, trebuie să recunoaştem că morala sexuală, mai exact percepţia noastră asupra acesteia, a evoluat. Pur şi simplu concubinajul (non-adulterin) nu mai este văzut de societatea actuală ca fiind imoral. Am devenit mai îngăduitori, mai puţin încrâncenaţi, mai toleranţi. Este firesc să fie aşa, căci, de la love-story-ul american la telenovela spaniolă, de la comercialul Valentine's Day la tradiţionalul Dragobete, de la toamna târzie la vara încinsă sau de la trandafirii cu coadă lungă la ţigăncuşa cu ghiocei, totul ne predispune la romantism şi, de aici, la îmbrăţişarea imediată şi nerăbdătoare a iubirii, indiferent de forma ei, oficială sau nu. În realitate, nici nu avem dreptul de a refuza altora fericirea, indiferent ce înseamnă asta pentru ei, atâta timp cât nu deranjează pe nimeni, căci omul trebuie să fie - şi nu putem insista îndeajuns asupra acestui aspect, liber, atâta timp cât, repetăm, nu îi deranjează pe ceilalţi.

Problema religioasă este importantă, dar este de asemenea o chestiune intimă, ce ţine de individ şi de relaţia particulară, specială şi unică pe care fiecare dintre noi, în felul său, o are cu Divinitatea. Dreptul nu are şi nu trebuie să aibă căderea de a interveni aici.

Aşadar, astăzi concubinajul non-adulterin nu mai este considerat imoral[139]. În aceste condiţii, menţinerea jurisprudenţei care anulează pentru cauză imorală liberalităţile făcute în vederea iniţierii, menţinerii, reluării unor relaţii de concubinaj ar fi nejustificată, o încăpăţânare inutilă şi o dovadă a ignorării epocii, contextului în care trăim[140].

 

D2. 63. Concubinajul adulterin. "Minima moralia"

 

Am văzut că instanţele franceze aprobă concubinajul, chiar adulterin[141], în numele evoluţiei moralei sexuale. Nu respirăm aerul parizian, astfel că nu avem o imagine prea exactă asupra modului în care societatea franceză percepe concubinajul adulterin, însă nu credem că societatea noastră este atât de emancipată, şi probabil nici nu ar trebui să fie,  încât să considere morală o astfel de situaţie[142]. O minimă morală trebuie să existe.

Liberalităţile făcute în vederea iniţierii, menţinerii sau reluării unei relaţii de concubinaj, când cel puţin unul dintre concubini este căsătorit, vor fi desfiinţate însă, în primul rând, pentru cauză ilicită, adulterul însuşi fiind ilicit din moment ce presupune încălcarea de către soţ a obligaţiei de fidelitate[143], care, deşi neprevăzută expres, poate fi desprinsă cu uşurinţă atât din unele texte ale Codului familiei[144], cât mai ales din sancţionarea în plan penal a încălcării acesteia: "Fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de căsătorie se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă" - art. 304, alineatul 1, Cod penal[145].

 

64. Proba şi sancţiunea cauzei ilicite/imorale

 

Doctrina şi practica admit astăzi în unanimitate posibilitatea demonstrării cauzei ilicite/imorale cu orice mijloc de probă, deci şi cu probe extrinsece actului[146].

Sancţiunea cauzei ilicite/imorale este nulitatea absolută, nulitate ce nu va putea fi acoperită în condiţiile art. 1167, alineatul 3, Cod civil[147],[148].

 

 

CONCLUZII

 

 

65. Când vorbim de cauza unei liberalităţi, terenul e alunecos. Diverse concepţii despre gratuitate dau conţinut diferit acestei noţiuni. Dacă nu vrem să fim acuzaţi de naivitate practică şi de idealism teoretic, trebuie să acceptăm că interesul, scopul vizat, nu exclude ab initio caracterul gratuit al actului. E spiritul liberal cel care contează şi trebuie să existe. Intenţia de a face bine este esenţială. Alături de ea, dar numai alături şi nu prin ea, poate fi urmărită şi obţinerea unor avantaje morale sau materiale.

Problemele ridicate de cauză nu se termină însă aici. Incertitudinile, ambiguităţile, confuziile, toate acestea dau în continuare caracter specific acestei noţiuni. O noţiune cu mai multe funcţii[149] şi, prin urmare, mai multe definiţii. De aici se destramă pânza. Practica se arată ezitantă, nesigură, în aplicarea în speţă a conceptului de cauză, utilizând pentru o anumită funcţie definiţia alteia. Distincţia între scop, pe de o parte, şi intenţia liberală şi cauza acesteia, pe de altă parte, e neclară în doctrină şi doar accidentală în jurisprudenţă.

În aceste condiţii, considerăm oportună de lege ferenda o separaţie netă între scopul urmărit, ca instrument de moralizare a circuitului civil prin controlul caracterului licit/moral al acestuia şi cauză (intenţia liberală şi, eventual, determinanta sa), noţiune care să fie luată în considerare numai pe tărâmul absenţei cauzei. Confuziile ar dispărea în mare parte şi consecinţele pe care le implică astăzi inexistenţa, dispariţia, evoluţia, ilicitatea, imoralitatea noţiunii (cel puţin duble) de cauză, ar putea fi mai uşor desprinse.

 

 

 

 

 

 

[1]  Subliniem că în categoria liberalităţilor sunt cuprinse nu numai donaţiile şi testamentele, aşa cum uşor am putea concluziona în urma unei rapide treceri în revistă a literaturii noastre de specialitate. Din comoditate probabil s-a ignorat până de curând, în mod surprinzător, o categorie de dispoziţii cu titlu gratuit reglementată de Codul civil: instituirea contractuală - donaţia de bunuri viitoare. Donaţia de bunuri viitoare este o "liberalitate de natură contractuală prin care instituantul promite instituitului a-i lăsa la moartea sa totalitatea, o fracţiune sau un bun anume din succesiunea sa (iar acesta acceptă - n. a.)... Deşi act între vii, instituirea contractuală nu realizează transmisiunea decât prin moarte", T. Ionaşcu, Particularităţile instituţiei contractuale şi valabilitatea donaţiunei "mortis causa" în dreptul civil român, P.R. 1932. 155. Instituirea contractuală a fost recent repusă pe tapet în doctrina noastră- D. Chirică, Drept civil. Succesiuni. Testamente, Rosetti, 2003, p. 283 urm .(nr. 368 urm.); a se vedea de asemenea M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, 2000, p. 461 u (nr. 1620 urm.).

[2]  Deşi construcţia ar putea fi suspectată ca fiind pleonastică, altruismul altfel decât pur negându-şi însăşi esenţa, o folosim totuşi pentru a surprinde cât mai exact concepţiile despre gratuitate, pentru a face cât mai accesibil contextul. Distingem astfel între altruismul pur - generator al gratuităţii ideale, absolute, şi situaţiile când, deşi un interes este urmărit, actul păstrează caracterul gratuit.

