Numărul 4 / 2010

 

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

EXISTĂ, ÎN SISTEMUL NOSTRU JURIDIC, DOUĂ UNIUNI NAŢIONALE ALE BAROURILOR DIN ROMÂNIA[1] ?

Adrian TAMBA*

Doris ŞERBAN**

 

 

 

                Résumé.Est-ce qu'il existe en Roumanie deux unions nationales desbarreaux des avocats ? Cette étude aborde des aspects épineux sur la profession d'avocat en Roumanie, des aspects qui ont provoqué et provoquent toujours des passions, surtout parmi les avocats. Les auteurs observent que dans notre système de droit il y a plusieurs entités des avocats qui portent le même nom, c'est-à-dire, faisant référence surtout à l'entité nationale des avocats, l'Union Nationale des Barreaux de Roumanie, la première intitulée traditionnelle, et une autre nommée Bota.

                En essayant de clarifier la dispute entre les deux entités des avocats (et, parmi leurs éléments composants, c'est-à-dire les barreaux), cet étude présente l'histoire de l'UNBR traditionnelle et de l'UNBR Bota. Ensuite, une courte présentation de la « guerre » entre les deux UNBRs, exposant surtout les allégations des partisans d'UNBR traditionnelle, respectivement de l'UNBR Bota.

                Ensuite, aux paragraphes no.10-13, sont présentés les arguments pour lesquels l'UNBR traditionnelle est vue comme la seule de notre système juridique, et l'UNBR Bota est considérée comme n'existant pas du point de vue juridique (ou, dans une exposition plus large, les éléments Bota sont considérés comme inexistants du point de vue juridique). De même, aux paragraphes no.14-16, on parle des infractions commises par les « avocats » Bota.

                Certaines observations conclusives représentent le paragraphe final de l'étude intitulée « Est-ce qu'il y a, dans notre système juridique, deux Unions Nationales des Barreaux de Roumanie ? »

 

 

                Mots-clefs : UNBR traditionnelle, personne juridique de droit public, UNBR Bota, barreaux, barreau constitutionnel roumain, décision de la Cour Européenne des Droits de l'Homme sur la recevabilité de la requête no.24057/03 présentée par Pompiliu Bota contre la Roumanie, l'infraction d'exercer sans droit la profession d'avocat, l'infraction de tromperie dans les conventions.

 

 

 

            1. Observaţii liminarii. O problemă spinoasă (încă) îi macină mai ales pe cei care practică avocatura în România, problemă care, pare-se, a fost şi mai este una de notorietate publică[2]. Respectiva problemă, despre care aminteam în fraza precedentă, ar fi aceasta: manifestarea unor structuri întitulate UNBR (Bota) şi barouri (Bota), entităţi care, după cum se observă, poartă exact aceeaşi denumire ca persoanele juridice - UNBR şi barouri - tradiţionale (aşadar, pentru a realiza o cât se poate de necesară deosebire, UNBR al cărei preşedinte este actualmente Gheorghe Florea o vom numi şi noi UNBR tradiţională, iar UNBR care îl are în frunte pe Pompiliu Bota o vom numi, la rândul nostru, UNBR Bota); finalmente, problema se rezumă la a şti dacă în sistemul nostru juridic există cu adevărat sau, dimpotrivă, nu există două UNBR.

            În rândurile ce urmează vom poposi asupra problemei mai sus expuse, căznindu-ne să evidenţiem, mai spre final,  o soluţie. Bineînţeles, dezlegarea aspectului arătat în rândurile ce preced nu se poate face cu ignorarea istoriei avocaturii în România; astfel, o scurtă incursiune istorică cu privire la avocatura din România se impune ca pas următor (infra. nr. 2-7).

 

            2. Incursiune istorică privind avocatura în România. Luarea în considerare a „ambelor" Uniuni Naţionale ale Barourilor din România. Rând pe rând ne vom referi la UNBR zisă tradiţională, respectiv la UNBR Bota[3].

