Numărul 2 / 2003

 

 

CONSIDERAŢII PRIVIND CESIUNEA CONVENŢIONALĂ DE CONTRACT

 

Florin Alexandru ŞTEOPAN

Masterand, UBB Cluj-Napoca

 

 

                Résumé: Des considerations concernant la cession conventionelle de contrat. Toute discussion sur la cession conventionelle du contrat reste tributaire à la conception dont on adopte sur son régime juridique. En dépit des tous les débats, jurisprudentielles et doctrinaires, contradictoires elle est admisible et peut être conçue comme autonome. On a ici une cession d'une position contratuelle, le cessionaire obtenant en conséquence un ensemble complex de droits, obligations et prérogatives qui lui offrent la qualité de partie contratuelle. Le consentement du cédé n'est pas une condition de validité, le contrat étant - en principe - cessible dans les cas prévus par la loi ou à la suite d'une authorisation de la prat du cédé. La cession a un effet translatif, en permetant aussi la continuation des relations contratuelles avec le nouveau contractant.

 

 

I. ASPECTE GENERALE

Cesiunea convenţională de contract este o instituţie a cărei dezvoltare recentă a generat o serie de dezbateri asupra regimului său juridic.

Ignorată iniţial, probabil datorită faptului că nu s-a simţit nevoia unui asemenea mecanism, totuşi în decursul timpului s-a recurs la un asemenea procedeu. Un exemplu[1] care a fost dat în literatura de specialitate datează din Evul Mediu, din sec. XIV, când împăratul    Ludovic de Bavaria a luat sub protecţia sa personală evreii din Strasbourg garantându-le bunurile şi drepturile contra unui impozit anual de şaizeci de mărci, iar după nici un an împăratul "a vândut contractul" în schimbul a şapte sute mărci de argint vasalilor săi, conţii de Œttingen.

Pentru o analiză a acestei instituţii este necesară o prezentare succintă a principalelor concepţii asupra acestei noţiunii, admiţând totodată că există diferenţe de nuanţă  între diferiţi autorii chiar şi între cei care împărtăşeşc în principiu aceeaşi viziune.

Într-o primă definiţie operaţiunea a fost privită ca fiind  convenţia prin care se transferă de către un contractant unui terţ ansamblul raporturilor juridice provenite din contract. În această concepţie contractul propriu-zis nu a fost transferat, deoarece nu se poate concepe ca un acord între două persoane să fie transferat. Aceasta este nu doar pentru că un acord este imaterial, dar mai ales pentru că acesta corespunde  întâlnirii dintre două voinţe. Din punct de vedere logic, s-a apreciat că dacă ar interveni o a treia voinţă am fi în prezenţa unui nou acord de voinţă.[2]

Această definiţie corespunde concepţiei, clasice, dualiste privind cesiunea de contract, care se analizează ca fiind o cesiune de creantă adăugată indivizibil unei cesiuni de datorie. Cesiunea ar avea ca obiect pe de o parte de a atribui unui terţ toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din contract, iar pe de altă parte de a face pe  cedent străin de contract. Oportunitatea acestei instituţii rezida în rapiditatea crescândă a derulării tranzacţiilor, care necesită "mobilitatea contractelor" marcată de "o depersonalizare a raporturilor obligaţionale", de asemenea majoritatea acestor contracte sunt încheiate în funcţie de un scop, de anumite circumstanţe determinate care se pot schimba făcând dezirabilă transmiterea contractului.[3] De asemenea în această viziune operaţiunea este validă chiar în lipsa consimţământului cedatului, aceasta având doar rolul de a-l elibera pe cedent. Prin urmare din moment ce în lipsa acestei manifestări de voinţă din partea cedatului, cedentul rămâne în continuare obligat, nu s-ar aduce atingere forţei obligatorii a contractului. 

În această abordare admisibilitatea  cesiunii de datorie este esenţială pentru realizarea cesiunii de contract. De asemenea este vorba de o concepţie obiectivă a obligaţiei care este văzută mai mult ca un raport între două patrimonii decât ca un raport între două persoane, de unde rezultă că obligatia caracterizată prin obiectul său poate să schimbe  patrimoniul activ sau pasiv, fără ca să se producă vreo ruptură a raportului obligaţional.[4]

Această viziune asupra cesiunii convenţionale de contract a fost criticată în literatura de specialitate, deoarece s-a apreciat că în absenţa acordului cedatului, cedentul ar rămâne obligat faţă de acesta, iar operaţiunea chiar dacă ar fi validă nu ar produce decât efecte limitate. Mai mult decât atât, în această situaţie s-a apreciat că nu contractul ar fi cedat, ci doar sarcina datoriei care este transmisă în raporturile dintre cedent şi cesionar, neputându-se vorbi de o cesiune de contract. Un alt impediment ar rezulta din reducerea cesiunii de contract la o cesiune chiar şi indivizibilă de creanţe şi datorii, iar soarta drepturilor potestative( cum ar fi dreptul de a cere rezilierea sau rezoluţiunea, nulitatea contractului cedat) ar fi incertă.[5]

Într-o altă concepţie, monistă, cesiunea de contract a fost privită că având ca obiect înlocuirea unei părţi de către un terţ în cursul executării unui contract. Nu este vorba doar de transmiterea către un terţ a unui drept sau a unei obligaţii ci mai ales investirea acestuia  în ce priveşte calitatea de parte. Operaţiunea permite contractului să supravieţuiască schimbării uneia din părţi. Când aceasta nu poate sau nu doreşte să execute contractul acesta ar  trebui reziliat, dar prin intermediul cesiunii se concretizează posibilitatea continuării contractului cu un terţ care devine parte.[6]  În această abordare cesiunea operează nu asupra obligaţiei, ci asupra instrumentului creării sale adică asupra a însuşi contractului[7].

Prin această operaţiune se realizează un transfer unitar şi integral al calităţii de contractant care este un ansamblu compus din drepturi şi obligaţii , dar şi de prerogative ataşate calităţii de parte, cum ar fi dreptul de solicita rezilierea, dreptul de preempţiune. S-a mai adăugat că nu s-ar aduce atingere principiului relativităţii contractuale în măsura în care cesionarul devine parte contractantă. În plus consimţământul cedatului dat la încheierea contractului priveşte mai mult elementele obiective  ale acestuia( cauza şi obiectul) decât persoana cocontractantului. Din moment ce cauza  şi obiectul contractului rămân aceleaşi, cedatul nu are  nici un motiv legitim să se opună cesiunii. Acordul cedatului la realizarea operaţiunii este doar o autorizare, al cărei refuz nejustificat este supus controlului instanţei[8].

De asemenea s-a apreciat că dacă se admite că cesiunea ce contract are ca obiect continuarea contractului şi nu preluarea datoriei, chestiunea eliberării cedentului devine secundară. Dacă cedentul rămâne uneori obligat, aceasta este în calitate de garant[9]. Pentru că cesiunea de contract este destinată să permită continuarea contractului şi nu are ca obiect transferul obligaţiilor, operaţiunea ar putea fi considerată ca o formă de modificare subiectivă a contractului, în sensul că forţa obligatorie, obiectul şi cauza rămân aceleaşi, doar una din părţi este înlocuită de către o altă persoană.[10]

Această interpretare a fost de asemenea criticată întrucât nu ar ţine seama de relaţiile care se formează între părţi pe parcursul derulării contractului, fapt care a determinat pe unii economişti să insiste pe încrederea pe care părţile trebuie să o aibă una faţă de cealaltă, şi să respingă contractualizarea anonimă în profitul unei contractualizări în care identitatea părţilor contează. S-a mai arătat că obiectivizarea contractului ar oculta ceea ce ar traduce acesta în plan sociologic, în sensul că un contract nu este doar suportul neutru al schimburilor economice, dar şi în instrument de sociabilitate şi de curtoazie între persoane al cărui scop este de a strânge legăturile sociale, contribuind la "arta de a fi împreună". De asemenea acceptarea concepţiei moniste ar însemna reducerea contractului la cauza sa, ceea ce nu ar corespunde realităţii, în plus nici în această abordare cedentul nu ar putea fi eliberat fără consimţământul cedatului. Nu ar fi vorba de o transmisiune, ci eventual de o adjoncţiune a unui contractant într-un raport obligaţional preexistent.[11]

Într-o altă soluţie a cărei promotori îşi propun să concilieze concepţiile obiective şi cele subiective ale contractului, cesiunea convenţională de contract este privită ca o operaţiune tripartită care necesită consimţământul cedatului, dar care duce la naşterea unui nou contract, fiind lipsită de efect translativ. Aceasta ar fi supusă regimului delegaţiei, vorbindu-se în acest sens de "delegaţie de contract".[12] S-a mai adaugat că dacă teoria monistă adoptă o concepţie obiectivă a forţei obligatorii a contractului, în sensul că acesta trebuie menţinut în pofida retragerii uneia din părţile contractante dacă contractul nu şi-a epuizat utilitatea economică, în această abordare este susţinută o concepţie subiectivă a forţei obligatorii a contractului, din moment ce aceasta priveşte comportamentul părţilor care trebuie să-şi respecte angajamentul. Cedatul nu ar putea fi forţat să recunoască ca parte o altă persoană decât aceea cu care a contractat.[13]

Nici această abordare nu a fost scutită de critici, arătându-se că delegaţia nu permite realizarea unei succesiuni cu titlu particular a raportului obligaţional, apreciindu-se ca fiind o erezie să se privească cesiunea de contract ca o aplicaţie a delegaţiei.[14] În orice caz nu se mai poate vorbi de cesiune din moment ce operaţiunea ar fi lipsită de efect translativ.

În doctrină  s-a apreciat că există un obstacol conceptual, în sensul că dacă se consideră contractul ca un acord de voinţe, acordul cedatului ar părea să creeze un nou contract. Această dificultate, s-a considerat că ar putea fi depăşită  prin a aprecia că în realitate cesiunea nu ar antrena transferul contractului, ci transferul elementelor sale( creanţe, datorii, drepturi potestative) şi s-ar putea conserva astfel concepţia subiectivă a contractului admiţându-se totodată că cesiunea este translativă. O altă variantă ar fi să se considere acordul cedatului ca o simplă autorizare, iar contractul să fie privit într-o manieră obiectivă în aşa fel încât să poată face obiectul unei cesiunii. Miza teoretică a discuţiei fiind  noţiunea de contract, s-ar putea, în această opinie, concepe un mecanism care să necesite acordul cedatului, păstrându-se caracterul translativ al cesiunii. Acordul cedatului nu ar avea ca efect decât să-l elibereze pe cedent şi să-i permită cesionarului de a fi legat de raportul contractual de origine. Dificultatea ar consta în faptul că ar părea dificil ca modificarea contractului ar putea consta într-o schimbare de contractant. Singura soluţie ar fi găsirea unei noţiuni a contractului care să permită transferul acestuia. Dacă contractul este privit ca un ansamblu de elemente subiective şi obiective, s-ar putea adăuga că dacă acordul de voinţă constituie modul de formare al contractului, nu se confundă cu acesta. Contractul nu se confundă cu obligaţiile pe care le creează. S-ar putea vedea contractul ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii care este mai mult decât simpla adiţiune a conţinutului său. Acest ansamblu ar fi o legătură între două părţi şi ar cuprinde creanţe, datorii şi drepturi potestative cu care nu se confundă. Legatura contractuală este mai mult materială şi poate avea o valoare economică, astfel ar putea fi cedată. Acordul cedatului este totuşi necesar din moment ce legătura contractuală conservă elemente subiective. Contractul rămâne o legătură între două persoane, dar o legatură nu atât de intimă astfel încât un terţ să nu poată succeda unui contractant dacă prezintă calităţi similare, iar cedatul îşi dă acordul.[15]

Din cele de mai sus rezultă că nu există o abordare unitară în ce priveşte cesiunea de contract în general şi cesiunea conveţională de contract în special. Orice demers privind admisibilitatea, autonomia, condiţiile de validitate şi efectele cesiunii convenţionale de contract va fi fară îndoială influenţat de concepţia care se adoptă.

