Numărul 1 / 2011

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

 

ADMISIBILITATEA ACŢIUNILOR ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV AVÂND CA OBIECT ACORDAREA DREPTURILOR SALARIALE SUPLIMENTARE ACORDATE FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALULUI CONTRACTUAL DIN INSTITUŢIILE PUBLICE BUGETARE ÎN BAZA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCĂ

 

 

Eugenia IOVĂNAŞ*

 

 

Abstract: The admissibility of the actions in executor litigation having as cause the payment of additional wages to clerks and to the contractual personnel from public institutions stipulated by the collective labor agreement.  The intimation made at the Court of Accounts regarding the establishment of the civil responsibility of the clerks and of the personnel from the Budgetary Public Institutes having as subject the payment of additional salary rights stipulated in the Collective Labor Agreement of every organization.

The legal problem subjected to the debate is the payment of additional salary rights given to the clerks and to the personnel working in the Budgetary Public Institutes according to the Collective Labor Agreements concluded between the employees, clerks and personnel from the organization of the public administration authority, which are represented by the Union and the audited public authority. 

                In the jurisprudence of the Courts there is no unitary point of view regarding this problem, divergent opinions existing regarding the solutions of acceptance or rejection of the actions expressed by the complainants against the documents of intimation concluded by the Court of Accounts, through which the illegality of the payments was observed.

                The author of the working shares the point of view according to which, on the basis of art. 12 of Law no. 130/1996, the Collective Agreements can be concluded for the employees of the budgetary institutes.

                Throughout these agreements there cannot be negotiated clauses regarding rights of which award and amount are established through legal provisions. 

 

Rezumat: În practica instanţelor de judecată s-au conturat două opinii cu privire la problema acordării unor drepturi suplimentare funcţionarilor publici din instituţiile publice bugetare în baza contractului colectiv de muncă încheiat între angajator şi reprezentanţii sindicali ai funcţionarilor publici.

Într-o primă opinie se consideră că în  urma controlului de audit exercitat de Curtea de Conturi la instituţia publică auditată, aceasta nu poate cenzura legalitatea unor acte juridice valabil încheiate între părţile contractante.

În accepţiunea opiniei majoritare se consideră că este de esenţa regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar, funcţionari publici că drepturile salariale se stabilesc exclusiv prin lege, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror  acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

 

               

Keywords: Collective Labor Agreements, public administration authority, Court of Accounts, Budgetary Public Institutes.

Cuvinte cheie: funcţionar public, instituţie publică auditată, Curtea de Conturi, contract colectiv de muncă, drepturi salariale.

 

 

 

            Potrivit alin. 1 din art. 72 „Autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: a) constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; b) sănătatea şi securitatea în muncă; c) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale."

            Problema de drept supusă dezbaterii a fost soluţionată în mod neunitar de către instanţele de contencios administrativ sesizate.

            Într-o primă opinie s-a susţinut că  aceste drepturi se impune a fi acordate întrucât sunt rezultatul convenţiei părţilor, convenţie ce nu a fost desfiinţată în niciun mod care are şi viza Inspectoratului teritorial de Muncă iar în cazul autorităţilor locale şi a consiliilor judeţene sau locale.

                        Cu ocazia efectuării auditului financiar al  contului de execuţie pe anul 2008 la Consiliul Judeţean Satu-Mare Camera de Conturi Satu-Mare a constatat că, în cursul anului 2008, entitatea audiată a acordat salariaţilor săi o serie de drepturi salariale prevăzute în contractele colective de muncă încheiate pe anul 2008, respectiv drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi integrităţii muncii şi pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 200 lei net lunar, acordarea către fiecare salariat a sumei de 300 lei net pe trimestru pentru achiziţionarea de ţinute.

Prin plăţile efectuate în baza art. 10 şi art. 20 din Contractul colectiv de muncă organul de control a apreciat că s-a cauzat un prejudiciu în patrimoniul Consiliului Judeţean în cuantum de 1.149.000,58 lei.