            În ţara noastră avocatul este cunoscut din timpuri îndepărtate, el fiind pomenit în Legiunea Caragea şi, de asemenea, în Codul Andronache Donici[4]; cu toate acestea, s-a remarcat că „la începutul veacului trecut (...) corpul advocaţilor abia îşi preciza existenţa cu drepturi şi îndatoriri, separându-se greu şi pe încetul de instituţia vechiletului"[5]; aşadar, chiar dacă instituţia avocatului era ştiută în ţara noastră chiar din timpuri mai vechi, situaţia sa apărea ca fiind una firavă, fragilă, nu pe deplin conturată. Chiar aşa stând lucrurile (anume cunoaşterea instituţiei avocatului din vechi timpuri), în prezenta lucrare vom porni, în prezentarea istoriei avocaturii (prin ideea de „istorie a avocaturii" vizând aici, la acest alineat din cadrul paragrafului nr.2, UNBR tradiţională, căci aceasta este cea mai veche, doar ea având rădăcini cu adevărat îndepărtate), de la Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi. Motivul pentru care înţelegem să procedăm ca atare este uşor de desluşit: după cum se desprinde din chiar titlul studiului nostru, ne propunem să ne ocupăm în lucrarea de faţă, întâi şi întâi, de entitatea existentă la nivel naţional în materia avocaturii; or, pentru întâia dată, o structură naţională a ordinului avocaţilor se realizează prin Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi[6]; aşadar, precum tocmai spuneam, vom avea în vedere istoria avocaturii pornind de la Legea nr. 610 din 21 februarie 1923 (căci aceasta este cea dintâi care înfiinţează o entitate naţională în materia profesiei de avocat) şi ne vom referi la actele normative ulterioare[7] legii pomenite, aspect ce, evident, ne va permite a observa care a fost atitudinea legiuitorului[8], de-a lungul vremii, faţă de organul naţional al avocaturii (organ naţional cunoscut începând cu Legea din 21 februarie 1923).

 

            3. UNBR tradiţională - istoric. Mai întâi perspectiva istorică va purta asupra Uniunii Naţionale a Barourilor din România aşa-zisă „tradiţională".

            După cum bine s-a observat[9], „organizarea ordinală a profesiei liberale de avocat se realizează însă abia prin Legea din 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de advocaţi". Aşadar, actul normativ anterior pomenit prezintă o serioasă importanţă pentru cel care se pleacă asupra istoriei ordinului profesional al avocaţilor din România. De asemenea, semnificativă este şi Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi, atunci când vine vorba despre ordinul profesional al avocaţilor.

            Lucrarea de faţă, însă, precum subliniam anterior (supra. nr. 2), vizează mai ales structura naţională a profesiei de avocat, aşa încât ni se pare prea puţin de dorit a ţine seama de legile din 1864 (pentru constituirea corpului de advocaţi) şi din 1907 (pentru organizarea corpului de advocaţi); niciuna din aceste două legi tocmai pomenite nu poartă asupra unei structuri sau entităţi naţionale[10] în materie de avocatură.

            4. Legea nr. 610 din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi[11] este cea care, pentru prima dată, introduce o entitate la nivel naţional a ordinului profesional al avocaţilor[12]. Alin.(1) al art.71 din legea anterior pomenită ne arată că „se înfiinţează în Bucureşti un organ general al barourilor avocaţilor din România, care e persoană juridică, cu denumirea «Uniunea Avocaţilor din România»". Astfel, toate barourile din România devin membre sau elemente componente ale nou înfiinţatei structuri naţionale, Uniunea Avocaţilor din România[13].

            Următorul act normativ care se referă la entitatea naţională în materie de avocatură reprezentată de Uniunea Avocaţilor din România este Legea pentru organizarea corpului de avocaţi din 28 decemvrie 1931[14] (această lege, de altfel, abrogă actul normativ anterior privind organizarea şi unificarea corpului de avocaţi, anume Legea nr.610 din 21 februarie 1923[15]; într-adevăr, Legea din 28 decemvrie 1931 este noul act normativ în materia organizării corpului de avocaţi, care înlocuia vechea Lege din 1923 ce privea domeniul avocaturii). Art. 125 alin. (1) din legea amintită în fraza precedentă (Legea din 28 decemvrie 1931) sună astfel: „Uniunea avocaţilor din România, înfiinţată prin legea din 21 fevruarie 1923, ca organ general al barourilor avocaţilor din România, este şi rămâne persoană juridică, având toate drepturile patrimoniale; sediul ei este în Bucureşti".

