Numărul 1 / 2011

 

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

 

INCOMPATIBILITATEA DE A EXERCITA COMERŢUL. REVIZUIREA UNUI CAZ

 

 

Paul Popovici*

 

 

Abstract: The Incompatibility of Trade Activities. Revising a case. Trading activities have been prohibited for the clergy members belonging to the Eastern Christian Church, including the Romanian ones. This prohibition was formulated during the first Christian centuries; in the particular case of the Romanian Orthodox Church, this fact has been renewed through various disciplinary regulations, such as those from the years 1884 or 1949. Recently, in 2008, a new statute of the Romanian Orthodox Church was adopted. Through its provisions, the normative framework related to the forbidding of the trade activities for the priests is being significantly modified. To be more exact, the regulations allow the subjects to carry on commercial activities, but only under some specific conditions. Although the restrictions do not depend on any preliminary agreement from the part of the ecclesiastic authority, they are nonetheless framed by the exercising of such trade acts that" do not infringe upon the Christian morality and the interests of the Church". This provision indicates the presence of a different perspective in the area, which can have as a starting point the hypothesis of an ecclesiastic answer addressed to the problems of nowadays society (starting from people's poor state of living, some clergy members included, and up to the need of a Christian meaning conveyed to some practices that have a neutral essence in themselves). Whatever the motivation, it is worth remembering that even the apostle Paul had exercised some activities with a commercial character, without raising through them the contempt of his community. The author analyses diachronically the prohibition regarding the exercising of trade activities by the Eastern Church clergy members, emphasizing the issues that are allowed and / or forbidden according to the present Christian Orthodox Church legislation.

 

Keywords: commerce, canonical tradition, ecclesiastical regulation, incompatibility, limited permission

 

 

 

Liminarii. Din punct de vedere etimologic, vocabula „comerţ", după cum atestă lingviştii, provine din limba latină şi constituie o a­lăturare a două cuvinte - cum şi merx -, calificând o operaţiune cu mărfuri[1]. Ulpian de­fi­nea comerţul e­men­di vendendi invicem jus[2]; aşadar, prin com­mer­cium ro­manii înţelegeau „comerţ, negoţ, schimb, cumpărare şi vân­­za­re"[3]. Privite iniţial doar ca operaţiuni de interpunere în schimb, activităţile comerciale au fost întotdeauna interzise clericilor de confesiune creştin-ortodoxă[4], dispoziţii canonice sau nomocanonice bizantine[5] instituind o incompatibilitate între exercitarea sacerdoţiului şi desfăşurarea de operaţiuni comerciale (prevederi care actualmente sunt încorporate în regulamentul disciplinar).

Organizarea cultelor presupune astăzi atât un cadru legal extern (adică o lege a cultelor), cât şi un cadru normativ intern (alcătuit dintr-un statut, cu valenţe generale sau de constituţie ecleziastică, precum şi din regulamente , prin care să se detalieze reglementarea anumite aspecte ale raporturilor specifice acestora: disciplină, patrimoniu etc.), acceptat de stat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile legale[6], BOR şi-a alcătuit un la un moment dat un regulament disciplinar, aflat şi astăzi în uz, cu modificări.

 

Incongruenţe legislative. Noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române (BOR)[7] oferă, în raport cu anumite prevederi ale regulamentelor bisericeşti, o redactare uşor diferită în privinţa anumitor chestiuni, cum sunt cele privind disciplina bisericească.

În concret, Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale BOR (citat în continuare Regulamentul de procedură) dispune că: „fără a atinge îndatorirea preoţilor de a conlucra şi la promovarea stării materiale a poporului, prin muncă cinstită şi la organizarea vieţii lui economice, le este oprit preoţilor şi diaconilor de a se îndeletnici cu afaceri incompatibile cu chemarea lor şi care i-ar împiedica de la împlinirea cu succes a îndatoririlor misiunii lor. Astfel, ei nu pot exercita nici un fel de comerţ (sublin. ns., P. P.), nici pe numele lor, nici pe numele soţiei sau prin persoane interpuse; nu pot participa în societăţi comerciale, în locurile care implică responsabilitatea personală, cum ar fi de exemplu: administratori-delegaţi, directori sau casieri"[8].

Textul, mai recent, al Statutului BOR prevede că „În BOR, statutul de preot, diacon şi călugăr este incompatibil cu exercitarea oricăror activităţi personale (private) cu caracter economic, financiar şi comercial, care contravin moralei creştine şi intereselor Bisericii"[9].

