Numărul 2 / 2003

 

 

 

CONSECINŢELE PATRIMONIALE ALE DIVORŢULUI SUB INFLUENŢA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

dr. Jean-Pierre Marguénaud

Profesor, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Limoges şi alţii[1]

 

 

                Résumé: Les conséquences patrimoniales du divorce, sous l'influence de la CEDH.Il est à peine exagéré de dire que l'arrêt Mazurek du 1er février 2000 a provoqué un véritable choc culturel chez les notaires et les civilistes français qui croyaient leur discipline à l'abri de toute influence de la CEDH et de la jurisprudence de la Cour de Strasbourg. Néanmoins, tous les spécialistes de droit patrimonial de la famille non peut-être pas encore pris conscience de l'ampleur des dangers européens qui les menacent. Aussi, au moment de l'annonce d'une nouvelle réforme du divorce, il a semblé utile d'examiner si les conséquences patrimoniales de cette cause de dissolution du mariage répondaient aux exigences de la CEDH. En dépit de quelques arrêts de la Cour de cassation qui ont retenu des applications audacieuses de l'art. 5 du prot. n° 7 relatif à l'égalité entre époux et du principe de non discrimination combiné avec l'art. 1er du prot. n° 1 consacrant le droit au respect des biens, il semble que,en ce domaine, le chemin vers une parfaite conventionnalité soit encore jonché d'obstacles. Les plus difficiles à lever seront sans doute la durée excessive de la liquidation du régime matrimonial, les modalités de révocation des avantages matrimoniaux et la constitution d'un capital par transfert en pleine propriété des biens du débiteur de la prestation compensatoire.

 

            Decizia Mazurek din 1 februarie 2000 care, în ciuda scăpărilor de redactare, se numără indiscutabil printre marile hotărâri ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului[2], a spulberat civiliştilor francezi refractari la influenţa CEDO asupra nobilei lor specialităţi cea mai mare parte a iluziilor lor. Totuşi, rezistenţele sunt atât de puternice, încât unii ar putea crede sau se preface a crede că dreptul succesiunilor şi al liberalităţilor va rămâne singura victimă a cataclismului european. Evident, lucrurile stau şi vor sta altfel. Astfel, pentru a ne referi doar la dreptul patrimonial al familiei, nu există nici o îndoială că dreptul regimurilor  matrimoniale este de şi el afectat de acest fenomen. Decizia primei camere civile a Curţii de Casaţie din 29 ianuarie 2002[3], care a transpus jurisprudenţa Mazurek la acţiunea en retranchement (acţiune în reducţiune prevăzută la articolul 1527 alineatul 2 Cod civil francez în favoarea copiilor care nu ar fi născuţi din legătura celor doi soţ ─ „copiilor dintr-o căsătorie anterioară", conform formulei dinainte de modificarea alineatului 2 prin Legea nr. 2001 - 1135 din 3 decembrie 2001 ) [n. tr.], ne-a ajutat să luăm cunoştinţă de acest lucru în mod clar, în cazul în care, din întâmplare, decizia aceleaşi camere din 24 februrie 1998[4], celebră pentru a fi îndepărtat aplicarea uneri legi matrimoniale străine în numele principiului egalităţii între soţi, consacrat prin articolul 5 al Protocolului n° 7, nu ar fi fost suficientă. Totuşi, două sau trei cazuri jurisprudenţiale şi câteva sugetii doctrinale[5] sunt factori revelatori care nu permit încă aprecierea tuturor problemelor susceptibile să se ivească. Nu pentru că două sau trei stele au fost observate că întreaga constelaţie şi-a revelat toate secretele. Este deci loc pentru o tentativă de explorare aprofundată, cu atât mai mult justificată, cu cât o reformă de anvergură în dreptul divorţului tocmai a fost anunţată[6]. Ar fi deci supărător ca, prin ignoranţă, dezinvoltură sau precipitare, legislatorul să nu folosească această ocazie de a dezamorsa riscurile de neconformitate la CEDO, ce pot apărea în cadrul amenajării consecinţelor patrimoniale ale divorţului sau, de o manieră mai largă, cu ocazia desfacerii căsătoriei. Pentru a avea o şansă de a nu interpreta rolul pisicii care se joacă cu un ghem de lână şi a nu încâlci încă mai mult ceea ce pretindem a descâlci, ar trebui să distingem influenţa deja amorsată pe care CEDO o poate exersa asupra lichidării regimului matrimonial (I) de cea abia anunţată pe care ar putea-o avea asupra organizării prestaţiei compensatorii (II).

 

Prima parte. Influenţa amorsată a CEDO asupra lichidării regimului matrimonial

 

            Principalele dificultăţi ale lichidării regimului matrimonial susceptibile de a se lovi de exigenţele CEDO sunt cele care, de manieră repetitivă, sunt legate de încetineala operaţiilor (A) şi cele care, de o manieră reziduală, afectează încă egalitatea între protagonişti (B).

 

            A - Influenţa exigenţei de celeritate decurgând din articolul 6 § 1 al CEDO

 

            Cum ştim[7], durata excesivă a lichidării regimului comunităţii a adus deja Franţei o condamnare pentru violarea articolului 6 § 1 în afacerea Kanoun din 3 octombrie 2000[8]. Chiar dacă, în speţă, Curtea EDO a solicitat o celeritate deosebită dată fiind miza litigiului pentru reclamant, pentru care continuarea activităţii profesionale depindea de soarta procesului, încetineala endemică a operaţiilor de lichidare contencioasă a regimurilor matrimoniale este cea care a fost de fapt aşezată pe banca europeană a acuzaţiilor. Afacerea Kanoun cerea deci măsuri pentru a preveni depăşirile termenului rezonabil în această materie complexă din punct de vedere tehnic. Mai mult, ea conducea la abordarea chestiunii măsurilor destinate a sancţiona astfel de lipsuri[9].

