Numărul 2 / 2003

 

 

BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE INTEGRĂRII EUROPENE

 

 

dr. Gyula FÁBIÁN

lector, UBB Cluj-Napoca

Emőd VERESS

asist., UBBCluj-Napoca

Fac. de Ştiinţe Politice şi Administrative; Colegiul de Administraţie Publică din Sfântu-Gheorghe

 

 

Abstract: The constitutional basis of the european integration.The first modification of the 1991 Constitution is that of the year 2003, which had three important aims: the consolidation of human rights and fundamental freedoms, the reform of public authority sistems, and the creation of specific constitutional basis for Euro - Atlantic integration. Generally all the revised aims can be connected to political, economical and other accession criteria formulated at Copenhagen and Madrid, but our study will analyse the third aim mentioned.

       After describing the accession procedure, as well as formulating explanations referring to the transfer of competence which implies the commission of national sovereignity, we approach Eurocompatibility of the Constitution in the folowing areas: election rights, land.ownership rights, regional development, introduction of euro, the status of national minorities, market economy and justice.

       In our approach we also refer to the recommendation of the „Regular Report on Romania's progress towards accession" from the preceding years up to 2003, with the hope that, although there are eleven chapters under way of negotiation, the modifications of the Constitution and the items of law that will be adopted on its basis will case the accession planed to happen in 2007

 

 

1. Revizuirea Constituţiei 

Prima modificare a Constituţiei din 1991 este cea din 2003[1]. Schimbarea regimului politic, ideologic şi economic din România poate fi caracterizată printr-un progres gradual, având începutul în Revoluţia din 1989[2], ca punct de cotitură, dar care marchează doar punctul de pornire al unei evoluţii sociale. Astfel schimbarea regimului, caracterizat printr-un proces continuu (dar şi cu intermitenţe) de democratizare şi de stabilire a economiei de piaţă, nu s-a încheiat nici astăzi. În 1991, anul adoptării Constituţiei, România s-a găsit într-o fază primară a dezvoltării post-socialiste, într-un stadiu definit al culturii politice (prin aceasta înţelegându-se şi nivelul receptării valorilor constituţionale moderne). După 1991, evoluţia pozitivă a societăţii a continuat, însă textul constituţional reflecta realităţi ideologice din 1991, existând astfel o contradicţie între realităţi şi aspiraţii, pe de o parte, şi norme constituţionale, pe de altă parte.

Orice revizuire a Constituţiei este un compromis între diferite forţe politice, reprezentând uneori teze greu de conciliat. Acest compromis este în acelaşi timp un fapt pozitiv şi negativ, dar şi inevitabil. Compromisul îşi exprimă latura pozitivă prin negocieri şi acorduri între forţele politice, prin care se realizează limitarea puterii şi se asigură un consens minimal. Latura negativă a compromisului însă conduce şi la eliminarea unor propuneri inovatoare şi benefice din punct de vedere social. Compromisul realizat în anul 2003 (dintre forţele parlamentare doar Partidul România Mare nu a participat la realizarea consensului minimal), poartă caracteristicile evidenţiate mai sus, lăsând impresie pozitivă în ansamblu, şi prezentând destul de multe probleme la o analiză în detaliu.

Revizuirea Constituţiei poate fi grupată în trei direcţii. Prima este întărirea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Chiar după revizuirea legii fundamentale, în multe cazuri predomină caracterul declarativ, în dezavantajul caracterului normativ. Tot în acest context trebuie analizate şi drepturile recunoscute minorităţilor naţionale.