            Mergând mai departe, vom observa un alt act normativ ce prezintă relevanţă în raport de ceea ce ne preocupă. Actul normativ despre care vorbeam anterior este Decretul-lege pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară din data de 26 octomvrie 1939[16]. Întâi de toate, s-ar părea că Decretul-lege din 1939 abrogă Legea din 28 decemvrie 1931 (art. II din acest Decret-lege arată că „dispoziţiunile din legea nr. 222 din 28 decemvrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi, cu toate modificările ulterioare ce i s-au dus, precum şi orice alte dispoziţiuni din legi şi regulamente contrare prezentului decret, sunt şi rămân abrogate"). Profesorul Corneliu-Liviu Popescu este de părere că Decretul-lege din 1939 abrogă Legea din 1931[17]. Totuşi, alţi autori opinează că Legea pentru organizarea corpului de avocaţi din 28 decemvrie 1931 este abrogată de Decretul-lege pentru organizarea Corpului de avocaţi din România din data de 5 septemvrie 1940[18] (de acest act normativ, Decretul-lege din 5 septemvrie 1940, ne vom ocupa mai jos). În ceea ce ne priveşte, tindem să credem că Decretul-lege din 1940 este cel care abrogă Legea din 1931, întrucât Decretul-lege din 1940 viza toate aspectele reglementate de Legea din 1931. Legea din 1931 şi Decretul-lege din 1939 coexistau, cea dintâi fiind o lege generală care viza, spre exemplu, condiţiile pentru a accede în profesia de avocat, drepturile şi obligaţiile avocaţilor, acţiunea disciplinară, iar cel de al doilea era o lege specială ce viza doar organele de conducere ale Uniunii avocaţilor şi barourilor[19] [art. I alin. (1)-(6) din Decretul-lege din 1939]. În momentul în care a fost adoptat Decretul-lege din 1940, care viza toate aspectele întâlnite în Legea din 1931 (de pildă, condiţiile de primire în avocatură, drepturile şi îndatoririle avocaţilor, acţiunea disciplinară), Decret-lege din 1940 ce la rândul său era un act normativ general, Legea din 1931 a fost abrogată, două legi generale ce au un domeniu de reglementare absolut identic (în ipoteza discutată, prin ideea de "domeniu de reglementare absolut identic" ne referim la, vizăm organizarea corpului de avocaţi, dar mai exact, condiţiile de primire în avocatură, drepturile şi îndatoririle avocaţilor, acţiunea disciplinară, asistenţa judiciară, taxe şi cotizaţii etc. ) neputând coexista. Totodată, Decretul-lege din 1940 abroga şi Decretul-lege din 1939, întrucât cel dintâi viza şi domeniul celui de al doilea, anume organele de conducere ale entităţii naţionale în materie de avocatură şi ale barourilor (art. 7-92 din Decretul-lege din 1940). La urma urmelor, Decretul-lege din 1940 era o lege generală care, având exact acelaşi domeniu de reglementare ca Legea din 1931 (spre exemplu, condiţiile de primire în avocatură, drepturile şi îndatoririle avocaţilor, acţiunea disciplinară) şi ca Decretul-lege din 1939, anume organele de conducere ale entităţii naţionale în materie de avocatură şi ale barourilor (Lege din 1931 şi Decret-lege din 1939 care coexistau, Legea din 1931 fiind legea generală în raport de Decretul-lege din 1939, care, astfel, era act normativ special faţă de Legea din 1931, Decretul-lege din 1939 vizând un domeniu ce scăpa Legii din 1931)[20], le-a înlăturat (art. 291, art. 292 şi art. 300 din Decretul-lege din anul 1940, cele trei texte trebuind văzute, într-adevăr, laolaltă pentru a înţelege exact cum anume sunt înlăturate Legea din 1931 şi Decretul-lege din 1939 de către Decretul-lege din 1940). 