 

            Din punct de vedere preventiv, diverse propuneri teoretice au fost avansate de către comentatorii hotărârii din 3 octombrie 2000, pentru a corecta defectele pe care aceasta le-a scos în evidenţă : dirijarea spre « căutarea unei lichidări definitive, simplificate, lăsând loc modelelor-tip şi calculelor forfetare »[10], transferarea către notari a unora din puterile pe care judecătorul le deţine asupra părţilor şi experţilor[11]. Mai concret, reforma divorţului va antrena punerea în aplicare a unor măsuri energice de accelerare a operaţiilor de lichidare a regimului matrimonial, chiar în caz de dezacord persistent între foştii soţi. Astfel, în speranţa lăudabilă de « a face procedurile mai eficace şi mai puţin conflictuale »[12], legislatorul ar trebui să incite soţii la pregătirea, o dată cu deschiderea procedurii, a consecinţelor patrimoniale ale separării lor. În acest sens, judecătorul ar putea, cu titlu de măsuri provizorii prevăzute la articolul 255-10 din Codul civil, desemna imediat un notar în vederea elaborării unui proiect de lichidare a regimului matrimonial. Dacă proiectul de lichidare stabilit pe acest fundament va conţine informaţii suficiente, judecătorul, pronunţând divorţul, ar statua, la cererea uneia sau alteia dintre părţi, asupra dezacordurilor persistente între ele[13]. În lipsa unor asemenea informaţii, operaţiile de lichidare şi de partaj ar continua, dar dacă nu vor fi încheiate într-un termen de un an de la data la care hotărârea de divorţ a intrat sub autoritatea lucrului judecat, notarul va transmite un proces - verbal de dificultăţi, pe baza căruia tribunalul ar putea acorda un termen suplimentar de o durată maximă de 6 luni[14]. În afară de timpul necesar tribunalului însuşi pentru a examina procesul - verbal de dificultăţi, noul dispozitiv ar trebui să împiedice ca procedurile de lichidare contencioasă a regimuriloe matrimoniale să se prelungească mai mult de 18 luni de la data desfacerii căsătoriei prin divorţ. Ar fi vorba aici de un termen nu se poate mai rezonabil, cînd îl comparăm cu cei 19 ani din afacerea Kanoun. Trebuie deci să ne felicităm pentru acest efort legislativ de punere în conformitate a dreptului regimurilor matrimoniale cu exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului. Trebuie totuşi să remarcăm faptul că în nici un moment al procesului de elaborare a noii legi nu s-a făcut aluzie la necesitatea luării în considerare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la durata excesivă a procedurilor lichidative. Această atitudine şovină nu este prima de acelaşi gen şi nu va fi cu certitudine nici ultima : nu e loc deci de căutat aici mobilurile politice cărora s-ar supune. Ne putem întreba în schimb dacă, prevăzând un termen atât de scurt, fără a simplifica regulile partajului propriu - zis, nici a mări puterile notarului, legislatorul nu este pe cale de a da dovadă de lipsă de realism, confundând viteză şi precipitaţie. Este drept că expunerea de motive a anunţat că « regulile procedurale ale partajului, care aparţin domeniului reglementar, vor fi ulterior îndulcite ». Va trebui deci încă puţină răbdare pentru a putea aprecia întinderea măsurilor de prevenire a depăşirii termenului rezonabil propuse de noua reformă a divorţului. În aşteptare, va trebui încă să ne interogăm asupra necesităţii măsurilor destinate a sancţiona împotmolirea procedurilor de lichidare.

 

            Din punctul de vedere al sancţiunilor depăşirii termenului rezonabil aplicabil operaţiunilor de lichidare, care sunt giuvaerul dreptului patrimonial al familiei, combinarea soluţiilor hotărârii Kanoun şi ale hotărârii Siegel c/Franţa din 28 noiembrie 2000[15] cu principiul afirmat prin importanta hotărâre Kudla c/Polonia din 26 octombrie 2000[16], conform căreia articolul 13 al CEDO ar trebui să fie de acum înainte interpretat ca garantând « un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, permiţând de a se plânge de încălcarea obligaţiei, impuse prin articolul 6 § 1, de a asculta cauzele într-un termen rezonabil », dă naştere unei chestiuni delicate. Eeste vorba de a şti dacă articolul L.781.1 din Codul de organizare judiciară, care permite angajarea responsabilităţii Statului pentru funcţionarea defectuoasă a serviciilor justiţiei în caz de eroare gravă sau denegare de dreptate, deschide justiţiabililor atinşi de încetineala operaţiilor lichidative recursul efectiv impus de această nouă interpretare a articulului 13. În cazul unui răspuns negativ, Franţa ar fi fost expusă în faţa Curţii de la Strasbourg la o dublă constatare a violării articolului 6 § 1 şi a articolului 13 ; în cazul unui răspuns afirmativ, orice cerere introdusă în faţa Curţii EDO înainte de exercitarea unei acţiuni în responsabilitate fondată pe articolul L.781.1 COJ ar fi fost considerată în mod inexorabil  ca inadmisibilă, pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Cele câteva indicii date de către jurisprudenţa europeană până la acea epocă lăsau să creadă că răspunsul va face o distincţie între procedurile terminate şi cele încă pendinte[17]. În primul caz, aceste indicii lăsau impresia că CEDO ar considera în curând articolul L.781.1 COJ ca un recurs util în sensul articolului 13, ţinând cont de atenuaările jurisprudenţiale al căror obiect tocmai făcuseră noţiuni ca denegare de justiţie şi culpă gravă ; în al doilea caz, lăsau să se înţeleagă faptul că o acţiune în reparaţie, ca şi cea în responsabilitate contra Statului pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului de justiţie, nu ar putea fi considerată ca un recurs susceptibil de a remedia violarea adusă articolului 6 § 1. Or, de atunci, primul pronostic s-a verificat din plin, în timp ce al doilea a fost complet dezminţit. Fiind vorba de proceduri încheiate, Curtea, începând cu hotărârea Giummarra du 12 iunie 2001[18], consideră că după decizia pronunţată de către Curtea de Appel de la Paris la 20 ianuarie 1999 în cazul Gautier, articolul L. 781.1 COJ a căpătat un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea şi trebui să fie utilizat în scopurile articolului 35 al CEDO, care fixează condiţiile epuizării căilor de recurs interne. În consecinţă, toţi reclamanţii care, după data fatidică de 20 septembrie 1999, adică 6 luni după hotărârea Gautier, invoacă în faţa Curţii de la Strasbourg o violare a articolului 6 § 1 pentru depăşirea termenului rezonabil de către judecătorul judiciar, fără a fi exersat în prealabil acţiunea în responsabilitate deschisă prin articolul L.781.1 COJ, se dirijează direct spre o inevitabilă decizie de inadmisibilitate. Această jurisprudenţă deosebit de restrictivă este valabilă în mod evident şi pentru procedurile lichidative ale regimurilor matrimoniale sau ale succesiunilor[19].

 

            Fiind vorba de proceduri pendinte pe plan intern la data sesizării Curţii, inadmisibilitatea pentru neepuizarea căilor de recurs interne nu vine de la sine, căci recursul pur indemnitar instituit prin articolul L 781.1 COJ nu permite accelerarea procedurii. Totuşi, într-o hotărâre, Mifsud dată în Marea Cameră la 11 septembrie 2002, Curtea EDO nu a ezitat să inverseze tendinţa amorsată prin hotărârile Cloez din 20 aprilie 1999 şi Castell din 27 aprilie 1999, judecând, cu majoritate, că « orice motiv legat de durata unei proceduri introdus după 20 septembrie 1999, fără să fi fost sumis în prealabil jurisdicţiilor interne în cadrul recursului fondat pe articolul L.781.1 din Codul organizării judiciare, este inadmisibil, oricare ar fi starea procedurii în plan intern ». Această precizare draconică este valabilă, şi ea, pentru lichidările contencioase ale regimurilor matrimoniale care se împotmolesc.