[3]  J. Flour et H. Souleau, Droit civil. Les libéralités, par H. Souleau, Armand Colin, 1982, p. 24 (nr. 42).

[4]  M. Grimaldi, op. cit., p. 14 (nr. 1006).

[5]  Hamel, citat în Répertoire civil Dalloz, Cause, p. 10; Aubry et Rau - "avantajul în schimb, dând actului caracter oneros, poate fi de orice natură... poate fi de ordin pur sentimental", citat după H. Meau-Lautour, La donation déguisée en droit civil français, LGDJ, 1985, p. 46 (nr. 37); A se vedea, pentru o prezentare a concepţiei, şi J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 24 (nr. 41), M. Grimaldi, op. cit., p. 14 (nr. 1006).

[6]  Astfel, e oneros actul prin care dispunătorul dă un teren comunei pentru construirea unei biserici, sperând în fapt ca acea construcţie, procurând o privelişte plăcută terenurilor învecinate, al căror proprietar era, să le crească acestora valoarea. Instanţa franceză a decis: interesul material este evident, actul nu este gratuit, Civ. 19 iulie 1894 (Franţa), citat după J. Flour et H. Souleau, idem, p. 26 (nr. 44). Deopotrivă a fost calificat oneros actul prin care dispunătorul a luat asupra sa o parte din cheltuielile de reconstrucţie a clopotniţei bisericii din satul său natal, cerând însă ca aceasta să fie construită aşa cum era pe vremea tinereţii sale, urmărind astfel, după cum a decis Curtea de apel franceză, "satisfacerea fanteziei sau a vanităţii sale de milionar", Reg. 24 aprilie 1863 (Franţa), citat după J. Flour et H. Souleau, idem, p. 26 (nr. 44).

[7]  Potrivit acestei teorii, interesul moral este un echivalent posibil al prestaţiei dispunătorului, este contraprestaţia care trimite actul în sfera onerosului.

[8]  J. Rochfeld, Cause et type de contrat, LGDJ, 1999, p. 263 (nr. 292).

[9]  J. T. Godbout et A. Caillé, citat după J. Rochfeld, idem, p. 263 (nr. 292).

[10]  J. T. Godbout et A. Caillé, citat după ibidem.

[11]  I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 16.

[12]  J. Maury, citat în Répertoire civil Dalloz, Cause, p. 12; Overstake, citat în Répertoire civil Dalloz, Cause, p. 12.

[13]  Cass civ., 8 nov. 1911: Donarea unei sume de bani unei fabrici sub condiţia utilizării fondurilor pentru construcţia unei biserici rămâne donaţie, deoarece "condiţia unei anumite întrebuinţări a bunului donat nu schimbă natura contractului şi nu îl împiedică să fie o donaţie dacă acea întrebuinţare nu este prevăzută în vederea obţinerii unui avantaj echivalent; citat după M. Grimaldi, op. cit., p. 17 (nr. 69) - aşadar, în speţă, instanţa înţelege prin avantaj echivalent un avantaj material echivalent, şi cum acesta nu există, actul e gratuit.

[14]  J. Rochfeld, op.cit., p. 257u (nr. 284 urm.) şi p. 529u (nr. 589 urm.)

[15]  J. Rochfeld, idem, p. 262 (nr. 291).

[16]  Idem, p. 257 (nr. 284).

[17]  Idem, p. 269 (nr. 297).

[18]  Idem, p. 266 (nr. 296).

[19]  Idem, p. 267 (nr. 296).

[20]  "Liberalitatea astfel înţeleasă participă la un ciclu în trei timpi: a dărui, a primi, a dărui "înapoi", idem, p. 268 (nr. 297).

[21]  "Beneficiarul care nu întoarce favorul se găseşte obligat faţă de donator şi rămâne în poziţie de inferioritate, de dezonoare şi de ingratitudine", idem, p. 271 (nr. 301).

[22]  Idem, p. 270-271 (nr. 301-302).

[23]  Idem, p. 271 (nr. 303).

[24]  Vezi supra nr. 10

[25]  Chiar autoarea afirmă la un moment dat: "Din faptul imprevizibilităţii şi nedeterminării sale, ea (contraprestaţia - n.a.) nu se prezintă, pentru dispunător, ca un scop urmărit", J. Rochfeld, op. cit.., p. 272 (nr. 303).

[26]  A se vedea şi P. Malaurie et L. Aynes, Cours de droit civil. Les successions. Les liberalités, Cujas, 1998, p. 168 (nr. 294): "intenţia liberală este întotdeauna voinţa de a face plăcere altuia".

[27]  Nu putem aproba viziunea lui Henry Capitant care recunoaşte caracter gratuit şi actelor în care "animus donandi nu este decât un mijloc de a atinge scopul vizat", H. Capitant, De la cause des obligations, Dalloz, Paris - 1927, p. 85 (nr. 36).  Consideră că într-o asemenea situaţie singurul obiectiv al actului este realizarea scopului - caracterul gratuit este iluzoriu.

[28]  Pot fi imaginate o serie de situaţii în care un interes, material sau moral, să fie determinant pentru actul în cauză, dar să coexiste cu intenţia liberală. Astfel, de exemplu:

1) Doresc, intenţionez să fac un bine, să donez o sumă de bani fie lui A, fie lui B. Îi donez până la urmă lui A pentru că donându-i lui A există posibilitatea să obţin un anumit avantaj. Aşadar, interesul, obţinerea unui anume avantaj a fost motiv determinant al dispoziţiei mele în favoarea lui A, însă, chiar dacă nu se realizează interesul, intenţia de a face bine rămâne.

2)       La fel, să presupunem că doresc, intenţionez să fac un bine şi să donez, să zicem unei biserici, o icoană foarte veche şi valoroasă. Aleg totuşi să fac donaţia nu oricând, ci cu ocazia unei mari sărbători, astfel încât gestul meu să fie omagiat în biserică, în faţa mulţimii, dobândind astfel popularitate şi stima, recunoştinţa enoriaşilor. Urmăresc, deci, evident, şi realizarea unui anumit interes moral, interes care m-a determinat să fac donaţia în momentul respectiv. Totuşi, nu am făcut actul doar în considerarea avantajului cu pricina şi chiar în lipsa acestuia actul ar fi existat, căci oricum aveam intenţia de a face bine, intenţia de a dărui icoana bisericii respective.

[29]  În acest sens: Civ. 20 ianuarie 1930, Civ. 24 februarie 1932, citat după J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 27 (nr. 45). În sens contrar, M. Grimaldi, op. cit., p. 17-18, (nr. 69), care consideră eronată interpretarea dată de H. Souleau speţelor respective.