 

 

II. ADMISIBILITATEA  ŞI AUTONOMIA CESIUNII CONVENŢIONALE DE CONTRACT

Cesiunea convenţională de contract se încadrează în categoria mai largă a cesiunii de contract care se poate realiza şi în alt mod decât în baza voinţei părţilor. Legea prevede ipoteze în care are loc cesiunea de contract fără să fie necesar acordul părţilor cum ar fi ipoteza prevăzută de art. 1441 C. civ. român.  De asemenea în cadrul reorganizării societăţilor comerciale art. 244 din Legea nr. 31/1990 prevede că în cazul fuziunii prin absorţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile  şi este ţinută de obligaţiile societăţii pe care o absoarbe , iar în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi încetează existenţa trec asupra noii societăţi astfel înfiinţate.[16]

            Problema unei cesiuni convenţionale a contractului este unul din cele mai  interesante subiecte din dreptul contemporan. Admisibilitatea ca principiu general a acestei operaţiuni  pornind de la situaţile particulare în care legea[17] prevede posibilitatea unei cesiuni convenţionale de contract se înscrie în evoluţia raporturilor sociale şi în cadrul acestora a obligaţiilor ca raporturi juridice.

            Impedimentele sesizate în mod tradiţional în doctrină şi jurisprudenţă constau în faptul că în dreptul nostru deşi legea prevede posibilitatea cesiunii de creanţă, nu  prevede şi posibilitatea cesiunii de datorie[18]. Aceasta din perspectiva concepţiei dualiste a cesiunii de contract ar crea dificultăţi în transmiterea pe cale convenţională a întregului raport obligational, atât a elementului activ cât şi a celui pasiv.

            În măsura în care vom continua privim obligaţia în primul rând ca o legătură juridică între două persoane şi numai în subsidiar ca o legătură între două patrimonii[19], într-adevăr poziţia de mai sus pare a fi justificată.

            În doctrină[20] s-a apreciat că cesiunea de datorie este contractul prin care un debitor transmite obligaţia sa faţă de un creditor unui terţ care devine debitor în locul său. Trei trăsături  ar caracteriza această operaţiune: eliberarea imediată a debitorului cedent, persistenţa datoriei iniţiale în care noul debitor se substituie celui vechi, eficacitatea convenţiei prin acordul contractanţilor fără a fi necesară adeziunea creditorului cedat.  Din această perspectivă cesiunea de datorie ar fi o operaţiune antitetică cesiunii de creanţă, dar având în vedere încrederea pe care o poate avea creditorul faţă de debitorul său, nu s-ar concepe să se substituie un nou debitor care ar putea fi insolvabil, fără consimţământul creditorului, în condiţiile în care vechiul debitor ar eliberat de obligaţia care îi revenea.

            În acelaşi timp în ce priveşte cesiunea de datorie s-a remarcat că tăcerea legii nu trebuie interpretată ca o interdicţie. Autori care privesc obligaţia nu numai sub aspectul unui raport personal între creditor şi debitor dar şi ca o valoare economică, au apreciat că şi în ipoteza în care cesiunea veritabilă de datorie este imposibilă, nu se poate afirma că obligaţiile nu sunt transmisibile din punct de vedere pasiv. Un asemenea transfer s-ar putea realiza atunci când cesiunea de datorie face parte dintr-o operaţiune mai complexă cum ar fi cesiunea unui contract sinalagmatic[21].

            Trebuie remarcat că evoluţia noţiunii de obligaţie ca valoare patrimonială s-a reflectat şi în acte normative cum ar fi Codul civil german unde art. 415 prevede posibilitatea transmiterii datoriei prin acordul dintre cedent şi cesionar, dar cu aprobarea debitorului cedat. Această aprobare este o ratificare cu efect retroactiv care are ca scop confirmarea dreptului cedatului împotriva cesionarului şi liberarea cedantului. Dacă cedatul refuză ratificarea, operaţia nu mai produce efecte.[22]

            Fără îndoială că prevederile Codului civil german au constituit un impuls pentru doctrina din statele în care legea nu prevedea expres cesiunea de datorie sau admisibilitatea cesiunii convenţionale de contract ca principiu general. Astfel s-a arătat că deşi obligaţia apare în principal ca un bun din punct de vedere activ, dimensiunea legăturii obligatorii între două persoane redevine preponderentă din punct de vedere pasiv. În acelaşi timp însă orice posibilitate de cesiune de datorie nu este interzisă, convenţional operaţia este posibilă cu acordul creditorului cedat, în cadrul unei operaţii triunghiulare. În această opinie  este vorba de un acord între cedent, cesionar şi cedat prin care se transferă datoria cesionarului cu toate caracterele şi accesoriile sale, implicând şi eliberarea cedentului faţă de creditor, fără a împrumuta forma unei novaţii sau a unei delegaţii perfecte, care ar  duce la stingerea obligaţiei urmată de crearea uneia noi[23].

În unele state cesiunea convenţională de contract este admisă de lege ca principiu general, dar este cerut consimţământul cedatului, astfel art. 159-1 din Codul civil olandez prevede că o parte dintr-un contract poate, cu concursul celeilalte părţi, să transmită raportul său juridic cu aceasta din urmă unui terţ, printr-un act încheiat între  prima parte şi terţ[24].            

Invederăm că cesiunea de contract este cunoscută şi în sistemul common law unde există anumite particularităţi generate de specificul acestui sistem care necesită o prezentare mai largă. În cele ce urmează ne vom opri asupra dreptului american care este printre cele mai reprezentative din cadrul acestui sistem.

Cesiunea de contract este cunoscută în dreptul american unde, în U.C.C.(Uniform Comercial Code), în ce priveşte vânzarea de mărfuri, "assignment of the contract"( cesiunea de contract)  este definită în Secţiunea 2-210(4), ca implicând cesiunea drepturilor( assignment of rights), precum şi dacă limbajul sau circumstanţele( cum e cazul unui "assignment for security") nu indică contrariul, o delegaţie a executării datoriilor cedentului(assignor), iar acceptarea sa de către cesionar(assignee) constituie o promisiune a acestuia din urmă să execute acele datorii. Această promisiune poate fi pusă în executare fie de cedent, fie de cealaltă parte contractantă.

The Second Restatement of the Law of Contracts[25] dezvoltă cele prevăzute de U.C.C. arătând că dacă limbajul sau circumstanţele nu indică contrariul, acceptarea de către  cesionar a unei asemenea cesiuni operează ca o promisiune făcută cedentului de a executa datoriile neexecutate ale acestuia din urmă, iar debitorul drepturilor cesionate este persoana care se intenţionează a fi beneficiarul promisiunii[26].

            Menţionăm că termenul de "assignment"(cesiune) se foloseşte în S.U.A. raportat la transmiterea creanţelor sau a drepturilor contractuale(assignment of rights), iar uneori impropriu şi pentru trasmiterea datoriilor[27]. Termenul  folosit pentru transmiterea datoriilor este " delegation"(delegaţie).

            Iniţial în vechiul common law o cesiune a unui drept contractual era ineficientă, deoarece se considera că relaţia contractuală era prea personală ca să se permită intervenţia unui terţ fără consimţământul debitorului. Nu se întrevedea nici o utilitate economică a acestui tranfer şi se credea că s-ar naşte multe litigii în urma unor asemenea operaţii. Ulterior cesionarul a fost considerat ca reprezentant al cedentului, şi în timp a primit încuvinţare să acţioneze în justiţie în numele acestuia, dar statutul său era nesigur întrucât cedentul putea revoca mandatul. În final s-a recunoscut dreptul cesionarului de a acţiona în nume propriu[28].

            Prin  assignment se înţelege  transferul unui drept contractual de la cedent(assignor) la cesionar(assignee). În doctrină s-a apreciat că prin "assignment" nu se înţelege un contract, ci un simplu transfer prin manifestare de voinţă şi prin urmare nu trebuie să satisfacă normele care guvernează contractul[29]. Validitatea acestui transfer nu este afectată de faptul dacă există sau nu există elementul "consideration". S-a arătat că acest element este specific contractului din common law prin care acesta se distinge de contractul cunoscut de sistemul romano-german care se fondează pe alt element esenţial al validităţii unui contract - cauza[30].

            Există mai multe definiţii ale contractului în common law, astfel contratul a fost definit ca "o promisiune obligatorie şi executorie din punct de vedere legal sau un set de promisiuni între două sau mai multe părţi competente". The Second Restatement of the Law of Contracts  defineşte contractul " ca o promisiune sau un set de promisiuni pentru a căror încălcare legea acordă reparaţie sau a căror executare este recunoscută de lege ca o datorie". Elementele de validitate ale contractului, în afară  de "consideration" sunt:  "an agreement"( acordul de voinţă al părţilor constând în ofertă şi acceptarea acelei oferte), "capacity"( abilitate legală de a contracta), "genuine assent of each party"( consimţământul neviciat la fiecărei părţi), "legal subject matter of the contract"( obiect licit), " proper form"( uneori se cere formă scrisă)[31].

            Una din cele mai generale definiţii ale elementului "consideration" arată că acesta este o "renunţare sau o renunţare promisă la drepturi negociată în schimbul promisiunii". Constă întotdeauna fie într-un beneficiu pentru promitent,  fie o pierdere pentru beneficiar, negociate şi acordate în schimbul promisiunii[32].

            În trecut, în sistemul common law, părţile îndeplineau formalităţi cum ar fi sigilarea contractelor cu ceară şi imprimarea semnelor distinctive  pe aceasta, pentru a demonstra dorinţa de fi legaţi de condiţiile cuprinse în acordul lor de voinţă. În prezent foarte puţine contracte se întocmesc în acest fel, iar ideea că părţile trebuie să negocieze şi să schimbe ceva de valoare în loc să facă promisiuni lipsite de conţinut rămâne de actualitate. Elementul "consideration" indică un schimb a ceva de valoare efectuat de către părţi şi care rezultă într-un acord de voinţă între acestea. De asemenea prin acest element se stabileşte că părţile acţionează cu intenţia de fi legate de condiţiile acordului lor de voinţă. Datorită faptului că se elibera contractul de formalismul excesiv şi se încuraja schimburile dintre oameni această abordare apărea adecvată activitătii economice şi comerciale. Cu toate acestea, anumite consecinţe au părut a fi prea excesive şi de aceea s-au admis excepţii care să permită ca un acord de voinţe să fie obligatoriu în anumite situaţii chiar în lipsa acestui element. Astfel instanţele vor privi un acord de voinţe ca obligatoriu în lipsa acestui element în următoarele cazuri: (1) promissory estoppel(această insituţie are la bază motive de echitate şi este aplicabilă în ipoteza în care promitentul face o promisiune conştient că aceasta este de natură să trezească încrederea beneficiarului şi să-l determine să acţioneze sau să se abţină   într-un mod care ar putea să fie în detrimentul  acestuia)[33], (2) promisiunea făcută organismelor caritabile [34], (3) promisiunea făcută după împlinirea termenului de prescripţie dacă este exprimată în formă scrisă[35], (4) promisiunea de a plăti datoria făcută după ce debitorul a fost exonerat în urma falimentului[36].

            Elementul "consideration" influenţează relaţia dintre cesionar şi cedent, care poate fi în sensul existenţei unei donaţii(gift), sau în sensul  existenţei unui contract între părţi cum se întâmplă de obicei[37].

            În principiu drepturile contractuale sunt cesibile, dar există şi excepţii. Atât The Second Restatement cât şi U.C.C. prevăd că un drept nu este cesibil dacă cesiunea ar schimba material datoria debitorului, dacă ar creşte material sarcina sau riscul impus debitorului de către contract, sau dacă va micşora şansa celeilalte părţi de a obţine executarea din partea cedentului.De asemenea legea restrânge cesiunea anumitor drepturi[38].

