Numărul 1 / 2011

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

 

PRIVATIZAREA BUNURILOR DEVENITE PROPRIETATEA STATULUI PRIN NAŢIONALIZARE (UN COMENTARIU AL HOTĂRÂRII MARIA ATANASIU C. ROMÂNIA PRONUNŢATĂ DE CEDO)[1]

 

Radu Chiriţă*

 

 

Abstract. The Privatization of the Nationalized Public Properties (commentary on Maria Atanasiu vs. Romania). With the occasion of passing the Maria Atanasiu Judgment, the European Court of Human Rights underlined the existence of a structural shortcoming in Romania whereas the issue of handing back of nationalized properties in the communist period is concerned. The noted deficiency occurred because of the inefficient and incoherent legislation in this area that led to major uncertainties regarding the solutions given by the authorities to the former owners for their claims. Through the judgment passed on behalf of article 46 in the Convention, the Court set out an obligation for Romania. Namely, the Court clearly stated that Romania must carry out a wide process of passing public goods into private ownership in 18 months, in order to finally end the refunding issue. This article firstly indicates the shortcomings of this judgment, namely the fact that by setting out an 18 months term, the Court did nothing else but prologue the waiting for a large number of people who have received nothing so far. Secondly, the article offers a perspective for the interpretation of the judgment, giving the fact that the Romanian courts of law cannot from this point reject the owners' claims of their rights on behalf of the 18 months term. On the contrary, the courts must pass an efficient solution, on behalf of the Romanian fundamental law.

 

Cuvinte cheie: Curtea europeană a drepturilor omului, hotărâre pilot, imobile naţionalizate, Legea nr. 10/2001

Keywords: European Court of Human Rights, pilot judgment, nationalized properties, Act no. 10/2001

 

 

 

Text

La 12 octombrie 2010, Curtea europeană a drepturilor omului a pronunţat două hotărâri pilot cu prilejul judecării a două cauze privitoare la procesul de retrocedare a caselor naţionalizate din România, în afacerile Maria Atanasiu şi Smoleanu[2]. Hotărârea este cea mai importantă dintre hotărârile pronunţate la Strasbourg în cauzele româneşti, fiind pentru prima dată când Curtea europeană dă indicaţii destul de precise statului român, impunându-i nişte obligaţii certe pentru perioada următoare. Ele au ca obiect trecerea în proprietate privată a bunurilor obţinute de stat pe calea naţionalizării.

 

1. Hotărârea Curţii

Reclamantele sunt succesori ai proprietarilor unor bunuri imobile naţionalizate. 15. În baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, antecesoarea reclamantelor a solicitat comisiei locale pentru aplicarea acestei legi, restituirea imobilului. Cererea a rămas fără răspuns. Prin contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995, întreprinderea care administra imobilul a vândut locatarilor cele nouă apartamente din care era compus. Printr-o acţiune introdusă în noiembrie 1999, reclamantele au revendicat imobilul în fata jurisdicţiilor interne, pretinzând că naţionalizarea fusese ilegală. Printr-o hotărâre din 24 martie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea, iar ulterior reclamantele au obţinut restituirea tuturor apartamentelor din imobil, cu excepţia unuia dintre ele, care a făcut obiect al plângerii în faţa CEDO.

În 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicare a apartamentului, cerând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1996. În recurs, ICCJ a respins acţiunea ca inadmisibila. ICCJ a considerat că reclamantele au introdus acţiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că după aceasta dată ele nu mai puteau să ceară restituirea apartamentului în cauza decât în condiţiile şi conform procedurilor impuse de această nouă lege. Între timp, reclamantele formulaseră şi o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În lipsa unui răspuns în termenul legal, reclamantele au introdus, la 26 iulie 2002, o acţiune contra Primarului. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2003, Curtea de apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat Primarul să emită o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra notificării. În ciuda acestei hotărâri, procedura administrativă de despăgubire nu se finalizase la data judecării plângerii.