[30]  M. Grimaldi remarcă totuşi că în ultima perioadă jurisprudenţa franceză pare a suferi o schimbare de optică, tendinţa fiind întoarcerea la concepţia afectivă. A se vedea Cass 1-er civ. 1 martie 1998, Cass. 1-er civ. 6 martie 1996, citat după M. Grimaldi, idem, p. 18 (nr. 1007).

[31]  Întâlnim într-o anumită măsură această distincţie la M. Grimaldi. Autorul face diferenţa între cauza subiectivă - mobilul, scopul liberalităţii - şi cauza înţeleasă drept "condiţie sine qua non a intenţiei liberale", care este cauza eficientă a intenţiei liberale, idem, p. 193 (nr. 1257).

[32]  Concepţia îi aparţine lui Pothier: "În contractele de binefacere, liberalitatea pe care una dintre părţi vrea s-o facă celeilalte este o cauză suficientă a angajamentului pe care ea şi-l asumă", citat după G. Chevrier, Essai sur l'histoire de la cause dans les obligations, Recueil Sirey, 1929.

[33]  Bartole, citat după J. Rochfeld, op. cit., p. 258 (nr. 286).

[34]  J.-J. Dupeyroux, J. Maury, citaţi după ibidem.

[35]  A. Duranton, citat după ibidem.

[36]  H. Meau-Lautour, op. cit., p. 337 (nr. 459).

[37]  Concepţia clasică a cauzei scandalizează o parte a doctrinei, atrăgând critici vehemente. Planiol, cel mai incisiv dintre anticauzalişti, descrie cauza drept o noţiune falsă şi inutilă. Falsă, în cazul liberalităţilor, pentru că analizată separat de motive ea este lipsită de orice semnificaţie; inutilă pentru că în actele cu titlu gratuit ea se confundă în fapt cu consimţământul.

     Majoritatea doctrinei consideră excesivă critica formulată: "În realitate, intenţia liberală nu se confundă cu consimţământul. Ea conferă acestuia o calitate, o coloraţie particulară. De aceea, ea este necesară pentru a distinge liberalităţile de actele oneroase, în special de contractele lezionare: dispunătorul nu a dorit doar actul care are ca rezultat diminuarea patrimoniului său, el a dorit însăşi însărăcirea respectivă" - J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 210 (nr. 328); în acelaşi sens, M. Grimaldi, op. cit., p. 14 (nr. 1006), Mazeaud et Chabas, Leçon de droit civil. Obligations, Montchrestien, 1998, p. 269 (nr. 266).

[38]  Pentru o prezentare a teoriilor cu privire la cauza categorică a se vedea H. Meau-Lautour, op. cit., p. 322 (nr. 438); a se vedea şi J. Ghestin, Traité de droit civil. Les obligations. Le contrat: Formation, LGDJ, 1988, p. 756-757 (nr. 651).

[39]  Mazeaud et Chabas, Obligations - precit. p. 269 (nr.. 266); J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 210 (nr. 328); J. Rochfeld, op. cit., p. 259 (nr. 287).

[40]  În realitate chiar Domat subiectivizează într-o oarecare măsură cauza liberalităţilor când afirmă: "În donaţiile sau în contractele în care o parte dă, iar cealaltă nu face sau nu dă nimic... angajamentul celui care dă se fundamentează pe orice motiv rezonabil şi just, ca un serviciu prestat sau orice alt merit al donatarului sau pe simpla plăcere de a face bine", citat de J. Dabin, La théorie de la cause, Liege, 1919, p. 24 (nr. 36). Domat face aşadar un mélange între intenţia liberală şi motivul determinant, motiv privit însă doar ca situaţie care ar fi putut determina intenţia liberală şi nu ca scop, finalitate urmărită de dispunător.

[41]  Mazeaud et Chabas, Obligations - precit., p. 271-272 (nr. 269); M. Grimaldi, op. cit., p. 186 (nr. 1253).

[42]  Cerinţa ca motivul determinant să fie cunoscut şi celeilalte părţi pentru a putea fi considerat cauză a actului a fost abandonată în 1998 în dreptul francez chiar şi în materia actelor oneroase odată cu schimbarea jurisprudenţei Curţii de casaţie - a se vedea Cass 1-er civil, 7 oct. 1998 cu notă de C. Jamin, ICP (Chronique I 114), p. 368 urm. şi Cass 1-er civil, 7 oct. 1998 cu notă de P. Delebeque, Recueil Dalloz (Sommaires commentés), p. 110 urm.

[43]  J. Rochfeld, op. cit., p. 261 (nr. 289); F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil, Les obligations, Dalloz, 1999, p. 280 (nr. 328).

[44]  Vezi infra nr. 37-38.

[45]  Vezi infra nr. 54.

[46]  Dacă într-o primă fază cadourile, premiile promoţionale, atribuite prin tragere la sorţi sau depinzând de hazard, au fost prohibite de art. 4 lit. e din Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, ulterior varianta modificată a legii nu mai cuprindea interdicţia, iar OG 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă prevede:

                art. 48: "Loteriile publicitare care tind să stimuleze în rândul participanţilor speranţa unui câştig atribuit prin tragere la sorţi sunt admise numai în condiţiile în care participanţilor nu le este impusă în contrapartidă nici o cheltuială."

                art. 49: "Participarea la acest gen de loterii nu va fi condiţionată de bonul de comandă sau de orice dovadă privind achiziţionarea produsului sau serviciului care face obiectul operaţiunii publicitare respective."

                Urmărind aceste articole am putea concluziona că, în fapt, majoritatea campaniilor promoţionale întreprinse de comercianţii care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa noastră sunt ilegale, din moment ce aproape toate condiţionează câştigarea premiului de achiziţionarea unui produs; să ne gândim de exemplu la campaniile "găseşte-o pe Bunica! şi trimite eticheta..."; "colectează echipa Pepsi şi trimite-o..."; "găseşte-l pe Moş Crăciun..." etc. Totuşi art. 54 din OG 99/2000 oferă o subtilă scăpare: "Nu sunt asimilate loteriei publicitare şi deci nu sunt supuse interdicţiei prevăzute la art. 49 concursurile în cadrul cărora premiile sunt câştigate nu datorită hazardului, ci abilităţii, cunoştinţelor şi perspicacităţii participanţilor, câştigătorul fiind desemnat în funcţie de valoarea prestaţiei sale." Profitând fără întârziere de mâna întinsă de legiuitor, comercianţii îşi "legalizează" campaniile alăturând hazardului, în procedura de desemnare a câştigătorului, deosebitele abilităţi ale participanţilor, care trebuie să presteze la rândul lor, fiind provocaţi printr-o întrebare-cheie, cum ar fi: "Care este numele campaniei Pepsi?"; "Cine îţi aduce un kilogram de bani?" sau, ceva mai inventiv, "Câte role Mentos încap în portbagajul unui autoturism?..." - Ghici ciupercă ce-i? Încă o dată, forma bate fondul!