A doua direcţie este reforma sistemului autorităţilor publice. Raportul de ţară din 2003, întocmit de Comisia Europeană, în privinţa acestor reforme, conţine cel puţin două greşeli. Prima greşeală se referă la stabilirea numărului de deputaţi şi senatori, când se evidenţiază scăderea numărului deputaţilor de la 345 la 220, iar în cazul senatorilor de la 140 la 110[3]. Într-adevăr, a existat o astfel de propunere de modificare a legii fundamentale, propunere care nu a fost adoptată. Astfel, a rămas în vigoare art. 62 alin. 3, potrivit căruia numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. Reforma sistemului electoral este o problemă care se află pe ordinea de zi, însă fără rezultate concrete până în acest moment. O altă greşeală se referă la faptul că funcţia de ministru delegat nu are bază legală[4]. Potrivit art. 102 alin. 2 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Legea organică la care se face referire este Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, care prevede că din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere[5]. Astfel, funcţia de ministru delegat are temei legal. Raportul de ţară ar fi trebuit să evidenţieze lipsa de claritate a formulării textului legal şi statutul juridic incert şi interpretabil al acestei funcţii. Reforma sistemului autorităţilor publice este cea mai puţin reuşită, poate cu excepţia lărgirii atribuţiilor Curţii Constituţionale şi clarificării statutului deciziilor Curţii. De exemplu: principiul separaţiei puterilor de stat nu reflectă realităţile mult mai complexe ale organizării statale; prelungirea mandatului Preşedintelui României de la 4 la 5 ani deschide posibilitatea unor conflicte în interiorul puterii executive în caz de „coabitare politică"; nu au fost introduse garanţii pentru stabilizarea instituţională a administraţiei publice centrale de specialitate, aici incluzându-se şi ministerele; problema ordonanţelor de urgenţă a fost rezolvată numai parţial; procedura legislativă reformată pare la fel de greoaie şi problematică ca şi cea de înaintea modificării etc.

În sfârşit, cea de a treia direcţie a reformei constituţionale se referă la stabilirea bazelor constituţionale specifice ale integrării euroatlantice. În general, toate direcţiile de revizuire a Constituţiei pot fi legate de condiţiile politice şi economice de aderare la Uniunea Europeană, stabilite la Copenhaga (1993) şi Madrid (1995), dar în cadrul demersului nostru vom analiza numai modificările specifice: ceea ce constituie în concepţia noastră a treia direcţie a reformei[6].

2. Bazele constituţionale specifice ale integrării euroatlantice 

Unul dintre motivele modificării Constituţiei a fost stabilirea bazelor constituţionale ale integrării euroatlantice, cu scopul declarat de aderare la Uniunea Europeană în anul 2007. 

2.1. Procedura aderării 

Constituţia revizuită stabileşte procedura aderării la Uniunea Europeană[7] (la tratatele constitutive ale Uniunii) şi principiile care guvernează raporturile dintre România şi Uniunea Europeană[8].

Aderarea la Uniunea Europeană semnifică transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi exercitarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate. Se pune întrebarea dacă acest transfer de atribuţii definite semnifică sau nu o delegare de suveranitate? Curtea Constituţională a constatat „că prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o „supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale"[9]. Suntem de părere că transferul de competenţe implică delegare de suveranitate, altfel nu ar exista temei pentru exerciţiul acestora. Însă se impun unele precizări:

a) transferul de competenţe nu semnifică o renunţare la suveranitate, ci un exerciţiu în comun al unor atribuţii statale definite;

b) transferul de competenţe nu semnifică nici limitarea suveranităţii, care există în continuare în mod absolut, doar limitarea competenţelor unor autorităţi publice naţionale (în primul rând, Parlamentul şi Guvernul);

c) transferul de competenţe este bazată pe reciprocitate în ceea ce priveşte nivelul minim de competenţe transferate (Tratatul de la Amsterdam a introdus clauzele de flexibilitate, făcând posibilă integrarea mai accentuată, mai rapidă a unor state membre);

d) măsura transferului de competenţe este cuprinsă în mod implicit în textul constituţional, fiindcă aceasta este stabilită de prevederile tratatelor constitutive.

O primă problemă se referă la corelaţia regulilor de transfer cu prevederile privind limitele revizuirii Constituţiei. Potrivit definiţiei constituţionale, România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil[10]. Însă, potrivit textului fundamental referitor la limitele revizuirii, dispoziţiile privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii[11]. Se poate concluziona: din caracterele statului numai suveranitatea nu este prevăzută printre limitele revizuirii, dar independenţa, ca formă sau atribut al suveranităţii, da. Astfel, Parlamentul poate să delege competenţe ce aparţin suveranităţii naţionale către Uniunea Europeană, în cadrul constituţional stabilit de Constituţia din 1991. Independenţa, caracteristică a statului, ce nu poate fi revizuită, nu suferă, dat fiind faptul că „este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă impusă de o entitate exterioară României."[12]

Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (principiul supremaţiei dreptului comunitar). Problema tratatelor internaţionale, şi în consecinţă a dreptului comunitar primar este reglementată, potrivit art. 11. alin. (3) în modul următor: în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit. b), se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. În consecinţă, dreptul comunitar, în concepţia Constituţiei revizuite, se situează în ierarhia normelor juridice imediat subordonat Constituţiei, şi supraordonat tuturor celorlalte acte normative (de exemplu, legilor organice etc.). Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din principiul supremaţiei dreptului comunitar.