            Împotriva acestei decizii entitatea auditată, reclamanta a formulat contestaţie în condiţiile art. 92 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea ni. 1/04.02.2009 a Plenului Curţii de Conturi a României, contestaţie prin care a solicitat revocarea în parte a măsurilor dispuse prin decizie cu privire la drepturile salariale acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual cu titlu de drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi integrităţii muncii în cuantum de 200 lei/lună/persoană, respectiv a sumei de 300 lei net acordate lunar pentru achiziţionarea de ţinute.

            Contestaţia entităţii auditate a fost respinsă de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României prin încheierea nr. VI.22/27.08.2009.

            Dreptul special pentru menţinerea sănătăţii şi integrităţii muncii în cuantum de 200 lei/lună/persoană, respectiv a sumei de 300 lei net acordate lunar pentru achiziţionarea de ţinute, cu privire la care se solicită anularea Deciziei nr. 3/2009, respectiv a încheierii de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva acesteia, au fost negociate de către salariaţii şi funcţionarii publici din aparatul de specialitate al Primarului Comunei Bârsău prin Contractul Colectiv de Muncă nr. 363/2008, respectiv prin Acordul Colectiv de Muncă nr. 362/2008, ambele înregistrate la Direcţia de muncă şi protecţie socială a judeţului Satu Mare.

            Prin acţiunea investită pe rolul Tribunalului Satu-Mare, prin contestaţia formulată cu ocazia îndeplinirii procedurii prealabile sesizării instanţei  şi prin  acţiunea în contencios administrativ, reclamanta a chemat în judecată Camera de Conturi invocând nelegalitatea măsurilor adoptate de către aceasta, principalul argument juridic al acesteia fiind reprezentat de valabilitatea contractului/acordului colectiv de munca, a actelor juridice în baza cărora s-au angajat cheltuielile bugetare a căror recuperare a fost dispusă, nulitatea acestor acte juridice nefiind constatată de către o instanţă judecătorească în principal, în condiţiile art. 12 ale Legii nr. 130/1996.

             În motivarea acţiunii reclamanta a evidenţiat că raportat la contractul colectiv de muncă nr. 478/2007 în care sunt stipulate drepturile salariale,  Decizia Camerei de Conturi este inadmisibilă din punct de vedere legal deoarece prin Decizia atacată, care valorifică aspectele constatate în procesul-verbal, în esenţă obligă instituţia auditată să încalce prevederile contractului colectiv de muncă, în condiţiile în care nici unul din actele atacate nu contestă conformitatea modului în care s-a procedat cu respectivul acord comun.

            Reclamanta a mai arătat că este apanajul exclusiv al conducerii instituţiei bugetare ca în limita fondurilor disponibile să negocieze cu reprezentanţii personalului instituţiei acordarea prin contract colectiv de muncă şi a altor drepturi de natură socială în limitele legii, cu atât mai mult cu cât instituţia în discuţie realizează şi venituri proprii. Instanţele de judecată sunt singurele abilitate să se pronunţe asupra legalităţii contractelor şi acordurilor colective, la cererea uneia dintre părţile contractante sau a unei alte părţi interesate. Orice presupusă neconcordanţă cu legea a contractului colectiv de muncă poate fi constatată exclusiv de către instanţa judecătorească, în condiţiile art24 raportat la art.8 alin.l din Legea nr.l30/1996 nicidecum de către Curtea de Conturi.

            In condiţiile în care contractul colectiv de muncă a fost astfel convenit de reprezentanţii instituţiei şi ai angajaţilor, fiind înscris la Inspectoratul Teritorial de Muncă, şi nici o instanţă judecătorească nu a constatat neconformitatea sa cu legea,  reclamata susţine ca este inadmisibilă obligarea instituţiei publice auditate de către Curtea de Conturi la încălcarea dispoziţiilor sale.

            Reclamanta a mai precizat că reţinerile organelor de control din cadrul Curţii de Conturi sunt vădit neîntemeiate, şi rezidă într-o interpretare profund eronată a prevederilor legale din cadrul legislaţiei muncii.

            Reclamanta a învederat instanţei că acordarea drepturilor băneşti de care au beneficiat  salariaţii - funcţionari publici şi personal contractual nu este nelegală de vreme ce nu există un text de lege care să o interzică.