            Discuţii s-au purtat cu privire la efectele prohibirii cesiunii prin contractul încheiat de către părţi. Unele instanţe au decis că  prohibirea contractuală a cesiunii este o restrângere nelegală a înstrăinării. Alte instanţe au recunoscut totuşi eficacitatea acestei prevederi, dar au atenuat-o. U.C.C. conţine prevederi care limitează efectul unui clauze de incesibilitate. Astfel, Secţiunea 2-210(2) prevede că o asemenea clauză nu va face ineficientă cesiunea dreptului la despăgubiri pentru încălcarea contractului sau a dreptului născut din executarea datorată de cedent. De asemenea, Secţiunea 9-318(4) preve că o clauză care ar interzice cesiunea unui "account"[39] sau care ar cere consimţământul debitorului este ineficientă[40].

            Transferul dreptului are loc  fără a fi nevoie de notificarea debitorului, dar aceasta este utilă întrucât debitorul în necunoştiinţă de cauză ar putea executa obligaţia către cedent. După notificare debitorul va fi descărcat de răspundere doar dacă îşi execută obligaţia faţă de cesionar. În principiu cesiunea poate fi făcută în orice formă, dar forma scrisă este cerută de anumite acte normative

Cesionarul dobândeşte aceleaşi drepturi pe care le-a avut şi cedentul, de asemenea în principiu debitorul cedat poate să-i opună aceleaşi apărări pe care le-ar putea formula împotriva cedentului[41]. Cedentul îşi asumă, de obicei, obligatia de  a-l garanta pe cesionar în ce priveşte dreptul transmis, iar aceste garanţii pot fi exprese sau implicite[42].

Transferul datoriilor este definit prin sintagma  " delegation", şi implică ca debitorul originar(delegant) să delege o altă persoană(delegatee) să-i execute datoria faţă de creditor. Debitorul iniţial rămâne în continuare obligat creditorului său care nu poate fi privat de dreptul său împotriva acestuia.

Similar cu "assignment" şi în ce priveşte "delegation", elementul "consideration" poate să fie prezent sau să lipsească[43]. Dacă există elementul "consideration" relaţia din delegat şi delegant este contractuală, iar acesta din urmă poate să-l acţioneze pe primul pentru neexecutare, iar dacă acest element nu există, instanţa va stabili că delegatul a promis să facă o donaţie în viitor,  această promisiune nefiind obligatorie fară promissory estoppel.

În principiu datoriile sunt delegabile, dar există şi datorii nedelegabile, common law împrumută termenul latin "delectus personae" pentru a indica că partea are dreptul să-şi aleagă cocontractantul din raţiuni particulare[44].

O datorie este nedelegabilă când executarea delegatului   s-ar diferenţia material de executarea delegantului. U.C.C. (2-210(1)) prevede că o parte îşi poate executa obligatia printr-un delegat cu excepţia cazului în care cealaltă parte are un interes substanţial în ce priveşte executarea din partea debitorului iniţial sau în ce priveşte controlul acestuia asupra acţiunii cerute de către contract.

S-a apreciat că dacă contractul are la bază talentul artistic sau abilităţile unice ale părţii datoriile nu sunt delegabile. Ne aflăm în aceeaşi situaţie şi în cazul în care datoriile implică o strânsă relaţie personală, cum ar fi relaţia avocatului cu clientul său sau dintre medic şi pacient. De multe ori s-a considerat că partea care expres sau implicit a promis să acţioneze cu bună-credinţă(good faith) sau să depună cele mai mari eforturi( best efforts) nu poate delega datoria, deşi aceasta ar fi în sine delegabilă. În general s-a subliniat că datoriile dintr-un contract în domeniul construcţiilor sunt delegabile, pentru că această activitate poate fi desfăşurată şi de către altă persoană decât debitorul.De asemenea sunt în principiu delegabile datoria vânzătorului de a livra marfa sau datoria de plăti o sumă de bani. Dacă delegantul are dreptul sau datoria de a controla sau superviza executarea delegatului, aceasta poate forma convingerea instanţei că ne aflăm în prezenţa unei datorii delegabile. Delegatia poate fi prohibită printr-un act normativ sau de norme de ordine publică[45].

S-a apreciat că delegaţia are două efecte practic, în primul rând  eliberarea debitorului iniţial, dar numai dacă noul debitor execută obligaţia, iar al doilea efect constă în a impune creditorului să accepte prestaţia care i-ar furnizată de catre noul debitor. Un creditor care ar refuza această prestaţie ar risca să fie considerat ca renunţător la drepturile sale chiar în ce priveşte debitorul originar[46]. Tot în acest sens s-a afirmat că cealaltă parte trebuie să accepte executarea delegatului, pentru că dacă refuză se face vinovat de repudiere(repudiation), dar dacă datoria este nedelegabilă cealaltă parte poate refuza executarea[47].

Creditorul se poate îndrepta fie împotriva delegantului, fie împotriva delegatului, sau  simultan împotriva ambilor debitori fără a putea obţine  însă decât o singură executare[48], delegantul poate fi însă eliberat dacă are loc o novaţie(novation)[49].

            În doctrina  română, deşi puţini autori s-au aplecat asupra subiectului în discuţie,  s-a subliniat admisibilitatea cesiunii convenţionale de contract. S-a arătat că în dreptul privat modern este posibilă nu doar cesiunea de creanţă ci, plecând de la ideea că raportul contractual  constituie în sine o unitate de drepturi şi obligaţii care se poate obiectiva într-un bun, şi cesiunea convenţională de contract, adică a ansamblulului drepturilor şi a obligaţiilor privit ca  bun distinct. Astfel cu privire la promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare s-a apreciat că cesiunea acesteia poate fi făcută nu numai de promitentul-cumpărător, dar şi de promitentul-vânzător. Totodată s-a arătat că cesiunea de contract se realizează prin înlocuirea unei părţi contractante, cedentul, cu un terţ, cesionarul, care devine parte contractantă prin preluarea drepturilor şi obligaţiilor cedentului faţă de contractantul cedat[50].

            Dacă în concepţia tradiţională, dualistă,  cesiunea de contract era văzută că  combinaţie între o cesiunea de creanţă şi o cesiune de datorie, în doctrina contemporană se conturează tot mai mult ideea că cesiunea este un act unic prin care se transmite creanţa şi datoria. Nu este vorba de o cesiune activă şi de o cesiune pasivă, însuşi obiectul cesiunii fiind unic. Nu există două consimţăminte unul privind creanţa, iar celălalt datoria. Atât consimţământul cesionarului cât şi cel al cedentului sunt unice şi au ca obiect ansamblul contractului cedat. Ca şi criterii ale cesiunii de unui contract sinalagmatic s-a considerat că obligaţia trebuie să fie contrapartida dreptului transmis, iar cesionarul trebuie să devină creditorul cedatului.[51].

Astfel s-a afirmat[52] că ne aflăm în prezenţa unei operaţiuni singulare şi autonome. În acest sens s-a apreciat că prin această abordare se înlătură obstacolele care privesc cesiunea de datorie, vorbindu-se de cesiunea calităţii de contractant, ansamblu complex şi mai omogen de drepturi şi obligaţii, de prerogative eventuale şi viitoare, de acţiuni în justiţie[53].

            În această concepţie monistă, admisibilitatea cesiunii de datorie nu mai prezintă importanţă raportat la admisibilitatea operaţiunii. Astfel raportat la cesiunea locaţiunii s-a apreciat că deşi inţial era privită ca o combinaţie între cesiunea de creanţă( dreptul de folosinţă) şi cesiunea de datorie( obligaţia de a plăti chirie), ulterior s-a considerat că datoria este transmisă cesionarului prin însăşi cesiunea dreptului de creanţă, nemaifiind necesară o cesiune de datorie care să se ataşeze cesiunii dreptului.[54]

Alţi autori au aratat că denumirea de cesiune de contract este oarecum improprie, fiind în realitate vorba de un transfer al poziţiei contractuale, de o substituire de persoană în legăturile contractuale, iar nu de un transfer de contract propriu-zis. Denumirea de cesiune de poziţie contractuală reţinută şi de Codul civil portughez ar fi mult mai satisfăcătoare[55].

            De asemenea denumirea de cesiune de contract a fost contestată de autori care au privit operaţiunea ca necesitând consimţământul cedatului, dând naştere unui nou contract între acesta şi cesionar. S-a apreciat că noţiunea de cesiune implică ideea de transfer, ceea ce nu este cazul în această ipoteză., spre deosebire de cesiunea de creanţă care are efect translativ[56].

            În literatura de specialitate  s-a discutat de asemenea şi faptul dacă cesiunea de contract este o operaţiune tripartită cum este văzută de unii autori[57] care ar produce un efect translativ, sau nu este o asemenea operaţiune.

Apreciem că cesiunea convenţională de contract nu poate fi redusă la o simplă combinaţie între o cesiune de datorie şi  o  cesiune de datorie, putând fi concepută ca o instituţie  juridică autonomă. Prin această operaţiune are loc o transmitere a poziţiei contractuale, un ansamblu complex de drepturi, obligaţii şi prerogative care decurg din aceasta, cesionarul dobândind calitatea de parte.  Faptul că cedentul uneori rămâne obligat în continuare faţă de cedat nu afectează admisibilitatea  operaţiunii, de altfel în momentul în care cesionarul îşi execută obligaţia  care-i incumbă faţă de creditorul  cedat, cedentul este eliberat de obligaţia sa.

            Discuţii s-au purtat, în doctrină, sub aspectul dacă cesiunea de contract este sau nu o substituire de persoană. Substituirea de persoană a fost definită ca fiind "operaţia prin care o persoană substituitul pune în aplicare operaţia născută între alte două persoane , substituantul şi o persoană care nu se schimbă, nesubstituitul, fără ca substituantul să dispară în întregime din raportul juridic şi în aşa fel încât substituitul şi substituantul să fie legaţi direct unul de celălalt". Această instituţie ar avea vocatia de opera înlocuirea unei persoane cu alta în temeiul unei puteri, fie un drept-funcţie, fie un drept potestativ. S-a apreciat că substituirea de persoană este distinctă de cesiunea de contract, întrucât spre deosebire de aceasta din urmă  nu are caracter translativ. În cazul substituirii de persoană substituantul se menţine în cadrul contractual ca parte "dormindă", pe când în cazul cesiunii de contract cedentul este înlocuit de cesionar. La baza acestei distincţii stă ideea că persoana nu e fungibilă şi deci este în principiu insubstituibilă. Pe de o parte se vorbeşte de înlocuirea provizorie a persoanei, iar pe de altă parte de continuarea persoanei[58].

Într-o altă opinie s-a apreciat că cesiunea de contract nu e decât o "imagine de o sugestivitate periculoasă" dând impresia că însuşi contractul este obiectul operaţiunii, ideea de substituire de persoană este mai potrivită, dar în acelaşi timp prea largă, fiind preferabilă sintagma de "schimbare de contractant". Mecanismul prin care s-ar realiza această înlocuire ar fi o formă particulară de stipulaţie pentru altul, respectiv stipulaţia de contract pentru altul[59].

În acest context s-au purtat discuţii privind cesiunea promisiunii unilaterale de a vinde care a fost privită în practică ca o substituire a beneficiarului şi nu ca o cesiune, abordare care a fost criticată, apreciindu-se ca fiind vorba de o cesiune de contract[60]. De altfel argumentele aduse în sprijinul unei asemenea distincţii întemeiate pe mecanismul unor instituţii cunoscute cum ar fi stipulaţia pentru altul sau delegaţia, sunt criticabile, mai ales că în cazul promisiunii sinalagamatice de vânzare-cumpărare nu se face o asemenea   distincţie, iar în dreptul nostru nu există impedimentele de ordin formal din dreptul francez[61].

            Subscriem aşadar la opinia potrivit căreia cesiunea de contract implică o substituire a părţii contractante[62] De altfel într-o opinie în care se vorbeşte de cesiunea poziţiei contractuale arată că aceasta este generată de o substituire. În această viziune cesiunea de poziţie contractuală este însă distinctă de cesiunea de contract care ar trebui să fie opera tuturor părţilor. De asemenea, s-a subliniat că poziţia contractuală nu este o categorie juridică proprie sau o categorie autonomă, ci o situaţie juridică, regimul său înscriindu-se în câmpul contractual convenit de părţi[63].