 

            În ciuda acestor recente şi clare evoluţii jurisprudenţiale, problema măsurilor destinate a sancţiona depăşirile termenului rezonabil nu este complet rezolvată. De fapt, procedura fondată pe articolul L.781.1 COJ este atât de înceată încât începe ea însăşi să suscite sesizări ale Curţii de la Strasbourg[20].

 

            Dacă influenţa articolului 6 § 1 al CEDO asupra lichidării regimurilor matrimoniale este incontestabil amorsată, dezamăgeşte în schimb constatarea faptului că ea se exersează puţin la întâmplare, fără o veritabilă conştientizare legislativă, sau urmând o procedură europeană  mai mult inspirată de imperativul general de a delesta Curtea de la Strasbourg de nenumăratele şi asfinxiantele chestiuni procedurale decât de grija deosebită de a accelera procedurile lichidative.

 

            B - Influenţa exigenţei de egalitate

 

            Lichidarea regimului matrimonial şi partajul intereselor patrimoniale ale soţilor, care constituie consecinţe patrimoniale ale oricărui divorţ, s-au lovit deja de exigenţele europene de egalitate pe două drumuri diferite : cel care pleacă de la articolul 5 al Protocolului adiţional n° 7, consacrat tocmai egalităţii între soţi şi cel care este trasat printr-o combinaţie între articolul 14 al CEDO asupra interdiţiei de discriminare şi articolul 1 al Protocolului adiţional n° 1 referitor la dreptul la respectul bunurilor.

 

Articolul 5 din Protocolul n° 7 care, în ciuda hotărârii Hoffmann c/Austria din 23 iunie 1993[21], nu a beneficiat încă de o veritabilă interpretare de către Curtea de la Strasbourg, a făcut totuşi obiectul unei aplicări răsunătoare de către prima cameră civilă a Curţii de Casaţie, în acest domeniu precis al regimurilor matrimoniale. Ne amintim că, prin hotărârea Vialaron din 24 februarie 1998[22], această formaţie a Curţii se fondase pe această dispoziţie convenţională pentru a îndepărta aplicarea dispoziţiilor vechiului regim legal elveţian, în mod normal desemnat de către regula noastră de conflict, care impuneau o discriminare împotriva soţiei în lichidarea şi partajul bunurilor uniunii conjugale. Nu e locul pentru a ne deda aici la un nou comentariu al acestei celebre hotărâri, a cărei întindere cu privire la dreptul tranzitoriu al legii din 23 decembrie 1985, care lasă să subziste un sistem inegalitar de repartizare a pasivului pentru datoriile născute înainte de 1 iulie 1986[23] şi dispoziţii ale articolelor 1520 până la 1525 din Codul civil care admit stipularea de părţi inegale şi a clauzei de atribuţie integrală[24], a fost deja foarte precis examinată. Ne putem întreba totuşi dacă reforma dreptului divorţului nu va aduce, în mod indirect şi paradoxal, o recâştigare a interesului jurisprudenţei  Vialaron, modificând regulile de revocare a avantajelor matrimoniale.

 