Invocând încălcarea dreptului lor de proprietate şi a dreptului de acces la justiţie, reclamantele au sesizat CEDO, care a admis plângerea. În raport de încălcarea dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a constatat o dublă încălcare a acestuia. Pe de o parte, Curtea a constatat că hotărârea instanţelor prin care Primarul era obligat să emită dispoziţia de restituire prin echivalent a rămas neexecutată, iar jurisprudenţa constantă a Curţii a stabilit că refuzul de pune în executare hotărâri judecătoreşti contravine dreptului de acces la justiţie. Pe de altă parte, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că avea posibilitatea de a uza de căile deschise de Legea nr. 10/2001. Or, Curtea a observat că reclamantele au uzat de aceste căi, fără succes, astfel încât respingerea ca inadmisibilă a acţiunii lor în revendicare este lipsită de orice justificare proporţională cu scopul vizat.

În raport de violarea dreptului de proprietate, Curtea constată că reclamantele nu au avut niciodată un drept de proprietate asupra apartamentului în discuţie, după data ratificării Convenţiei de către România, în condiţiile în care niciun act administrativ şi nicio hotărâre judecătorească nu au stabilit faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului. În schimb, Curtea a constatat că reclamantele aveau un drept cert de a primi despăgubiri pentru apartamentul în discuţie. Omisiunea statului de a plăti acele despăgubiri, fără a putea anticipa data la care statul îşi va executa obligaţia a fost socotită de Curte ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În plus, constatând că în situaţia reclamantelor se mai găsesc câteva mii sau zeci de mii de persoane, Curtea a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Convenţie, astfel că se impune pronunţarea unei hotărâri pilot. Potrivit acesteia, România are obligaţia ca în termen de 18 luni de la data pronunţării hotărârii să ia măsuri de ordin administrativ şi legislativ pentru a remedia efectele încălcării drepturilor fundamentale ale acestor persoane, prin instituirea unui sistem de retrocedare prin echivalent eficace. Curtea a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acţiune care vizează stabilirea unor termene obligatorii pentru ansamblul etapelor administrative. Curtea a afirmat că o asemenea măsura, sub condiţia să fie realistă şi dublată de un control jurisdicţional eficient, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficacităţii mecanismului de despăgubire. În acelaşi timp, Curtea a apreciat că alte exemple de bune practici şi măsuri de ajustare legislativă, care respectă principiile enunţate de Convenţie, oferite de alte state semnatare ale Convenţiei, ar putea constitui o sursă de inspiraţie pentru România. Curtea a considerat că revizuirea legislaţiei, care să conducă la nişte norme de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui dispoziţii sunt împărţite între mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Limitarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioada mai mare ar putea reprezenta de asemenea măsuri posibile pentru menţinerea unui just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al societăţi române.

 

2. Soluţiile ce se întrezăresc din hotărârea Curţii

Curtea a insistat pe larg în cuprinsul hotărârii sale pe ambiguităţile procedurii de retrocedare şi pe lipsa unei legislaţii coerente în materie, sugerând necesitatea unei noi legi care să eficientizeze sistemul. Personal, nu cred că legislaţia în materie a fost atât de neclară şi ambiguă pe cât sugerează judecătorii de la Strasbourg, chiar dacă dispoziţiile în cauză au fost cuprinse într-o sumedenie de legi, ordonanţe şi hotărâri. În realitate, în opinia mea, suma aceasta de norme juridice a avut un unic obiectiv: să amâne la nesfârşit procedura de retrocedare. Iniţial a lipsit voinţa politică pentru a retroceda rapid bunurile trecute fraudulos în posesia de fapt a statului, ulterior a lipsit capacitatea administrativă şi financiară de a demara şi finaliza un astfel de proces. Nu cred că o hotărâre pilot a CEDO va schimba ceva semnificativ din acest punct de vedere. Adoptarea unei noi legi în domeniu va necesita probabil reluarea procedurilor de la început. Stabilirea unor termene ferme pentru realizarea diverselor operaţiuni administrative ar putea fi o soluţie într-un stat în care astfel de termene se respectă. În condiţiile în care administraţia nu este niciodată sancţionată pentru depăşirea unor termene, altfel decât pe calea unor eventuale hotărâri judecătoreşti pe care oricum le ignoră, stabilirea unor astfel de termene este praf în ochi. Nu trebuie uitat că şi Legea nr. 10/2001 stabilea anumite termene, şi Legea nr. 18/1991, fără ca autorităţile administrative să fi fost deranjate de depăşirea cu ani de zile a acestora.