            Unii autori susţin că cesiunea convenţională de contract este supusă regimului delegaţiei, în sprijinul acestei poziţii este o soluţie recentă jurisprudenţială franceză, care a statuat  că "singura acceptare de către creditor a substituire unui nou debitor în locul primului , chiar dacă nu e însoţită de nici o rezervă, nu implică în absenţa declaraţiei exprese că acesta a înţeles descărcarea debitorului iniţial de datoria sa", încălcându-se textul de lege care reglementează delegatia perfectă. Cesiunea convenţională de contract a fost definită ca fiind "operaţia prin care un contractant, numit cedent sau substituant, dă celeilate părţi,  cedatului, un alt contractant, numit cesionar sau substituit, care se angajează faţă de acesta"[64]. 

Apreciem că cele două instituţii nu se confundă, cesiunea convenţională de contract presupunând o substituire a unei părţi contractante cu o altă persoană care preia poziţia contractuală a acesteia, fără a se forma un nou contract între cedat şi cesionar. Delegaţia dimpotrivă presupune formarea unui nou contract între delegat şi delegatar, cu menţinerea în continuare a contractului iniţial, dacă delegaţia este imperfectă. De altfel  autorii menţionaţi anterior au afirmat cu altă ocazie în privinţa cesiunii convenţionale de contract că aceasta constituie "un mod original de formare a unui nou contract", deci implicit s-a recunoscut autonomia instituţiei[65].

            De asemenea în doctrină s-a subliniat distincţia evidentă dintre cesiunea de contract şi stipulaţia pentru altul.[66]

            În literatura de specialitate s-a făcut distincţie între retract,  dreptul de preempţiune, şi cesiunea de contract, subliniindu-se că nu se poate face o asimilare. Mai mult în cazul exercitării dreptului de preempţiune, nu se poate accepta preluarea unui contract care nu este încă încheiat. În orice caz nu poate fi vorba de o cesiune convenţională de contract din moment ce şi în opinia care se susţine că ar fi vorba de cesiune de contract s-a apreciat că ne aflăm în prezenţa unei cesiuni legale şi forţate.[67]

            În ce priveşte autonomia cesiunii de contract faţă de cesiunea de creanţă sau cesiunea de datorie dacă se adoptă ideea că cesiunea de contract implică o cesiune a poziţiei contractuale nu se poate face confuzie între aceste instituţii, din moment ce pe lângă drepturile de creanţă sau datorii sunt transmise şi drepturi potestative inerente acestei poziţii contractuale, cum ar fi dreptul de a cere rezilierea contractului etc. De altfel, după cum am arătat, s-a considerat cesiunea promisiunii unilaterale de a vinde ca o cesiune de contract.  

Concepţiile juridice, economice şi sociale consacră admisibilitatea cesiunii convenţionale de contract, în acelaşi timp, din discuţiile din doctrină şi jurisprudenţă se simte nevoia autonomiei  instituţiei, care nu ar fi altceva decât consecinţa procesului firesc de afirmare şi dezvoltare a acesteia.

 

 

III. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI EFECTELE CESIUNII CONVENŢIONALE DE CONTRACT

Cesiunea convenţională de contract trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate ale unui contract sub aspectul consimţământului, obiectului, cauzei, capacităţii părţilor, formei[68]. Vom insista însă doar asupra aspectelor controversate raportat la aceste condiţii, analizând şi efectele acestei instituţii.

O problemă asupra careia există foarte multe discuţii este cea a rolului consimţământului cedatului la realizarea cesiunii.

Într-o opinie consimţământul cedatului este privit ca element constitutiv, de validitate  a cesiunii, în acest sens sunt invocate şi soluţii jurisprudenţiale care au subliniat exigenţa consimţământului. La baza acestei concepţii stă o concepţie subiectivistă a raportului obligaţional , care este vazut în primul rând ca o legătura juridică între două persoane şi mai puţin sub aspectul patrimonial. Persoana cesionarului nu poate să fie indiferentă cedatului, indiferent dacă contractul este intuitu personae. Altfel s-ar încălca principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul  relativităţii efectelor contractului. Faptul că cedentul ar rămâne în continuare obligat faţă de cedat nu contează,  din moment ce este interzis să impună cocontractantului său ca un terţ să execute obligaţia care îi incumbă. S-a mai adăugat că în ipoteza în care o intreprindere ar avea de ales între mai multe societăţi comerciale pentru executarea unui produs, iar una din aceste societăţi comerciale s-ar afla în raporturi de concurenţă în alt domeniu, este aproape sigur că societatea concurentă nu va fi aleasă. Dacă contractul ar fi cesibil în mod liber, ar putea fi cesionat societăţii concurente şi astfel cedatul, fără a se putea opune, s-ar găsi legat de concurentul său pe care l-ar îmbogăţi. Simplul fapt că părţile pot prevedea în contract clauze de incesibilitate nu este suficient, deoarece în practică din diverse motive comercianţii nu vor uza de aceste clauze. De asemenea este posibil ca în funcţie de evoluţia pieţei poziţia comerciantului să se schimbe, iar din cauză că nu a inclus o asemenea clauză în contract, comerciantul nu va mai fi în măsură să se opună cesiunii[69].

Dacă s-a apreciat că manifestarea de voinţă a cedatului poate fi exprimată şi anticipat cesiunii convenţionale de contract, autorii adoptând poziţia recentă a Curţii de Casaţie, care analizează operaţia ca o delegaţie, au subliniat, raportat la  exprimarea anticipată a consimţământului cedatului privind eliberarea cedentului,   că numai în momentul cunoaşterii persoanei cesionarului poate aprecia cedatul oportunitatea eliberării cedentului, precum şi că unui consimţământ anterior acestui moment se opun motive ce ţin de natura delegaţiei[70].

În această abordare în consimţământul cedatului va duce la formarea unui nou contract între acesta şi cesionar, fără că primul contract să înceteze să producă efecte în lipsa eliberării cedentului de către cedant printr-o declaraţie expresă, simpla acceptare a unui nou debitor  fiind insuficientă, vorbindu-se de absenţa efectului  translativ şi a efectului extinctiv imediat[71].

Într-o altă opinie, care se circumscrie tezei moniste, s-a considerat că în principiu contractul este cesibil, cu excepţia situaţiei în care există o clauză de incesibilitate, sau a unui puternic caracter intuitu personae, criticându-se soluţiile jurisprudenţiale[72] care par să contrazică aceasta solicitând consimţământul cedatului. Astfel consimţământul cedatului nu este de a-l face pe acesta parte la convenţia de cesiune, ci de a înlătura un obstacol în faţa posibilităţii de exercita cesiunea. Este vorba de o autorizare, care nu creează în întregime o nouă prerogativă,  şi nu face decât să completeze folosinţa prin posibilitatea exerciţiului. Această autorizare care poate fi generală(fiind specificata în contractul iniţial) sau care poate fi specială( acordându-se la momentul cesiunii) face contractul cesibil. În cazul lipsei unei autorizări date iniţial, s-a apreciat că refuzul cedatului de a o acorda poate fi supus controlului instanţei[73].

Ca argument împotriva necesităţii consimţământului cedatului, s-a subliniat, într-o abordare dualistă, că cesiunea de contract trebuie considerată mergând dincolo de o opozabilitate faţă de cedat, producând în fapt un veritabil efect în cel priveşte pe acesta. Acordul cedatului este necesar doar pentru eliberarea cedentului. De asemenea în contractele care prezintă un caracter intuitu personae  în interesul cedatului, consimţământul acestuia este necesar, dar  nu atât ca şi condiţie de validitate a cesiunii cât pentru a ridica interdicţia acesteia.[74]

Invederăm că, pornind de la analiza unei soluţii jurisprudenţiale în care s-a admis cesiunea unui contract încheiat intuitu personae deoarece a existat consimţământul cedatului, s-a propus o concepţie obiectivă a caracterului intuitu personae, spre deosebire de concepţia subiectivă care fondează acest caracter pe un sentiment, care ar putea fi de afecţiune sau de încredere. Această concepţie subiectivă a fost considerată criticabilă, controlul instanţei asupra acestui caracter fiind extrem de limitat, dacă nu inexistent. O concepţie obiectivă s-a apreciat a fi mult mai acceptabilă, iar potrivit acestei abordări această noţiune se poate fonda fie pe un sentiment, fie pe un risc. Când s-ar fonda pe un sentiment, ar constitui cauza actului juridic, fiind în prezenţa unui act cu titlu gratuit, iar când s-ar fonda pe un risc, am fi în prezenţa unui act cu titlu oneros. Riscul este conceput ca eventualitatea unui eveniment legat de operaţiunea juridică şi care ridică problema finalităţii acestei operaţiuni. Luarea în considerare a persoanei, făcând parte din stipulaţiile care au ca scop garantarea finalităţii contractuale, aduce o soluţie riscului contractual. Soluţia ar fi subiectivă când se atenuează riscul datorită calităţilor umane( ex. contractul încheiat între client şi avocat)., de asemenea soluţia ar fi obiectivă când riscul este atenuat datorită calităţilor obiective ale persoanei, cum ar fi capacitate tehnică, experienţă, competenţă. Viziunea obiectivă ar duce la fungibilitatea persoanelor între ele când prezintă aceeaşi sumă de calităţi. În condiţiile în care cerinţa consimţământului cedatului a fost extinsă în practică la toate contractele[75], s-a precizat că aceasta nu mai este proprie contractelor intuitu personae, dar concepţia obiectivă impune ar impune o  distincţie. Consimţământul cedatului nu  ar mai fi necesar când luarea în considerare persoanei este soluţia unui risc obiectiv, cedantul fiind capabil  să determine profilul înlocuitorului său fără a fi nevoie de ajutorul cedatului. În acelaşi timp are în sarcină două obligaţii, în primul rând să cedeze contractul unui terţ cel puţin la fel de capabil ca şi el, iar în al doilea rând să-l informeze pe cocontractant despre substituire. Dacă luarea în considerare a persoanei este soluţia subiectivă a unui risc, este necesar consimţământul cedatului, pentru că doar acesta poate decide dacă calităţile cesionarului satisfac interesele sale[76].

Menţionăm că există soluţii jurisprudenţiale şi în sensul că nici în contractele intuitu personae nu ar fi necesar consimţământul cedatului, singura cerinţă fiind doar avertizarea sau avizul prealabil.Dacă s-ar accepta aceasta abordare, cu atât mai mult în  cazul unui contract care nu este intuitu personae nu s-ar cere consimţământul cedatului[77].

Analizându-se teza necesităţii consimţământului cedatului, s-a apreciat că argumentul[78] potrivit căruia "consimţământul cedatului ar fi   apare ca fiind cauza necesară pentru prezervarea echilibrului între caracterul patrimonial al contractului şi legatura pe care o naşte între două persoane" deşi este pertinent nu este decisiv. Ceea  ce caută înainte de toate o persoană este satisfacerea anumitor interese, iar dacă cealaltă parte nu mai poate sau nu vrea să execute contractul,  şi dacă doar o cesiune de contract poate permite satisfacerea intereselor sale, nu mai contează dacă a consimţit la cesiune. Din punctul de vedere al creditorului menţinerea executării contractului este mai importantă decât dispariţia acestuia. Consimţământul cocontractantului cedat   s-a apreciat a fi superflu în ce priveşte schimbarea debitorului său, nefiind necesar decât pentru modificarea obligaţiilor contractuale. Concluzionându-se, s-a apreciat ca fiind oportun supunerea cesiunii convenţionale de contract, dacă nu consimţământului cedatului, cel puţin cerinţei agrementului acestuia. Astfel s-ar respecta concepţia obiectivă a contractului, pentru că cesiunea convenţională ar fi admisă independent de consimţământul cedatului, iar concepţia subiectivă a contractului ar fi menajată întrucât punerea în aplicare a cesiunii ar fi pusă sub dublul control al cedatului şi al instanţei, ultima având misiunea de a verifica ca refuzul agrementului să nu fie abuziv[79].  