Actorii principali ai integrării sunt guvernele, sistemul instituţional comunitar în primul rând are la bază executivele naţionale (membrii Comisiei sunt numiţi de guverne; în Consiliu sunt reprezentaţi guvernele). Alocarea constituţională pe orizontală a puterilor în acest fel suferă modificări implicite, în favoarea executivului[13]. Din această cauză se impune controlul parlamentar al activităţii guvernelor în domeniul integrării europene, şi activizarea parlamentelor naţionale. În acest sens, Constituţia prevede că Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene. Legea fundamentală a stabilit o pârghie de control, implicând Parlamentul în stabilirea poziţiei României în privinţa problemelor Uniunii. În acest sens poate că ar fi fost de recomandat introducerea şi mai multor garanţii (obligaţia Guvernului de a informa parlamentul, de a primi mandat din partea legislativului pentru reprezentarea poziţiei României în forurile Uniunii Europene etc.).

În privinţa aderării la Uniunea Europeană Constituţia nu prevede obligativitatea organizării unui referendum, decizia de aderare este dată în competenţa Parlamentului (decizie care va lua forma unei legi, adoptată cu o majoritate de două treimi). Potrivit art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. În cazul aderării, suveranitatea este exercitată de către poporul român în mod indirect, prin Parlament, organul suprem reprezentativ al poporului român.

Însă pe baza regulilor generale poate fi organizată un referendum: Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional[14]. Acest tip de referendum este însă o instituţie în jurul căreia se desfăşoară dispute doctrinare. Legea fundamentală nu stabileşte caracterul acestuia, astfel consecinţele plebiscitului sunt neclare. Potrivit părerii dominante în doctrină, acest referendum poate avea numai caracter consultativ, şi nu de decizie, cu consecinţe politico-morale[15]. Un referendum legislativ (de decizie), în fapt, nu ar mări rolul democraţiei directe, ci ar întări puterile politice ale Preşedintelui, în raporturile sale cu Parlamentul[16].

În consecinţă, Preşedintele nu poate să supune adoptării prin referendum a unei legi (în cazul nostru a legii de aderare la Uniunea Europeană), şi nici aprobarea sau respingere ulterioară a acestei legi. Dacă se va organiza un referendum în condiţiile art. 90, rezultatul acestuia va putea să aibă doar un rol consultativ. Problematica referendumului în privinţa aderării surprinde[17], dat fiind faptul că este o practică generală în ţările candidate. Trebuie menţionată faptul că dacă s-ar fi reglementat un referendum legislativ, adică de aprobare a legii de aderare, această regulă s-ar fi impus şi în cazul tuturor modificărilor ale tratatelor constitutive. Noi am fi preferat un referendum de decizie, înaintea votării legii de aderare de către Parlament, care ar fi trebuit să hotărască în privinţa aderării la Uniunea Europeană. În condiţiile constituţionale actuale, credem că se impune organizarea unui referendum consultativ, pe baza regulilor generale cuprinse în art. 90, înaintea votării legii de aderare de către Parlament[18].

Procedura aderării la Tratatul Atlanticului de Nord este similară: aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor[19]. NATO a fost înfiinţată pe baza unui tratat internaţional clasic. Legea fundamentală condiţionează adoptarea legii de ratificare a Tratatul Atlanticului de Nord de o majoritate calificată (de două treimi), în acest fel stabilind o procedură de ratificare specială şi derogatorie.

Astfel, s-a creat o nouă categorie de lege, alături de legile constituţionale, organice şi ordinare, o lege calificată, având însă o aplicabilitate delimitată: aderarea la Uniunea Europeană şi la Tratatul Atlanticului de Nord. Chiar dacă se adoptă cu o majoritate de două treimi, ca şi legile constituţionale[20], nu este vorba de această categorie de lege, care se referă în mod exclusiv la modificarea Constituţiei[21], şi a căror intrare în vigoare este condiţionată de aprobarea prin referendum.

