Numărul 1 / 2011

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

TAXELE JUDICIARE DE TIMBRU ŞI ACCESUL LA JUSTIŢIE

 

Linda Hamid*

 

Abstract: One of the cornerstone principles of the rule of law in a democratic society is the right to a fair trial. An inherent aspect of the right to a fair trial is represented by the right of access to court, understood as an individual's prerogative to institute proceedings before courts in civil matters. Albeit the almost absolute wordings of article 21 of the Romanian Constitution and article 6, para. 1 of the European Convention on Human Rights, the jurisprudence of the European Court of Human Rights has generally recognized that the right of access to court has a non-absolute character.

Therefore, some restrictions or limitations may be imposed, provided that they observe the requirements of legitimate scope and proportionality. Among the possible limitations, the ECtHR also included restrictions of a financial nature, such as the payment of certain taxes when lodging an action to court. In Romania, the tax levied on claims and requests filed with courts is referred to as judicial stamp duty and failure to pay normally results into the annulment of the action brought to court. Although these taxes are extensively regulated by national legislation and have become habitual, in certain circumstances, this particular mechanism impairs the very right of access to court.

To this end, the following article addresses the issue of compatibility between judicial stamp duty and the right of access to court and attempts to find solutions for the mitigation of the negative effect of financial limitations on the right to a tribunal. As such, the article contains a brief presentation of national legislation on judicial stamp duty and an extensive analysis of the right of access to court by means of review of constitutional provisions, the conditions imposed by article 6, para.1 of the ECHR and notably relevant case law.  

Key words: judicial stamp duty, the right of access to court, compatibility, legitimate scope, proportionality.

Cuvinte-cheie: taxă judiciară de timbru, drept de acces la justiţie, compatibilitate, scop legitim, proporţionalitate.

 

 

 

•1.      Consideraţii introductive

Chestiunea taxelor judiciare de timbru este, în aparenţă, una banală. Taxele de timbru se datorează în legătură cu activitatea instanţelor de judecată şi reprezintă, alături de celelalte taxe şi impozite, venituri bugetare. Până aici, nimic ieşit din comun. Însă, în momentul în care o cerere în justiţie este anulată din pricina neplăţii sumei stabilite ca taxă judiciară de timbru se poate pune problema încălcării unui principiu imanent al oricărui stat de drept: accesul liber la justiţie. Prin urmare, acest subiect nu preocupă doar sfera dreptului financiar, ci prezintă în mod evident legături cu cel puţin alte două domenii juridice: dreptul procesual civil şi dreptul constituţional. Mai mult, în măsura în care se analizează compatibilitatea unor asemenea taxe cu dreptul de acces la justiţie, se iau în considerare o serie de instrumente internaţionale, dintre care cel mai relevant este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).[1] În acest sens, se poate afirma că problema taxelor judiciare de timbru interesează şi din punct de vedere al normelor internaţionale supralegislative ce privesc domeniul drepturilor omului.

Aşadar, deşi materia taxelor judiciare de timbru nu este una dintre cele mai controversate probleme de drept, în contextul actual al unui sistem juridic mult prea preocupat de fiscalitate şi de litera legii, reprezintă o chestiune ce merită studiată, în special sub aspectul compatibilităţii cu dreptul de acces la justiţie. În consecinţă, acest articol îşi propune o analiză a conţinutului dreptului de acces la justiţie, astfel cum este consacrat în art. 21 al Constituţiei României şi în art. 6, para. 1 al C.E.D.O., prin prisma prevederilor privind taxele judiciare de timbru şi a situaţiilor concrete în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a determinat că obligaţia de plată a unei taxe judiciare de timbru a fost, pentru justiţiabilii în cauză, un adevărat impediment, deposedându-i de dreptul şi de posibilitatea recunoscută oricărei persoane de a introduce o acţiune în justiţie.

•2.      Aspecte generale privind taxele judiciare de timbru

În vederea realizării obiectivului acestui articol, anume acela de a stabili dacă taxele judiciare de timbru sunt sau nu compatibile cu dreptul de acces la justiţie, se impune în primul rând o trecere în revistă a câtorva chestiuni relevante cu privire la aceste taxe. Din raţiuni ce ţin în esenţă de economia textului, referile vor privi, pe scurt, următoarele aspecte: noţiune; obiect; mod de stabilire; caracter anticipat şi sancţiune pentru neplată.

•a)      Noţiune

Art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru precizează că „acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute de prezenta lege şi se taxează diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege".

Aşadar, taxele judiciare de timbru se datorează pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţe ca singure organe de stat abilitate prin lege să înfăptuiască justiţia, pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti ca organ al administraţiei publice centrale care contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar şi la asigurarea condiţiilor înfăptuirii justiţiei ca serviciu public, precum şi pentru cererile adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în domeniile date în competenţa sa.

•b)      Obiectul taxelor judiciare de timbru

A pune în mişcare o acţiune civilă presupune iniţiativa celui care va avea calitatea de reclamant, printr-o cerere introductivă de instanţă. Potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă mai multe elemente, printre care se numără şi stabilirea ,,obiectului cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, când preţuirea este cu putinţă".[2] Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, obiectul trebuind să fie licit, posibil şi determinat sau determinabil.[3] În legătură cu cea din urmă cerinţă, se impune precizarea că este nevoie de o determinare cât mai exactă cu putinţă a obiectului cererii de chemare în judecată deoarece acest reper are multe semnificaţii, dintre care, cea mai importantă, în sensul acestui articol, se referă la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este cel care determină un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru.[4]

În consecinţă, obiectul impozabil este reprezentat de dreptul subiectiv dedus judecăţii, care, aşa cum tocmai am menţionat, trebuie derivat din petitul cererii sau al acţiunii şi din economia actului în sine, constituind, în fapt, acele probleme asupra cărora judecătorul trebuie să se pronunţe prin hotărâre.[5]

•c)      Stabilirea taxei judiciare de timbru

Taxele judiciare de timbru sunt stabilite în mod diferenţiat de lege, după cum obiectul cererii sau al acţiunii este sau nu evaluabil în bani. Astfel, acţiunile şi cererile sunt împărţite în trei categorii, după modul de taxare, existând cele evaluabile în bani, cele neevaluabile pecuniar, precum şi cele pentru care legea prevede un regim distinct de taxare.[6]

Pentru cererile şi acţiunile evaluabile în bani, taxa se calculează pe baza unui tarif de impunere ce se constituie într-o cotă fixă şi o cotă procentuală, stabilite în funcţie de valoare,[7] iar pentru cererile şi acţiunile cu un conţinut nepatrimonial, se determină prin aplicarea unei sume fixe, dar diferite, în funcţie de complexitatea obiectului acestora.[8] Cererile pentru exercitarea apelului şi recursului sunt supuse unei taxe de timbru egală cu jumătate din cuantumul taxei percepute pentru acţiunea la prima instanţă, indiferent de conţinutul  lor patrimonial sau nepatrimonial.