Menţionăm că în ce priveşte susţinătorii necesităţii consimţământului din partea cedatului, există diferenţe de nuanţă în sensul că această cerinţă este privită nu ca o condiţie de validitate, sancţiunea nerespectării acesteia fiind inopozabilitatea cesiunii faţă de cedat[80].

Printre  argumentele importante ale susţinătorilor necesităţii consimţământului cedatului sunt principiile forţei obligatorii a contractului şi a efectelor relative. În ce priveşte forţa obligatorie a contractului între părţile contractante s-a apreciat, într-o concepţie dualistă, că nu s-ar aduce atingere acestui principiu dacă se admite că prin cesiune nu are loc şi eliberarea cedantului faţă de cedat, fără acordul cedatului. [81] În ce priveşte principiul relativităţii efectelor contractelor,  s-a aratat că cesiunea de contract ar fi o excepţie de la acest principiu ca şi cesiunea de creanţă. În acest sens  s-a apreciat că formalităţile cerute în cazul cesiunii de creanţă nu au ca obiect de a face opozabilă cesiunea debitorului cedat, cum se crede în general. În ce priveşte pe creditorii urmăritori ai cedentului sau între cesionari succesivi, cesiunea, notificarea sau acceptarea printr-un act autentic este o condiţie de opozabilitate, dar nu şi în cel priveşte pe debitorul cedat, în privinţa acestuia cesiunea producând efecte fără a mai fi nevoie de aceste formalităţi[82].

În concepţia monistă, principiul forţei obligatorii nu ar interzice cesiunea din moment ce doar persoana cocontractantului se schimbă, iar cauza şi obiectul contractului rămân aceleaşi. În plus principiul relativităţii efectelor contractului nu ar fi afectat din moment ce cesionarul devine parte contractantă.[83]

Subscriem  la opinia potrivit căreia consimţământul cedatului nu este o condiţie de validitate a cesiunii convenţionale de contract. Rolul acestui consimţământ este doar de elibera pe cedent.

În sprijinul poziţii noastre pare să fie şi soluţia din dreptul american, unde însă chestiunea este privită prin prisma cesibilităţii drepturilor şi a  delegabilităţii datoriilor. Într-o speţă[84] pârâta Pizza of Gaithersburg Inc. a încheiat un acord cu Virginia Cofee Services Inc., în baza căruia ultima societate comercială trebuia să furnizeze maşini de vândut băuturi răcoritore în localurile aparţinând primei societăţi comerciale. De asemenea ultima societate comercială a fost de acord să asigure întreţinerea maşinilor, aprovizionarea cu băuturi răcoritoare şi să plătească un procent din venitul realizat societăţii deţinătoare a spaţiului. În timpul derulării contractului Virginia Cofee Services Inc. şi-a cesionat drepturile şi şi-a delegat obligaţiile( a cesionat contractul ) reclamantei Macke Co.. Când s-a întâmplat aceasta pârâta a pus căpăt contractului, argumentând că datoria nu era delegabilă datorită încrederii în priceperea, judecata şi reputaţia cedentului. S-a specificat că   s-a negociat cu cesionarul înainte de încheierea tranzacţiei, dar s-a ales cedentul pentru că s-a preferat modul în care acesta îşi conducea afacerile. Mai mult serviciul era mai personalizat de când preşedintele societăţii cedente  asigura funcţionarea maşinilor, comisioanele erau plătite cash, şi s-a permis cedatului să păstreze cheile maşinilor astfel încât modificări minore puteau fi făcute oricând era nevoie.      

Instanţa a analizat dacă era vorba de un vorba de un contract de serviciu personal(personal service contract) şi a conchis că nu era vorba de un asemenea contract,  întrucât datoriile cedentului erau de natură mecanică, iar executarea  de catre cesionar nu era semnificativ diferită de cea a cedentului. Astfel  s-a dat câstig de cauză reclamantei datorită repudierii din partea pârâtei[85]. De asemenea s-a făcut referire şi la Secţiunea 2-210(5) din U.C.C. care prevede că cealaltă parte poate să considere orice cesiune care delegă executarea ca fiind un motiv rezonabil de insecuritate şi poate, fără nici atingere adusă drepturilor sale împotriva cedentului, să ceară garanţii împotriva cesionarului. Dar în speţă nu s-au cerut asemenea garanţii, deşi pârâta putea să le solicite.

În acest sistem consimţământul cedatului nu este necesar, problema reducându-se asupra cesibilităţii drepturilor şi a datoriilor.   Dacă în sistemul nostru de drept se vorbeşte de contracte încheiate intuitu personae, după cum am arătat, sistemul common law foloseşte noţiunea de "delectus personae" pentru a descrie dreptul unei părţi de a încheia un contract cu o persoana aleasă de ea şi din raţiuni particulare. Dacă un creditor a făcut o asemenea alegere debitorul va fi ţinut personal la executare, neputând fără  acordul creditorului să delege datoria, aflându-ne în prezenţa unei datorii nedelegabile [86]. Speţa prezentată confirmă poziţia exprimată în doctrina americană[87] că o datorie este nedelegabilă când executarea delegatului s-ar diferenţia material de executarea delegantului. Această concepţie aplicată în sistemul nostru ar duce la concluzia că dacă contractul nu este încheiat intuitu personae, poate fi cesionat fără consimţământul cedatului[88]. 

Discuţii s-au purtat şi legat de condiţiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească contractul ca obiect al cesiunii. Astfel strâns legată de problema consimţământului este, în abordarea monistă, problema  cesibilităţii contractului, adică a aptitudinii de a circula,   arătându-se că aceasta este o calitate intrinsecă a contractului. Legea poate dota anumite contracte sau poate să le poate priva de această calitate. Cesibilitatea este susceptibilă de modalităţi, printre aceastea putând figura şi clauza de agrement, contractul păstrându-şi caracterul cesibil, dar cedatul îşi rezervă dreptul de a aprecia persoana cesionarului, sau, contrar principiului general, se poate conveni ca cedentul poate să nu fie eliberat rămânând în continuare obligat alături de cesionar . S-a mai considerat că această cesibilitate este o facultate inerentă calităţii de parte contractantă. După cum am arătat, în absenţa unei prevederi legale, s-a considerat că în lipsa unui puternic caracter intuitu personae sau a unei clauze de incesibilitate[89] orice contract este cesibil, exprimându-se rezerve faţă de poziţia adoptată de jurisprudenţa care ar condiţiona cesibilitatea de consimţământul cedatului[90]. Menţionăm că aceast principiu al cesibilităţii contractului nu este acceptat de alţi autori[91] care au o viziune diferită asupra cesiunii de contract, criticându-se opinia de mai sus prin care contractul este văzut ca un bun, ca valoare patrimonială care se detaşează de persoana contractanţilor, subliniindu-se cele aratate în doctrină[92] în sensul că un contract nu este "doar o sumă de obligaţii patrimoniale, fiind de asemenea o aşteptare de comportamente eficace şi loiale, pe scurt (...) o speranţă îndreptată  spre un altul a cărui figură nu este indiferentă". Raportat la această chestiune invederăm că există contracte pe care legea priveşte ca fiind cesibile, cum ar contractul de locaţiune reglementat de art. 1418 C. civ., situaţie în care nu se poate pune problema vreunei autorizări care să înzestreze contractul cu aptitudinea de a circula, de a fi cesibil[93]. În schimb s-ar putea admite pentru situaţiile în care legea nu se pronunţă în sensul cesibilităţii, necesitatea autorizării din partea cedatului.

În literatura de specialitate,  s-a apreciat că cesiunea de contract nu priveşte decât contractele sinalagmatice. Dacă contractul este unilateral, numai o parte fiind obligată, ne-am afla în prezenţa unei cesiuni de creanţă sau a unei cesiuni de datorie. Lucrurile    s-ar prezenta similar dacă într-un contract sinalagmatic una din părţi şi-a executat în întregime obligaţiile[94].

Această abordare a fost criticată arătându-se că într-o cesiune a unui contract unilateral este   vorba nu doar de cesiunea unei creanţe sau a unei datorii, ci şi de cesiunea drepturilor potestative.[95]

De asemenea s-a subliniat existenţa unei incompatibilităţi între cesiunea de contract şi contractele translative[96]. Totuşi în cazul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, care în dreptul francez este considerată ca echivalând cu o vânzare, s-a admis cesiunea acesteia sub condiţia ca transferarea dreptului de proprietate să nu fie instantanee[97]. Precizăm că  sunt privite  ca incompatibile realizării acestei operaţii şi contractele cu executare instantanee[98].S-a exprimat însă şi opinia că  un contract cu executare instantanee ar putea fi cesionat dacă executarea este amânată.[99]

În literatura de specialitate este discutat faptul dacă în cazul cesiunii de contract sunt necesare, în ce priveşte pe contractantul cedat, formalităţile prevăzute de lege pentru cesiunea de creanţă. Contrar unor soluţii jurisprudenţiale[100] care sunt în sensul aplicării acestor formalităţi, s-a conturat opinia că aceste formalităţi nu sunt necesare pentru ca cesiunea să poată produce efecte. Raţiunile pentru care s-a ajuns la această soluţie sunt însă diferite. Unii autori apreciază că în cazul unei cesiuni convenţionale de contract, din moment ce este necesar acordul cedatului, îndeplinirea acestor formalităţi este superfluă[101]. Alţi autori au apreciat că, pe lângă faptul că prin manifestarea consimţământului cedatul devine parte la contractul de cesiune, datorită lipsei efectului translativ, notificarea unei transmisiuni cocontractantului cedat este lipsită de obiect[102]. Într-o altă motivare s-a apreciat că această cesiune produce efecte direct în cel priveşte pe cedat, fiind mai mult decât o opozabilitate, fără a fi necesară o notificare.  Aceasta nu exclude necesitatea şi utilitatea practică a informării prin orice mijloace a cedatului despre cesiune[103].

Un subiect disputat al cesiunii convenţionale de contract este efectul translativ al acesteia. Unii autori neagă acest efect arătând că operaţiunea ar da naştere unui nou contract între cesionar şi cedat, prin urmare nu ar avea loc o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor din contractul de bază. Aceşti autori au apreciat ca fiind vorba de o operaţiune tripartită, care dă naştere unui nou contract între cedat şi cesionar, aflându-ne în prezenţa unui mod original de formare a unui nou contract[104]. Acest nou contract ar avea  particularismul şi avantajul de a reproduce între părţi un contract preexistent[105]. Reiterăm că autorii au subscris la poziţia exprimată şi în jurisprudenţa franceză, în sensul că regimul cesiunii convenţionale de contract este supus regimului delegaţiei[106]. Cedentul va rămâne personal ţinut de executarea contractului fără să se ţină cont de momentul cesiunii. În ce priveşte poziţia cedentului faţă de cesionar s-a aratat că acesta nu este obligat faţă de cedat în calitate de fidejusor sau garant al cesionarului, ci în baza contractului iniţial care continuă să subziste între cedat şi cedent. S-a subliniat faptul că un nou contract va lega pe cesionar de cedat chiar dacă noul contract va avea obiectul şi cauza identică cu cel iniţial.

Lipsa efectului translativ are efecte importante în ce priveşte regimul excepţiilor în sensul că excepţiile care puteau fi invocate între cedat şi cedent nu vor mai putea fi invocate între cedat şi cesionar. În sprijinul acestei poziţii s-a dat exemplul cauţiunii care ar garanta îndeplinirea obligaţiei cedentului. Dacă cesiunea nu are caracter translativ, fidejusorul nu mai este obligat să garanteze obligatia cesionarului, pe când dacă ar fi vorba de admiterea caracterului translativ, fidejusorul ar rămâne obligat să garanteze obligaţia cesionarului, pe care poate nici nu l-ar cunoaşte. Caracterului translativ s-ar opune caracterul intuitu personae al cauţiunii[107].