Procedura similară de aderare poate fi criticată, „deoarece între Uniunea Europeană şi NATO există deosebiri esenţiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel dacă Uniunea Europeană este o agregare de competenţe statale, de ordin economic, politic şi legislativ, în schimb NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor părţi. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice şi îndeplinirea unor exigenţe de ordin constituţional, în cazul aderării la NATO toate exigenţele pot fi satisfăcute în condiţiile obişnuite ale aderării la un tratat internaţional"[22].

2.2. Drepturile electorale 

Potrivit Constituţiei revizuite, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale[23]. Directivele comunitare stabilesc obligaţia statelor membre de a asigura cetăţenilor Uniunii Europene, care sunt stabilite pe teritoriul lor, dreptul de a alege şi de a fi aleşi în alegerile locale[24]. Gestionarea treburilor publice locale afectează în mod direct condiţiile de viaţă ale cetăţenilor, şi pentru nu a priva pe cetăţenii Uniunii de posibilitatea de a fi reprezentaţi la nivel local, i se recunoaşte dreptul de a alege. Însă îi este recunoscut şi dreptul de a fi aleşi, adică posibilitatea de a candida în alegerile locale, şi de a fi ales într-o funcţie de demnitate publică. În propunerea legislativă pentru modificare Constituţiei nu se făcea nici o referire la condiţionarea exercitării acestui drept printr-o lege organică. Astfel, Curtea Constituţională corect a reţinut că „din modul de redactare a acestui nou articol rezultă că cetăţenii Uniunii Europene pot ocupa inclusiv funcţia de primar sau de viceprimar, cu toate că Directiva 94/80/CE permite statelor membre să rezerve aceste funcţii numai cetăţenilor săi. O asemenea rezervă este valabilă şi pentru consilierii locali, mai ales atunci când aceştia exercită atribuţii care sunt aparţinătoare statului"[25]. În acest sens, poate fi citat şi alineatul ultim din art. 39 din Tratatul Comunităţii Europene (forma consolidată), potrivit căruia prevederile referitoare la libertatea de mişcare a persoanelor nu se aplică angajărilor în sectorul public. Forma intrată în vigoare a textului legii fundamentale face posibilă interzicerea ocupării unor demnităţi publice de către cetăţenii Uniunii Europene (ne referim la funcţiile de primar şi viceprimar, chiar şi la cazul îndeplinirii temporare a atribuţiilor acestora). Textul legii fundamentale omite problematica referendumului local.

Tot în cadrul analizei consacrate drepturilor electorale trebuie menţionată că legea fundamentală revizuită reglementează dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană[26].

De altfel, denumirea art. 38, „Dreptul de a fi ales în Parlamentul European", este incompletă, deoarece nu se referă şi la dreptul de a alege, cuprins în textul articolului citat. Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul parlamentarilor europeni va fi 732, din care România va alege 33, astfel fiind al şaptelea în ordinea statelor membre[27].

2.3 Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor

Constituţia din 1991 a prevăzut că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Potrivit Constituţiei revizuite aceste categorii de persoane în condiţiile prevăzute prin lege organică pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte[28].

În cursul negocierilor de aderare cu ocazia dezbaterii problematicii capitolului „Libera circulaţie a capitalurilor" România a obţinut în privinţa circulaţiei juridice a terenurilor o derogare de 7 şi una de 5 ani. Derogarea de 7 ani se referă la dobândirea dreptului de proprietate privată de către cetăţenii unionali asupra terenurilor agricole şi forestiere, în timp ce derogarea de 5 ani se va aplica în privinţa terenurilor ce ar urma să fie cumpărate de cetăţeni străini în vederea construirii unei locuinţe secundare pe teritoriul României. Aceste derogări cu caracter tranzitoriu nu se aplică fermierilor din UE care doresc să se stabilească în România.

Pe lângă posibilităţile enumerate mai sus care vor intra în vigoare la o dată ulterioară (data aderării), modificările constituţionale aduc şi o reglementare de aplicare imediată: cetăţenii străini şi apatrizii pot deveni proprietarii unor terenuri din momentul intrării în vigoare a Constituţiei pe calea moştenirii legale, fără să poată dobândi terenuri prin moştenire testamentară.

2.4 Dezvoltarea regională

Începând din 1998 România a făcut paşi timizi în direcţia dezvoltării regionale[29]. Constituţia revizuită include între obligaţiile economice ale statului „aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene"[30]. Viitorul apropiat ne va arăta dacă aceste modificări vor avea eficienţa scontată, deoarece România încă nu a închis capitolul de negociere „Politica regională" şi sunt de aşteptat noi modificări în acest domeniu.