Limitarea despăgubirilor şi eşalonarea plăţii ar putea trece drept soluţii realiste în condiţiile în care statul pare secătuit din punct de vedere financiar, iar cele câteva sute de milioane de euro care ar trebui achitate ar atârna greu şi ar da naştere unor dezbateri politice dificile în condiţiile recentelor reduceri salariale şi ale pensiilor ori ale concedierilor din sistemul bugetar. Pe de altă parte însă, la o privire mai atentă, astfel de măsuri ar crea discriminări pe care Curtea de Strasbourg nu ar trebui să le accepte. Nu trebuie pierdut din vedere că o parte din foştii proprietari au obţinut retrocedarea în natură. Nu trebuie pierdut din vedere că o parte dintre cei care nu au putut beneficia de retrocedarea în natură au încasat contravaloare de piaţa a imobilului, fără nicio limitare şi fără nicio eşalonare pe o perioadă lungă sau foarte lungă în timp. Este vădit nejustificat ca cei care au fost victime ale unei a doua naţionalizări odată cu înstrăinarea imobilului ce le aparţine de drept să fie puşi într-o situaţie mai grea decât cei care au avut şansa ca statul să nu le vândă imobilul. În mod identic, după cum atât de frumos a explicat Curtea de Strasbourg în hotărârea Buchen şi alţii c. Cehia, stabilirea unui alt regim juridic pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, dar ale căror proceduri administrative sunt întârziate, este un act care contravine principiului interdicţiei discriminării, stabilit în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi în art. 16 din Constituţia română.

După părerea mea, statul român are obligaţia să rezolve rapid problema despăgubirilor, fără niciun fel de limitare a sumei sau eşalonare a plăţii. E adevărat că ar fi o povară asupra bugetului, dar nu trebuie uitat filmul rezumat al istoriei acestor bunuri. Ele au aparţinut unor persoane care au muncit o viaţă pentru ele. Statul român le-a luat în perioada comunistă folosind uneori forţa brută, alteori forţa brută cosmetizată în spatele unor norme juridice. Oricum ar fi, luarea unui bun al unei persoane este o formă de furt, care implică măcar obligaţia de a restitui lucrul însuşit pe nedrept. Poate că statul român va sărăci dacă va plăti despăgubiri tuturor persoanelor îndreptăţite, însă pierdem din vedere faptul că s-a şi îmbogăţit din aceste bunuri. Iar lipsa resurselor financiare nu poate constitui o scuză la peste 20 de ani de la data la care procedura de restituire trebuia demarată. De aceea, cred că foştii proprietari imobilelor naţionalizate s-au trezit odată cu hotărârea pilot a Curţii puşi în faţa unei duble nedreptăţi: aceea de a-şi vedea amânate speranţele cu încă 18 luni şi aceea de a anticipa restituirea unor despăgubiri limitate din punct de vedere al sumei şi la o dată care este mai greu de anticipat decât cea stabilită prin Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005.

 

3. Efectele hotărârilor CEDO asupra sistemul juridic român

Instanţa de contencios constituţional a precizat că „în urma ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acesta a devenit parte a dreptului intern şi se impune ca, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, să se aibă în vedere prevederile sale precum şi practica Curţii Europene în aplicarea şi interpre­tarea convenţiei menţionate"[3].