            În general, un avantaj matrimonial este exclusiv stipulat pentru cazul de desfacere a comunităţii prin deces[25]. Într-o asemenea ipoteză, alea care planează asupra ordinii decesurilor împiedică sau diluează manifestarea unei discriminări care ar atinge soţia în calitate de femeie sau soţul în calitate de bărbat. Rămâne totuşi că, măcar teoretic, un avanatj matrimonial poate fi stipulat întotdeauna, oricare ar fi cauza disoluţiei[26]. Astfel, spre deosebire de atribuirea integrală, care nu poate fi stipulată decât ca un câştig al supravieţuirii, în profitul soţului supravieţuitor, oricare dintre ei ar supravieţui, stipularea de părţi inegale este posibilă chiar pentru cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ. Avantajul matrimonial pe care îl poate astfel conferi soţului divorţat este totuşi revocat de plin drept soţului din vina exclusivă a căruia divorţul a fost pronunţat, precum şi celui care a luat iniţiativa divorţului pentru ruptura vieţii comune ; poate fi revocat de către celălalt în toate celelalte ipoteze, mai cu seamă cea a culpei comune. În aceste condiţii, exigenţa de egalitate căutată de către hotărârea Vialaron în articolul 5 al Protocolului n° 7 nu are decât foarte puţine ocazii de a fi luată în considerare şi Dl. Crône a putut scrie cu just titlu că « nu pare că practica notarială se nelinişteşte peste măsură de soarta articolelor 1520 şi următoarele din Codul nostru civil, care ar trebui să aibă încă multe zile frumoase în faţa lor »[27]. Viitorul articol 265 ar trebui totuşi să conducă la a nuanţa puţin acest optimism. De fapt, noul text va face ca soarta avantajelor matrimoniale să nu mai depindă de cauza divorţului, precum prevedeau fostele articole 267 până la 269, ci de aceea de a şti dacă sunt sau nu subordonate decesului unuia dintre soţi. Astfel, în grija de a domoli relaţiile conjugale în timpul procedurii, de acum înainte va fi prevăzut că divorţul rămâne fără incidenţă asupra sorţii avantajelor matrimoniale care nu sunt subordonate predecesului unuia dintre soţi[28]. De acum înainte, divorţul va fi, oricare i-ar fi cauza, fără incidenţă asupra stipulării de părţi inegale care nu ar fi fost concepute ca un profit al supravieţuirii. Aria de pertinenţă a jurisprudenţei Vialaron va fi deci lărgită cu atât mai mult, şi notarii vor trebui să fie de două ori mai prudenţi înainte de a insera într-un contract de căsătorie asemenea clauze discriminatorii. Am putea fi conduşi să credem că, în practică, acest supliment de interes adus jurisprudenţei europofile a Curţii de Casaţie de către viitorul articol 265 al Codului civil va vea un ecou modest, căci notarii sunt mai cu seamă chemaţi să facă să prevaleze egalitatea, în special cu ajutorul clauzelor de lichidare alternativă[29], în lichidările de regim matrimonial consecutive unui divorţ. S-ar putea totuşi să se întâmple ca viitorul articol 265 să aibă ca efect acela de a generaliza dificultăţile care sunt deja întâlnite, atunci când trebuie lichidat un regim de comunitate universală după un divorţ pronunţat din vina exclusivă a unuia dintre soţi. Se ştie că, în acest caz, prima cameră civilă a Curţii de Casaţie, prin hotărârea sa din 12 iunie 2001[30], estimează că soţul inocent beneficiază de avantajul matrimonial inerent acestui regim ales prin contract de căsătorie, oricât ar fi de costisitor pentru soţul vinovat. Este surprinzător că această soluţie draconică nu a fost discutată prin raportate la exigenţele egalitare ale articolului 5 al Protocolului n° 7. Putem spera că reforma va ajuta să fie plasată chestiunea pe acest teren, dându-i mai multă amploare. Această reformă nu pare să exerseze, în schimb, vreo influenţă amplificatoare asupra formulei hotărârii din 24 februarie 1998, conform căreia « îi revine [judecătorului] de a restabili egalitatea între soţi», care a fost interpretată ca semnul unei derive à l'anglo-saxonne în efectele patrimoniale ale căsătoriei, asigurând egalitatea între soţi printr-o redistribuire autoritară a bunurilor lor[31]. Reluată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene în hotărârea sa Boogard c/Laumen din 22 februarie 1997 (Recueil 1997-1147 ; RCDIP 1998-466 notă G.A.L. Droz), această « derivă » tocmai a fost încă o dată accentuată, chiar în Regatul Unit, sub influenţa ascunsă a CEDO şi a articolului 5 din Protocolul său adiţional n° 7. Această extensie a puterii de redistribuţie a judecătorului rezultă din hotărârea Camerei Lorzilor din 26 octobre 2000 White v. White[32]. În speţă, un cuplu de agricultori adunase o avere de 4,6 milioane de livre, graţie unui efort comun de 36 de ani. Căsătoria lor degradându-se, au ajuns în faţa justiţiei pentru a-şi împărţi bunurile. Judecătorul de primă instanţă, procedând la o evaluare a « nevoilor rezonabile» ale soţiei, nu i-a acordat decât 20 % din bunurile cuplului. Or, datorită unei noi interpretări a Matrimonial Causes Act din 1973, care conferă judecătorului englez şi galez puteri extinse într-un domeniu îm care diversitatea regimurilor matrimoniale nu există[33], Camera Lorzilor a estimat că partea soţiei trebuia ridicată la 40 %. Admiţând că doar Parlamentului îi revine să stabilească, la fel ca în Scoţia, o prezumţie de partaj pe jumătate, cei cinci lorzi au făcut un pas mare spre egalitatea între soţi, îndepărtând principiul clasic ce consista în a lăsa soţului tot ceea ce nu era necesar satisfacerii « nevoilor rezonabile » ale soţiei şi sugerând judecătorilor că nu mai puteau să lase loc unei discriminări fondate pe o viziune demodată a rolurilor tradiţionale ale femeii şi bărbatului. Chiar dacă această decizie nu face nici o referire în mod deschis la articolul 5 din Protocolul n° 7, nu este nici o îndoială că ea a fost puternic inspirată de către CEDO. Pentru a ne convinge, este suficient să observăm faptul că a fost pronunţată în momentul intrării în vigoare a Human Rights Act 1998, incorporând CEDO în dreptul intern al Regatului Unit. Subtila influenţă a articolului 5 din Protocolul n° 7 asupra hotărârii White v White este cu atât mai probabilă cu cât, în faza parlamentară de elaborare a Human Rights Act, incompatibilitatea dispoziţiilor asupra divorţului cu CEDO a fost în mod clar relevată[34]. Aceleaşi cauze europene producând deseori aceleaşi efecte naţionale, nu trebuie să fim surprinşi dacă acestea au condus prima cameră civilă a Curţii de Casaţie la consolidarea puterii de redistribuţie autoritară a bunurilor soţilor divorţaţi pe care o recunoscuse judecătorului prin hotărârea Vialaron. Lichidarea regimurilor separaţiei de bunuri ar putea tocmai să-i dea ocazia de a amplifica aplicarea decapantă a articolului 5 al Protocolului n° 7, însuşindu-şi formula preluată de către hotărârea White v White : « Legea este un lucru viu care se schimbă cu timpul şi nu o creatură cu moduri de gândire moarte sau muribunde».

 

            E drept că, în materie de egalitate între soţi, e destul de greu încă să determinăm cu exactitudine ceea ce constituie un mod de gândire mort sau muribund. Astfel, am putea crede că acela care predică toleranţa faţă de repudierea admisă de către State exterioare Consiliului Europei ar fi unul prin execelenţă. De asemenea, deciziile primei camere civile a Curţii de Casaţie din 31 ianuarie 1995[35], care mobilizaseră articolul 5 al Protocolului n° 7 în scopul de a respinge efectele patrimoniale ale acestei cauze fundamental discriminatorii de desfacere a căsătoriei, au fost în general bine primite. Or, o întoarcere la sursele de inspiraţie clasice ale dreptului internaţional privat ne-a condus să considerăm că luarea în cont a unei repudieri, acordând garanţii pecuniare suficiente femeii, după ce i s-a permis să-şi exprime pretenţiile, nu era neapărat o manieră arhaică de a asigura coordonarea diferitelor sisteme judiciare şi armonia internaţională a soluţiilor[36]. Astfel, unii au aplaudat când, prin hotărârile sale din 3 iulie 2001[37] şi 14 martie 2002[38], Curtea de Casaţie a « repudiat propria-i jurisprudenţă »[39], îndepărtând aplicarea articolului 5 al Protocolului n° 7 la repudieri (asupra ansamblului chestiunii v. L. François « La CEDH est-elle supérieure aux conventions bilatérales reconnaissant les répudiations musulmanes ? » D.2002.2958).

 

            Influenţa egalitară pe care combinarea articolului 14 cu articolul 1 din Protocolul n° 1 a exersat-o asupra dreptului succesiunilor, începând cu afacerea Mazurek (precitată), nu mai are nevoie de a fi reamintită. Lucrurile stau aproape la fel pentru cea care, prin intermediul noului articol 1527 din Codul civil şi a hotărârii primei camere civile a Curţii de Casaţie din 29 ianuarie 2002, s-a tradus printr-o extindere la copiii naturali a acţiunii en retranchement ; ceea ce interesează la fel de mult dreptul succesiunilor şi dreptul liberalităţilor, cât şi cel al regimurilor matrimoniale. Nu sunt semne însă ca această influenţă foarte larg amorsată de către articolul 14 şi articolul 1 din Protocolul n° 1 asupra dreptului patrimonial al familiei să aibă efecte asupra consecinţelor patrimoniale ale divorţului. De fapt, în ciuda hotărârii Curţii de Casaţie din 27 martie 1923[40], care se explică printr-o schimbare de calificare intervenită în curs de instanţă, fostul soţ nu poate fi considerat ca beneficiar al acţiunii en retranchement, care aparţine doar copiilor dintr-o precedentă căsătorie[41]. Faptul că legea din 3 decembrie 2001 a ridicat soţul supravieţuitor la demnitatea de moştenitor rezervatar nu schimbă cu nimic situaţia sa cu privire la acţiunea en retranchement, căci divorţul îi elimină orice calitate de succesibil[42]. Singura influenţă plauzibilă, asupra consecinţelor patrimoniale ale divorţului, a combinării europene a principiului nediscriminării cu dreptul la respectul bunurilor este aceea care ar servi la îndepărtarea definitivă a soluţiei admise printr-o hotărâre a Tribunalului de mare instanţă de la Lyon din 7 octombrie 1971[43] care consistă în extinderea dreptului arhaic de preluare la lichidarea regimului matrimonial. Nu este îndoială că acest vestigiu al dreptului succesiunilor, permiţând comoştenitorilor francezi de a prelua din bunurile situate în Franţa echivalentul părţii de care ei sunt privaţi asupra bunurilor situate în străinătate, printr-o lege străină, în mod normal aplicabilă, antrenează o discriminare fondată pe naţionalitate în exerciţiul unui drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul n° 1, în mod special expusă fulgerelor Curţii Europene a Drepturilor Omului[44]. Extinderea la lichidarea regimurilor matrimoniale a unui mecanism prevăzut doar pentru lichidarea succesiunilor este totuşi atât de izolată şi atât de aberantă, încât, pentru a o înlătura, nu e necesară, probabil, invocarea CEDO.