Taxa de timbru aferentă cererilor în justiţie se determină, în toate cazurile, de instanţa competentă să judece cauza. Criteriul pe care instanţa îl foloseşte pentru a stabili încadrarea în tarif şi mărimea taxei este natura cererii, aşa cum reiese din redactarea ei, iar valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acţiune sau cerere.[9] În cazul în care această valoare este considerată de instanţă ca fiind derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice elaborate în acest sens de către Ministerul Finanţelor, prin expertiză, dispusă din oficiu sau la cererea oricărei părţi, taxa calculându-se la valoarea stabilită ulterior prin expertiză.[10]

•d)      Caracterul anticipat şi sancţiunea neplăţii taxei judiciare de timbru

Potrivit art. 20, alin. 1 din Legea nr. 146/1997, ,,taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat". De asemenea, în art. 35 din Normele metodologice pentru aplicarea legii privind taxele judicare de timbru se face precizarea că prin noţiunea de anticipat se înţelege ,,înainte de primirea, efectuarea sau eliberarea actelor taxabile sau înainte de prestarea serviciilor''. Aşadar, din prevederile legale se poate deduce că, neplătindu-se anticipat taxele de timbru, instanţa este obligată să nu primească cererile şi acţiunile ce îi sunt adresate, întrucât, în lipsa unei plăţi anticipate, nici serviciile solicitate nu pot fi prestate.[11]

Timbrarea cererii de chemare în judecată trebuie să se facă până la termenul stabilit, altminteri aceasta va fi anulată în conformitate cu art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, dispoziţii incidente şi în cazul neachitării timbrului judiciar.[12] Sancţiunea anulării este una procedurală, iar excepţia de netimbrare sau insuficientă timbrare, fiind o excepţie de ordine publică, poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, cu întâietate faţă de altele, deoarece constituie un fine de neprimire.[13]

Totuşi, este o astfel de sancţiune rezonabilă, sau ar fi fost indicat ca legiuitorul să stabilească o reglementare legală care să asigure respectarea cerinţei proporţionalităţii între caracterul şi natura pricinii, condiţia nerestricţionării accesului la justiţie şi gravitatea sancţiunii aplicate? Înainte de a răspunde la această întrebare, în vederea contextului deja conturat, este necesară analizarea dreptului de acces la justiţie, atât din punct de vedere al reglementărilor naţionale, cât şi în lumina art. 6, para. 1 al C.E.D.O., aşa cum a fost interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

•3.      Sfera şi conţinutul dreptului de acces la justiţie

În literatura de specialitate,[14] vorbindu-se despre liberul acces la justiţie, s-a cristalizat opinia conform căreia accesul la justiţie asigură persoanelor atât facultatea nestânjenită de a introduce, după libera apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, cât şi obligaţia corelativă, pentru tribunalul competent, de a se pronunţa în fond asupra unei astfel de acţiuni şi, în consecinţă, să o admită sau să o respingă.

Ideea că accesul la justiţie implică obligaţia corelativă a instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra fondului cauzei reiese şi din faptul că, atât art. 10 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 14 al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul persoanelor la un proces echitabil. Un proces poate fi considerat echitabil atunci când, instanţa judecătorească, sesizată printr-o acţiune, procedează la abordarea ei în fond şi o soluţionează ţinând seama de susţinerile părţilor şi de probele prezentate de acestea.[15]

Totuşi, regula evidenţiată suferă un număr de excepţii ca urmare a faptului că există anumite împrejurări ce indică încă din primul moment al declanşării procesului că acţiunea reclamantului nu va putea fi admisă. Aşadar, se pot stabili, şi inevitabil se stabilesc, anumite  condiţii pentru sesizarea instanţei,[16] condiţii a căror neîndeplinire poate fi constatată de instanţa judecătorească competentă, fără a mai fi necesar ca aceasta să treacă la verificarea temeiniciei dreptului invocat în acţiune.[17] Tocmai pentru că liberului acces la justiţie, în accepţiunea sa de drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei competente de a soluţiona în fond litigiul cu care a fost sesizată, îi pot fi opuse anumite condiţii prealabile de admitere a acţiunii, el nu poate fi considerat ca fiind un drept absolut.[18]

La nivelul legislaţiei naţionale există, la această oră, două norme care garantează dreptul de acces la justiţie: art. 21 din Constituţia României şi art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text care face parte din dreptul intern odată cu ratificarea sa de către Parlament. În cele ce urmează, le voi trata, în linii mari, pe amândouă.

 

•a)      Dreptul de acces la justiţie în contextul art. 21 din Constituţia României

Accesul la justiţie beneficiază, aproape peste tot în Europa, de o valoare constituţională, fiind prevăzut, alături de alte drepturi şi libertăţi fundamentale, în legile supreme ale majorităţii statelor. În acest context, legea constituţională română consacră, la rândul ei, accesul liber la justiţie, nu numai ca drept fundamental recunoscut fiecărei persoane, dar, mai presus de toate, ca principiu imanent al sistemului de garanţii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.[19] 

Astfel, potrivit art. 21 din Constituţie, ,,(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Prin urmare, în conformitate cu legea supremă, liberul acces la justiţie se analizează ca o facultate de voinţă recunoscută şi garantată persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti în vederea soluţionării în fond a litigiilor lor, facultate căreia îi corespunde obligaţia acestor organe de a desfăşura activitatea prevăzută de lege.[20] Termenii larg cuprinzători, utilizaţi de Constituţie pentru definirea liberului acces la justiţie duc totodată la presupunerea că acest drept ar fi unul absolut,[21] nefiind supus niciunei condiţii de exercitare, însă, aşa cum vom vedea în continuare, acesta are totuşi un caracter non-absolut.[22]