            Dimpotrivă, reclamanta a evidenţiat că, potrivit art. 12 alin. l sus-indicat, „contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale", astfel că, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţi, intervine principiul liberei negocieri. Iar susţinerea organului de control conform căreia nu există temei legal pentru acordarea unor drepturi suplimentar pentru personalul din instituţiile bugetare, nu poate fi primită, consideră reclamanta întrucât contractul colectiv negociat este legal încheiat şi înregistrat, ca lege a părţilor, deci restricţia cuprinsă în art.l2 alin. l din Legea nr. 130/1996 nu se aplică.

Prin Întâmpinare, pârâta Camera de Conturi a solicitat respingerea acţiunii, invocând în esenţă că actele administrative emise de aceasta sunt legale, legalitate susţinută prin argumente, apărările formulate fiind doar apărări personale de fond care susţin legalitatea actelor administrative contestate.        

S-a precizat mai întâi, că instanţa de contencios administrativ a fost legal sesizata  să se pronunţe asupra legalităţii actelor administrative care au stat la baza angajării cheltuielilor bugetare reprezentând drepturi salariale acordate personalului bugetare din cadrul reclamantei.

În considerarea acestor susţineri, instanţa a solicitat pârâtei să precizeze dacă prin argumentele de drept invocate prin întâmpinare solicită instanţei de judecată să se pronunţe aceasta asupra legalităţii actelor juridice în discuţie sau aceste argumente sunt formulate doar pentru susţinerea legalităţii actelor administrative întocmite de către pârâtă prin care în mod unilateral a apreciat aceleaşi acte juridice ca fiind nelegale.

            De asemenea, instanţa apus în vedere pârâtei ca, în situaţia în care apărările sale tind la constatarea şi de către instanţa de judecată a nelegalităţii invocate să-şi exprime poziţia procesuală sub forma unui act de procedură sau a unei excepţii care să îndeplinească condiţiile unui act de sesizare al instanţei.

            Prin Sentinţa Civilă nr.91 din 10 februarie 2010,  Tribunalul Satu-Mare a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus anularea actelor administrative emise de către Camera de Conturi.        

            Instanţa de contencios administrativ a constatat că, în privinţa drepturilor salariale ale personalului contractual din sectorul bugetar stabilite printr-un contract colectiv de muncă nu a fost sesizată cu o cerere din partea părţii interesate, în speţă din partea pârâtei, de constatare a nulităţii parţiale a contractului, cerere care putea fi formulata fie pe calea unei cereri incidentale, fie pe calea unei excepţii.

                S-a precizat ca, în acest context, incidental, instanţa de contencios administrativ constată că asupra legalităţii unui contract colectiv de muncă este chemată să se pronunţa doar instanţa de judecată specializată în soluţionarea conflictelor de muncă şi nu instanţa de contencios administrativ.

            De asemenea în privinţa drepturilor salariate stabilite în favoarea funcţionarilor publici din cadrul unei autorităţi publice în baza unui Acord colectiv de muncă, instanţa apreciază că, pentru verificarea legalităţii acestui act administrativ emis în legătură cu raportul de serviciu al funcţionarilor publici este necesară sesizarea instanţei de contencios administrativ fie pe cale directă, fie prin invocarea excepţiei de nelegalitate al acestuia, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

            În condiţiile în care, potrivit art. 125 alin. 1 şi ari. 130 alin. 1 din Constituţia României raportat la art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti sunt chemate să înfăptuiască Justiţia în numele legii care este unică, imparţială şi egală pentru toţi, reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor fiind atributul Ministerului Public, actele juridice invocate de părţile unui litigiu pentru justificarea drepturilor conferite părţilor prin acestea nu sunt vădit nelegale (în sensul că prin acestea s-ar încălca în mod evident şi fără putinţa de tăgadă ordinea de drept, ar avea o cauză imorală sau un scop ilicit), pentru ca o instanţă de judecată să poată fi îndreptăţită a invoca din oficiu nulitatea unui act juridic.