 

            Dacă influenţa amorsată prin articolul 1 al Protocolului n° 1 combinat cu articolul 14 este foarte modestă, ţinând cont de interesul manifestat de către Curtea de Casaţie pentru articolul 5 al Protocolului n° 7, influenţa sa potenţială promite să fie mai bogată decât numărul de situaţii când acest articol este invocat.

 

 

A doua parte. Influenţa anunţată a CEDO asupra regimului prestaţiei compensatorii

 

            Creată prin legea din 11 iulie 1975, apoi reformată prin legea din 30 iunie 2000, pentru « a compensa în măsura posibilului disparitatea pe care ruptura căsătoriei o creează în condiţiile de viaţă respective »[45], prestaţia compensatorie nu pare să fi creat încă un veritabil contencios european, dacă lăsăm deoparte banala chestiune a duratei procedurilor, care a făcut obiectul unei decizii de inadmisibilitate ale defunctei Comisii Europene a Drepturilor Omului într-o afacere H..G c/Franţa din 10 septembre 1997. Nu suntem însă siguri că fiecare din modalităţile sau caracteristicile sale sunt de o conformitate impecabilă cu exigenţele convenţionale. Deja doctrina[46] a pus în mod lucid problema de a şti dacă posibilitatea, admisă de către articolul 275 C. civ. născut din reforma din 2000, de a constitui capitalul creditorului prestaţiei compensatorii printr-o « cesiune forţată » a bunurilor proprii sau personale ale fostului soţ debitor este compatibilă cu articolul 1 al Protocolului n° 1. Atunci când, în mod excepţional, prestaţia compensatorie ia forma unei rente, menţinerea, prin articolul 276.2 C. civ. a transmisibilităţii sale la moştenitori, şi mai cu seamă la noul soţ, poate, de asemenea, să ridice probleme de drept european al Drepturilor Omului. Aceste două aspecte de compatibilitate merită sa fie studiate prin raportare la noua reformă a prestaţiei compensatorii care este prevăzută în proiectul de lege referitor la divorţ din 9 iulie 2003.

 

            A - Despre convenţionalitatea constituirii unui capital prin transfer în deplină proprietate

 