Mai mult, în doctrină s-a încercat fundamentarea unui principiu care să asigure realizarea în practică a regulii accesului liber la justiţie. Este vorba despre principiul gratuităţii justiţiei, care ar consta în aceea că părţile nu trebuie să plătească judecătorii care le soluţionează cauzele şi nici procurorii, grefierii ori executorii judecătoreşti, deoarece, în esenţă, toţi aceştia îndeplinesc un serviciu public, sunt funcţionari, salariaţi ai statului.[23]

Gratuitatea justiţiei nu este consacrată ca atare, şi, deşi unii autori consideră că acest principiu este neîndoielnic real,[24] sunt de părere că, atâta timp cât mijloacele procesuale folosite pentru a ajunge la soluţionarea litigiului sunt de cele mai multe ori oneroase, nu putem vorbi despre o justiţie gratuită. Într-adevăr, există anumite situaţii care par să legitimeze un astfel de principiu: sumele avansate de către una dintre părţile procesului pot fi restituite, în tot sau parţial, de către partea care cade în pretenţii, sub forma cheltuielilor de judecată;[25] prin lege sunt reglementate unele privilegii, anume scutiri de la plata taxelor judiciare de timbru, reducerea acestora, absolvirea unor categorii de cereri de obligaţia timbrării ori restitituirea în întregime sau în parte a taxei de timbru.[26] Totuşi, deşi în practică există astfel de posibilităţi, consider că acestea nu reuşesc decât să atenueze în anumite circumstanţe consecinţele nefaste ale caracterului adesea oneros al dreptului la o instanţă, nicidecum să ridice gratuitatea justiţiei la nivel de principiu ce guvernează procesul civil.

Chestiunea taxelor judiciare de timbru a fost dezbătută în literatura juridică[27] pornindu-se de la ideea gratuităţii justiţiei, până la suportarea acestor taxe de către cei care recurg la serviciile justiţei sau de către toţi contribuabilii.[28] De asemenea, s-a susţinut că taxele judiciare de timbru sunt necesare pentru a-i stăvili pe aceia care se adresează justiţiei fără un temei anume, sau că taxele de timbru sunt o sancţiune pecuniară, prin aceea că persoana care pierde procesul suportă cheltuielile de judecată, deci şi taxele judiciare de timbru. În plus, s-a afirmat că, făcând parte din impozitul pe justiţie, taxele de timbru sunt o necesitate publică, deoarece, atâta vreme cât justiţia este o sarcină a statului, şi statul este în drept a percepe impozitele sau taxele pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.[29] Cu toate că nu s-a ajuns la un consens cu privire la felul în care ar trebui reglementate taxele judiciare de timbru, s-a atras atenţia asupra faptului că stabilirea taxelor judiciare de timbru trebuie să se facă cu deosebită atenţie, deoarece taxele prea mari transformă justiţia într-un adevărat lux, inaccesibil celor lipsiţi de mijloace materiale.[30]

•b)      Dreptul de acces la justiţie în contextul art. 6, para. 1 al C.E.D.O.

Consacrând dreptul la un proces echitabil, art. 6, para.1 al C.E.D.O. prevede următoarele: ,,Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".Deşi la prima vedere această dispoziţie pare a consacra doar garanţii de natură procedurală menite să asigure soluţionarea justă a cauzei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea Golder c. Marea Britanie,că art. 6 nu se limitează doar la recunoaşterea acestui drept în privinţa proceselor aflate în curs de judecare, ci instituie un drept material efectiv, şi anume, acela de acces la o instanţă.[31]

În aceeaşi hotărâre, Curtea a arătat că ,,pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu, în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile indivizilor".[32] Subliniind caracterul non-absolut al dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a mai precizat că limitările care îl afectează nu sunt altceva decât aplicaţii particulare ale unor restrângeri caracteristice pentru orice alte tipuri de drepturi subiective.[33] Astfel, ca orice altă libertate, şi dreptul de liber acces la justiţie poate suferi limitări din partea puterii de stat, cu scopul salvgardării altor interese, fiind de neconceput ca statele să fie obligate să permită un acces la justiţie necondiţionat de anumite aspecte de formă ori de fond. Mai mult, existenţa unor limitări derivă în mod natural din exercitarea dreptului în cauză, ca atare, ea este recunoscută atât în jurisprudenţa europeană cât şi în cea internă.[34]

Totuşi, limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. În primul rând, ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze însăşi substanţa dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.[35] Conform principiului proporţionalităţii, atunci când un stat condiţionează sau limitează anumite drepturi individuale, trebuie să creeze un echilibru concret între interesele generale ale comunităţii şi obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor, iar un astfel de echilibru nu poate fi atins dacă dreptul persoanei în cauză a fost viciat într-un mod excesiv ori disproporţionat în urma intervenţiei statului.[36]

În plus, dacă dreptul de acces la justiţie poate da naştere anumitor limitări implicit admise, atunci statelor trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere a măsurilor concrete pe care le iau pentru a reglementa problema accesului la o instanţă. Marja de apreciere presupune că organelor legislative şi judiciare ale unui stat le este permis să interpreteze normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în principiu, deoarece, într-o societate democratică, organele de stat sunt în general considerate a fi într-o mai bună poziţie decât judecătorul internaţional atunci când vine vorba de aprecierea unor factori complecşi ori echilibrarea conflictelor între interesele publice şi private.[37] De asemenea, dată fiind apartenenţa dreptului de acces la justiţie sferei principiilor de jus cogens din dreptul internaţional, marja de apreciere permisă statelor va fi mai redusă decât în alte domenii reglementate de Convenţie.[38]

Prin urmare, statele pot să impună anumite condiţii şi limitări[39] pentru introducerea unei acţiuni judecătoreşti. În general, acestea sunt condiţii de formă, condiţii privind termenele, condiţii cu privire la plata unor taxe de timbru ori alte sume de bani necesare deschiderii procedurii, condiţii relative la existenţa unor imunităţi de jurisdicţie, condiţii cu privire la obligativitatea unor proceduri prealabile, şi altele.[40] În secţiunea următoare voi analiza dreptul de acces la justiţie prin prisma condiţiei ce se referă la obligaţia plăţii taxelor judiciare de timbru, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