            Instanţa de contencios administrativ sesizată a apreciat că pentru verificarea unor apărări de fond cum sunt cele invocate în prezenta cauză de către pârâtă este necesară o dezbatere argumentată din partea ambelor părţi asupra motivelor de nulitate/nelegalitate invocate, într-un cadru procesual corect stabilit în faţa unei instanţe competente din punct do vedere material;

            Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că în condiţiile în care Camera de Conturi şi-a manifestat în mod expres poziţia prin care aceasta declară că nu înţelege să invoce vreo excepţie de nulitate sau de nelegalitate în cauză, reţinând şi cele de mal sus, instanţa de contencios administrativ constată că, apărările de fond privind nelegalitatea cheltuielilor bugetare angajate de către reclamantă, invocate de către Curtea de Conturi prin rapoartele de audit pot fi reţinute ca argumente de legalitate a actelor administrative întocmite de aceasta doar în cazul în care acestea nu sunt contestate de către entitatea auditată. în faţa unei instanţei judecătoreşti însă, enumerarea unor argumente de drept pentru nelegalitatea unui act juridic nu poate fi reţinută ca suficienta pentru înlăturarea unor acte juridice, declararea nulităţii/nelegalităţii unui act juridic fiind atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti sau al unui organ cu activitate jurisdicţională şi nu al unei autorităţi publice, indiferent de atribuţiile legale ale acesteia. Cu alte cuvinte, organele de auditare nu pot declara în mod unilateral ca nelegale acte juridice încheiate de către terţe persoane, ci, în măsura în care actele sale administrative în care s-au reţinut aceste motive de nelegalitate sunt contestate şi doreşte constatarea legalităţii acestora trebuie să solicite constatarea nelegalităţii de către instanţă.

            Pe de altă parte în baza aceloraşi dispoziţii legale despre care s-a făcut vorbire instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada că efectuarea cheltuielilor privind drepturile salariale către personalul bugetar din cadrul acesteia s-a realizat în baza contractului colectiv de muncă şi a acordului colectiv de muncă înregistrate la autorităţile publice competente, acte juridice care prin necontestarea acestora au dobândit putere de lege pentru părţile contractante şi a căror respectare în condiţiile nedeclarării nulităţii acestora este garantată de dispoziţiile art. 41 alin. 5 din Constituţia României.

            Cu alte cuvinte, s-a concluzionat de către instanţă faţă de actul de control al Camerei de Conturi că angajarea cheltuielilor bugetare de către reclamantă reprezentând drepturi salariale către angajaţii instituţiei publice, funcţionari publici şi personal contractual, angajarea  acestor cheltuieli având ca bază legală contractul/acordul colectiv de muncă încheiat între autoritatea publică reclamantă şi salariaţii acesteia.

            Instanţa a soluţionat litigiul reţinând ca valabile şi necontestate legal actele juridice invocate de reclamantă.

            Cu privire la  problema de drept, supusă dezbaterii şi anume dacă acordarea unor drepturi suplimentare funcţionarilor publici şi personalului contractual din instituţiile bugetare în baza contractului colectiv de muncă au sau nu temei legal, în jurisprudenţa instanţelor de judecată s-a conturat şi opinia potrivit căreia astfel de acţiuni sunt admisibile.  

Prin Sentinţa Civilă nr. 812 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 237/108/2010, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Judeţean Arad în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României Bucureşti şi Camera de Conturi a judeţului Arad.

Instanţa de contencios administrativ sesizată a apreciat că art. 12 alin. 1 din legea nr130/1996 republicată privind contractul colectiv de muncă prevede posibilitatea încheierii contractelor colective de munca si pentru salariaţii instituţiilor bugetare, cu obligaţia respectării interdicţiei negocierii de clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că aplicarea contractului colectiv de muncă se poate face doar cu respectare celorlalte dispoziţii legale incidente în materia salarizării şi anume legea nr. 188/1999 în privinţa funcţionarilor publici şi a Legii 273/2006, argument susţinut şi de art. 9 al contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007. 2010 înregistrat la Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr. 2895/29.12.2006, ce prevede obligaţia pentru sindicate şi ministere de a purta negocieri cu Guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente personalului instituţiilor finanţate de la bugetul de stat şi pentru constituirea surselor înainte de adoptarea bugetului de stat, precum şi în vederea modificării ulterioare a acesteia, în scopul salarizării şi acordării celorlalte drepturi prevăzute în contractul mai sus menţionat.         