  În sfârşit, vom mai arăta aici că Decretul-lege din 1939 nu suprimă entitatea naţională în materie de avocatură, ci înlătură doar organele Uniunii Avocaţilor din România [art. I alin. (1) şi (2) din Decretul-lege din 1939], aceste organe fiind, mai pe larg vorbind, dizolvate şi înlocuite cu nişte „comisiuni interimare". Că, într-adevăr, Decretul-lege din 1939 nu înlătură entitatea naţională în materie de avocatură, se desprinde din alin. (3) al art. I, în care se spune că „(...) ministrul justiţiei va numi, prin decizie, comisiuni interimare alcătuite pentru Uniunea avocaţilor dintr'un preşedinte şi 14 membri (...)"; astfel, Uniunea Avocaţilor îşi vede înlocuite organele alese cu aşa-numitele comisiuni interimare (care erau organe numite[21]), însă ea, entitatea naţională în materia avocaturii, dăinuia în continuare (la fel, prin Decretul-lege din 1939, barourilor le sunt suprimate organele, fiind înlocuite tot de aşa-zise comisiuni interimare alcătuite „dintr'un decan şi din 4 până la 16 membri", însă barourile, în contextul respectivului Decret-lege din 1939, nu-şi văd atinsă existenţa, ele fiinţând pe mai departe).

            În continuare va trebui să avem în faţa ochilor un alt act normativ ce prezintă un serios interes, anume Decretul-lege pentru organizarea Corpului de avocaţi din România din data de 5 septemvrie 1940[22]. Art. 5 al Decretului-lege din 1940 dispune că „Uniunea Barourilor din România este alcătuită din toate barourile din ţară şi are sediul în Capitala ţării"; art.6 ne arată că „Uniunea Barourilor din România şi barourile sunt persoane juridice de drept public". De notat că, potrivit actului normativ la care ne referim, entitatea naţională în materie de avocatură nu mai poartă denumirea de „Uniunea Avocaţilor din România" (aşa cum se întâmpla în contextul Legii din 1923, al Legii din 1931 şi al Decretului-lege din 1939), ci este denumită „Uniunea Barourilor din România" [fiind o persoană juridică de drept public[23], aşa cum, de astă dată, expres se prevede în art.6 al Decretului-lege din 1940; mai mult, art.71 alin.(1) din Decretul-lege din 1940, care stipulează că „Uniunea Barourilor din România, înfiinţată prin legea din 21 februarie 1923, sub numele de Uniunea Avocaţilor, este şi rămâne persoană juridică de drept public", pare a sugera că încă de la înfiinţarea sa în anul 1923, entitatea naţională în materie de avocatură era o persoană juridică de drept public şi a rămas astfel în continuare; cu adevărat, ţinând seama de cum era formulat alin.(1) al art.71 din Decretul-lege din 1940, tentaţia ar fi să socotim că legiuitorul a indicat expres o idee ce până în 1940 era de la sine înţeleasă pentru el, pentru legiuitor: entitatea naţională a avocaturii, încă de la înfiinţarea sa în anul 1923, a fost o persoană juridică de drept public şi a continuat a fi astfel pe mai departe].

            Urmează să ne referim în rândurile de mai jos la Legea nr.3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România[24]. Art.1 din Legea nr.3/1948 dispune că „barourile avocaţilor si Uniunea Barourilor avocaţilor din România se desfiinţează pe data publicării prezentei legi". Mai departe, art.2 alin.(1) din acelaşi act normativ arată că „în locul Barourilor se înfiinţează Colegii de avocaţi pe judeţe cu sediul în capitala judeţului, iar în locul Uniunii Barourilor, Uniunea Colegiilor de avocaţi din România, cu drepturile şi obligatiile prevăzute în legea nr. 509 din 5 Septemvrie 1940 (fiind vorba despre Decretul-lege din 5 septemvrie 1940 - nota ns.), pentru organizarea Corpului de avocaţi din România (...)". Referindu-ne, în contextul Legii nr.3/1948, la entitatea naţională a avocaturii se poate spune că nu avem de a face cu o suprimare pură şi simplă, căci în locul Uniunii Barourilor se înfiinţează de către legea discutată Uniunea Colegiilor de avocaţi din România [această Uniune a Colegiilor de Avocaţi din România este o structură naţională a avocaturii şi, precum se arată în alin.(2) al art.2 din chiar Legea nr.3/1948, este persoană juridică de drept public].