 

Întrebările generate de această incongruenţă sunt două. Prima priveşte raportul dintre textul statutar şi cel regulamentar, iar a doua se referă la posibilitatea desfăşurării de preoţi şi diaconi a unor activităţi comerciale care nu contravin moralei creştine şi intereselor ecleziale; cu alte cuvinte, în conformitate cu Statutul BOR, clericii sunt sau nu loviţi de interdicţia de a exercita acte sau fapte de comerţ?

 

Primatul statutului. La a doua întrebare răspunsul este unul cât se poate de elementar. În logica ierarhiei actelor normative, împărtăşite şi de Statutul BOR[10], regulamentele au o forţă juridică inferioară şi prin urmare dispoziţiile acestora trebuie corelate cu cele ale normei-cadru, fiind considerate ca abrogate tacit cele care intră în coliziune cu normele statutare. Iată de ce aparenta contradicţie dintre statut şi regulament se tranşează în favoarea celui dintâi.

 

Este permisă desfăşurarea comerţului? Răspunsul la a treia întrebare este însă unul care trebuie nuanţat în funcţie de mai multe sisteme ocurente. Dreptul bisericesc este construit la intersecţia teologiei cu dreptul, de unde dubla sa condiţionare. În fond, izvoarele principale ale acestuia sunt în primul rând Biblia şi Tradiţia ecleziastică, ceea ce înseamnă că o perspectivă fie şi sumar-diacronică ar fi lămuritoare asupra legislaţiei şi consuetudinii ecleziastice în materia interdicţiei de a exercita comerţul în general.

 

Sacerdoţiul şi alte profesii. Exercitarea sacerdoţiului a fost condiţionată întotdeauna de un statut aparte în societate, concretizat în privilegii şi imunităţi, dar şi de obligaţii morale cel puţin teoretic pe măsură. Iată de ce, încă de la începuturile sale, Biserica a privit cu maximă reticenţă anumite profesii care presupuneau săvârşirea unor acte aflate în contradicţie cu învăţătura morală (maximală) pe care o propaga.

 

Beneficiile clericilor; istoric. Activitatea de cleric, ca orice funcţiune în societate, presupunea şi existenţa unei surse de venituri. Acestea au fost denumite „beneficiile clericilor" şi ele nu constituie invenţie a creştinismului, ci sunt preluate din iudaism[11], per­petuându-se re­gula care dispune că „cei ce slu­jesc altarului, de la altar să se hrănească"[12]. Acest canon însă nu face decât să reia şi să întărească o practică ecleziastică din primele secole ale creştinismului, atestată noutestamentar[13].

 

Principii specifice creş­tinismului. Creştinismul a impus anumite principii specifice în legătură cu ofrandele care puteau fi aduse de credincioşi în locaşurile de cult. Dispoziţiile canonice au fost completate de reguli determinate de caracterul cultului creştin, fiind permisă aducerea doar a anumitor produse la altar, unele pentru utilizare liturgică (vin, ulei, tămâie), iar altele pentru a se face o scurtă slujbă asupra lor (grâu sau struguri).

Desigur că existenţa nu poate fi asigurată doar cu cele enumerate mai sus, însă primirea la biserică (scil. la altar) a darurilor de altă natură a fost interzisă; acestea însă puteau fi trimise direct „acasă, pârgă episcopului şi pres­biterilor"[14]. Mai târziu, plecându-se de la o situaţie particulară, s-a dispus cu titlu de regulă generală, ca preo­ţii să nu pretindă ofrande de la credincioşi, ci acestea pot fi primite numai prin libera voinţă a dăruitorului[15].

 

Venituri licite şi morale pentru preoţi. Desigur că a se întreţine din propovăduirea Evangheliei este un beneficiu peren pentru sacerdoţi[16], însă el nu se poate realiza uneori în practică, mai cu seamă în comunităţile paupere, în care clericilor şi familiilor acestora lor nu au cum să le fie îndestulătoare respectivele beneficii. Prin urmare, a fost nevoie ca aceştia să presteze anumite activităţi lucrative din care să poată obţine nu doar venituri licite, ci şi conforme cu statutul lor social-eclezial (cu alte cuvinte compatibile cu exercitarea sacerdoţiului[17]). Asemenea situaţii sunt şi astăzi întâlnite în parohiile sărace, precum şi în ţările în care statul nu are nici o contribuţie financiară în privinţa funcţionării cultelor religioase[18].