•4.      Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia taxelor judiciare de timbru

Curtea Constituţională a fost sesizată cu numeroase excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, considerată neconstituţională pentru că, prin excesivitatea cuantumului acestei taxe, este limitat liberul acces la justiţie. Curtea a respins în mod ferm excepţiile de neconstituţionalitate invocate în legătură cu prevederile Legii nr. 146/1997, concluzionând că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor sale, dar că aceasta nu înseamnă nicidecum că accesul la justiţie ar trebui să fie gratuit.[41]

De asemenea, conform Curţii Constituţionale, regula o constituie timbrarea acţiunilor în justiţie, iar excepţiile sunt posibile doar în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.[42] Între considerentele soluţiilor constante de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, între altele, faptul că, ,,întrucât legea fundamentală nu prevede gratuitatea justiţiei, legiuitorul e liber să stabilească taxe judiciare de timbru, acoperind pe calea aceasta o parte din cheltuielile efectuate pentru funcţionarea serviciului public al justiţiei, obligaţie impusă de altfel de art. 56 alin. 1 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii au obligaţia să contribuie‚ prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice".[43]

În literatura de specialitate[44] s-a criticat linia de argumentare adoptată de Curtea Constituţională, deoarece aceasta ar induce concluzia potrivit căreia taxele judiciare de timbru reprezintă un impozit pe justiţie. De fapt, partea care a adresat cererea instanţei doar avansează cheltuielile de judecată în care este inclusă şi taxa de timbru, urmând ca apoi, pe baza art. 274 alin. 1 C. proc. civ., cel aflat în culpă procesuală, să cadă în pretenţii. Într-adevăr, acesta este un mod specific de angajare a răspunderii, în aplicarea principiului general de răspundere consacrat de art. 998 din C. civ., însă, atâta timp cât una dintre părţi, indiferent care, achită sumele ce s-au constituit sub forma taxelor judiciare de timbru, înseamnă că în practică există, aşa cum susţine instanţa constituţională, o taxă pe justiţie.[45]

•5.      Jurisprudenţa C.E.D.O. în materia taxelor judiciare de timbru

După cum am văzut, Curtea Constituţională a României a consacrat în cuprinsul deciziilor sale regula timbrării acţiunilor în justiţie, argumentând că dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, putând fi supus unor limitări chiar de natură fiscală. Într-adevăr, accesibilitatea justiţiei nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia, condiţia privind plata unei taxe judiciare de timbru fiind acceptată îndeosebi deoarece vizează un serviciu prestat de către stat.

Deşi, în principiu, soluţiile Curţii Constituţionale nu pot fi contestate, în spiritul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune, totuşi, o observaţie. Astfel, chiar dacă instanţa de la Strasbourg admite dreptul statului de a institui anumite condiţii pentru sesizarea unei instanţe, inclusiv plata unei taxe de timbru, aceasta verifică întotdeauna în ce măsură aceste condiţii sunt rezonabile.[46]

În acest context, poate fi notat faptul că judecătorii Curţii Constituţionale nu s-au preocupat niciodată cu verificarea rezonabilităţii sumelor ce trebuie plătite, în condiţiile în care o taxă de timbru exorbitantă poate ridica serioase probleme sub aspectul accesului liber la justiţie. Per a contrario, Curtea europeană a verificat, în toate cauzele ce i-au fost supuse spre soluţionare, dacă limitările aplicate nu au restrâns dreptul de acces al persoanei la o instanţă într-o manieră sau într-o măsură în care acesta să fie atins chiar în substanţa sa.[47] Altfel spus, limitările de natură financiară se conciliază cu prevederile art. 6, para. 1 al Convenţiei doar în măsura în care acestea vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta.[48]

În legătură cu scopul legitim urmărit prin instituirea taxelor judiciare de timbru, Curtea de la Strasbourg a considerat că, în principiu, acestea vizează buna administrare a justiţiei şi au ca obiectiv atât descurajarea justiţiabililor de a formula cereri abuzive, cât şi asigurarea de fonduri pentru funcţionarea justiţiei.[49]

Pe de altă parte, principiul proporţionalităţii impune considerarea unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi obligaţia de a proteja drepturile fundamentale ale omului. Altfel spus, este nevoie de o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim ce se doreşte a fi realizat.[50]

Pentru aprecierea proporţionalităţii restricţiei ce se referă la stabilirea unor taxe judiciare de timbru, Curtea de la Strasbourg are în vedere un număr de factori: cuantumul sumei ce trebuie plătită de reclamant raportată la veniturile sale; stadiul procesual în care intervine restricţia; garanţiile procedurale de care se bucură reclamantul; miza procesului; scopul în care este impusă; claritatea şi previzibilitatea stabilirii şi achitării taxelor.[51] În continuare, în lumina hotărârilor pronunţate împotriva României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, voi face referire, în mod distinct, la fiecare dintre aceşti factori.

•a)      Cuantumul sumei ce trebuie achitată ca şi taxă judiciară de timbru

În cauzele aduse împotriva României, factorul invocat cel mai adesea pentru examinarea efectivităţii accesului la justiţie a fost cuantumul taxei judiciare de timbru, raportat la veniturile reclamantului.[52] În esenţă, în majoritatea acestor hotărâri, Curtea europeană a afirmat că sistemul român este contrar art. 6, para. 1 al Convenţiei, deoarece cuantumul taxei judiciare de timbru este determinat prin aplicarea unui procent la valoarea litigiului, fără a ţine seama de situaţia particulară a reclamantului sau de veniturile acestuia.[53]

•a)      Stadiul procesual în care intervine limitarea

Analizând cauzele în care s-a stabilit o încălcare a dreptului de acces la justiţie din pricina limitărilor de ordin financiar, se poate observa că stadiul procesual în care intervine o asemenea restricţionare prezintă o importanţă vădită în viziunea Curţii europene. În acest sens, Curtea  a apreciat că atât restrângerile intervenite în faţa primei instanţe[54] cât şi cele intervenite într-o cale de atac[55] pot reprezenta încălcări ale dreptului de acces la justiţie. Aşadar, se pot constitui într-o atingere a dreptului de acces la un tribunal nu doar restricţiile intervenite într-o fază iniţială a procesului, ce împiedică verificarea pe fond a acţiunii, ci şi cele intervenite în apel, după ce reclamantul beneficiase deja de un grad de jurisdicţie. Cu privire la acest aspect, Curtea a indicat faptul că acele state membre care au instituit instanţe de apel şi de recurs sunt obligate să asigure aceleaşi garanţii procedurale şi în căile de atac.