[47] J. Rochfeld, op. cit., p. 537 (nr. 600).

  [48]  În privinţa cadourilor promoţionale a se vedea şi M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă (premiu), Dreptul nr. 6/2001, p. 22 urm.

[49] Natura juridică a actului prin care un comerciant oferă spre folosinţă unui potenţial client sau unui partener de afaceri anumite bunuri este controversată în doctrină, mai ales în cea franceză, şi în practică. De exemplu: vânzătorul care oferă produsul spre încercare, pentru o anumită perioadă, potenţialului cumpărător sau companiile producătoare de produse răcoritoare care dau distribuitorilor spre folosinţă vitrine frigorifice etc. Suntem în prezenţa unui împrumut de folosinţă, cum pare la prima vedere, care potrivit art. 1561 Cod civil este esenţialmente gratuit?

                Deşi opiniile în privinţa naturii juridice a unui astfel de act sunt împărţite - "contract nenumit" - Ph. Malaurie, L. Aynes, P. Y. Gautier, Cours de droit civil. Les contrats spéciaux, Cujas, 2001, p. 573-574 (nr. 911), "element accesoriu, dar indivizibil al unui contract principal" sinalagmatic şi cu titlu oneros între aceleaşi părţi - A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux, Montchrestien, 2001, p. 278-279 (nr. 412) sau totuşi împrumut de folosinţă, dar atipic şi care reclamă de aceea un tratament mai sever - F. Collart et P. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, Dalloz, 2002, p. 501-502 (nr. 605) - cert este că actele respective sunt interesate şi nu gratuite; în acest sens şi J. Rochfeld, op. cit.., p. 537 u (nr. 600 u). Este logic să fie aşa, din moment ce intenţia liberală nu există.

[50]  "În activitatea sa profesională comerciantul nu poate fi generos" - Ph. Malaurie et L. Aynes, Les successions. Les libéralités - precit., pag 200 (nr. 350).

[51]  Vorbind de falsele liberalităţi comerciale J. Rochfeld, op.cit., p. 537 (nr. 600), sublinia: "Se produce, în realitate, o capitalizare a gratuităţii, actul gratuit cerând contraprestaţie!"

[52]  Două observaţii se cer:

a)       în primul rând menţionăm că, fiind vorba de liberalităţi remuneratorii plecăm, desigur, de la premisa că serviciul respectiv nu a fost anterior remunerat, căci altfel am fi în prezenţa unei "liberalităţi ordinare", lipsite de caracter remuneratoriu.

b)       în al doilea rând, actul - liberalitatea - nu poate fi făcut în baza unei convenţii prealabile care să-l oblige pe "beneficiar" la prestarea serviciului şi pe "dispunător" la retribuirea serviciului, deoarece în acest caz nu vom mai avea liberalitate, ci, pur şi simplu, executarea unei obligaţii contractuale, M. Grimaldi, op. cit., p. 28-29 (nr. 1015).

[53]  Sunt considerate liberalităţi remuneratorii, de exemplu: cele pe care medicul le primeşte de la pacient, salvatorul de la cel pe care l-a salvat etc.

[54]  H. Souleau distinge fin între două tipuri de datorii de conştiinţă:

a)       datorie de justiţie, când conştiinţa comandă dispunătorului restabilirea unui echilibru între patrimoniul său şi cel al beneficiarului, echilibru pe care dispunătorul îl consideră injust rupt; este cazul, de exemplu, celui care plăteşte o datorie deşi a fost eliberat de prescripţie - actul este oneros.

b)       datorie de caritate, când conştiinţa comandă dispunătorului să-şi diminueze patrimoniul fără echivalent în favoarea beneficiarului în baza unei obligaţii naturale de a dona. Actul este gratuit, J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 28 (nr. 47).

[55] Doctrina şi jurisprudenţa admit, în marea lor majoritate, caracterul gratuit al actului când este făcut pentru recompensarea unui serviciu neevaluabil în bani sau, dacă este evaluabil, caracterul gratuit în privinţa sumei ce depăşeşte contravaloarea serviciului, M. Grimaldi, op. cit., p. 28 u (nr. 1015 u), J. Flour et H. Souleau, idem, p. 30-31 (nr. 51).

[56]  Câteva observaţii se impun pentru situaţia în care sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ (stipulaţia pentru altul):

1)       În raporturile dintre dispunător (stipulant) şi terţ (beneficiar) actul, în funcţie de circumstanţe, poate fi sau oneros sau gratuit; dacă, de exemplu, beneficiarul este creditorul dispunătorului, actul este oneros; dacă, în schimb, dispunătorul acţionează cu intenţie liberală, actul este gratuit, M. Grimaldi, idem, p. 136 (nr. 1198).

2)       Trebuie făcută distincţie între:

a)       liberalităţile cu sarcină în favoarea unui terţ şi liberalităţile prin persoane interpuse. În această din urmă ipoteză există un singur gratificat adevărat, care primeşte direct de la dispunător, chiar dacă în mod secret. În cazul liberalităţilor cu sarcină, atât promitentul, cât şi beneficiarul sarcinii sunt gratificaţi veritabili, M. Grimaldi, idem, p. 136-137 (nr. 1199);

b)       liberalităţile cu sarcini în favoarea unui terţ şi liberalităţile executate cu asistenţa unui terţ, în care caz "avem o singură liberalitate, adresată unui singur gratificat, dar autorul a încredinţat executarea dispoziţiei sale unui terţ" - este cazul executorului testamentar şi al fiduciarului, M. Grimaldi, idem, p. 137 (nr. 1199-2); a se vedea şi în doctrina noastră, despre fiducie, D. Chirică, op. cit., p. 128-129 (nr. 143).

[57]  Problema se pune în aceiaşi termeni chiar în cazul în care sarcina este prevăzută în favoarea gratificatului. Astfel, dacă îndeplinirea sarcinii nu condiţionează existenţa actului, se poate susţine că dispunătorul a impus-o dintr-o dorinţă de a face bine, de a-l ajuta pe gratificat să-şi îndeplinească o aspiraţie, de a-i "spori forţa de acţiune" (Planiol) pentru a-şi realiza vocaţia sau dorinţa. Din contră, dacă dispunătorul condiţionează existenţa actului de îndeplinirea sarcinii este evident că scopul său nu a fost ajutarea gratificatului, ci numai satisfacerea unui interes (moral) propriu, altul decât facerea de bine. Să luăm un exemplu: o persoană care a suferit toată viaţa din cauza condiţiei sale umile, doreşte, pentru mândria şi satisfacerea ego-ului, să-şi vadă copilul doctor, răzbunându-şi soarta în acest fel, deşi profesia respectivă este în vădită contradicţie cu vocaţia şi aspiraţiile fiului ei.