Problema activităţilor lucrative licite şi conforme cu statutul clerical are o rezolvare printr-un model biblic, apostolul Pavel dând propriul său exemplu comunităţilor creştine şi anume muncind pentru a se întreţine[19]. El nu introduce o regulă nouă sau derogatorie de la practica din primele secole amintită mai sus (şi care consfinţea faptul că preotul are ca sursă de venituri cele dobândite la altar), ci vine să regleze o anumită stare de fapt din Tesalonic.

 

Afaceri lumeşti. Pentru ca slujitorii cultului să nu se abată de la menirea spirituală şi echidistantă pe care trebuie să o aibă, Biserica a interzis prin canoane ca „episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grija lumeşti; iar de nu, să se caterisească"[20]. Formularea lapidară a textului obligă la o explicarea sintagmei aşa cum este înţeleasă şi aplicată vreme de 1600 de ani.

Ea denumeşte exercitarea demnităţilor publice[21], precum şi orice alte ocupaţii care nu erau compatibile cu e­xercitarea sacerdoţiului din motive morale[22], desfăşurarea lor împiedicând slujirea clericală: activităţi speculativ-financiare[23] sau militare[24], arendăşia sau administrarea de afaceri[25]; cu atât mai mult dintr-o asemenea înşiruire nu putea să fie omisă cămătăria[26]. Exemplificările au doar un caracter enumerativ[27].

S-a observat totuşi că „Biserica nu s-a opus niciodată categoric angajării clericilor într-o activitate laică atunci când a fost necesar". Însă întotdeauna a fost prohibită clericilor orice îndeletnicire „care incumbă o largă operaţiune comercială sau financiară"[28].

Prohibirea activităţilor comerciale este atestată bunăoară în perioada modernă astfel: „nu este permis a ţinea cârciume pe socoteala lor, nici a lua moşii în posesiune, nici a administra moşii şi averi străine, afară numai când ar fi chemaţi la aceasta prin legi, precum şi la caz de administraţie de averi orfaniceşti etc."[29]

 

Motivaţia excluderii comerţului din rândul activităţilor permise. Care a fost totuşi raţiunea internă pentru care comerţul a beneficiat de o reflecţie negativă? Pentru antichitatea romană bunăoară, comerţul era o îndeletnicire inferioară, rezervată claselor de jos. Creştinismul a moştenit această percepţie şi a indexat-o ca atare[30]. Mai mult decât atât, deseori comerţul a fost însoţit de practici amendabile, regăsite şi astăzi şi nu mai puţin imorale (între acestea, înşelăciunea)[31]. De unde necesitatea disocierii absolute de o profesie care putea presupune sau favoriza înclinaţii cupide.

 

Înnoirea adusă de Statut. În sens literal, textul statutului deschide o altă perspectivă asupra exercitării comerţului de către clerici. Se observă, dincolo de concizia redactării, o precizare care nuanţează prevederile canonice şi regulamentare, fiind interzise doar acele „activităţi [...] cu caracter economic, financiar şi comercial, care contravin moralei creştine şi intereselor Bisericii (sublin. ns., P. P.)". Per a contrario, exercitarea comerţului este permisă în limite morale adecvate statutului sacerdotal; cu alte cuvinte aceasta să nu pună într-o lumină nefavorabilă dignitatea eclezială.

Posibile explicaţii pentru această permisivitate, radical diferită faţă de dispoziţiile anterioare, pot porni de la necesitatea unui răspuns eclezial la provocările societăţii contemporane (de la starea de pauperitate şi până la imperativul unei asumări creştine a unor practici în sine neutre[32]). În cele din urmă, chiar şi apostolul Pavel desfăşurase activităţi cu caracter comercial[33], fără ca prin aceasta să îşi atragă oprobiul comunităţii din care făcea parte.

Dar tocmai dimensiunea morală pe care trebuie să o aibă clericul poate contribui în cele din urmă la exercitarea unui comerţ chiar în limitele prevăzute de statut[34]. Mutatis mutandis, această înnoire legislativă poate fi comparată din punctul de vedere al efectelor pe care le poate genera, cu hotărârea luată la Sinodul I ecumenic de la Niceea de a se permite căsătoria sacerdoţilor înainte de hirotonie?