            Proiectul de reformă a divorţului perenizează una dintre inovaţiile cele mai spectaculoase ale legii din 30 iunie 2000, când el trebuia să se limiteze la a face să figureze la articolul 274 1° regula introdusă la articolul 275.2°, conform căreia una dintre modalităţile de executare a unei prestaţii compensatorii în capital poate consista în « abandonul bunurilor în natură, mobile sau imobile, în proprietate, în uzufruct, uz sau abitaţie, hotărârea operând cesiunea forţată în favoarea creditorului ». Îndulcirea formulării, care trebuia să substituie noţiunea mai juridică de atribuire celei, aproximative, de abandon, şi care viza de o manieră mai concisă « bunurile în proprietate » sau « un drept temporar sau viager de uz, de abitaţie sau de uzufruct », fără a omite să precizeze că hotărârea va opera « cesiunea forţată în favoarea creditorului », ar trebui doar să ne facă să vedem mai clar şi mai evident că această modalitate asimilată unui soi de atribuire preferenţială când ea priveşte bunuri comune sau indivize este o veritabilă expropriere pentru cauză de utilitate privată când afectează bunurile personale sau proprii ale soţului debitor[47]. Chestiunea compatibilităţii acestei energice măsuri patrimoniale cu CEDO este deci mai pertinentă decât niciodată. Ea este deosebit de complexă. Pentru a-i discerne toate datele, trebuie să ştim că articolul 1 al Protocolului n° 1, la care trebuie raportată, a făcut obiectul unei adevărate rescrieri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Într-adevăr, începând cu hotărârea Sporrong şi Lönnroth c/Suedia din 23 septembrie 1987[48], acest articol nu mai conţine afirmarea unui principiu general al respectului bunurilor (prima fază a alineatului 1), o protecţie deosebită împotriva privării de proprietate (a doua frază a alineatului 1) şi o apărare a prerogativelor Statului în materie de reglementare a folosinţei bunurilor (al doilea alineat), ci afirmarea unui principiu general (prima fază a alineatului 1) şi trei protecţii deosebite : contra privării de proprietate (a doua frază a alineatului 1) ; contra reglementării folosinţei bunurilor (al doilea alineat) şi în subsidiar contra atingerilor la substanţa dreptului de proprietate (din nou prima fază a alineatului1). Mai mult, fiecare dintre aceste trei protecţii a fost în mod progresiv plasată sub influenţa generală a principiului proporţionalităţii, începând cu hotărârea James şi alţii c/Regatul - Unit din 21 februarie 1986[49]. Singurul punct care nu ridică nici o dificultate este acela de a determina care dintre cele patru reguli ale articolului 1 al Protocolului n° 1 astfel interpretat se raportează la constituirea capitalului creditorului prestaţiei compensatorii printr-un transfer forţat al proprietăţii asupra bunurilor debitorului : este vorba de cea care e exprimată în a doua frază a alineatului 1, deoarece, în mod evident, suntem în prezenţa unei privări de proprietate. Mai dificil este să apreciem dacă energica măsură instituită în 2000 prin articolul 275 al Codului civil contravine acestei reguli, conform căreia : « Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional ». Răspunsul ar putea părea simplificat prin recenta şi importanta hotărâre Sovtransavto Holding c/Ucraina din 25 iulie 2002, care a recunoscut expres articolului 1 al Protocolului un efect aşa-zis orizontal, care obligă Statul să facă în aşa fel încât acest articol să fie respectat în relaţiile între particulari[50]. Din acest moment, am putea considera că exproprierile pentru cauză de necesitate privată, de tipul celei admise prin actualul articol 275 şi prin viitorul articol 274 din Codul civil, se lovesc frontal de regula prevăzută în a doua frază a alineatului 1. Din păcate, nu se poate reţine o asemenea concluzie. Trebuie într-adevăr să observăm că hotărârea din 25 iulie 2002 a făcut aplicarea primei fraze a alineatului 1 şi că rămâne, în consecinţă, o mică incertitudine asupra chestiunii de a şti dacă recunoaşterea efectului orizontal este valabilă pentru toate celelalte reguli prevăzute la articolul 1 al Protocolului n° 1, şi în special pentru cea de-a doua frază a primului alineat. Oricum, ar fi foarte artificial să considerăm că privarea de proprietate a debitorului prestaţiei compensatorii este opera acestei alte persoane private care este creditorul : dat fiind faptul că cesiunea forţată operează în folosul său prin efectul hotărârii, e vorba într-adevăr de un efect vertical. În ciuda avansului realizat prin hotărârea Savtransavto Holding, trebuie să ne rezumăm la abordarea problemei sub aspectul său obişnuit şi să ne întrebăm din nou dacă transferul spre un soţ divorţat al bunurilor celuilalt soţ corespunde exigenţei de « utilitate publică » impuse de către a doua frază a primului alineat. După părerea profesorului Bénabent[51], răspunsul ar trebui să fie, evident, negativ. Există totuşi puternice motive pentru a ne îndoi că CEDO va fi la fel de categorică. Într-adevăr, începând cu hotărârea James şi alţii c/Regatul - Unit din 21 februarie 1986[52], ea consideră, în numele autonomiei termenilor Convenţiei, că un transfer de proprietate de la un individ spre altul poate răspunde « utilităţii publice », chiar dacă nu întreaga colectivitate profită de bunul în discuţie, dacă respectivul transfer a fost operat în cadrul unei politici legitime de ordin social, economic sau un altul. Exprimată în această hotărâre, care privea raporturile locatorilor londonieni, ce fuseseră obligaţi să vândă numeroase imobile locatarilor lor titulari de contracte de emfiteoză, această extensie a noţiunii de utilitate publică în sensul frazei a doua a alineatului 1 al Protocolului n° 1 tocmai a fost reafirmată printr-o hotărâre de drept patrimonial al familiei, care este deci de o pertinenţă deosebită faţă de studiul nostru. Este vorba despre hotărârea Allard c/Suedia, judecată de către Camera celei de-a patra secţii a Curţii EDO la 24 iunie 2003. În speţă, reclamanta se plângea că ar fi fost obligată să demoleze o casă construită de către mama sa, fără acordul fratelui său şi al celor două surori, pe o insulă a arhipeleagului din Stockholm, aparţinând succesiunii tatălui său şi susţinea că această « privare de proprietate » nu răspundea nici intereselor celorlalţi coindivizari (« joint owners »), nici unei « utilităţi publice ». Or, Curtea, făcând trimitere expresă la jurisprudenţa James, a estimat că demolarea unei case ridicate fără consimţământul necesar al tuturor era consecinţa ultimă a unui principiu care se află în inima noţiunii de indiviziune şi că putea fi considerată în mod rezonabil ca urmărind un interes public legitim de menţinere a sistemului de funcţionare a indiviziunii. Necesitatea de a salva spiritul unei instituţii de drept privat a făcut deci ca demolarea unei case să poată fi interpretată ca o utilitate publică, în sensul celei de-a doua fraze a alineatului 1 al primului articol al Protocolului n° 1 ; măsură care, trebuie precizat, nu corespundea de altfel nici unei exigenţe de urbanism sau de protecţie a mediului înconjurător, întrucât, în speţă, un permis de construire fusese acordat. Transferul proprietăţii prevăzute la articolul 275 din Codul civil, care corespunde perfect spiritului prestaţiei compensatorii, întrucât permite să fie executată sub formă de capital, care, mai mult decât demolarea, operează « în cadrul unei politici legitime de ordin social », în sensul hotărârii James şi care, mai mult încă, se înscrie în prelungirea articolului 5 al Protocolului n° 7 consacrând, cum am văzut şi revăzut, egalitatea între soţi, are deci toate şansele europene de a fi ataşat şi el noţiunii de « utilitate publică ». Toate speranţele doctrinei de a constata incompatibilitatea cu CEDO a « importantei inovaţii » a legii din 30 iunie 2000 nu sunt însă stinse. Într-adevăr, în afacerea Allard, Curtea, care, pe linia trasată de hotărârea James, nu exersează în general un control de proporţionalitate foarte sever în materie de privare de proprietate[53], nu a ezitat să considere că justul echilibru de respectat între interesul menţinerii funcţionării sistemului indiviziunii şi interesul reclamantei de a conserva casa era distrus. Pentru a ajunge la această concluzie favorabilă victimei demolării, Curtea a ţinut cont de faptul că punerea în executare a acestei măsuri ireversibile a fost puţin grăbită, raportat la complexitatea procedurii. Curtea a considerat, de asemenea, că nu era ilegală construcţia casei per se şi că parcela unde s-a ridicat construcţia fusese utilizat exclusiv de către reclamantă, fără discuţii. În aceste condiţii, este foarte probabil că atribuirea către creditorul prestaţiei compensatorii de bunuri pe care debitorul le dobândise înainte de căsătorie, sau pe care le primise de la familia sa sau de la terţi pe calea liberalităţilor, să fie considerată şi ea o sarcină individuală excesivă prin raportare la exigenţele celei de-a doua fraze a alineatului 1 al primului articol al Protocolului n° 1. Astfel, interesul moral de a deveni proprietar, care jucase în favoarea locatarilor titulari ai unui contract de emfiteoză în hotărârea James[54] s-ar putea transforma, în materie de prestaţie compensatorie, în interesul moral de a rămâne proprietar al unor bunuri, de care există motive deosebite de a fi ataşat. Printr-un raţionament puţin mai complex, dorinţa exprimată de către doctrina reprezentată prin Dnii Bénabent şi Massip are deci multe şanse europene de a fi îndeplinită. Este fără îndoială regretabil că autorii proiectului de reformă a divorţului nu realizează acest lucru.