[58]  Abordând astfel problema, se rezolvă şi dificultăţile cauzate în dreptul francez de controversatul art. 900 Cod civil francez (fără echivalent la noi). Art. 900 prevede că în cazul liberalităţilor, condiţiile (dar, în realitate, şi sarcinile) imposibile, ilicite sau imorale sunt reputate nescrise, derogându-se astfel de la dreptul comun aplicabil actelor oneroase (art. 1172 Cod civil francez - art. 1008 Cod civil român), care într-o astfel de situaţie desfiinţează, în principiu, actul în întregime. Practica, mai inventivă, considerând inechitabilă menţinerea liberalităţii potrivit art. 900 de câte ori condiţia (sarcina) este imposibilă, ilicită sau imorală, adoptă o soluţie de mijloc: astfel, când condiţia (sarcina) a fost singura cauză, singurul motiv pentru care aceasta a fost făcută, liberalitatea se va desfiinţa în totalitate; invers, când nu este singurul motiv, actul va fi menţinut conform art. 900.

                Doctrina, sesizând şi reproşând jurisprudenţei inadvertenţa teoretică, căci cauza şi condiţia nu se suprapun, existând deosebiri de esenţă între ele, acceptă totuşi (forţat) soluţia pe considerente de echitate - Ghestin, op.cit., p. 1021 u (nr. 887 u), H., J. et L. Mazeaud et F. Chabas, Leçon de droit civil. Successions. Libéralités, par L. Leveneur et S. Mazeaud - Leveneur, Montchrestien, 1999, p. 529 (nr. 1398).

                După părerea noastră, soluţia instanţelor de desfiinţare a actului în întregime când "condiţia" a fost singura cauză a acestuia este justă, motivarea însă nu este aşa. Astfel, într-o asemenea situaţie, când condiţia (sarcina) este unicul motiv determinant al actului, suntem, în realitate, în prezenţa unui act oneros şi nu a unei liberalităţi, act oneros care într-adevăr va fi desfiinţat în întregime în baza art. 1172 Cod civil francez (1008 Cod civil român). În schimb, când condiţia (sarcina) nu a fost singurul motiv, dispoziţia va fi gratuită şi se va menţine potrivit art. 900 Cod civil francez.

[59]  Pentru o prezentare mai detaliată a rolului de protecţie individuală a art. 966 Cod civil (1131 Cod civil francez), a se vedea H. Meau-Lautour, op. cit., p. 445 urm. (nr. 326 urm.).

[60]  Cauza inexistentă nu se confundă cu cauza simulată. În această din urmă situaţie părţile dau o cauză aparentă obligaţiei lor, alta decât cea reală. Actul juridic respectiv reprezintă o operaţiune simulată, iar cauza simulată nu atrage, în principiu, nulitatea dispoziţiei. Cauza adevărată poate fi dovedită şi, dacă există şi este licită (morală), actul este valabil; în caz contrar, actul va fi nul, Terré, Simler, Lequette, Les obligations - precit. p. 282 (nr. 331).

 

[61]  "évidemment inimaginable" - B. Grelon, cit. după J. Rochfeld, op. cit., p. 552 (nota 217); J. Flour et H. Souleau, op. cit., p. 211 (nr. 330).

[62]  M. Grimaldi, op. cit., p. 193 (nr. 1257-1258).

[63]  Speţă citată după H. Capitant, op. cit., p. 489 (nr. 217).

[64]  Speţă citată după J. Rochfeld, op. cit., p. 553 (nr. 218).

[65]  Speţă citată după H. Capitant, op. cit., p. 489 (nr. 217).

[66]  Speţă citată după H. Capitant, idem, p. 489 (nota 3).

[67]  Com., 8 aprilie 1976, cit. de J. Ghestin, op. cit., p. 798 (nr. 686).

[68]  J. Ghestin, op. cit., p. 798 (nr. 686).

[69]  Cass I dec. 536/11 decembrie 1944, cu notă de Ovid Sachelarie, prezentată de M. D. Bocşan, Practica testamentară, Rosetti, 2002, p. 300 urm.

[70]  În acest sens, Mazeaud et Chabas, Obligations - precit., pag 287 (nr. 282).

[71]  "Aceste soluţii (ale doctrinei clasice - n.a.) se bazează pe o concepţie perimată asupra nulităţii şi nu ţin cont de natura interesului protejat... Nulitatea relativă este... soluţia adecvată" - J. Ghestin, op. cit.., p. 920 urm. (nr. 776).

[72]  Civ. 1-ere, 11 februarie 1986, citat de J. Ghestin, op. cit., p. 799 (nr. 686).

[73]  "Perspectiva acestui avantaj fiscal nu este, totuşi, decât un element contextual favorabil care a declanşat liberalitatea, dar nu este cauza ei. Aceasta se situează în legătura dintre părinţi şi copii", J. Rochfeld, op. cit., p. 553 (nr. 616).

[74]  Civ. 1-ere, 11 februarie 1986, citat de J. Ghestin, op. cit., p. 799 (nr. 686).

[75]  Liege, 18 noiembrie 1987, cit. de P. Delnoy, La caducité - une sanction d'un nouveau type en droit belge des liberalités, în "Mélanges offerts a P. Couvrat. La sanction du droit", Publication de la Faculté de droit et des sciences sociales de Poitiers. Tome 39, PUF, Paris, 2001, p. 79.

[76]  Am arătat deja că, în opinia noastră, problema desfiinţării liberalităţii pentru dispariţia cauzei se poate pune numai în privinţa motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă) şi nu şi în ipoteza dispariţiei scopului.

[77]  F. Garron, La caducité du contrat, PUAM, 2000, p. 84 u (nr. 55 u).

[78]  Idem, p. 84-85 (nr. 56).

[79]  Idem, p. 88-89 (nr. 59).

[80] Este şi motivul pentru care condiţia extinctivă este stipulată, în principiu, doar în contracte cu executare succesivă în timp, idem, p. 84-85 (nr. 56).

[81]  Idem, p. 276 (nr. 227).

[82]  Caducitatea ar avea sens numai în cazul testamentului, dacă dispare cauza înainte de deschiderea succesiunii, când liberalitatea nu a fost executată sau în alte cazuri în care dispoziţia gratuită nu a fost executată până la momentul dispariţiei cauzei (de exemplu, o liberalitate cu termen). Totuşi, considerăm că în aceste condiţii o soluţie unitară, aplicabilă tuturor situaţiilor, este preferabilă.

[83]  Mazeaud, Chabas, Leveneur, Successions - Libéralités - precit, p. 366 (nr. 1049), M. Grimaldi, op. cit., p. 406 (nr. 1519), F. Deak, Tratat de drept succesoral, Universul juridic, Bucureşti, 2002, p. 250-251 (nr. 161) şi p. 263 (nr. 170).