Tot în această concepţie s-a vorbit  şi despre absenţa unui efect extinctiv imediat al vechiului contract, întrucât simpla acceptare a unui nou debitor de către cedat nu semnifică renunţarea la drepturile sale anterioare. Cedentul va putea fi însă eliberat prin declaraţia expresă a cedentului care însă nu poate fi dată în manieră anticipată.

Invederăm că majoritatea autorilor[108] acceptă caracterul translativ al cesiunii indiferent dacă opiniile diferă în ce priveşte consimţământul cedatului, respingându-se ideea formării unui nou contract. Dar şi acest efect translativ este privit diferit în funcţie de concepţia care adoptă privind cesiunea de contract.

Într-o  abordare dualistă s-a apreciat că cesionarul preia drepturile şi obligaţiile cedentului, realizându-se o succesiune cu titlu particular[109]. Dacă în aceaşi concepţie s-a arătat ca raporturile anterioare cesiunii dintre cedent şi cesionar trebuie luate în considerare de către cedat şi cesionar, întrucât cel din urmă este un succesor cu titlu particular al cedentului, dimpotrivă în concepţia monistă  s-a arătat că cesionarul nu devine debitor şi creditor decât pentru obligaţiile născute ulterior cesiunii. Totodată s-a subliniat că cesiunea nu produce efecte extinctive în ce priveşte obligaţiile cedentului anterioare cesiunii. [110]

Unii autori au explicat menţinerea cedentului ca debitor al datoriilor născute anterior cesiunii, prin faptul că prin cesiune nu sunt transmise creanţele şi datoriile, ci legatura contractuală[111]. Un alt autor care a negat de asemenea ideea de transfer al creanţelor şi a datoriilor a arătat că trebuie făcută o distincţie între contract ca normă dotată cu forţă obligatorie şi conţinutul acestuia (obligaţiile născute din contract). Ceea ce ar caracteriza cesiunea de contract ar fi faptul ca aceasta nu ar afecta direct obligaţiile născute din contract ci însăşi norma contractuală, schimbarea debitorului sau a creditorului obligaţiilor nefiind decât una din consecinţele posibile ale modificării acestei norme. În cazul contractelor cu executare succesivă, domeniul de aplicaţie privilegiat al cesiunii de contract, unde obligaţiile s-ar naşte pe măsura executării, acestea se vor naşte direct între cedat şi cesionar, fără a se produce nici o transmitere de obligaţii. Situaţia, în schimb, ar fi diferită în contractele cu executare instantanee unde obligaţiile s-ar naşte în sarcina părţilor din momentul încheierii contractului. Astfel în cazul contractului de împrumut schimbarea persoanei împrumutatului va însemna punerea în sarcina noului debitor a obligaţiei iniţial asumate de către primul, totul petrecându-se ca şi cum a avut loc transferul datoriei. În această abordare s-a apreciat fiind necesar acordul cedatului pentru realizarea operaţiunii, şi că nu este necesar de a reduce operatiunea la formarea unui nou contract între cedat şi cesionar, aflându-ne în prezenţa unei modificări a unuia din elementele contractului originar.[112]

Într-o opinie în care este cerut consimţământul cedatului s-a considerat că situaţia cedentului poate fi reglementată în clauza de substituire sau în convenţia de cesiune. În lipsa acestora datorită faptului că cesionarul preia poziţia contractuală a cedentului pentru viitor, acesta din urmă la rândul său preia poziţia de terţ pe care o avea cesionarul, fiind descărcat de obligaţiile născute din contract[113].  Menţionăm că în opinia în care s-a apreciat că acordul cedatului este doar o autorizare, s-a apreciat că dacă cedentul  rămâne mai departe obligat pentru obligaţiile născute ulterior cesiunii, aceasta este  în calitate de garant.[114] Alţi autori au nuanţat apreciind că acceptarea de către cedat a unui nou contractant nu poate fi considerată ca o descărcare a cedentului, acesta din urmă rămâne garant al succesorului său. În acelaşi timp s-a arătat că nu este vorba de o cauţiune, obligaţia cedentului îşi conservă natura de obligatie principală, ceea ce nu o împiedică să joace un rol de garanţie.[115]

Într-o abordare dualistă potrivit căreia pentru realizarea cesiunii convenţionale nu se cere consimţământul cedatului, s-a aratat cesiunea de contract nu atinge plenitudinea efectelor sale decât cu îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte cesionarul trebuie să fie legat de cocontractantul cedat, iar pe de altă parte trebuie ca cedentul să fie eliberat de obligaţiile sale faţă de cedat. Dacă pentru prima condiţie nu este necesar consimţământul cedatului, a doua nu poate fi îndeplinită fără acest consimţământ. Creditorul nu-şi poate pierde debitorul fără consimţământul său, pentru că altfel s-ar încălca principiul forţei obligatorii a contractului. În funcţie de eliberarea cedentului se face distincţie între cesiunea perfectă şi cesiunea imperfectă[116].

S-a mai apreciat că dacă cedatul doreşte să-l păstreze pe cedent ca şi garant ne vom afla în prezenţa unei cauţiuni sau a unei solidarităţi. În ipoteza în care cedentul nu este eliberat şi cedatul nu a solicitat ca el să fie menţinut ca garant, cedatul va avea doi debitori, cedentul şi cesionarul. Nu vom avea un debitor principal şi un garant, ci va fi vorba de doi debitori obligaţi în aceeaşi măsură cu titlu principal [117].

În concepţia monistă fiind vorba de transferul calităţii de contractant, cesionarul dobândeşte calitatea de parte contractantă, dobândind astfel şi o serie de prerogative  ataşate acestei cum ar fi dreptul de a rezilia contractului, dreptul la prelungirea acestuia.[118] Menţionăm că în literatura de specialitate s-a apreciat. că prin cesiunea convenţională de contract, cesionarul devine parte aderentă, iar nu parte contractantă, deoarece dobândeşte această calitate în cursul derulării contractului. Ca şi caracteristici ale integrării terţilor într-un contract în curs, s-au remarcat absenţa efectului novator şi a efectului retroactiv. Aceste părţi aderente dispun ca şi părţile contractante de aceleaşi prerogative în sensul ca pot modifica contractul sau de a-i pune capăt prin mutuus dissensus.[119]

În acelaşi timp excepţiile inerente contractului cedat vor putea fi invocate în raporturile dintre cesionar şi cedat, cu excepţia excepţiilor ataşate persoanei cedentului. În concepţia în care se solicită consimţământul cedatului, raportat la excepţiile legate de contractul de cesiune se face distincţie între faptul dacă cedatul a fost sau nu a fost parte la acest contract. În cazul în care cedatul a fost parte excepţiile inerente contractului de cesiune îi vor fi opozabile, iar dacă nu a fost parte acestea nu-i vor fi opozabile, cu excepţia excepţiilor opozabile terţilor[120].

Efectul translativ permite menţinerea caracteristicilor poziţiei contractuale, cum ar fi durata contractului şi a legii aplicabile contractului, care nu ar mai putea fi menţinute dacă s-ar admite concepţia creării unui nou contract între cedat şi cesionar[121]. S-a mai adăugat că dacă am fi în prezenţa unui nou contract care ar avea aceleaşi prevederi cu cel iniţial, obligaţiile şi drepturile părţilor ar avea o cauză nouă, s-ar încălca voinţa cedatului şi a cesionarului care ar dori să continue contractul cedat, garanţiile constituite anterior în favoarea cedatului sau de către cedat ar dispărea[122].

În ce priveşte cauţiunea s-a apreciat că dacă aceasta priveşte garantarea datoriilor cedentului se stinge, întrucât fidejusorul nu poate fi obligat să garanteze datoriile care-i incumbă cesionarului fără consimţământul său.  Ca argumente în sprijinul acestei soluţii s-a adus faptul că persoana debitorului este esenţială pentru fidejusor, iar pe de altă parte caracterul accesoriu al cauţiunii interzice ca fidejusorul să fie obligat mai sever decât debitorul principal, astfel încât eliberarea debitorului trebuie însoţită de eliberarea fidejusorului în aceleaşi condiţii[123]. Ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la efectul translativ.

În schimb situaţia cauţiunii care garantează datoriile cedatului este diferită întrucât prin cesiunea convenţională de contract beneficiul acesteia este transmis cesionarului[124].

În  ce ne priveşte apreciem că cesiunea convenţională de contract are un caracter translativ, cesionarul dobândind poziţia contractuală a cedentului, un ansamblu de drepturi, obligaţii şi prerogative care decurg din aceasta. În acelaşi timp apreciem că cedentul nu poate fi eliberat de obligaţiile sale faţă de cedat fără consimţământul acestuia, iar obligatia sa îşi conservă natura de obligaţie principală. Menţionăm că în doctrină s-a arătat că drepturile de reziliere, de prelungire a contractului vor aparţine după cesiune doar cesionarului şi nu vor putea fi invocate decât împotriva acestuia.[125]

Împărtăşim aşadar o concepţie monistă a cesiunii de contract, fără a nega însă dificultăţile generate de stabilirea regimului juridic al instituţiei. Această abordare însă este preferabilă raportat la faptul că viziunea dualistă ar lăsa înafara discuţiei soarta drepturilor potestative, şi ar putea ridica  probleme în ce priveşte autonomia noţiunii faţă de cesiunea de datorie sau cesiune de creanţă. În ce priveşte viziunea în care operaţiunea ar implica formarea unui nou contract, arătăm că în această teză s-ar solicita excesiv instituţiile existente cum ar fi delegaţia, şi s-ar nega însăşi ideea de cesiune. Interpretarea tradiţională subiectivă a principiului forţei obligatorii trebuie abandonată în favoarea unei interpretării obiective care permite continuarea contractului şi în ipoteza schimbării unuia dintre contractanţi. Recunoaşterea caracterului cesibil al contractului s-ar înscrie în abordarea obiectivă a acestuia şi ar permite depăşirea necesităţii consimţământului cedatului ca şi condiţie de validitate a operaţiunii, precum şi a dificultăţilor generate de principiul relativităţii efectelor contractului.

Fără îndoială suntem conştienţi că soluţia la care subscriem este perfectibilă, dar se circumscrie demersului de a realiza un echilibru între principiile juridice existente şi necesităţile de ordin economic, social care au condus la dezvoltarea acestei instituţii juridice. În ciuda unor rezerve exprimate în doctrină şi în practica judiciară, consacrarea acestei instituţii nu poate fi pusă la îndoială, iar dezbaterile care se poartă  raportat la condiţiile de validitate şi efectele sale nu vor face decât să-i îmbogăţească conţinutul.

 

[1] E. Jeuland, Cession de contrat, în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 4.

[2] Ibidem, p. 2, autorul prezintă definiţia enunţată de C. Lapp. unul dintre pionierii în materie.

[3] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effects du contrat, 3ºédition, LGDJ, Paris, 2001, p. 1122, unde autorii prezintă concepţia dualistă a cesiunii convenţionale de contract susţinută între alţii şi de către Ch. Larroumet.

[4] Ch. Larroumet, Droit civil. Tome 3, Les obligations. Le contrat, 4e édition, Economica, Paris, 1998, p. 26.

[5] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit. p. 1123; totuşi în sensul că şi drepturile potestative sunt transmise a se vedea C. Lapp, a cărui opinie este prezentată de E. Jeuland,  op. cit., în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 5.

[6] Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Tome VI. Les obligations, 10eédition, Cujas, Paris, 1999, p.447.

[7] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p.1124, unde se  prezintă opinia susţinută de L. Aynès.

[8] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 455-456.

[9] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 1125, unde se prezintă teoria monistă; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.458.

[10] Ibidem,  p. 458.

[11] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 1126-1131.

[12] Ibidem, p. 1136, p. 1141.

[13] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 1133-1134; în sensul că prin cesiunea convenţională de contract cesionarul rămâne terţ faţă de contractul despre care se pretinde că se cedează   a se vedea J. Ghestin, Nouvelles propositions pour un renouvellement de la distinction des parties et des tiers, în RTD civ. nr. 4/1994, p. 790.