            S-a mai arătat în motivarea sentinţei referitor la susţinerea entităţii audiate că sumele acordate personalului au fost prevăzute prin contractul colectiv de muncă, contract care reprezintă acordul părţilor şi a fost încheiat în baza unor prevederi legale exprese, că potrivit art. 12 din Legea 130 /1996 instituţiile publice bugetare nu pot prevedea în contractul colectiv de muncă drepturi ale căror acordare sunt stabilite prin dispoziţii legale.

            Este incontestabil că aceste sume de bani acordate personalului sunt drepturi de natură salariată, aşa cum au fost de altfel şi prevăzute în contractul colectiv la capitolul „Salarizare şi alte drepturi băneşti".

            Este lipsit de orice echivoc că aceste drepturi suplimentare nu sunt prevăzute prin actele normative care reglementează sistemul de salarizare în instituţiile publice.

             După cum este la fel de bine ştiut şi faptul că, contractul colectiv de muncă, încheiat între reprezentantul salariaţilor bugetari şi angajatorul acestora are un regim juridic special, determinat atât de situaţia personalului bugetar, cât şi de situaţia specială a veniturilor din care se face plata drepturilor salariale sau asimilate acestora. Astfel, cheltuielile necesare pentru personalul bugetar sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 137 alin. 1 din Constituţie, care prevăd că formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.

            Ca atare, se impune ca şi drepturile salariale sau drepturile asimilate acestora să fie stabilite prin lege, în limite precise, drepturi ce nu pot constitui obiect de negociere şi care nu pot fi acordate/modificate prin convenţii colective.

            În acest sens, salarizarea funcţionarilor publici pe anul 2007 este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007[1], iar a personalului contractual de Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

            Potrivit dispoziţiilor art. 72 lit.b al.1 din Legea nr. 188/1999, text de lege care are în vedere numai condiţiile de la locul de muncă respectiv condiţiile de muncă efective, eventuale materiale de protecţie şi alte elemente de aceeaşi natură, în măsură să contribuie la sănătatea şi securitatea funcţionarilor publici, autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la:

    a) constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de munca;

    b) sănătatea şi securitatea în munca;

    c) programul zilnic de lucru;

    d) perfecţionarea profesională;

    e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

            Rezultă astfel că  în cazul funcţionarilor publici nu se pot încheia contracte colective de muncă ,ci acorduri astfel cum prevăd dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 188/1999 care să cuprindă măsurile expres şi limitativ enumerate în articolul de lege precitat.

            Cum drepturile salariale ale funcţionarilor publici din unităţile bugetare sunt stabilite prin dispoziţii legale, nu se putea negocia de către părţi acordarea unor drepturi suplimentare, reprezentând drepturi băneşti„pentru menţinerea sănătăţii, securităţii muncii şi asigurarea protecţiei salarităţii", respectiv drepturi de reprezentare.

Aşadar, nici funcţionarii publici nu pot negocia prin acordurile încheiate clauze referitoare la acordarea de drepturi salariale, acestea fiind strict determinate de lege.

Susţinerea pârâţilor, cum că drepturile acordate nu sunt de natură salarială, este nefondată, având în vedere că sumele au caracter de continuitate, fiind acordate lunar şi nu se circumscriu măsurilor de protecţie a sănătăţii şi securităţii în muncă la care se referă art. 72 din Legea nr. 188/1999.

            Atât actele normative care reglementează salarizarea funcţionarilor publici, cât şi cele care reglementează salarizarea personalului contractual nu prevăd însă acordarea de drepturi salariale de natura celor plătite de entitate sub formă de " sume de reprezentare"[2].

            Prin acordarea nelegală a acestor indemnizaţii au fost încălcate prevederile art. 14(3) şi 23(1) din Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, potrivit cărora nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi-angajată şi efectuată din aceste bugete dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

            Referitor la  motivaţiile prezentate atât în opinia formulată de reclamantă ca instituţie publică auditată, cât şi a considerentelor invocate de către instanţa de contencios administrativ, considerăm că se impun a fi formulate următoarele concluzii:

            Astfel, este de precizat mai întâi că prevederile contractului colectiv de muncă de care s-au prevalat reclamanţii în acţiunea formulată, nu pot produce faţă de aceştia efectele preconizate prin demersul judiciar iniţial, întrucât potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 12 alin. 1 din legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, prin contractele colective nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, precum în cauză.