[84]  Tribunalul Dorohoi, 2 iunie 1921; citat în M.D. Bocşan, Practica testamentară-precit., p. 305-306.

[85]  A se vedea în acelaşi sens şi Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă 614/2000, Curtea de apel Bucureşti, citat de D. Chirică, op. cit., p. 262 (nota 2).

[86]  Curtea de apel Iaşi I, decizia civilă din 30 aprilie 1916, rezumată de M.D. Bocşan, Practica testamentară-precit., p. 100-101.

[87]  Opinie separată formulată de D. Grigorovici, reprodusă în idem, p. 101.

[88]  D. Chirică, op. cit., p. 241-242 (nr. 316).

[89]  Speţă rezumată şi comentată de P. Delnoy, art. cit., p. 80 urm.

[90]  Cass., 21 ianuarie 2000, rezumată şi comentată de ibidem.

[91]  Idem, p. 86 (nr. 18).

[92]  P. Voirin, Evolution de la cause de libéralités postérieurement a la donation ou au testament, în Etudes a la mémoire de H. Capitant, 1937, p. 906 şi 909.

[93]  Faptul că liberalitatea nu va fi desfiinţată pentru cauză ilicită nu înseamnă însă că scopul devenit ilicit va putea fi realizat fără a atrage sancţiuni. Din moment ce este ilicit, este firesc ca realizarea scopului să fie şi ea ilicită. În aceste condiţii scopul care evoluează de la licit la ilicit, deşi nu atrage sancţionarea liberalităţii pentru cauză ilicită, devine în principiu irealizabil. Care sunt consecinţele acestui fapt? Aşa cum am văzut, realizarea scopului nu poate fi o condiţie a existenţei liberalităţii fără a o priva de caracterul său gratuit. Chiar dacă scopul este irealizabil, actul nu rămâne fără cauză, ci va fi în continuare susţinut de intenţia liberală. Dispoziţia rămâne valabilă.

[94]  Mazeaud, Chabas, Leveneur, Successions. Libéralités - precit., p. 588 (nr. 1392), M. Grimaldi, op. cit., p. 194 (nr. 1259), P. Voirin, art. cit., p. 906.

[95]  Momentul la care sunt apreciate condiţiile de validitate ale unui testament este momentul formării actului, căci, încă de la data redactării, "testamentul nu este un simplu proiect, ci un act valabil, dacă îndeplineşte condiţiile de formare cerute de lege", Mazeaud, Chabas, Leveneur- ibidem, P. Voirin, art. cit., p. 907-909.

[96]  Unii autori par să admită totuşi menţinerea unui testament care la data realizării urmărea un scop imoral, dacă ulterior situaţia care a determinat caracterul imoral al scopului a dispărul retroactiv, Mazeaud, Chabas, Leveneur, ibidem; soluţia ni se pare echitabilă şi credem că merită luată în considerare.

[97]  P. Voirin, art. cit., p. 906.

[98]  Art. 5 Cod civil prevede, de asemenea, că "nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (unilaterale - n.a.) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

[99]  Dacă o situaţie este ilicită e inutil să mai punem problema imoralităţii ei; ilicitatea este suficientă pentru desfiinţarea actului. Imoralitatea e absorbită, în acest caz, de ilicitate. În schimb, dacă situaţie e licită, nu e neapărat şi conformă bunelor moravuri, caz în care va fi sancţionată, M. Billiau et G. Loiseau, JCP (Jurisprudence) II, 10083, p. 918.

[100]  Am arătat deja că o investigare sub aspectul caracterului licit/moral al motivului determinant al intenţiei liberale (cauza eficientă) iese din discuţie, căci situaţia care eventual a determinat intenţia de a face bine, chiar dacă este ilicită sau imorală, nu este consecinţa liberalităţii. Numai dacă liberalitatea ar viza naşterea, menţinerea sau refacerea situaţiei respective ilicite (imorale) s-ar pune problema desfiinţării actului. Dar în această ipoteză naşterea, menţinerea sau refacerea sunt obiective, scopuri ale liberalităţii - revenim deci la scop.

[101]  M. Grimaldi, op. cit., p. 186 (nr. 1253), D. Chirică, op. cit., p. 179 (nr. 227).

[102]  D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Tome V, Tipografia Naţională, 1898, p. 138.

[103]  TGI La Roche-sur-Yon, 1-ere civ., 2 mai 1995, note H. Vray, Recueil Dalloz (Jurisprudence) 1997, p. 13-16.

[104]  În vechiul drept francez se aplica maxima: "don de concubin a concubine ne vaut", M. Grimaldi, op. cit., p. 187 (nota 22).

[105]  A se vedea în acest sens: Tribunalul judeţean Timiş, decizia civilă 1273/1971, RRD nr. 5/1972, p. 157; Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia 144/1983, RRD nr. 2/1984, p. 104; Tribunalul judeţean Cluj, decizia civilă 1219/1983, RRD nr. 5/1984, p. 59.

[106] D. Alexandresco, op. cit., p. 138 (nota 2), C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, All Beck, 1998, p. 440 (nr. 1055); M. Planiol, G. Ripert, A. Trasbot, Y. Loussouarn, Traité pratique de droit civil français, Donations et testaments, Tome V, LGDJ, 1957, p. 364 urm. (nr. 266).

[107]  S. Kierkegaard, Legitimitatea estetică a căsătoriei, Ed. Maşina de scris, 1998, p. 84.

[108]  Practica are o limită: doar relaţiile romantice, bazate pe iubire şi cu o anumită continuitate (viaţă comună) sunt considerate morale, rămânând "degradant şi imoral ca o fiinţă să-şi schimbe corpul pe cadouri sau bani", X. Savatier, rapp. D. 1999.268; "Concubina şi dansatoarea nu aparţin evident aceleiaşi categorii", M. Grimaldi, Recueil Dalloz (Sommaires commentés), nr. 34/1999, p. 308.

[109]  Cass., 1-ere civ., 3 februarie 1999, H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence civile, Dalloz, ed. a 11-a, 2000, Tome 1, p. 142 urm.

[110]  "Este dificil, dacă nu imposibil, de a menţine ideea potrivit căreia concubinajul constituie o situaţie imorală. În aceste condiţii, nu ar fi surprinzător de a vedea jurisprudenţa validând într-o zi toate liberalităţile între concubini, în loc de a distinge între ele după cauzele care le inspiră", J. Flour et J-L Aubert, cit. după D. Chirică, op. cit., p. 178-179 (nr. 226).