[14] C. Larroumet, La descente aux enfers de la cession de contrat, în Le Dalloz nr. 20/2002, (Point de vue), p. 1155-1156.

[15] E. Jeuland, op. cit, în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p.5.

[16] În dreptul francez se face distincţie între cesiunea convenţională, legală şi judiciară, aceasta din urmă în baza deciziei judecătorului în cadrul unui plan de cesiune a unei  întreprinderi în redresare judiciară( art. 86 al Legii din 25 ianuarie 1985), C. Larroumet, La cession de contrat: une regresion du droit français?, în "Mélanges M. Cabrillac", Litec, Paris, 1999, p. 151; menţionăm că această clasificare a fost criticată făcându-se deosebire între cesiunea legală care ar corespunde oricărei cesiuni prevazute de lege şi cesiunea de contract convenţională care corespunde ipotezei în care nu ar fi prevăzută de lege dar care este organizată de către părţi sub controlul judecătorului, a se vedea în acest sens E. Jeuland, op. cit., în  Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 2-3; în ce priveşte transmiterea contractelor în curs de executare ca elemente ale patrimoniului în cazul reorganizării persoanei juridice a se vedea G. Boroi, Drept civil. Personele, Ed. All Beck, Bucureşti 2001, p. 131-132.

[17] A se vedea art. 1418 al. 1 din C. civ. rom., care prevede că locatarul are dreptul de a subîchiria ori a subarenda  şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă, în acest caz este vorba de o cesiune convenţională de contract, chiar dacă legea prevede această posibilitate întrucât cesiunea are loc în baza acordului de voinţă a părţilor; de asemenea din cuprinsul art. 30 din Legea nr. 136/1995 unde se prevede că în lipsă de prevedere contrară în contractul de asigurare, în cazul în care bunul asigurat este înstrăinat, contractul de asigurare se rezilează, rezultă că părţile pot prevedea odată cu înstrăinarea bunului şi cesionarea contractului de asigurare;  în sensul că este preferabil de a califica cesiunea convenţională toate cesiunile având ca origine o convenţie, chiar şi pe acelea pe care legea le face posibile fară consimţământul cedatului, iar cesiunile legale sunt cele care-şi au izvorul în lege a se vedea C. Lachieze, L'autonomie de la cession conventionnelle de contrat, în Le Dalloz (Chronique) nr. 12/2000, nota nr.12, p. 185.

[18] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale., Ediţia a II-a, Editura Actami, Bucureşti, 1999 p.208; în sensul că viitoarea legislaţie civilă ar putea fi reţinută şi cesiunea de datorie, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Educational S.A., Bucureşti, 1998, p. 340.

[19] Ch. Jamin, Cession de contrat et consentement du cedé, în Recueil Dalloz Sirey (Chronique) nr. 17/1995, p. 131.

[20] M. Planiol, G. Ripert, Traité practique de droit civil français, Tome VII, Obligations, deuxieme partie, P. Eismein, J. Radouant, G. Gabolde, L.G.D.J., Paris, 1954, p. 542; . Al. Weil, Fr. Terré, Droit civil. Les Obligations, Dalloz, Paris, 1986, p. 955.

[21] G. Marty et  P. Raynaud, Droit civil, Tome III, Ier Volume, Les Obligations, Sirey, Paris, 1962, p. 806-808; în sensul că cesiunea de datorie se poate realiza pe calea cesiunii de contract Al. Weil, Fr. Terré, op. cit., p. 959; H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Tome II. Premier volume. Obligations, 9-e édition, par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998, p. 1300; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.467.

[22] Ch. Larroumet, op. cit., în Mélanges M. Cabrillac, p. 154-155.

[23] Fr. Terré, Ph. Simler, Yves Lequette, Droit civil. Les Obligations, 6˚  edition, Dalloz, Paris, 1996, p. 968, 972; pentru o opinie contrară în sensul excluderii, în principiu, a cesiunii de datorie în dreptul francez a se vedea H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 1299; în sensul excluderii deoarece, dacă creditorul consimte la substituirea debitorului, se consimte în realitate la o novaţie  a se vedea M. Billiau, La transmission des créances et des dettes, L.G.D.J., Paris, 2002, p.104-105.

[24] Ch. Jamin, op. cit., în Recueil Dalloz Sirey (Chronique)nr. 17/1995, p. 131.

[25] Această reformulare este opera Institutului American de  Drept( ai cărui membri sunt dintre cei  mai distinşi avocaţi, judecători şi profesori din S.U.A), care a fost creat în 1923 cu scopul de a sumariza, defini, sau reformula doctrina  juridică în S.U.A., deşi reformulările nu sunt acte normative,  iar acceptarea lor variază în funcţie de domeniu, s-au dovedit a fi un succes şi au o mare influenţă asupra instanţelor, în acest sens  se vedea M. L. Cohen, R. C. Berring, K. C. Olsen, How to Find the Law, West Publising Co., St. Paul. Minn., 1989, p. 395-396.

[26] E.J. Murphy, R.E. Speidel, Studies in Contract Law, third edition, The Foundation Press Inc., Mineola New-York, 1984, nota nr. 4.

[27] A. A. Levasseur, Le contrat en droit américain, Dalloz, Paris, 1996, p. 96.

[28] Ibidem, p. 92-93; J. D. Calamari, J. M. Perrilo, The Law of Contracts, 3rd edition, West Publishing, St. Paul Minn., 1987, p. 723-724.

[29] R. A. Anderson, I. Fox, D. P. Twomey, Business Law and the Legal Environment,  10th edition, South-Western College Publishing, Cincinnati Ohio, 1996, p. 295; A.A. Levasseur, op. cit. p. 95; totuşi menţionăm că unii autori analizând formalităţile cerute de acest transfer, implicit privesc instituţia ca un contract, a se vedea D. V. Davidson, B. E. Knowles, L. M. Forsythe, R. R. Jespersen, Comprehensive Business Law. Principles and Cases, Kent Publishing Co., Boston, Massachsetts, 1987, p.308.

[30] A. A. Levasseur, op. cit., 41.

[31] D. V. Davidson, B. E. Knowles, L. M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit., p.139-141.

[32] Ibidem, op. cit., p. 181.

[33] Ibidem, p. 195; a se vedea şi A.A. Levasseur, op. cit., p. 47-49, acest autor dă exemplu situaţia promisiunii gratuite de a ceda un teren cuiva, dacă cealaltă parte a luat terenul în stăpânire şi i-a adus ameliorări, instanţele vor acorda beneficiarului dreptul de a rămâne pe teren datorită faptului că a avut încredere în promisiunea care i-a fost făcută; autorul indică şi o altă insituţie asemănătore cu promissory estoppel şi anume "reliance", de asemenea precizează că pentru contractele formale "sub sigiliu", care se mai încheie în unele state din S.U. A., nu se cere "consideration".

[34] Ibidem, op. cit., p. 47, autorul o analizează raportat la promissory estoppel; a se vedea şi D. D.Davidson, B. E. Knowles, L. M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit., unde în aceast caz, se apreciază că instanţele pe lângă promissory estoppel vor putea avea în vedere şi motive de ordine publică.

[35] Ibidem, p. 196.

[36] Ibidem, p. 197.

[37] D. D.Davidson, B. E. Knowles, L. M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit., p. 311; donaţiile nu sunt considerate contracte datorită lipsei de "consideration".

[38] J. D. Calamari, J. M. Perillo, op. cit., p. 735-739; pentru nuanţări a se vedea R. A. Anderson, I. Fox, D. P. Twomey, op. cit., 295-297.

[39] Prin "account" se înţelege orice drept la plată pentru mărfuri vândute, închiriate, sau servicii prestate şi care nu este evidenţiat printr-un "instrument" sau "chattel paper" U.C.C (9-106).

[40] J.D. Calamari, J.M. Perillo, op. cit. p. 739-741.

[41] D.D.Davidson, B.E.Knowles, L.M.Forsythe, R. R. Jespersen op. cit. p. 313-314; pentru excepţii privind apărările pe care le poate opune debitorul   a se vedea J.D. Calamari, J.M. Perillo, op. cit., p. 742-747.

[42] Pentru detalii a se vedea J.D.Calamari, J.M. Perilo, op. cit, 756.

[43] D.D. Davidson, B.E. Knowles, L.M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit., p. 316-317.

[44] A.A. Levasseur, op. cit. p. 97;

[45] J.D. Calamari, J. M. Perillo, op. cit. p. 760-762.

[46] A.A. Levasseur, op. cit. p. 96.

[47] J.D. Calamari, J. M. Perillo, op. cit., p. 763.

[48] D.D. Davidson, B.E. Knowles, L.M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit., p.317; A.A. Levasseur, op. cit., p. 96.

[49]D.D. Davidson, B.E. Knowles, L.M. Forsythe, R. R. Jespersen, op. cit, p. 317, 328.

[50] D. Chirică, Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în SUBB nr. 2/2001, p. 31-32; în sensul admisibilităţii cesiunii convenţionale de contract a se vedea şi  I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p.57.

[51]L.  Aynès, Note  la decizia Curţii de Casaţie(1re ch. civ) din 14 dec. 1982, în Recueil Dalloz Sirey(Jurisprudence) 1983, p. 418.

[52] Ph. Delebecque, F.-J. Pansier, Droit des obligations. Régime générale, Litec, Paris, 1999, p.90.

[53] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 974; tot în sensul cesiunii calităţii de contractant R. Cabrillac, Droit des obligations, 2˚ edition, Paris, Dalloz, 1996, p. 256.

[54] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 454.

[55] Ch. Lachieze, op. cit., în  Le Dalloz (Chronique) nr. 12/2000,  p. 185 , nota nr. 13; în sensul unei diferenţierii cesiunii de contract de cesiunea de poziţie contractuală, ultima nefiind decât cedarea uneia din pârghiile contractului şi nu a întregului contract, care ar trebui să fie opera tuturor părţilor contractante, I. Najjar, Clause de substition et << position contractuelle>>, în Le Dalloz (Cronique) nr. 42/2000, p.638.

[56] M. Billiau, Ch. Jamin, Note la dec. Curţii de Casaţie nr. 1260, 1261 din 6 mai 1997, în Recueil Dalloz nr. 43/1997, p. 591.

[57] Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz (Chronique) nr. 12/2000, p.189; pentru opinia că operaţiunea deşi este tripartită nu produce efect translativ  Ch. Jamin, M. Billiau, Cession conventionnelle du contrat: la portée du consentement du cédé, în Recueil Dalloz nr. 14/1998, p. 145; în sensul că operaţiunea nu este tripartită dar produce un efect translativ, L. Aynès, Cession de contrat: nouvelles précisions sur le rôle du cédé, în Recueil Dalloz (Chronique) nr. 2/1998, p.26.

[58] E. Jeuland, Proposition de distinction entre la cession de contrat et la substitution de personne, în Recueil Dalloz (Chronique), nr. 37/1998, p. 356-358.

[59] D.R. Martin, Du changement de contractant, în Le Dalloz (Chronique) nr. 39/2001, p.3144-3145.

[60] P.H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux, Litec, Paris, 1997, p. 56-57; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Cours de droit civil. Les contrats spèciaux civils et commerciaux, Cujas, Paris, 1998, p. 91-92; P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationel du contract, în RTD civ. nr.4/1999, p.810; pentru o prezentare a discuţiilor purtate asupra substituirii beneficiarului dintr-o promisiunea unilaterală de a vinde a se vedea D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra, în RDC nr. 9/1999, p.44-45; totuşi în ce priveşte cesiunea promisiunii unilaterale de vânzare  s-a formulat şi opinia  că este vorba de cesiunea unui drept potestativ, iar nu o cesiune de contract.

[61] Pentru o critică detaliată a acestei distincţii a se vedea Ph. Brun, Nature juridique de la clause de substitution dans le bénéfice d'une promesse unilatérale de vente: une autonomie de circumstance?, în RTD civ. nr.1/1996, p.29-55,

[62] Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz ( Chronique) nr.12/2000, p. 184., nota nr.7.