•b)      Garanţiile procedurale de care se bucură reclamantul

Cu privire la garanţiile procedurale de care trebuie să se bucure orice reclamant, instanţa europeană a indicat în câteva dintre hotărârile sale împotriva României o serie de lipsuri şi cu privire la acest aspect. Astfel, Curtea a apreciat că procedura prevăzută pentru contestarea cuantumului şi pentru solicitarea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru nu prezenta garanţiile cerute de art. 6, para. 1 al Convenţiei,[56] deoarece competenţa privind asistenţa judiciară aparţinea unei autorităţi administrative, anume Ministerul Finanţelor Publice, iar prin lege nu se prevedea o procedură de acordare a scutirilor, reducerilor, eşalonărilor sau amânărilor şi nici vreo cale de atac împotriva deciziilor Ministerului Finanţelor Publice. În acest context, autorităţile naţionale au remediat neajunsul constatat de instanţa europeană, iar prevederile legale actuale stabilesc că deciziile cu privire la asistenţa judiciară sunt de competenţa instanţelor de judecată, consacrând, în acelaşi timp, posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare împotriva unor astfel de decizii.[57]

De asemenea, în cuprinsul unora dintre hotărârile împotriva României, se menţionează şi faptul că instanţele interne nu s-au folosit îndeajuns de principiul rolului activ al judecătorului, cu precădere în ceea ce priveşte sarcina aprecierii elementelor de probă prezentate în vederea determinării capacităţii reclamanţilor de a plăti taxa de timbru[58] şi cea a informării reclamantului cu privire la consecinţele neplăţii taxei sau a faptului că acesta poate beneficia de o exonerare de la plata taxei judiciare de timbru.[59]

d) Miza procesului

În ceea ce priveşte aprecierea proporţionalităţii unei restricţii a dreptului de acces la justiţie prin prisma acelui criteriu ce se referă la miza procesului, în cauza Iordache c. România, Curtea de la Strasbourg a criticat faptul că instanţele naţionale nu au ţinut cont de natura acţiunii şi importanţa acesteia pentru reclamant, şi anume, în cazul de faţă, dorinţa reclamantului deţinut de a obţine un drept de vizită al minorului aflat în custodia mamei, apelul şi recursul introduse de acesta fiind anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru.

•e)      Scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru

În sfârşit, în legătură cu scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru, instanţa europeană a apreciat că restricţia dreptului de acces urmăreşte un scop legitim, vizând, în esenţă, buna administrare a justiţiei.[60] Mai mult, în ceea ce priveşte problema clarităţii şi previzibilităţii stabilirii şi achitării taxelor, s-a admis faptul că dreptul naţional român prevede cu claritate ipotezele în care este datorată taxa de timbru, modalităţile sale de calcul şi consecinţele în caz de neplată, reclamantul putându-se aştepta, în mod rezonabil, ca aceste reguli să fie aplicate.[61]

•6.      Propuneri de lege ferenda

Considerând principalele probleme relevate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se poate accepta ideea că materia taxelor judiciare de timbru trebuie reformată în aşa fel încât să asigure accesul efectiv la o instanţă.[62] Pentru un asemenea demers trebuie considerate, în primul rând, criteriile de apreciere stabilite de instanţa de la Strasbourg prin hotărârile în care s-a pronunţat împotriva României. În acest sens, pentru a obţine un sistem ce corespunde pe deplin cerinţelor impuse de art. 6, para. 1 al Convenţiei, pot fi avute în vedere mai multe soluţii, pe care le voi evidenţia în cele ce urmează.[63]

•a)      Stabilirea unui plafon maxim al taxelor judiciare de timbru

Prin stabilirea unei limite maxime a taxelor de timbru, s-ar putea evita situaţiile în care, datorită unei valori extrem de ridicate a obiectului litigiului, reclamantul ar fi pus în situaţia de a plăti o taxă de timbru exorbitantă, calculată prin aplicarea unui procent din valoarea litigiului. În acest context, pot fi amintite modele legislative din Lituania ori din Germania. Astfel, dacă în Lituania există un plafon maxim al taxei de timbru, ce nu poate fi depăşit în nicio circumstanţă,[64] în Germania, taxele judiciare de timbru pentru cererile evaluabile în bani sunt stabilite pe praguri valorice şi taxe fixe.[65]

•b)      Raportarea nivelului taxelor de timbru la veniturile efective ale justiţiabililor

În acest sens, sunt de părere că instanţele de judecată competente să stabilească taxa de timbru în litigiile ce le sunt supuse spre soluţionare trebuie să ţină cont de situaţia personală a reclamantului, ori altfel spus, trebuie să aibă în vedere veniturile materiale efective de care acesta dispune. Pentru atingerea unui asemenea obiectiv, se poate impune regula ca taxa de timbru să nu depăşească un anumit procent din veniturile realizate de justiţiabil într-o perioadă determinată de timp. De altfel, la un nivel mai general, consider că legiuitorul ar trebuie să aibă în vedere şi posibilităţile materiale reale de care dispun cetăţenii României.[66]

•a)      Posibilitatea de a se trece la judecată fără plata taxelor judiciare de timbru

O asemenea soluţie presupune ca preşedintele instanţei ce judecă litigiul să fie abilitat în a decide că se poate proceda la judecată, chiar şi în absenţa plăţii sumei stabilite ca taxă de timbru, deoarece justiţiabilul nu poate suporta taxa de timbru. Pentru o astfel de apreciere, se pot lua în considerare natura şi şansele de succes ale acţiunii reclamantului.[67]

•b)      Achitarea taxelor de timbru la finalul procedurii

Având în vedere faptul că legislaţia naţională prevede principiul culpei procesuale, soluţia achitării ulterioare a taxelor de timbru se prezintă ca fiind relativ uşor de pus în practică. Astfel, niciuna dintre părţi nu va avansa cheltuielile judiciare, urmând ca acestea să fie suportate, la sfârşitul demersurilor procesuale, de partea care a căzut în pretenţii. De altfel, o atare soluţie este prevăzută şi în legislaţia Finlandei, taxele plătindu-se doar la sfârşitul procesului.[68]

•c)      Instituirea gratuităţii procedurilor judiciare civile

În Franţa, prin Legea nr. 77/1468 din 30 decembrie 1977, s-a instituit gratuitatea acţiunilor în justiţie în faţa instanţelor civile şi administrative, iar în Spania şi Suedia, procedurile judiciare sunt de asemenea gratuite.[69] Totuşi, consider că, în privinţa materiei taxelor judiciare de timbru, sunt mai potrivite soluţiile de mijloc, moderate, care presupun modificarea legislaţiei în conformitate cu cerinţele impuse de Convenţia europeană şi de instanţa de la Strasbourg, deoarece, aşa cum însăşi Curtea a admis, taxele judiciare de timbru au, în principiu, un scop legitim, şi anume, buna administrare a justiţiei.