La un moment dat, însă, legiuitorul a încercat să modifice actuala stare a lucrurilor şi să oblige instanţele de judecată să acorde o atenţie sporită jurisprudenţei Curţii Europene prin introducerea unui nou motiv de recurs în anulare, atât în procedura penală, cât şi în materie civilă. Astfel, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre de condamnare a statului român, procurorul general putea solicita Curţii Supreme de Justiţie să caseze decizia judecătorească care a stat la baza plângerii introduse la Strasbourg. Ulterior, odată cu desfiinţarea recursului în anulare ca şi cale extraordinară de atac, dispoziţii asemănătoare au fost reglementate în cadrul prevederilor privind revizuirea. Potrivit dispoziţiilor procedurale, se poate cere, de către partea procesului, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti, în urma unei hotărâri a Curţii europene, prin care se constată faptul că acea hotărâre a instanţei române contravine drepturilor prevăzute în Convenţie.

În opinia mea, jurisprudenţa Curţii are un caracter obligatoriu pentru orice instanţă română, pentru mai multe raţiuni, pe care le voi prezenta pe larg. Înainte de aceasta, vreau însă să subliniez că întreaga doctrină română în materie afirmă exact acelaşi lucru, subliniind caracterul absolut obligatoriu al jurisprudenţei CEDO, indiferent dacă hotărârile în cauză sunt pronunţate contra României sau a altui stat european[4].

În primul rând, caracterul obligatoriu al jurisprudenţei CEDO rezultă din interpretarea art. 20 din Constituţie. Acesta obligă toate autorităţile române, în special instanţele de judecată, să aplice şi să interpreteze orice normă juridică de drept intern prin raportare la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de către statul român. Mai mult, în baza aceleiaşi dispoziţii, aceste tratate trebuie aplicate cu prioritate faţă de orice altă normă juridică internă. În consecinţă, dispoziţiile Convenţiei europene, ratificată de România în 1994, prevalează faţă de orice altă dispoziţie legală. Or, potrivit art. 32 din Convenţie, Curtea europeană este unicul interpret al Convenţiei. În consecinţă, combinând aceste dispoziţii, rezultă că orice hotărâre a CEDO se impune ca obligatorie oricărei instanţe române. Explicaţia este logică. În baza Constituţiei, instanţele române trebuie să aplice Convenţia cu prioritate faţă de o altă normă juridică. Pentru aceasta ele trebuie să interpreteze prevederile Convenţiei, însă, cum CEDO este unicul interpret al Convenţiei, instanţele române sunt ţinute de interpretarea dată acesteia oferită de către instanţa europeană în jurisprudenţa sa.

Tocmai de aceea, trebuie subliniat că şi Curtea Constituţională română aplică şi interpretează prevederile legii noastre fundamentale tot printr-o raportare permanentă la jurisprudenţa CEDO. Mai mult, există şi numeroase situaţii în care instanţa noastră constituţională a înţeles să îşi modifice propria jurisprudenţă anterioară, astfel încât să o pună în conformitate cu jurisprudenţa europeană în acea materie. De aici, nu poate rezulta decât faptul că dispoziţiile constituţionale române impun un efect obligatoriu al jurisprudenţei pronunţate de către Curtea Europeană.

Pe de altă parte, acest efect obligatoriu rezultă şi din prevederile art. 4081 C. proc. pen. care prevăd că, atunci când un judecător a pronunţat, cu rea-credinţă sau din neglijenţă, o hotărâre judecătorească care ulterior a fost sancţionată de către CEDO ca fiind contrară Convenţiei, statul are acţiune în regres împotriva acesteia pentru a recupera sumele de bani pe care statul a fost obligat să le plătească reclamantului în urma procedurii de la Strasbourg. Or, cât timp codul de procedură penală impune posibilitatea răspunderii unui magistrat pentru deciziile care contravin Convenţiei, nu se poate afirma decât că aceste prevederi acordă jurisprudenţei CEDO un efect obligatoriu. Atunci când CEDO are deja o jurisprudenţă stabilă, indiferent dacă hotărârile sunt pronunţate împotriva României sau a altui stat, ignorarea acesteia de către un magistrat român sesizat cu o problemă ce a fost deja judecată la Strasbourg în alte cauze asemănătoare nu se poate datora decât relei sale credinţe ori neglijenţei magistratului. Atunci când magistratul cunoaşte jurisprudenţa CEDO într-un domeniu şi refuză să o aplice în situaţiile deduse judecăţii sale, acesta riscă să fie supus unor sancţiuni pecuniare, astfel încât are obligaţia de a se conforma jurisprudenţei Curţii.