[63] I. Najjar, op. cit., în Le Dalloz (Chronique) nr. 42/2000, p.638-640.

[64] M. Billiau, Ch. Jamin, Note la decizia Curţii de Casaţie(3e civ.), din 12.12.2001, în Le Dalloz (Jurisprudence Commentaires) nr. 12/2002, p. 984.

[65] M. Billiau, Ch. Jamin, op. cit, în Recueil Dalloz (Jurisprudence) nr. 43/1997, p.591.

[66]L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz Sirey( Jurisprudence) 1983, p. 418; în sensul că stipulaţia pentru altul priveşte mai degrabă creanţa decât datoria a se vedea E. Jeuland, op. cit., în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p.3.

[67] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 460-461, autorii prezintă critică opinia potrivit careia în cazul retractului şi a dreptului de preempţiune ne-am afla în prezenţa unei cesiuni legale şi forţate de contract; tot în acest sens E. Jeuland, op. cit., în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 3.

[68] În sensul că cesiunea convenţională de contract este ea însăşi un contract, G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p.832.

[69] M. Billiau, Ch. Jamin, op. cit, în Recueil Dalloz (Jurisprudence) nr. 43/1997, p. 589-590, prin două decizii din 6 mai 1997 Curtea de Casaţie Camera Comercială a stabilit necesitatea consimţământului cedatului la cesiune, stabilind însă că acesta poate fi acordat şi anticipat în cadrul contractului cedat

[70] M. Billiau, Ch. Jamin, op. cit.în , Le Dalloz(Jurisprudence) nr. 12/2002, p. 986.

[71] Ibidem, p.984-985.

[72] Este vorba de deciziile Curţii de Casaţie(Com.) din 6 mai 1997.

[73] L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz(Chronique) nr. 2/1998, p. 26; în sensul cesibilităţii contractului de antrepriză( cu excepţia cazului în care este personalizat, intuitu-personae, în opinia autorilor caracterul intuitu-personae nu e de esenţa acestui contract), dar în acest caz este necesară autorizarea clientului, iar judecătorul  poate acorda autorizare în caz de refuz abuziv, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contras civils et commerciaux, 6e édition, Dalloz, Paris, 2002, p. 629.

[74] Ch. Larroumet, op. cit., în "Mélanges M. Cabrillac, p.157-158.; Ch. Larroumet, op. cit, în Le Dalloz(Point de vue) nr. 20/2002, p. 1555.

[75] Se face referire la deciziile Curţii de Casaţie din 6 mai 1997.

[76] D. Krajeski, Note la decizia Curţii de Casaţie( 1re civ.) din 6 iunie 2000, în Le Dalloz ( Jurisprudence Commentaires) nr. 17/2001, p. 1346-1347.

[77] C.Ap. Paris(15˚ ch.), 3 nov.1994,  a se vedea D. Mazeaud, Cession de contrat: de l'exigence du consentement du cédé à celle de sa simple information, în Recueil Dalloz Sirey(Sommaires Commentés), nr. 13/1996,p.115-116; pentru o critică a soluţiei Curţii de Apel Paris a se vedea J. Mestre, Les conditions de la cession de contrat, în RTD civ. nr.  2/1995, p. 370.

[78] Ch. Jamin,.op. cit., în Recueil Dalloz(Chronique) nr.17/1995, p. 132.

[79] D. Mazeaud, op. cit., în Recueil Dalloz( Sommaires Commentés),  nr. 13/1996, p. 115-116.

[80] J. Mestre, La cession de contrat suppose le consentement du cédé, în R.T.D. civ. nr. 4/1997, p.937.

[81] Ch. Larroumet, op. cit., în Le Dalloz nr. 20/2002, p. 1555-1556.

[82] Ch. Larroumet, op. cit., în "Mélanges M. Cabrillac", p. 161-162;  raportat la cesiunea de creanţă pentru  posibilitatea cesionarului de cere de la debitor plata în lipsa îndeplinirii formalităţilor, cu rezerva ca aceasta să nu dăuneze debitorului sau unui terţ, H.,L.,J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p.1279;

[83] Ph. Malaurie, L.  Aynès, op. cit., p. 456; a se vedea pentru prezentarea acestei opinii D. Mazeaud, op. cit., în Recueil Dalloz (Sommaires Commentés), nr. 13/1996, p.115; tot în acest sens Fr. Terré, Ph. Simler, Y.Lequette, op. cit. p. 386; 

[84] Macke Co. v. Pizza of Gaithersburg Inc.(1970) a se vedea J. D. Calamari, J.M. Perillo, op. cit. p.765-766; E. J. Murphy, R. E. Speidel, op. cit., p. 1284-1285, nota nr. 3.

[85] J.D. Calamari, J. M. Perillo, op. cit., p.765, nota nr. 6, autorii precizează că poziţia instanţei, sub  aspectul că nu a ţinut seama de faptul că cedatul negociase anterior şi cu cesionarul, dar l-a ales în final pe cedent, pare să fie punctul de vedere general acceptat.

[86] A.A. Levasseur, op. cit., 97;

[87] J.D. Calamari, J. M. Perillo, op. cit., p. 760.

[88] De remarcat diferenţele dintre "delegation" din sistemul american şi delegatia din dreptul nostru în care delegatarul consimte la realizarea operaţiunii, iar operaţia nu este un mod de transmitere a datoriei, pe când în sistemul american după cum rezultă din speţă creditorul unei datorii delegabile nu se poate opune transmiterii acesteia, decât cu riscul de fi tras la răspundere; în sensul unei opinii care pare a nu face distincţie între delegatia din common law şi delegaţia din dreptul francez a se vedea E. Jeuland, op. cit., în Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 4.

[89] Menţionăm că în dreptul american, Secţiunea 2-210(3) U.C.C. prevede că  dacă circumstanţele nu indică contrariul, prohibirea cesiunii de contract(assignment of the "contract") este interpretată ca interzicând doar delegaţia la cesionar a executării care-i revine cedentului.

[90] L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz(Chronique) nr. 2/1998, p. 26.

[91] Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., în Recueil Dalloz (Chronique) nr. 14/1998,p. 146-147.

[92] J. Mestre, op. cit.., în RTD civ. nr. 4/1997, p. 937.

[93] După cum am mai aratat susţinem că şi în acest caz este vorba de o cesiune convenţională.

[94] Fr. Terré, Ph. Simler, Yves Lequette, op. cit., p. 973.

[95] E. Jeuland, op. cit., în  Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 6.

[96] L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz Sirey (Jurisprudence) 1983, p. 419.

[97] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit, p.100-101, aceşti autori citează o decizie a Curţii de Casaţie din 7 iulie 1993; în sensul că cesiunea trebuie să aibă loc înainte de transferul dreptului de proprietate a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque,op. cit., p. 87; tot în sensul că cesiunea promisiunii sinalagmatice trebuie tratată ca o cesiune de contract, a se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 5e édition, Montchrestien, Paris, 2001, p. 73; pentru o opinie rezervată asupra  cesiunii promisiunii sinalagmatice de  vânzare-cumpărare,Ph. Brun,  Observations la decizia Curţii de Apel Paris(2e ch. B) din 7 sept. 2000, în Le Dalloz ( Jurisprudence) nr. 11/2002, p.924.

[98]Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.  457; R. Cabrillac, op. cit., p. 255; I. Deleanu, op. cit. p.57,

[99] E. Jeuland, op. cit., în  Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 6, s-a pus însă întrebarea în această ipoteză dacă ne mai aflăm în prezenţa unui contract cu executare instanee..

[100] A se vedea jurisprudenţa citată de Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit. p. 974, nota nr. 7; pentru opiniile formulate în doctrină în sensul necesităţii îndeplinirii acestor formalităţi la cesiunea locaţiunii a se vedea, Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 401; A. Bénabent, op. cit., p. 246.

[101]E. Jeuland, op. cit., în  Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 9.; tot în sensul că aceste formalităţi nu sunt necesare H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit. p.1303.

[102] M. Billiau, Ch. Jamin, op. cit., în Recueil Dalloz(Jurisprudence) nr. 43/1997, p. 591.

[103] D. Chirică, op. cit., în SUBB nr. 2/2001, p. 33; Ch. Larroumet, op. cit., în Mélanges M. Cabrillac, p. 157 nota nr.19, p.161-162;  a se vedea şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 457 care apreciază că dacă contractul este cesibil cedatul nu este în măsura să fie considerat terţ.

[104] M. Billiau, Ch. Jamin, op. cit., în Recueil Dalloz nr. 43/1997, p. 591.

[105] Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., în Recueil Dalloz nr. 14/1998. p. 147.

[106] Ibidem, op. cit., în Le Dalloz nr. 12/2002; M. Billiau, op. cit., p. 8-9.

[107] Ch. Jamin, M. Billiau, op. cit., în Recueil Dalloz (Chronique)nr. 14/1998, p. 145.

[108] L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz(Chronique) nr. 2/1998,p 25; Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz(Chronique) nr. 12/2000, p. 185, la p. 189 autorul arată că operaţia nu-şi pierde caracterul translativ datorită acordului de voinţă tripartit; Ch. Larroumet, op. cit., în Le Dalloz(Chronique) nr. 20/2002, p. 1555-1556.

[109] Ibidem,p.1555.

[110] Pentru o concepţie dualistă a se vedea Ch. Larroumet, op. cit., în Mélanges M. Cabrillac, p. 163; pentru o concepţie monistă Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., 458.

[111] E. Jeuland, op. cit., în  Encyclopèdie juridique Dalloz. Rèpertoire de droit civil, 2000, p. 10.

[112] P. Ancel, op. cit., în RTD civ. nr. 4/1999, p. 809-810, nota 164, autorul împărtăşeşte opinia conform căreia în cazul contractelor cu executare succesivă  obligaţiile nu se nasc la încheierea contractului, ci treptat, pe măsura executării lor. 

[113] Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz( Chronique) nr. 12/2000, p. 190.

[114] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 458.

[115] Fr. Terré, Ph. Simler, Y.Lequette, op. cit., p.976, nota. 2.

[116] Ch. Larroumet, op. cit., în Le Dalloz nr. 20/2002, p.1555.

[117] Ibidem, op. cit., în Mélanges M. Cabrillac, p.162-163.

[118] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit. p, 385; în sensul că cesionarul devine parte a se vedea şi C. Guefulcci-Thibierge, De l'élargissement de la notion de partie au contrat... à l'élargissement de la portée du principe de l'effet relatif, în RTD civ. nr. 2/1994, p. 278.

[119] Ph. Delmas Saint-Hilaire, Le tiers a l'acte juridique, LGDJ, Paris, 2000, p. 151-172; pentr-o opinie nuanţată Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz(Chronique) nr. 12/2000,p. 185, nota nr.16; alt autor care priveşte chestiunea prin prisma unei substituţii care generează o cesiune de poziţie contractuală, vorbeşte de extinderea câmpului contractual, substituitul nefiind . terţ, el integrându-se în raportul de bază dar cu acordul cocontractantului exprimat în clauza de substituire, I. Najjar, op. cit., în Le Dalloz (Chronique) nr. 42/2000, p.641.

[120] Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz(Chronique) nr. 12/2000, p. 186.

[121] Ibidem, p. 186-187.

[122] L. Aynès, op. cit., în Recueil Dalloz(Chronique) nr. 2/1998, p.  25.

[123] Ch. Lachieze, op. cit., în Le Dalloz(Chronique) nr. 12/2000, p. 190.

[124] L. Aynès, Cession de contrat: le cautionnement n'est-il plus un accessoire de la créance?, în Le Dalloz(Jurisprudence) nr. 10/2000, p. 224-225; Ch. Larroumet, L'acquéreur de l'immeuble loué et la caution du locataire, în Le Dalloz(Chronique) nr. 10/2000, p. 155-156, ipoteza analizată în aceste articole priveşte o cesiune legală, dar concluziile autorilor sunt aplicabile şi cesiunii convenţionale de contract.

[125] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit. p. 458.

 

« Back