 

Ce rămâne prohibit? Statutul precizează la modul cel mai general (nici nu se putea altfel) că sunt interzise activităţile comerciale „care contravin moralei creştine şi intereselor Bisericii". Exemplificativ, vor fi sancţionate în continuare desfăşurarea următoarelor activităţi: comerţul cu produsele din tutun (4617, 4621, 4635, 4639 cod CAEN) sau de servire a băuturilor alcoolice (baruri)[35] (5630 cod CAEN).

 

Concluzii. Chiar dacă este privită ca o activitate eminamente speculativă, desfăşurarea comerţului ca interpunere în schimbul de mărfuri poate fi permisă astăzi acelor clerici care nu au mijloacele de întreţinere oferite de sistemul ecleziastic. Câtă vreme actele şi faptele de comerţ se circumscriu în limita practicării cu bună-credinţă a activităţilor comerciale, ele nu mai pot fi pedepsite disciplinar[36]. Dispoziţiile sancţionatoare rămân în continuare în vigoare şi vor fi incidente situaţiilor în care conduita celor implicaţi se va abate de la limitele exercitării comerţului conform Statutului BOR[37].

 

* Lect. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir" - Facultatea de Drept din Cluj-Napoca; paul.popovici@pedagogia.ro.

[1] L. Ramshorn, Lateinische Synonymik: Nach Gardin-Dumesnil's synonymes Latins, Baumgärtner, Leipzig, 1833, p. 238; É. Benveniste, J. Lallot, Indo-European Language and Society, trad. E. Palmer, University of Miami Press, 1973, p. 114.

[2] T. Swinburne Carr, A Manual of Roman Antiquities, A. Spottis­woode, Londra, 1836, p. 175.

[3] Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 236.

[4] A se vedea, între alţii, P. L'Huillier, Dreptul bisericesc la Sinoadele ecumenice I-IV, trad. pr. Al. I. Stan, Edit. Gnosis, Bucureşti, 2000, p. 344.

[5] Pentru problema nomocanoanelor, a se vedea J. M. Hussey,The Orthodox Church in the Byzantine Empire, Oxford University Press, 1990, p. 304-334.

[6] Art. 8 din Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în M. Of., nr. 178/4 august 1948 (astăzi abrogat de noua lege a cultelor). Prevederile acestuia au fost înlocuite de art. 14 alin. 2, art. 23 alin. 2, art. 24 alin. 2, art. 28 alin. 1 din Legea 489 / 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

[7] Recunoscut prin HG nr. 53 / 16 ianuarie 2008 şi publicat în M. Of., partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008 şi publicat ca anexă a acestui act normativ.

[8] Aprobat de către Sfântul Sinod la 8 iunie 1949, publicat în „Biserica Ortodoxă Română", nr. 1 / 1950. Textul a cunoscut modificări şi îl reproducem după Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române. Extras, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2003.

[9] Art. 123 alin. 9 din Statutul BOR.

[10] Art. 205 din Statutul BOR.

[11] Numerii 18: 8-19, 21, 24; Deu­teronomul 18: 1-5. În fond, după cum s-a remarcat, „nu există nimic esenţial în creştinism care să nu-şi aibă rădăcinile în iudaism" - C. von Schönborn, Oamenii, Biserica, Ţara. Creştinismul ca provocare socială, trad. T. Petrache, R. Neţoiu, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 191.

[12] Canonul 41 apostolic.

[13] 1 Corinteni 9: 9-13.

[14] Can. 3, 4 apostolic, can. 8 al Sf. Teofil al Alexandriei.

[15] Can. 99 al Sinodului V-VI ecumenic (Trulan).

[16] 1 Corinteni 9: 14. Problema veniturilor suplimentare credem că poate fi discutată doar în situaţiile în care beneficiile clericilor nu pot susţine economic existenţa acestora.

[17] Can. 15 al Sinodului al VII-lea ecumenic.

[18] Pentru amănunte asupra problematicii, a se vedea J. T. S. Madeley, Z. Enyedi (ed.), Church and state in contemporary Europe: the chimera of neutrality, Frank Cass, London - Portland, Or, 2003, passim, J. Fox, A World Survey of Religion and the State, Cambridge University Press, 2008, p. 27 etc.

[19] „Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi" - 2 Tesaloniceni 3: 8. Într-alt loc informează pe cititori că „Nu ne-am folosit de dreptul acesta [de a fi susţinut material], ci toate le răbdăm, ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos" 1 Corinteni 9: 12.