Raportul de ţară 2003 atrage atenţia asupra schimbărilor limitate din acest domeniu şi sugerează că România trebuie să pună un accent mai mare pe rezolvarea acesteia, ceea ce în limbaj diplomatic reprezintă o critică destul de dură.

2.5 Introducerea monedei europene

Potrivit prevederilor Constituţiei modificate în condiţiile aderării României la UE, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii[31]. Fără  această modificare introducerea „euro" în viitor nu ar fi posibilă. Doar îndeplinirea criteriilor de convergenţă în sine nu ar fi suficientă în condiţiile fostei reglementări care dispunea exclusiv cu privire la moneda naţională şi potrivit acesteia înlocuirea monedei naţionale ar fi fost neconstituţională.

2.6 Statutul constituţional al minorităţilor naţionale

Criteriul politic de aderare stabilit la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, pe lângă instituţiile necesare asigurării statului de drept, a democraţiei şi protecţiei drepturilor omului, pretinde în mod expres ca statele candidate să respecte drepturile minorităţilor naţionale. În vederea îndeplinirii acestui criteriu în Constituţie au fost introduse câteva prevederi privind drepturile minorităţilor naţionale[32].

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România acordând sprijinul necesar pentru succesul procesului de revizuire constituţională, a obţinut în acest domeniu rezultate care depăşesc puterea politică a acesteia rezultată din proporţia de reprezentare. Însă tocmai această situaţie de compromis, marchează natura modificărilor constituţionale şi limitează profunzimea acestora.

Definiţia de stat naţional (care oricum are valoare de declaraţie politică şi mai puţin de normă juridică) a rămas în continuare neschimbată[33]. Prin urmare în continuare există o contradicţie între definiţia de stat naţional şi art. 6 din Constituţie[34]. Minorităţile naţionale nu sunt recunoscute în continuare ca factori constitutivi al statului, dar prin aliniatul 4 al articolului 4 care prevede că: „Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi", se face o diferenţiere identitară între majoritate şi restul cetăţenilor de altă etnie.

În schimb apare în Constituţie posibilitatea adoptării de către Parlament a unei legi organice privind statutul minorităţilor naţionale[35].

Un pas înainte constituie reglementarea la nivel constituţional a folosirii limbii materne în administraţie[36]. În unităţile administrativ teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea specială[37]. „Proporţia semnificativă" este stabilită deja de legislaţia existentă în domeniu şi reprezintă 20 %[38].

Această modificare nu numai că a consacrat la nivel constituţional folosirea limbii minorităţilor în administraţie, dar a extins şi domeniile de aplicare ale acestui drept asupra serviciilor deconcentrate ale statului (ex. Prefectura), cu care cetăţenii ţării vin în contact la nivel judeţean şi local.

Constituţia revizuită recunoaşte dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice[39]. Însă modalităţile de exercitare ale dreptului susamintit, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Prin urmare în acest domeniu un rol hotărâtor vor avea regulile concrete procedurale ce urmează să fie adoptate în viitor, acestea putând duce la o folosire eficientă a limbilor minorităţilor sau la neutralizarea prevederilor constituţionale.

Ţinând cont de faptul că minorităţile naţionale de regulă sunt şi minorităţi religioase, tot în domeniul protecţiei drepturilor minorităţilor naţionale poate fi tratată şi problema învăţământului confesional ca o nouă formă de învăţământ, recunoscută pe lângă învăţământul de stat şi cel privat[40]. Până la aceste modificări bisericile puteau înfiinţa doar instituţii de învăţământ privat, dar prin faptul că se distinge între cele trei tipuri de învăţământ, cel confesional în viitor va putea fi sprijinit din surse bugetare în timp ce cel privat nu va putea beneficia de astfel de surse de finanţare.

Raportul de ţară pe 2003 cu toate progresele înregistrate în domeniul protecţiei drepturilor minorităţilor, atrage în continuare atenţia asupra necesităţii îmbunătăţirii protecţiei drepturilor cetăţenilor aparţinând etniei romă.