•7.      Concluzii

Taxele judiciare de timbru beneficiază de o reglementare legislativă complexă şi nuanţată. În general, instanţele naţionale, aflate în faţa unor cereri ori acţiuni în privinţa cărora se solicită taxă de timbru, interpretează şi aplică legislaţia în materie într-o manieră extrem de riguroasă. Ca atare, în practica judiciară, nu puţine au fost situaţiile în care justiţiabilii nu au putut beneficia de examinarea pe fond a acţiunii pe care au dedus-o judecăţii din cauza neîndeplinirii condiţiei prealabile şi obligatorii a plăţii taxei de timbru solicitate pentru serviciile prestate. Într-un asemenea context, s-a pus problema efectivităţii dreptului de acces la justiţie.

Accesul la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic, fiind consacrat atât la nivel constituţional, cât şi într-un număr important de instrumente internaţionale şi se traduce prin facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând astfel şi obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă, să soluţioneze aceste acţiuni. Totuşi, dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, el putând fi supus unor condiţionări, însă doar în măsura în care esenţa sa nu este înfrântă, adică, numai şi numai în acele situaţii în care o atare restrângere urmăreşte un scop legitim şi este proporţională cu acesta.

La începutul acestei lucrări am afirmat că obiectivul demersului meu este acela de a stabili dacă taxele judiciare de timbru sunt compatibile cu dreptul de acces la justiţie. În urma analizării tuturor circumstanţelor relevante: legislaţie naţională, legislaţie internaţională şi jurisprudenţă, concluzia la care am ajuns nu este una neechivocă.

În ceea ce mă priveşte, accesul la justiţie poate fi supus unor limitări, fie şi acestea de natură financiară. Aşadar, sunt de părere că, în mod abstract, dreptul de acces la un tribunal este compatibil cu instituirea de taxe judiciare de timbru. Totuşi, jurisprudenţa Curţii europene a relevat că o atare compatibilitate devine discutabilă în momentul în care legislaţia privind taxele de timbru este aplicată în mod practic. Astfel, este evident faptul că legislaţia naţională privind taxele judiciare de timbru, deşi foarte complexă, nu prezintă suficiente garanţii procedurale în vederea asigurării efectivităţii dreptului de liber acces la o instanţă. Mai mult, înclinaţia excesivă spre fiscalitate şi lipsa orientării spre individ şi situaţia particulară a acestuia, cuplată cu rigurozitatea instanţelor naţionale în aplicarea prevederilor legale, a dus adesea la încălcarea flagrantă a acelui drept care, în esenţă, constituie piatra de temelie a oricărui sistem juridic: accesul la un tribunal.

Prin urmare, sarcina de a armoniza practica judiciară cu principiile abstracte de drept revine atât legiuitorului, cât şi instanţelor naţionale. De aceea, consider că doar în urma unei reforme legislative ce va avea în vedere atât condiţiile impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi considerentele enumerate de către instanţa de la Strasbourg în pricinile contra României, se va putea vorbi despre o compatibilitate reală între dreptul la o instanţă şi taxele judiciare de timbru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, promoţia 2010, în prezent student masterand în Drept Internaţional Public la Universitatea Utrecht, Olanda; l.hamid@students.uu.nl.

[1] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la 4 noiembrie 1950 de 13 din cele 15 state membre ale Consiliului Europei, la acea dată, intrând în vigoare la 3 septembrie 1950.

[2] A se vedea art. 112, pct. 3, C. proc. civ.

[3] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 384.

[4] Ibidem.

[5] A. Cotuţiu, Unele aspecte referitoare la timbrarea acţiunilor şi cererilor introduse la instanţele judecătoreşti, în revista Dreptul, nr. 10/1999, p. 63.

[6] Potrivit art. 28 alin. 1 al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 173 din 29 iulie 1997,  modificată şi completată ulterior, Guvernul este împuternicit ca, în funcţie de rata inflaţiei, să actualizeze periodic taxele judiciare de timbru prevăzute de lege. De asemenea, trebuie menţionat faptul că, pe lângă cele trei categorii enumerate, potrivit art. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 146/1997 şi art. 24, 25 şi 26 din Normele metodologice, există anumite cereri şi acţiuni care sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

[7] Pentru modalitatea de calcul, a se vedea art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

[8] Idem, art. 3.

[9] C. Diaconu, Taxele judiciare de timbru, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,p. 19.

[10] Potrivit art. 3¹ din Legea nr. 146/1997 ,,(1) Cererile introduse la instanţele judecătoreşti, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează potrivit prevederilor art. 2 alin. (1), la valoarea imobilului.(2) Taxarea cererilor prevăzute la alin. (1) se face la valoarea imobilului declarat de părţi.În cazul în carevaloarea declarată de părţi este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camerele notarilor publici, taxarea cererilor se va face la această din urmă valoare.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi la taxarea cererilor în materie de moştenire.

(4) Instanţele de judecată vor solicita la începutul fiecărui an camerelor notarilor publici expertizele privind stabilirea valorilor orientative ale bunurilor imobile din circumscripţia teritorială a instanţei".  În legătură cu acest aspect, consider că, prin practicarea unor taxe judiciare de timbru impuse direct de Camera Notarilor Publici, prin evaluările stabilite de aceasta, fără cenzura instanţei şi a plătitorului de taxă, se ajunge atât la încălcarea  art. 124 alin. 3 din Constituţie, conform căruia ,,judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" cât şi la îngrădirea accesului liber la justiţie, care, într-o atare situaţie, poate presupune şi posibilitatea de a se determina de către instanţă valoarea la care urmează a fi stabilit timbrajul.