            Altfel spus şi în deplin acord cu art. 7 din legea nr. 130/1999, privind Contractul colectiv de muncă, numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, or drepturile salariale ale funcţionarilor publici şi personalului contractual din instituţiile bugetare se suportă din fondurile alocate special de la bugetul de stat, în principal şi de la bugetul local, iar dispoziţiile legale în materia salarizării acestui personal, sunt dispoziţii speciale cu caracter imperativ care derogă de la dispoziţiile generale, sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot face obiectul negocierilor la încheierea contractelor colective de muncă şi tocmai de aceea nu pot fi incidente în cauza ce a făcut obiectul dezbaterii, prevederile art. 10 şi art. 20 din Contractul colectiv de muncă, referitor la drepturile suplimentare constând în drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi integrităţii muncii şi pentru refacerea capacităţii de muncă  acordate, respectiv    stipulate în acesta, câtă vreme acestea au caracter general şi nu pot înfrânge dispoziţiile speciale deja enunţata ce se circumscriu art. 72 alin. 1 din legea nr. 188/1999 şi a dispoziţiilor art. 14 alin. 2 şi alin. 3 din legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

            Nu în ultimul rând şi Codul Muncii stabileşte cu valoare de principiu la art. 157 alin. 2 că sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

            În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care statuează asupra competenţei exclusive a legiuitorului de a stabili drepturile salariale cuvenite personalului contractual şi funcţionarilor publici din sistemul bugetar, inclusiv sporurile şi adaosurile, prin lege sau prin acte normative cu forţă juridică similară legii, respectiv ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă.

            Pentru identitate de raţiune considerăm că în mod nelegal se invocă prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional nr. 2895 încheiat pentru anii 2007-2010, întrucât în materia drepturilor de natură salarială ale personalului din sistemul bugetar, stabilirea lor este atributul exclusiv al legiuitorului.

            Ca atare, în lipsa unei dispoziţii legale exprese care să reglementeze în vreun fel acordarea drepturilor salariale sub forma  drepturilor speciale pentru menţinerea sănătăţii şi integrităţii muncii şi pentru refacerea capacităţii de muncă, la negocierea contractului colectiv de muncă între instituţiile bugetare şi reprezentanţii organizaţiei sindicale, partenerii sociali angajatori şi-au asumat o obligaţie pur potestativă.

            Mai mult, cu privire la resursele financiare din care aceste drepturi salariale suplimentare ar urma să fie plătite, partenerii sociali care le-au negociat şi încheiat au obligaţia legală de a face dovada sursei de finanţare din care instituţiile publice bugetare vor plăti reclamaţilor drepturile solicitate.

            În concluzie considerăm că prin contractul colectiv de muncă, obiect al negocierii dintre autoritatea publică şi funcţionarul public, părţile contractante şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, reglementând prin clauze contractuale drepturi salariale pentru angajaţii bugetari fiind astfel încălcat atât principiul supremaţiei legii cât şi principiul separaţiei puterilor în stat, ceea ce împiedică îndeplinirea prerogativelor legale, a atribuţiilor constituţionale ale autorităţilor publice.

 

       Bibliografie:

 

 Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale

Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi

Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici

Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii

Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă

Sentinţa Civilă nr. 812 din 28 aprilie 2010 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia CAT la data de 26 octombrie 2010

Sentinţa Civilă nr. 91 din 10 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Stau Mare dosar nr. 42/83/2009

           

 

 

 

 

* Lector dr., Univ. Aurel Vlaicu, Facultatea de Ştiinţe Umaniste; iovanaseugenia@yahoo.com.

[1] OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, în forma modificată prin OG nr. 9/2008 reglementează drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi modul de acordare a creşterilor salariale ale funcţionarilor publici în anul 2007, cu precizarea că sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi (art. 1). Această ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată (art. 2)

[2] OG nr. 10 din 30 ianuarie 2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale (la publicare) prevede majorarea salariilor de bază (art. 1), salariile de bază ale personalului contractual şi alte drepturi de natură salarială (salariu de merit, premii, spor de confidenţialitate, spor pentru condiţii vătămătoare, spor pentru condiţii periculoase, spor pentru munca suplimentară, spor de vechime, indemnizaţia de concediu)

 

« Back