2.7 Criteriul economic

Potrivit criteriului economic, statul candidat trebuie să aibă o economie de piaţă funcţională, capabilă să reziste în condiţiile de liberă concurenţă şi presiunii forţelor de piaţă din Comunitate. România nu a îndeplinit până în prezent acest criteriu, nu are o economie de  piaţă funcţională şi nici rezistenţa necesară în faţa presiunii concurenţei din piaţa internă comunitară. În 2003 Statele Unite ale Americii au declarat, ca un fel de răsplată pentru sprijinul material şi uman acordat de România în activităţile post-conflict din Afganistan şi Irak, că ţara noastră are o economie de piaţă funcţională.

Din raportul de ţară pe 2003 însă în ciuda modului de exprimare destul de confuz şi contradictoriu, reiese că: „România va putea fi considerată economie de piaţă funcţională doar dacă dezvoltarea pozitivă de până acuma va continua în mod decisiv"[41]. În concluzie CE nu a recunoscut deocamdată că în România ar exista o economie de piaţă.

Revizuirea constituţională nu putea ignora această problemă, şi în locul reglementării vechi care spunea că „Economia României este economie de piaţă.", a fost introdusă formularea: „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă[42].

O economie funcţională dintr-un stat membru în CE este de neînchipuit fără protecţia adecvată a mediului înconjurător. Astfel în timp ce Constituţia din 1991 a garantat doar dreptul la protecţia sănătăţii, potrivit modificărilor aduse „Statul recunoaşte dreptul oricărui persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic"[43].

2.8 Reglementări referitoare la justiţie

În ultimii ani Comisia Europeană în fiecare raport de ţară a criticat România pentru lipsa de independenţă a justiţiei sau pentru influenţarea politică a actului jurisdicţional. Consiliul Europei de asemenea avea pretenţii în vederea operării unor modificări în domeniul protecţiei dreptului la proprietate, asigurării dreptului la un proces echitabil şi în privinţa luării măsurii arestării preventive. România deşi este ţară membră din 1993, până în cursul anului 2003 nu a respectat prevederile art. 5 alin. 3 din CEDO potrivit cărora: „Orice persoană arestată sau reţinută, ... trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. ...".

Până în iulie 2003 procurorul (care nu este independent şi inamovibil, bucurându-se doar de stabilitate şi fiind subordonat ierarhic) avea dreptul de a lua măsura arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, iar durata măsuri arestării preventive nu avea o limită maximă echitabilă în cursul urmăririi penale.

Potrivit legii fundamentale modificate: „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor în termen rezonabil"[44]. Arestarea poate fi dispusă doar de judecător, numai în cursul procesului penal pentru o perioadă de 30 de zile, care poate fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile în cursul urmăririi penale, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. Aceste termene vor duce în mod inevitabil şi la accelerarea fazei de urmărire penală în cauzele cu arestaţi.

În faza de cercetare judecătorească, judecătorul este obligat, ca în condiţiile legii în mod periodic dar în maxim 60 de zile să verifice legalitatea şi temeinicia măsurii arestării şi să-l pună în libertate pe inculpat, dacă motivele de arestare au încetat şi nu sunt noi motive de arestare care ar justifica menţinerea măsurii privative de libertate[45]. Percheziţia poate fi dispusă de asemenea doar de judecător şi în afara infracţiunii flagrante, poate fi efectuată doar în timpul zilei[46].

Noua prevedere potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei"[47], este menită a surmonta criticile privind intervenţia politicului în justiţie. În componenţa acestui Consiliu prima dată apar pe lângă 14 reprezentanţi ai judecătorilor şi procurorilor, 2 reprezentanţi ai societăţii civile (fără drept de vot). Din cele 19 membrii ai Consiliului mai fac parte procurorul general, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei, astfel numărul membrilor care sunt în legătură cu puterea executivă sau pot fi influenţaţi politic este nesemnificativă. Fiecare judecător şi procuror definitiv este numit de preşedintele ţării la propunerea acestui Consiliu. Totodată acest Consiliu funcţionează şi ca instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor. Însă numai punerea în aplicare în mod eficient ale acestor prevederi va putea schimba părerea Comisiei Europene privind incapacitatea de acţionare a justiţiei conform standardelor europene.