[11] În decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2001, publicată în M. Of., nr. 188 din 12 aprilie 2001, s-a afirmat, în acest sens, că prestarea serviciilor judiciare nu este gratuită.

[12] Potrivit prevederilor legale, ,,Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii", aşadar, suntem în prezenţa unei nulităţi necondiţionate, întrucât nu se pune problema vătămării procesuale.

[13] C. Diaconu, op. cit., p. 25.

[14] A se vedea T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7.

[15] În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. a II-a,  Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 87.

[16] Ibidem. Autorul susţine, pe bună dreptate, că astfel de condiţii sau limitări trebuie să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit şi să nu aducă atingere însăşi substanţei dreptului.

[17] T. Drăganu, op. cit., p. 9.

[18] Ibidem.

[19] A se vedea decizia Curţii Constituţionale, nr 64/1994, publicată în M. Of., nr. 177 din 12 iulie 1994.

[20] T. Drăganu, op.cit., p. 17.

[21] În filosofia drepturilor omului se face o delimitare între drepturi absolute şi drepturi relative. Astfel, potrivit acestei clasificări, drepturile relative sunt acele drepturi ce sunt incidente persoanelor ca membrii ai societăţii, pe când, cele absolute, se definesc printr-un sens primar, fiind drepturi de care fiecare individ este îndreptăţit să se bucure, atât în societate, cât şi în afara ei. În acest context, a se vedea W. Blackstone, J. F. Hargrave, J. L. Wendell, Commentaries on the Laws of England, vol. 1, Ed. Harper & Brothers, New York, 1850, p. 122-123.

[22] T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului de liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, în revista Pandectele Române, nr. 4/2004, p. 113.

[23] V. Pătulea, Natura şi regimul juridic al taxei judiciare de timbru, raportate la principiul constituţional al egalităţii în faţa justiţiei, în revista Dreptul, nr. 3/ 2004, p. 78.

[24] I. Deleanu, op. cit., p. 29.

[25] Potrivit art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată au caracterul de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

[26] I. Deleanu, op. cit. p. 30.

[27] C. Diaconu, op. cit., p. 17-18.

[28] Într-o opinie, s-a sugerat că taxele judiciare de timbru ar trebui suportate nu doar de cei care recurg la serviciile justiţiei, adică justiţiabilii care beneficiază de aceste servicii, ci de toţi contribuabilii, deoarece cei care luptă pentru dreptul lor, luptă în acelaşi timp pentru securitatea generală. Pentru mai multe detalii, a se vedea V. Pătulea, op. cit., p. 78.

[29] C. Diaconu, op. cit., p. 18.

[30] Ibidem.

[31] D. Micu, Garantarea Drepturilor Omului, Ed. All Beckk, Bucureşti, 1998, p.72.

[32] C.E.D.O., hotărârea Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975.

[33] Ibidem.

[34] R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 153.

[35] Ibidem. În acest sens, trebuie amintite şi prevederile art. 53 (2) din Constituţia României, conform cărora ,,Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii".

[36] C.E.D.O., hotărârea James şi alţii c. Marea Britanie din 21 februarie 1986.

[37] M. Sepúlveda, G. D. Guǒmundsdóttir, C. Chamoun, W. J. M van Genugten, Human Rights. Reference Handbook, ediţia a IV a, Ed. The Icelandic Human Rights Centre, Reykjavik, 2009, p. 145.

[38] Ibidem. De exemplu, în cazul dreptului la liberă exprimare, atunci când în cauză se ridică probleme de moralitate, un concept ce poate varia de la un stat la altul, Curtea de la Strasbourg va pemite o marjă de apreciere mult mai largă decât în acele situaţii care privesc anumite concepte asupra cărora exista o viziune europeană comună.

[39] Limitarea dreptului de acces la justiţie se poate face doar printr-o lege sau printr-un act asimilabil legii. Într-adevăr, potrivit art. 53 (1) din Constituţia României, ,,Exerciţiul unor drepturi şi libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".

[40] R. Chiriţă, op. cit. p. 259.

[41] În acest sens,  a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 30/1999, publicată în M. Of., nr. 178 din 26 aprilie 1999.  Curtea Constituţională a mai argumentat că în general, sumele ce se constituie în taxe de timbru fiind modice, accesul liber la justiţie nu este îngrădit. Totuşi, în vederea argumentului Curţii, consider că de cele mai multe ori, nu cuantumul sumei datorate cu titlu de taxă de timbru este cel care trebuie avut în vedere, ci circumstanţele concrete ale litigiului dedus judecăţii şi mai ales, posibilităţile materiale concrete ale părţii ce se vede obligată la plata taxelor judiciare de timbru.

[42] A se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 46/2010, publicată în M. Of., nr. 219 din 8 aprilie 2010.

[43] Pentru mai multe lămuriri, a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 499/2004, publicată în M. Of., nr. 99 din 31 ianuarie 2005 şi nr. 42/2005, publicată în M. Of., nr. 206 din 10 martie 2005.

[44] I. Deleanu, op. cit., p. 329.

[45] Curtea Constituţională, în decizia nr. 427/2006, publicată în M. Of., nr. 582 din 5 iulie 2006, s-a oprit şi la o altă explicaţie, anume că ,,justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti, să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora". Totuşi, argumentul Curţii îşi pierde raţiunea de a fi în situaţia în care cheltuielile sunt suportate de partea care cade în pretenţii.

[46] C.E.D.O., hotărârea Airey c. Irlanda din 9 octombrie  1979.

[47] C.E.D.O., hotărârea Kreuz c. Polonia din 19 iunie 2001; C.E.D.O., hotărârea Iorga c. România din 5 ianuarie 2007; C.E.D.O., hotărârea Adam c. România din 3 noiembrie 2009.

[48] A se vedea C.E.D.O., hotărârea Weissman c. România din 24 mai 2006; C.E.D.O., hotărârea V.M. c. Bulgaria din 8 iunie 2006; C.E.D.O., hotărârea Beian c. România din 7 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea Rusen c. România din 8 ianuarie 2009.