În fine, caracterul obligatoriu al jurisprudenţei CEDO rezultă inclusiv din dispoziţiile Convenţiei. Acestea stabilesc, în art. 19 şi art. 46 caracterul obligatoriu al jurisdicţiei Curţii. Or, câtă vreme România a ratificat Convenţia, ea şi-a asumat obligaţia ca, prin toate organele sale, să asigure respectarea prevederilor acesteia. În consecinţă, caracterul obligatoriu al jurisdicţiei Curţii, la care fac referire art. 19 şi art. 46 din Convenţie, obligă autorităţile oricărui stat ce a ratificat tratatul european să acorde deplină punere în practică a regulilor impuse în hotărârile CEDO.

De altfel, de multă vreme, în imensa parte a statelor europene această problemă nici măcar nu se mai pune, în condiţiile în care întreg aparatul judiciar acceptă, fără rezerve, supremaţia jurisprudenţei Curţii faţă de orice prevedere de drept intern[5]. O astfel de tendinţă de normalizare a raporturilor între jurisprudenţa internă şi cea europeană, precum şi de acceptare a rolului acesteia din urmă, ce prevalează asupra legislaţiei interne, se poate identifica, în ultimii ani, şi în România. Există instanţe care, în baza jurisprudenţei CEDO în materie, au refuzat să mai aplice anumite prevederi legale interne, în ideea asigurării rolului corect al jurisprudenţei CEDO în ierarhia izvoarelor de drept.

În consecinţă, cred că, fără putinţă de tăgadă, la acest moment, jurisprudenţa Curţii europene este obligatorie pentru orice agent al statului român şi pentru orice instanţă de judecată.

 

4. Consecinţele hotărârii Maria Atanasiu în dreptul român

De la pronunţarea acestei hotărâri s-au exprimat o sumă întreagă de idei cu privire la consecinţe în dreptul român ale acestei hotărâri[6]. Unele opinii au mers în sensul în care Curtea a extins aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi la alte situaţii decât cele existente anterior, incluzând în această noţiune şi dreptul de a încasa despăgubirile ori dreptul la restituire asupra unui bun naţionalizat ilegal[7]. Cred că discuţia este inutilă dacă ne raportăm la dreptul intern, în condiţiile în care legislaţia internă stabileşte cu certitudine existenţa unui drept la restituire a foştilor proprietari ori succesorii acestora. În consecinţă, indiferent de poziţia instanţei europene, care nu are competenţa de a diminua nivelul de protecţie a unui drept fundamental în dreptul intern, este până la urmă indiferent dacă art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie include şi dreptul la restituire sau nu.

Ceea ce este relevant este faptul că Legea nr. 10/2001 a creat acest drept, fără ca statul să îşi fi îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat singur. De la 12 octombrie 2010 are la dispoziţie 18 luni să înlăture efectele naţionalizărilor, pe calea unui proces invers de privatizare a bunurilor obţinute prin abuz în perioada comunistă cred că este important a fi subliniată ideea după care Convenţia europeană are un caracter subsidiar faţă de legislaţia internă şi că prevederile sale se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern, numai în măsura în care acesta din urmă nu conţine dispoziţii mai favorabile. Acest fapt rezultă, fără îndoială, din dispoziţiile art. 53 din Convenţie care dispus că „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte". Cu alte cuvinte, dacă în mod obişnuit, prevederile Convenţiei prevalează asupra altor dispoziţii legale de drept intern, aşa cum se întâmplă şi în cazul României, urmare a precizărilor conţine în dispoziţii art. 20 din Constituţie, prin excepţie, autorităţile naţionale ale statelor vor aplica cu prioritate prevederile de drept intern ce conţin o garantare mai largă a drepturilor omului decât Convenţia. Logica acesteia dispoziţii este evidentă. În condiţiile în care scopul Convenţiei şi al Curţii este acela de a oferi un standard minim de respectarea şi garantare a drepturilor fundamentale în statele europene, nimic nu opreşte statele să stabilească prin reglementări interne norme care să depăşească acest standard minim. Or, în aceste condiţii, este evident că prevederile Convenţiei nu pot limita incidenţa acestor dispoziţii de drept intern[8].