Tot de buna funcţionare a justiţiei ţine şi prevederea potrivit căreia „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Răspunderea statului va fi stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţiile cu rea credinţă sau gravă neglijenţă[48]. Potrivit propunerii de modificare iniţială care a fost admisă de Curtea Constituţională în luna aprilie 2003, magistraţii urmau să răspundă, numai în cazul exercitării cu rea credinţă a funcţiei lor. Dacă prevederile concrete privind răspunderea magistraţilor pentru erori judiciare cauzate din gravă neglijenţă nu vor fi suficient de amănunţite şi restrictive, această răspundere va avea un caracter derizoriu lăsând magistraţii la dispoziţia judecătorilor care vor decide în ultimă instanţă.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcat faptul că respectarea principiului „nemo censetur ignorare legem" va avea un fundament mai realist prin noul articol 78, care prevede că: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".

 

După această încercare de trecere în revistă în mod schematic a rezultatelor revizuirii constituţionale din perspectiva integrării euroatlantice a ţării noastre, putem afirma că în pofida unor prevederi contestabile, interpretabile şi a reformei limitate, s-au făcut progrese care înlesnesc avansarea României în cursul negocierilor pentru aderarea la Comunităţile Europene. Nu trebuie însă ignorat faptul că până la sfârşitul lunii octombrie 2003 au fost închise provizoriu doar 20 de capitole de negociere, fără a se ajunge la consens la capitole în curs de negociere, cum ar fi: libera circulaţie a persoanelor, politica de concurenţă, agricultura, politica regională, afaceri interne şi justiţie sau protecţia mediului înconjurător (în total 11 capitole). Cu toate acestea sperăm că modificarea Constituţiei se va înscrie cu succes în procesul de reformă şi va contribui în mod pozitiv la reuşita acestuia, ca anul 2007 să devină întradevăr anul aderării României la Comunităţile Europene.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Constituantă în data de 21 noiembrie 2003, şi a intrat în vigoare după referendumul din 8 decembrie 1991. Constituţia a fost modificată prin Legea constituţională nr. 429/2003 (Camera Deputaţilor a adoptat-o în data de 30 iunie 2003, Senatul în data de 1 septembrie 2003, raportul comisiei de mediere fiind aprobată de ambele Camere în data de 18 septembrie 2003). Legea de revizuire a fost aprobată prin referendumul din 18-19 octombrie 2003. Valabilitatea şi rezultatul referendumului au fost confirmate de Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr. 3/2003 (publicată în M. Of. Partea I nr. 758 din 29/10/2003). Data publicării hotărârii de confirmare semnifică data intrării în vigoare a modificărilor. Legea nr. 429/2003 a fost publicată, în scopul supunerii la referendum, în M. Of. Partea I nr. 669 din 22/09/2003, iar după aprobarea prin referendum, în M. Of. Partea I nr. 758 din 29/10/2003. Constituţia din 1991, modificată şi completată, a fost republicată în M. Of. Partea I nr. 767 din 31/10/2003.

[2] Am folosit în mod intenţionat termenul „revoluţie", deoarece deşi în ultimii 13 ani mulţi ziarişti, istorici, politicieni au folosit sintagmele „evenimente", „lovitură de stat" pentru a descrie  înlăturarea armată a regimului comunist dictatorial, Constituţia revizuită în articolul 1 aliniatul 3 arată că: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul  tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate".

Considerăm că aceste referiri la spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi-ar fi găsit locul într-un eventual preambul al Constituţiei, fiind categorii declarative şi subiective, şi nu în conţinutul reglementar al legii fundamentale, alături de conţinuturi normative şi obiective, ca principiul statului de drept.

[3] „One of the major features of the constitutional revision is a clarification of the functions of the Chamber of Deputies and the Senate a reduction in the number of senators (from 140 to 110) and deputies (from 345 to 220)", în: 2003 Regular Report on Romania's progress towards accession, p. 14.

[4] „The position of Minister Delegate does not have a formal legal basis and it remains to be seen how the respective attributions will be taken up in practice", în: 2003 Regular Report on Romania's progress towards accession, p. 14.

[5] În cazul nostru concret, a se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 16/2003 privind modificarea structurii şi componenţei Guvernului, publicată în M. Of. Partea I nr. 19/06/2003.

[6] Desigur, unele modificări analizate ar putea fi incluse şi în celelate direcţii ale reformei (de exemplu, dreptul de a fi ales în Parlamentul European, în cadrul schimbărilor aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale etc.).