[111]  Rapp. X. Savatier et note J. P. Langlade-O'Sughrue, Recueil Dalloz (Jurisprudence) 1999, p. 267 u.; L. Leveneur, Une libéralité consentie pour maintenir une relation adultere peut-elle etre valable?, JCP (Doctrine I 152) 1999, p. 1333-1334; Ch. Larroumet, La libéralité consentie par un concubin adultere, Recueil Dalloz (Chronique), 1999, p. 351-352; M. Grimaldi, Recueil Dalloz (Sommaires commentés) 1999, p. 307-308; H. Bosse-Platiere, Obs., ICP (Chronique I 160), 1999, p. 1515; J-J Lemouland, Obs., Le Dalloz (Jurisprudence. Sommaires commentés), p. 377; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Grands arrets - precit, p. 144 urm., Y. Lequette, Quelques remarques a propos des libéralités entre concubins, în Etudes offerts a J. Ghestin. Le contrat au debut du XXI-e siecle, LGDJ, Paris, 2001, p. 547 urm.; M. Billiau et G. Loiseau, JCP (Jurisprudence) II 10083, p. 917-919.

[112]  "Sentimentalité complexe dont les tribunaux ont beau jeu pour tirer un arbitraire, en réalité souverain. Puisqu'il y a de tout dans la cause de la libéralité, il leur revient, selon la conception qu'ils se font de la morale, et selon la sympathie plus ou moins grande que leur inspire l'héroine du proces, d'en tirer, pour celle-ci, bonheur ou malheur", R. Savatier, cit. de X. Savatier, rapp. D 1999 (Jurisprudence), p. 267; în acelaşi sens J.P. Langlade-O'Sughrue, art. cit., p. 269; Ch. Larroumet, art. cit., p. 351; H. Bosse-Platiere, art. cit., p. 1515; în sens contrar M. Grimaldi, op. cit., p. 308.

[113]  D. Mazeaud, cit. de Capitant, Terré, Lequette, Les grands arrets - precit., p. 149; în acelaşi sens X. Savatier, art. cit., p. 268, J.P. Langlade-O'Sughrue, art. cit., p. 269, Ch. Larroumet, art.. cit., p. 351; H. Bosse-Platiere, art. cit., p. 1515.

[114]  M. Grimaldi, op. cit., p. 308; M. Billiau et G. Loiseau, op. cit., p. 918; Leveneur, art. cit., p. 1333-1334, subliniază ilicitatea concubinajului adulterin prin încălcarea art. 212 Cod civil francez, care instituie obligaţia de fidelitate între soţi - "esenţa căsătoriei" (M. Grimaldi, idem, p. 308) - şi, prin urmare, ilicitatea liberalităţilor făcute în scopul iniţierii, menţinerii, reluării unor astfel de relaţii; Larroumet dă o replică dură, însă, în opinia noastră, deloc persuasivă. Astfel, după ce reproşează analizei amintite că este "prea abilă pentru a fi convingătoare", singura ei menire fiind mascarea conservatorismului autorului, Larroumet concluzionează că, în realitate, "obligaţiile la care dă naştere căsătoria sunt obligaţii personale ale soţilor şi nu se vor răsfrânge asupra terţilor" şi de aceea nu există raţiune pentru sancţionarea "concubinului soţului prin privarea de liberalitatea care i-a fost consimţită".

Două observaţii se impun:

-          în primul rând, liberalitatea va fi desfiinţată pentru scopul ilicit urmărit de soţul dispunător, fiind indiferent beneficiarul actului, care nu este necesar, în materie de liberalităţi (de fapt, din 1998 nici pentru actele oneroase), nici măcar să cunoască scopul ilicit: a se vedea şi Capitant, Terré, Lequette, Les grands arrets- precit., p. 146-147;

-          în al doilea rând, ne scapă mecanismele prin care autorul face contractul de căsătorie neopozabil terţilor (căci cum altfel am putea explica de ce, în opinia analizată, contractul de căsătorie nu se răsfrânge asupra terţilor?), atâta timp cât, în mod normal, orice contract este opozabil terţilor, opozabilitatea fiind un "complement necesar al forţei obligatorii a contractului", ce se traduce printr-o "obligaţie de a nu face sancţionată prin responsabilitatea delictuală", J. Ghestin, M. Billiau, C. Jamin, Traité de droit civil. Les effets du contrat, LGDJ, 1994, p. 417 şi 424 (nr. 366 şi 372).

[115]  Chiar Codul civil francez recunoaşte expres legitimitatea concubinajului - art. 515-8: "concubinajul este o uniune de fapt, caracterizată prin viaţa comună, prezentând un caracter de stabilitate şi de continuitate, între două persoane, de sexe diferite sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu". La sfârşitul anului 2000, în jur de 60.000 de persoane au încheiat (în Franţa) un PACS; în 2002 numărul PACS-urilor s-a mărit cu 30% (PACS - Pacte Civil de Solidarité - contract încheiat între două persoane majore, de acelaşi sex sau de sexe diferite, pentru organizarea vieţii lor comune), E. Riondet et H. Sédillot, Transmission du patrimoine, Delmas, 2003, p. 231 (nr. 2122).

[116]  Capitant, Terré, Lequette, Les grands arrets - precit., p. 148-149, Y. Lequette, art. cit., p. 565-566 (nr. 20).

[117]  Nu ne putem abţine să nu remarcăm că, din moment ce vigurosul Jean F. a fost amantul lui Muriel G. timp de 15 ani, iar la momentul decesului acestuia ea avea 31 de ani, implicit, la începutul relaţiei Muriel avea 16 ani iar iubitul său 80 de ani. - Te poţi pune cu prima dragoste?!

[118]  X. Savatier, rapp. D 1999.268.

[119]  Y. Lequette, art. cit.., p. 566 (nr. 21 şi nota 98).

[120]  A. Seriaux, cit. după idem, p. 557.

[121]  J. Carbonnier, cit. după ibidem.

[122]  M. Jean-Claude Guillebaud, cit. după ibidem.

[123]  H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, 2000, p. 93.

[124]  I. Kant, op.cit., p. 252.

[125]  Idem p. 39.

[126]  Pentru o înţelegere cât mai clară a principiului propus drept criteriu de determinare a legii morale, Kant exemplifică:

"(Un om - n.a.), forţat de nevoi, se împrumută cu bani. El ştie bine că nu-i va putea restitui, dar vede totodată că nu i se va împrumuta nimic dacă nu promite formal să-i achite la un timp hotărât. El înclină să facă o astfel de promisiune, dar mai are destulă conştiinţă să se întrebe dacă nu este nepermis şi contrar datoriei să ieşi în acest fel din strâmtoare? Să presupunem că s-ar decide totuşi; atunci maxima lui s-ar formula astfel: când cred a fi în strâmtoare de bani, împrumut bani şi promit că-i voi restitui, deşi stiu foarte bine că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Acest principiu al iubirii de sine sau al folosului personal poate eventual să se împace cu întreaga mea bunăstare viitoare, dar acum se pune întrebarea dacă el este just. Eu (arată Kant - n.a.) convertesc deci exigenţa iubirii de sine într-o lege universală şi formulez întrebarea astfel: cum ar fi atunci când maxima mea ar deveni o lege universală? Văd îndată că ea nu poate fi niciodată valabilă ca lege universală a naturii şi nu poate fi de acord cu ea însăşi, ci trebuie să se contrazică în mod necesar. Căci universalitatea unei legi care ar permite oricui se crede în nevoie să poată promite ce-i trece prin minte, cu intenţia de a nu-şi ţine promisiunea, ar face imposibile promisiunea însăşi şi scopul ce l-am putea avea cu ea, deoarece nimeni n-ar crede că i s-a promis ceva, ci ar râde de o astfel de declaraţie ca de un simulacru zadarnic", idem, p. 40-41.