[49] C.E.D.O. hotărârea Rusen c. România din  8 ianuarie 2009. Totuşi, având în vedere faptul că în România sumele obţinute din taxele judiciare de timbru nu ajung direct la prestatorul servicilui taxabil, ci sunt colectate la bugetele locale, obţinerea de fonduri pentru funcţionarea sistemului juridic nu se poate înscrie în rândul obiectivelor impunerii unei taxe pe justiţie. Potrivit art. 295 alin. 11 lit. b) din Codul fiscal, taxele judiciare de timbru se constituie ca venituri la bugetele locale, însă, în opinia mea, raţiunea acestei reglementări este discutabilă în condiţiile în care taxele judiciare de timbru ar putea fi mai bine utilizate în scopul eficientei administrări a justiţiei, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele de ordin financiar, de natură să constituie garanţii ale autonomiei şi independenţei instanţelor, în situaţia în care s-ar constitui în venituri ale autorităţii judecătoreşti şi nu în venituri ale bugetelor locale. O astfel de soluţie mi se pare absolut pertinentă, în condiţiile în care aceste venituri ar fi mai apoi folosite pentru cheltuieli administrative, cheltuieli de procedură, publicaţii de specialitate sau cheltuieli de capital, precum renovarea sau construirea de sedii noi pentru instanţe şi parchete. Desigur, o atare finanţare poate fi atât integrală, cât şi parţială, altfel spus, se poate recurge la trecerea în întregime a taxelor judiciare de timbru de la bugetele locale la cele ale instanţelor judecătoreşti, cât şi la o trecere procentuală, în funcţie de nevoile concrete şi reale ale instanţelor de judecată. De asemenea, în  legătură cu acest aspect se mai poate pune problema utilităţii unei gestiuni directe a procesului de colectare a taxelor judiciare de timbru de către autoritatea judecătorească, în condiţiile în care aceasta ar exercita practic activităţi specifice puterii executive, încălcându-se astfel principiul constituţional al separării puterilor în stat. În acest sens, o soluţie de compromis ar putea fi reprezentată de trecerea sumelor ce se constituie în taxe de timbru de la bugetele locale, la bugetul Ministerului Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti, care conform unui program prestabilit, să folosească aceste sume în scopul finanţării activităţii instanţelor de judecată.

[50] M. Sepúlveda, G. D. Guǒmundsdóttir, C. Chamoun, W. J. M. van Genugten, op. cit., p. 144.

[51] D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO . Vol. I. Accesul la justiţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.45.

[52] C.E.D.O., hotărârea Weissman c. România din 24 mai 2006; C.E.D.O., hotărârea Iorga c. România din 25 ianuarie 2007; C.E.D.O., hotărârea Beian c. România din 7 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea Larco şi alţii c. România din 7 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea S.C. Marolux SRL şi Jacobs c. România, din 21 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea Nemeti c. România  din 1 aprilie 2008; C.E.D.O., hotărârea Rusen c. România din 8 ianuarie 2009.

[53] În scopul aprecierii cuantumului taxei, trebuie considerate circumstanţele particulare ale unei cauze, solvabilitatea reclamantului şi faza procesuală în care este impusă taxa respectivă constituindu-se în factori ce trebuie avuţi în vedere pentru a stabili dacă acesta s-a bucurat de dreptul de acces la justiţie sau dacă, din pricina cuantumului taxei, accesul la o instanţă a fost îngrădit atât de mult încât dreptul a fost atins chiar în esenţa sa. Pentru a determina dacă este vorba despre un cuantum ridicat al taxei, Curtea europeană foloseşte, în general, o dublă raportare: subiectivă şi obiectivă. Cu privire la aspectul subiectiv, instanţa europeană ţine cont de situaţia personală a reclamantului, raportând cuantumul taxei la veniturile lunare ale acestuia. De asemenea, în vederea aprecierii posibilităţii reale a reclamantului de a plăti suma respectivă, Curtea ia în considerare şi nevoile sale personale, sau a celor pe care îi are în întreţinere. Din punct de vedere obiectiv, testul proporţionalităţii implică, în mod inevitabil, şi compararea veniturilor reclamantului cu veniturile medii sau minime lunare, cum ar fi, de exemplu, salariul minim brut ori pensia medie (D. Bogdan, op. cit., pp. 45-48).

[54] C.E.D.O., hotărârea Weissman c. România din 24 mai 2006.

[55] C.E.D.O., hotărârea Iordache c. România din 14 octombrie 2008.

[56] C.E.D.O., hotărârea Iorga c. România din 25 ianuarie 2007; C.E.D.O., hotărârea Beian c. România din 7 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea S.C. Marolux SRL şi Jacobs c. România, din 21 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea Nemeti c. România  din 1 aprilie 2008;

[57] În acest sens, a se vedea art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2008,  publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

[58] C.E.D.O., hotărârea Rusen c. România din 8 ianuarie 2009.

[59] C.E.D.O., hotărârea Iordache c. România din 14 octombrie 2008.

[60] C.E.D.O., hotărârea Weissman c. România din 8 ianuarie 2009.

[61] C.E.D.O., hotărârea Iorga c. România din  25 ianuarie 2007.

[62] De altfel, în C.E.D.O., hotărârea Notar c. România din 20 aprilie 2004, Guvernul s-a angajat ,,să iniţieze un proces de reformă a legislaţiei în materia taxelor judiciare de timbru".

[63] Pentru soluţii în vederea reformării sistemului taxelor judiciare de timbru, a se vedea M. Ş. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 368.

[64] A se vedea I. Deleanu, op. cit., p 329.

[65] De exemplu, în cazul unui litigiu evaluabil la 10.000 de euro, se va plăti o taxă fixă de 196 de euro.

[66] În acest context, poate fi avut în vedere principiul constituţional consacrat în art. 52 alin. (2) al legii supreme, şi anume, justa aşezare a sarcinilor fiscale. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională, în decizia nr. 3/1994, publicată în M. Of., nr. 145 din 8 iunie 1994, a afirmat că ,,fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, echitabilă, rezonabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni".

[67] Din acest punct de vedere este relevant şi principiul rolului activ al judecătorului, care, conform C.E.D.O., hotărârea Rusen c. România din 8 ianuarie 2009, ar trebui să fie pus mai des în practică.

[68] I. Deleanu, op. cit., p. 329.

[69] Ibidem.

« Back