[20] Can. 6 apostolic, reluat şi de can. 81 apostolic. A se vedea şi can. 10 de la Sinodul al VII-lea ecumenic, precum şi can. 11 al Sinodului local de la I-II Constantinopol.

[21] Can. 7 IV ecu­menic, can. 11 I-II Constantinopol. Biserica a interzis implicarea propriilor ei slujitori în administraţie întrucât până la Edictul de la Milano (313) aceasta implica săvârşirea de acte cultice păgâne, id est apostazie - arhid. I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ed. a III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005, p. 12, N. Milaş, Canoanele Bisericii Orto­doxe însoţite de comentarii, vol. I, par­tea I, (Introducere, Nomocanonul în XIV titluri şi Canoanele apostolice), trad. N. Popovici, U. Kovincici, Tipografia Diecezană, Arad, 1930, p. 201, 308-310.

[22] „Nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit" - can. 16 Cartagina.

[23] Novella 123: 6; Constituţiile apostolice II: 6.

[24] Can. 83 apostolic, can. 7 al Sinodului al IV-lea ecu­menic.

[25] Can. 16 Cartagina, can. 11 I-II Constantinopol.

[26] Can. 44 apostolic, can. 17 al Sinodului I ecumenic, can. 10 Trulan, art. 35 Regulamentul de procedură.

[27] Can. 3 al IV ecu­menic.

[28] P. L'Huillier, op. cit., p. 344. A se vedea şi A. de Şaguna, Compendiul de dreptul canonic al unei sântei soborniceşti şi apostoleşti biserici, ed. a III-a, Edit. tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, 1913, p. N. Milaş, Dreptul bisericesc oriental, trad. Dim. I. Cornilescu, V. Radu, rev. de I. Mihălcescu, Tipografia „Gutenberg", Joseph Göbl, Bucureşti, 1915, p. 205, N. Popovici, Manual de drept bisericesc oriental cu privire specială la dreptul particular al Bisericii ort. Române (inclusiv noua lege pentru organizarea bisericească din anul 1925, vol. I, partea I şi II, Tiparul Tipografiei Diecezane Ort. Rom., Arad, 1925, p. 114.

[29] Art. 7 din Regulamentul pentru buna conduită a clerului în genere, sancţionat prin Decretul regal nr. 1797 din 9 iunie 1884, publicat în M. Of. nr. 55 din 13 iunie 1884.

[30] J. H. D'Arms, Commerce and Social Standing in Ancient Rome, Harvard University Press, 1981. A se vedea şi Neville Morley, Trade in Classical Antiquity, Cambridge University Press, 2007, p. 79 şi urm.

[31] M. L. Stackhouse, Business, economics and Christian ethics, în R. Gill (ed.), „The Cambridge Companion to Christian Ethics", Cambridge University Press, 2005, p. 232.

[32] T. Jarvis Gorringe, Invoking: Globalization and Power, în S. Hauerwas, S. Wells (ed.), „The Blackwell Companion to Christian Ethics", Blackwell Publishing, 2004, p. 353.

[33] Este neîndoielnic că activitatea de confecţionare a corturilor pe care a desfăşurat-o împreună cu soţii Acvila şi Priscila a impus şi comercializarea bunurilor produse, altfel producţia fiind fără finalitate economică. A se vedea Faptele Apostolilor 18: 2, 3.

[34] M. L. Stackhouse, op. cit., p. 233.

[35] Can. 9 Trulan.

[36] Sancţiunea nerespectării acestor dis­poziţii este una variabilă, după caz, de la dojană, depunere şi până la caterisire - can. 6, 81, 83 apostolic, can. 3, 7 IV ecu­menic, art. 30 raportat la art. 16 Regulamentul de procedură.

[37] Este de notat că în Biserica Catolică desfăşurarea activităţilor comerciale, în mod direct sau prin interpuşi, de către preoţi este permisă cu aprobarea autorităţii ecleziastice competente (can. 286 din Codul de Drept Canonic / Codex Juris Canonici) sau este legală pentru diaconii permanenţi, dacă nu există reglementări locale contrare (can. 288 CIC). În ceea ce priveşte Bisericile orientale care fac parte din Biserica Catolică, prevederile sunt cvasiidentice: „Clericilor le este interzis să facă, prin ei sau prin alţii, afaceri sau activităţi neguţătoreşti, în beneficiul lor sau al altora, exceptând cazul în care le este permis de autoritatea determinată de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau de către Scaunul Apostolic" (can. 385 din Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene / Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium).

 

« Back