 

            B - Despre convenţionalitatea transmisibilităţii rentei la moştenitorii debitorului

 

            După discuţii aprinse, legea din 30 iunie 2000 menţinuse, la articolul 276-2 Cod civil, principiul conform căruia « la moartea soţului debitor, sarcina rentei viagere trece la moştenitorii săi »[55]. Legea nouă ar trebui să pună capăt acestui principiu contestat, printr-un nou articol 280, redactat astfel : « La moartea soţului debitor, plata prestaţiei compensatorii, oricare ar fi forma ei, este imputată asupra succesiunii. Plata este suportată de către toţi moştenitorii, care nu sunt ţinuţi personal, în limita activului succesoral ... ». Această inovaţie este fericită, atât de dificil va fi de acum înainte de a pune în sarcina moştenitorilor « greutatea unei datorii care decurge din legături afective trecute, pentru care ei nu sunt responsabili »[56]. Atunci când acest moştenitor este soţul, al doilea, şi supravieţuitor, putem observa că el nu este întotdeauna tocmai inocent în stingerea legăturilor afective fondatoare ale primei căsătorii ... Este complicat, de altfel, de identificat fundamentul convenţional care ar fi putut justifica o condamnare a Franţei pentru aplicarea regulei prevăzute de articolul 276.2 Cod civil soţului supravieţuitor devenit debitor al prestaţiei compensatorii, plătită sub formă de rentă. Întrucât dificultatea afectează relaţiile între doi soţi succesivi, articolul 5 al Protocolului n° 7 referitor la egalitatea între soţi nu pare să-şi poată prelungi aici influenţa tentaculară. În ce priveşte articolul 1 al Protocolului n° 1, fără îndoială, nu este lipsit de orice pertinenţă, dar este puţin probabil să poată fi eficace într-o ipoteză care nu ţine nici de reglementarea folosinţei unui bun, nici de atingerea adusă substanţei dreptului de proprietate, nici de privarea de proprietate, în măsura în care soţul supravieţuitor ar fi putut evita să devină debitor pecuniar al rentei, renunţând la succesiune. Ar fi imperativ, deci, să se invoce, în faţa acestei dificultăţi de ordin patrimonial, alte articole ale CEDO, care nu sunt destinate să producă în principal efecte pe un asemenea teren. Primul la care ne-am putea gândi este articolul 12, care consacră dreptul de a se căsători şi a fonda o familie. Chiar dacă a făcut recent obiectul unei interpretări extensive în favoarea transexualilor[57], acest articol nu pare să fie de mare utilitate celor care ar susţine că perspectiva unei transmiteri către noul soţ a rentei datorate fostului soţ este prea neliniştitoare pentru a permite să se întrevadă fondarea unei alte familii legitime. Într-adevăr, dacă lăsăm deoparte această « excepţie transexuală », instanţele de la Strasbourg s-au abţinut întotdeauna de a da interpretări îndrăzneţe articolului 12. Astfel, acestea au judecat că, vizând în mod esenţial formarea relaţiilor conjugale, articolul 12 nu putea servi unei puneri în discuţie a prohibării divorţului[58], că nu putea face obstacol reglemetărilor interzicând vizitele, în scop de procreere, ale unuia dintre soţi la soţul încarcerat[59], sau că nu era atins de către regulile de fond vizând evitarea căsătoriilor de complezenţă[60]. Sunt necesare atingeri atât de caracterizate precum interdicţia de a se recăsători timp de 3 ani, pronunţată de judecător împotriva fostului soţ responsabil de divorţ, pentru ca instanţa de la Strasbourg să constate o violare a articolului 12[61]. Transmisibilitatea rentei către cel de-al doilea soţ supravieţuitor este, evident, departe de a fi gravă. Nu rămâne decât să ne imaginăm un alt articol, care a suscitat de altfel o jurisprudenţă referitoare la transmiterea către moştenitori a sarcinilor care-l grevau pe defunct. Este vorba despre articolul 6 § 2, conform căruia « orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită », de unde Curtea  EDO, prin hotărârile sale E.L. şi alţii şi A.P. şi alţii c/Elveţia din 29 august 1997[62], a dedus regula conform căreia răspunderea penală nu supravieţuieşte autorului infracţiunii. Chiar dacă autonomia termenilor Convenţiei conduce deseori la reţinerea unor calificări descumpănitoare, e nevoie de multă imaginaţie juridică pentru a asimila unei răspunderi penale obligaţia de a vărsa fostului soţ o prestaţie compensatorie sub formă de rentă. Trebuie deci să conchidem că abrogarea principiului transmisibilităţii exprimat în articolul 276.2 nu răspunde încă nici unei exigenţe europene precise ; ceea ce nu reprezintă, evident, un motiv pentru a o amâna. Ne este totuşi permis să ne întrebăm dacă, de o manieră generală, noua reformă a prestaţiei compensatorii n-ar fi trebuit abordată într-o manieră mai puţin franco-franceză. Astfel, chestiunea de atribuire a unei prestaţii compensatorii soţiei a cărei căsătorie e anulată pentru cauză de bigamie a soţului[63] ar fi meritat poate să primească un răspuns inspirat de sursele europene şi internaţionale ale dreptului familiei, într-un moment când Curtea de Casaţie pare să admită cu mai puţină generozitate beneficiul putativităţii într-o asemenea ipoteză[64].

 

 

            Studiul consecinţelor patrimoniale ale divorţului chiar în momentul când este supusă parlamentarilor o reformă de anvergură ce priveşte în mod direct subiectul ajunge la o concluzie mai degrabă amară. Ne-am putut da seama că dispoziţiile legii noi nu corespund exigenţelor CEDO şi ale jurisprudenţei europene decât din întamplare. Ne permitem deci să afirmăm că, din acest punct de vedere, metoda legislativă este greşită şi să angajăm pariul că ea pregăteşte câteva urmări europene dezamăgitoare.

 

 

Traducere : Cristina ZIMBRU

(articol publicat în revista Répertoire Defrénois şi reprodus aici cu amabila autorizaţie a redactorului şef al acestei publicaţii, Dl. Crône)

 

 

[1] Acest articol a fost redactat pe baza cercetărilor realizate într-un seminar de DEA de Drept fundamental şi european, menţiunea Drept privat general şi european al Facultăţii de Drept şi de Ştiinţe economice din Limoges (promoţia 2002-2003) de către studenţii ale căror nume urmează : Dédé AKPOKLI, Julia BENAÏM, Céline BENOS, Lucille BOISSEAU, Carole BOUDOU, Stéphanie BOURDEIX, Mathieu BOYER, Aurélie CARRE, Catherine CASTANER, Marie-Pierre CHARBONNEL, Rozalia CHICHKOVA, Pierre DE OLIVEIRA, Sophie DRUETTI, Nathalie DUTHU, Aysun EROGLU, Caroline HYLLAIRE, Lydia KLIMECK, Lman KONLAMBIGUE, Frédérique LABAUDINIERE, Geneviève LEMAY, Badouti N'TCHA, Mélanie PARKER, Delphine PEYRAMAURE, Carine PINAUD, Fabien RIADO, Nicolas TILMANT-TATISCHEFF, Cristina ZIMBRU.

[2] cf. « Les Grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l'Homme » par F. Sudre, J.P. Marguénaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Thémis PUF 2003, n° 44.

[3] Dr. Fam. 2002.45 notă B. Beignier ; D 2002 p. 1038 obs. A. Devers ; P.A. 2002 n° 149 p. 22 notă S. Chassagnard ; RJPF 2002 p. 24 notă J. Casey ; RTD Civ. 2002 p. 347 obs. B. Vareille şi p. 865 obs. J.P. Marguénaud.