[7] Deşi în prezent Uniunea Europeană nu are personalitate juridică, potrivit articolului I-6 din proiectul Constituţiei Europene această entitate va primi personalitate juridică, astfel în 2007 România va adera probabil la UE şi nu la Comunităţile Europene.

[8] Art. 148.

[9] Decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în M. Of. Partea I nr. 317 din 12/05/2003.

[10] Art. 1 alin. (1).

[11] Art. 152 alin. (1).

[12] Decizia nr. 148/2003, citată supra.

[13] Chronowski Nóra: A hatalommegosztás (Separaţia puterilor), in: Európai Alkotmányjog (Drept constituţional european), PTE-ÁJK, Pécs, 2002, p. 20.

[14] Art. 90.

[15] I. Deleanu: Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.

[16] Pentru situaţia din Franţa, a se vedea art. 11 din Constituţia din 1958. Pentru doctrină, a se vedea L. Favoreu (coord.): Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2000, 3e édition, p. 639-640.

[17] În general, referendumul este mult mai practicabil în cazul unor decizii care pot fi simplificate, chiar dacă nu sunt simple (cazul aderării la Uniunea Europeană), decât în cazul unor probleme, care abundă de detalii tehnico-juridice (o reformă constituţională complexă), chiar dacă pentru legitimitatea Constituţiei referendumul apare ca o necesitate (în unele ţări nu se cere referendum pentru aprobarea revizuirilor Constituţiei).

[18] Interpretarea potrivit căreia referendumul asupra revizuirii Constituţiei a fost şi un referendum de aprobare a aderării României la Uniunea Europeană, o considerăm falsă şi fără orice temei.

[19] Art. 149.

[20] Dacă Camerele adoptă texte în redactare diferită, se procedează la mediere printr-o comisie. În cazul în care comisia nu ajunge la un acord, sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Medierea a fost eliminată din procedura legislativă, cu excepcia procedurii de revizuire a Constituţiei.

[21] Art. 73 alin. (2).

[22] Decizia nr. 148/2003, citată supra.

[23] Art. 16 alin. (4).

[24] Directiva 94/80/CE, modificată prin Directiva 96/30/CE.

[25] Decizia nr. 148/2003, citată supra.

[26] Art. 38.

[27]Gyula Fábián: Tratatul de la Nisa, un nou punct de cotitură în dinamica dezvoltării dreptului comunitar primar,  in Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 2-4/2002, p. 144-156.

[28] Art. 44, alin. 2.

[29] Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România (M.Of. nr. 265/16.07.1998).

[30] Art. 135, alin. 2, pct. g.

[31] Art. 137, alin. 2.

[32] România a îndeplinit criteriul politic şi potrivit rapoartelor de ţară precedente, dar cu toate acestea rapurtul de ţară din 1993 menţionează căteva probleme cum ar fi, instabilitatea actelor normative, problemele procesului legislativ sau prezenţa dominantă a ordonanţelor de urgenţă lansate de Guvern în sistemul de drept românesc.

[33] Modificarea acestei prevederi nu era posibilă nici din punct de vedere formal, deoarece caracterul naţional al statului român potrivit art. 148 din Constituţie nu poate forma obiectul unei revizuiri, iar Parlamentul  nu îndeplineşte funcţiile unei adunări constituante, exercitând doar o putere de revizuire şi nu una de creare a unei noi constituţii. A se vedea în acest sens: Veress Emőd: „Reforma Constituţiei României din 1991", în Magyar Kisebbség, nr. 1/2002, p. 227-241.

[34] Art. 6: (1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

[35] Art. 73, alin. 3, pct. r.

[36] Pentru comparaţie a se vedea Veress Emőd: „Folosirea limbii materne de către minorităţi în administraţia unor state europene", Korunk, nr. 10/2001, p. 90-96.

[37] Art. 120, alin. 2.

[38] Hotărârea Guvernului nr. 1206/27.11.2001 (M. Of. nr. 781/2001.12.07).

[39] Art. 128, alin. 2.

[40] Art. 32, alin. 5.

[41] În original: „As regards the economic criteria, Romania can be considered as a functioning market economy once the good progress made has continued decisively".

[42] Art. 134, alin. 1.

[43] Art. 35.

[44] Art. 21, alin. 3.

[45] Art. 23.

[46] Art. 27, alin. 3, 4.

[47] Art. 132, alin. 1.

[48] Art. 52, alin. 3.

 

« Back