În consecinţă, până la data la care va fi adoptată noua lege pe care instanţa europeană a impus-o în sarcina autorităţilor române, procesul de retrocedare trebuie să îşi urmeze cursul în baza legislaţiei în vigoare la acest moment. Instanţele de judecată nu pot să respingă acţiunile în revendicare sau de altă natură privitoare la bunuri imobile naţionalizate pe motiv că România trebuie să adopte o altă lege şi nici nu pot suspenda judecarea cauzelor pe perioada celor 18 luni de „linişte" stabilite de la Strasbourg. În mod similar, autorităţile administrative - precum Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor ori Guvernul - nu sunt în drept să suspende procedurile administrative de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Scopul pronunţării hotărârii Maria Atanasiu nu a fost acela de a oferi un binemeritat răgaz statului român după eforturile depuse pentru retrocedarea proprietăţilor, ci acela de a asigura rapid şi echitabil finalizarea acestor proceduri. În consecinţă, tot astfel cum naţionalizat rapid proprietăţile private în perioada comunistă, după care le-a mai naţionalizat a doua oară în 1995-1996 vânzându-le, statul român are obligaţia să le privatizeze rapid. Această obligaţie nu trebuie raportată neapărat la biciul care pocneşte la Strasbourg, ci la obligaţia fundamentală a statului de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale propriilor cetăţeni.

 

 

[1] This work was supported by CNCSIS -UEFISCSU, project number PNII - IDEI 921/2009, code 2432/2008.

* Lector dr., Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; radu@raduchirita.ro.

[2] Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

[3] C.C., dec. nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.

[4] A se vedea, în principal, I. Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curţii europene a drepturilor omului şi a ale Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene, în Dreptul nr. 2/2007, p. 28-35; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. II. Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 608 şi urm.

[5] Pentru zeci de exemple din statele occidentale, a se vedea C. Silvestre, Le rôle régulateur de la Cour européenne des droits de l'homme sur les droits pénaux internes, teză, Marseille, 1995, p. 128 şi urm.

[6] A se vedea http://www.juridice.ro/128707/observatii-pe-marginea-noii-viziuni-a-curtii-europene-a-drepturilor-omului-cu-privire-la-restituirea-imobilelor-confiscate-in-perioada-comunista.html; http://www.juridice.ro/127621/atanasiu-vs-romania-schimba-cu-ceva-solutiile-actiunilor-aflate-pe-rolul-instantelor.html.

[7] Nu vreau să insist aici asupra subiectului, pentru că excede scopurilor acestui comentariu de jurisprudenţă, însă merită subliniat că instanţa europeană stabilise deja demult o astfel de soluţie, cel puţin de la hotărârea Viaşu c. România încoace.

[8] Spre exemplu, o astfel de ipoteză apare în dreptul român în legătură cu dreptul la un proces echitabil. Art. 6 din Convenţie, ce consacră dreptul al un proces echitabil este aplicabil doar unor tipuri de proceduri, în timp ce alte litigii sunt scoase de sub garanţiile procedurale oferite de art. 6. Pe de altă parte, art. 21 din Constituţia română, care reglementează dreptul la un proces echitabil este aplicabil oricărui tip de litigii, astfel încât oferă o protecţie mai largă în cazul drepturilor procesuale ce vizează toate procedurile judiciare. Tot astfel, dacă art. 7 din Convenţie nu obligă statele să stabilească regula retroactivităţii legii mai favorabile, mulţumindu-se să interzică retroactivitatea legii penale mai puţin favorabile, multe state, inclusiv România, au consacrat un astfel de drept în legislaţia internă. Exemplele ar putea continua, însă ideea care trebuie reţinută este destul de simplă: nici o prevedere a Convenţiei nu poate aduce atingere unor drepturi recunoscute prin alte acte juridice normative.

« Back