[4] Defrénois 1999 art. 37060 notă R. Crône, RTD Civ. 1998 p. 458 obs. B. Vareille et 520 obs. J.P. Marguénaud

[5] cf. B. Vareille op. cit.

[6] V. proiectul de lege asupra divorţului depus în faţa Senatului la 9 iulie 2003 de către Guvernul Raffarin.

[7] Această revistă 2001 p. 1239-1241.

[8] RTD Civ. 2000.891 obs. B. Vareille..

[9] cf. această revistă 2001 p. 1244-1246.

[10] B. Vareille op.cit.

[11] J.P. Marguénaud Această revistă 2001 p. 1244.

[12] cf. expunerii de motive a proiectului de lege din 9 iulie 2003.

[13] art. 267 al. 4.

[14] art. 267 Cod civil.

[15] Referitor la o lichidare succesorală.

[16] cf. « Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l'Homme » par F. Sudre, J.P. Marguénaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Thémis PUF 2003 p. 304.

[17] cf. Această revistă p. 1245-1246.

[18] JCP 2002 I.105 obs. F. Sudre; RTD Civ. 2002.395 obs. J.P. Marguénaud.

[19] In această privinţă, vom remarca faptul că recentele condamnări ale Franţei în afacerile C.D. din 7 ianuarie 2003 şi Hutt-Clauss din 10 aprilie 2003 din cauza duratei excesive a procedurilor de lichidare succesorală privesc cereri introduse înainte de 20 septembre 1999.

[20] cf. N. Fricero Revue Droit et procédures 2003 p. 231 observaţii sub hotărâre, precitat, C.D. contra Franţei din 7 ianuarie 2003.

[21] D. 1994.326 notă J. Hauser ; JCP 1994 I.3742 n° 38 obs. F. Sudre.

[22] Bull. civ. I n° 47 ; Defrénois 1999 art. 37060 p. 1173 obs. R. Crône RCDIP 1998 p. 637 notă G.A.L. Droz D.1999.309 obs. J. Thierry, RTD Civ. 1998 p. 458 obs. B. Vareille şi p. 520 obs. J.P. Marguénaud.

[23] cf. B. Vareille op. cit.

[24] cf. R. Crône op.cit..

[25] cf. F. Lucet « Les communautés conventionnelles » în « Droit patrimonial de la famille » sub direcţia Dlui Grimaldi Dalloz Action 2001/2002 n° 1052.

[26] cf. F. Lucet op. cit..

[27] op.cit. p. 1179.

[28] art. 265 al. 1 viitor.

[29] cf. S. Mouret-Betelaud Gaz. Pal. 8-9 nov. 2002 p. 24.

[30] Defrénois 2001-1516 obs. G. Champenois ; RJPF 2001 10/20 notă F. Vauvillé, RTD Civ. 2001.863 obs. J. Hauser, RTD Civ. 2002 et p. 134 obs. B. Vareille.

[31] cf. G.A.L. Droz op.cit. n° 12 şi R. Crône op.cit. p. 1179.

[32] White v White [20000] 2 FLR 981.

[33] cf. C. Bouscaren « Les bases du droit anglais » Ophrys 1993 ; Frison, Hutchinson şi Weil « English Law and british Institutions » Ellipses 1994.

[34] V. www.Sharingpensions.co.uk

[35] RCDIP 1995-569 notă J. Déprez ; JDI 1995-343 notă Ph. Kaln şi 11 martie 1997 (JDI 1998 110 notă Ph. Kahn ; D.1997.400 notă M.L. Nibote.t

[36] cf. H. Fulchiron « Droits fondamentaux et règles de droit international privé : conflits de droits, conflits de logiques ? L'exemple de l'égalité des droits et responsabilités des époux au regard du mariage, durant le mariage et lors de sa dissolution » în « Le droit au respect de la vie familiale au sens de la CEDH » dir. F. Sudre Nemesis-Bruylant Bruxelles 2002 p. 353.

[37] JCP 2002.II.10039 notă T. Vignal.

[38] cf. H. Fulchiron op. cit.

[39] M.L. Niboyet notă D.2001 p. 3378 sub hotărârea din 3 iulie 2001.

[40] S.1923.I.201 notă A.T. DP 1923.1.161 notă H. Capitant.

[41] cf. F. Lucet « Des rapports entre régimes matrimoniaux et libéralités entre époux » Thèse Paris II 1987 p. 542-543.

[42] art. 732 C. Civ.

[43] JDI 1972.597 notă A. Ponsard.

[44] cf. « CEDH et droit privé » Dir. J.P. Marguénaud, La documentation française 2001 p. 206-207.

[45] art. 270 C. civ.

[46] A. Bénabent Dalloz 2001.1036.

[47] Cpr A. Bénabent op.cit. şi J. Massip Petites Affiches 16 ianuarie 2001 p. 8.

[48] « Les grands arrêts de la Cour européenne des Droits de l'Homme » par F. Sudre, J.P. Marguénaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Thémis PUF 2003 n° 57.

[49] cf. « Les grands arrêts de la Cour EDH » precitat n° 58.

[50] cf. « Les grands arrêts de la Cour EDH op. cit. p. 505.

[51] op. cit.

[52] precitat.

[53] cf. « Les grands arrêts de la Cour EDH » op. cit. p. 518 à 520.

[54] precitată

[55] cf. J. Vassaux « La réforme de la prestation compensatoire par la loi n° 2000-596 du 30 juin 2000 » JCP ed. N. 2000 n° 1759.

[56] N. About J.O. Sénat 26 februarie 1998 p. 952 citat de către J. Vassaux op.cit.

[57] cf. hotărârilor I şi Christine Goodwin c/Regatul-Unit din 11 iulie 2002 în « Les grands arrêts de la Cour EDH » op. cit. p. 339.

[58] Hotărârea Johnston c/Irlanda din 18decembrie 1986, « Les grands arrêts de la Cour EDH », op. cit. p. 363.

[59] hot. E.L.H. şi P.B.H. c/Regatul-Unit din 22 octombrie 1997 DR 91-B.61.

[60] hot. Sanders c/Franţa din 16 octombrie 1996 DR 87.A.160.

[61] decizia F. c/Elveţia din 18 decembrie 1987.

[62] J.C.P. 1998.I.107 n° 29 obs. F. Sudre.

[63] V. Civ. 23 octombrie 1990 D.1991.214 notă C. Mascala ; JCP 1991.II 21774 notă F. Monéger ; RTD Civ. 1991-299 obs. J. Hausser ; Paris 14 iunie 1995 D.1996.156 notă F. Boulanger.

[64] cf. Civ. 25 februarie 2003 http://www.legifrance.gouv.fr.

 

« Back