[127]  "O fiinţă raţională trebuie să se considere pe sine însăşi, întrucât este inteligenţă, ca aparţinând nu lumii sensibile, ci lumii inteligibile; prin urmare, ea are două puncte de vedere din care se poate privi pe sine însăşi (...), pe de o parte, întrucât aparţine lumii sensibile şi este supusă legilor naturii (eteronomie), pe de altă parte, întrucât aparţine lumii inteligibile, este supusă legilor care, independent de natură, sunt întemeiate nu empiric, ci numai pe raţiune", idem, p. 71.

[128]  idem, p. 61.

[129]  idem, p. 23; a se vedea şi Filosofia practică a lui Kant, volum coordonat de M. Flonta, H.K. Keul, Polirom, 2000, p. 139.

[130]  Kant, idem, p. 44-45.

[131]  Serghei Bulgakov, Lumina neînserată - Contemplaţii şi reflecţii metafizice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 191.

"În această înlocuire a religiei cu etica se ascunde proiectul perfid al imanetismului religios, şi anume negarea ascunsă a religiei", idem p. 67.

[132]  Idem, p. 69.

[133]  Idem, p. 64 şi 66.

[134]  Idem, p. 65.

[135]  Idem, p. 66.

[136]  Învăţătura lui Christos insistă asupra necesităţii de a se "cultiva toleranţa faţă de obiceiurile celorlalte neamuri, depăşindu-se barierele dintre sexe, necesităţi şi culturi", T. Vidam, Moralitatea ca fenomenologie a tipurilor de morală, Ed. Ardealul, Biblioteca de filosofie, 2000.

[137] Ripert, în seducatoarea sa "Regulă morală", afirma: "La répétition de l'acte immoral ne le rend pas licite parce que l'immoralité devient coutumière. L'assentiment général n'est souvent que l'accoutumance au vice. La pitoyable consecration d'une pratique par une opinion égarée ne la légitime pas", G. Ripert, La régle morale dans les obligations civiles, LGDJ,1949, p.72 (nr. 39).

[138]  Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit, LGDJ, ed. a II-a, 1993, p. 380-384.

[139]  Nu este exclusă, chiar în viitorul apropiat, legalizarea şi în dreptul nostru a uniunilor libere (PACS).

[140]  Aceasta nu implică acceptarea, legalizarea indirectă a prostituţiei. Doar concubinajul, înţeles ca viaţă comună, ce presupune o relaţie cu o anumită continuitate între două persoane ce se iubesc, este considerat moral. În schimb, când "liberalitatea" este în fapt o plată a favorurilor sexuale, o plată a unei relaţii gratuite prin natura sa, dispoziţia are o cauză imorală şi, în realitate, actul nu este cu titlu gratuit, ci este trimis automat în sfera schimbului şi a onerosului, J. Rochfeld, op. cit.., p. 562 (nr. 624).

[141]  Civ. 1-ere, 3 februarie 1999, rezumată în H. Capitant, Terré, Lequette, Les grands arrets - precit., p. 14.

[142]  Dacă am acceptat şi susţinut ideea moralităţii concubinajului non-adulterin pentru că, în realitate, nu deranjează, nu aduce atingere intereselor legitime ale celorlalţi membri ai societăţii, urmând acelaşi raţionament trebuie să respingem concubinajul adulterin, căci nu putem fi atât de cinici şi de cruzi încât să presupunem că o asemenea situaţie nu afectează soţul înşelat; în plus, o astfel de relaţie este periculoasă şi imorală prin exemplul dat şi riscul de generalizare; totuşi, în cazul în care "viaţa conjugală era întreruptă în fapt şi soţii trăiau despărţiţi" (ipoteză prevăzută şi de art. 304, al. 6 Cod penal), relaţia de concubinaj pe care unul dintre soţi (sau ambii) ar întreţine-o în afara căsătoriei ar putea beneficia de acelaşi tratament ca şi concubinajul non-adulterin, situaţia nefiind sancţionată nici în plan penal (art. 304, al. 6 Cod penal).

[143]  Concubinul gratificat nu s-ar putea prevala de necunoaşterea faptului că dispunătorul era căsătorit, în primul rând deoarece căsătoria este opozabilă terţilor din momentul îndeplinirii solemnităţilor prevăzute de lege, iar, în al doilea rând, pentru că, după cum ştim, cel puţin în materie de liberalităţi, nu s-a cerut niciodată ca motivul ilicit/imoral să fie cunoscut şi de gratificat, să intre în câmpul contractual.

[144]  E. Florian, Dreptul familiei, Lumina Lex, 1997, p. 62-63.

[145]  Nu discutăm oportunitatea existenţei unui astfel de text în Codul penal - care, după părerea noastră, este îndoielnică - dar, atâta timp cât încă e prevăzut de Cod, nu putem face abstracţie de el; menţionăm că în dreptul francez adulterul nu mai este incriminat de Codul penal.

[146]  Mazeaud, Chabas, Leveneur, Successions. Libéralités - precit., p. 588-589 (nr. 1393); M. Grimaldi, op. cit., p. 191 (1255); M. Eliescu, Curs de succesiuni, Humanitas, 1997, p. 228.

[147]  D. Chirică, op. cit., p. 179 (nr. 227); M. Grimaldi, op. cit., p. 192 (nr. 1256).

[148]  Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu se aplică în materie de liberalităţi, lipsind aici raţiunea pentru care se aplică actelor oneroase: evitarea riscului la care este expusă partea care şi-a executat deja obligaţia - de a nu i se restitui prestaţia în cazul în care cealaltă parte obţine anularea propriei obligaţii pentru cauză ilicită/imorală, M. Grimaldi, op. cit., p. 192 (nr. 1256); Ph. Malaurie et L. Aynes, Cours de droit civil. Les obligations, Cujas, 1999, p. 339-340 (nr. 592).

[149]  De exemplu instrument de categorisire, instrument de realizare a unei protecţii individuale prin controlul existenţei cauzei, instrument de moralizare a circuitului civil.

 

« Back