            Avansând, vom supune unei scurte analize Decretul nr.39 din 13 februarie 1950 privitor la profesiunea de avocat[25]. Decretul nr.39/1950 desfiinţează structura naţională în materie de avocatură, anume Uniunea Colegiilor de avocaţi din România (art.65 din acest Decret nr.39/1950). Aşadar, sub imperiul Decretului nr.39/1950 nu mai fiinţa vreo entitate naţională a profesiei de avocat.

            Cu toate acestea, perioada în care a lipsit o entitate naţională a avocaturii a fost una cât se poate de scurtă. Decretul nr.281 din 21 iulie 1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în Republica Populară Română[26] renaşte structura naţională a avocaturii, art.19 prevăzând că „pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţii avocaţiale din R.P.R., se înfiinţează Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R.; el este persoană juridică şi are sediul în oraşul Bucureşti" (art.19 din Decretul nr.281/1954 trebuie văzut în lumina art.5 din Decretul nr.281/1954, art.19 trebuie văzut alături de art.5, art.19 trebuie văzut laolaltă cu art.5; art.5 din Decretul nr.281/1954 reliefează că Colegiile de avocaţi erau organizaţii obşteşti cu personalitate juridică, adică persoane juridice de drept public şi noi credem că la fel era şi Consiliul Central al Colegiilor de avocaţi; într-adevăr, apare de nesusţinut ca entităţile teritoriale ale avocaturii, acele Colegii de avocaţi, să fi fost persoane juridice de drept public, iar entitatea naţională a avocaturii să nu fi fost astfel; aşadar, cu adevărat, având în vedere cele arătate anterior în această paranteză, vom spune răspicat: Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R era persoană morală de drept public); alin.(1) al art.22 din Decretul nr.281/1954 arată că Prezidiul Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R. este organul operativ al Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R. Astfel, Decretul nr.281/1954[27] înfiinţează după 4 ani o entitate naţională în materie de avocatură (Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R.), entitate naţională cu personalitate juridică ce avea drept organ operativ aşa-numitul Prezidiu al Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R.

            La începutul anului 1990, pe scena juridică apare un nou act normativ privitor la avocatură, anume Decretul-lege nr.90 din 28 februarie 1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România[28]. Art.3 alin.(2) din Decretul-lege nr.90/1990 ne spune următoarele: "Uniunea avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în Bucureşti". Potrivit alin.(5) al art.3, Uniunea Avocaţilor din România are personalitate juridică. Referitor la acest Decret-lege din 1990, profesorul Corneliu-Liviu Popescu observă pe bună dreptate că, pentru prima dată, structura naţională a avocaturii nu mai este compusă din barouri, ci din chiar avocaţi[29]. Ar mai fi de zis aici că legiuitorul, referindu-ne la entitatea naţională în materie de avocatură, revine la denumirea din perioada interbelică, anume "Uniunea avocaţilor din România".

            În sfârşit, prezentarea istoriei UNBR tradiţionale se va încheia prin referirea la actul normativ în vigoare, anume Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[30]. Din capul locului vom arăta că Legea nr.51/1995[31] a fost modificată şi completată prin Legea nr.231/2000[32], respectiva Lege nr.51/1995 fiind republicată (aşa cum prevedea art.V din Legea nr.231/2000) şi, astfel, dându-se textelor Legii nr.51/1995 o altă numerotare. Art.52 alin.(1) [devenit, după republicarea Legii nr.51/1995, art.57 alin.(1)] din Legea nr.51/1995 prevedea: „Uniunea Avocaţilor din România este formatã din toţi avocaţii înscrişi în barouri şi are sediul în municipiul Bucureşti". Conform alin.(2) al art.52 [după republicarea Legii nr.51/1995, devenit art.57 alin.(2)], Uniunea Avocaţilor din România avea personalitate juridică. Putem menţiona aici că, la început şi o bună perioadă de timp după aceea, Legea nr.51/1995 vedea entitatea naţională în materie de avocatură (Uniunea Avocaţilor din România) ca fiind compusă din avocaţi, iar nu din barouri. Urmează însă un alt act normativ ce modifică Legea nr.51/1995, suficient de important pentru a-l pomeni aici, anume Legea nr.255/2004[33]. Urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.255/2004, art.57 alin.(1) din Legea nr.51/1995 dispune că "Uniunea Naţionalã a Barourilor din România - U.N.B.R. este formatã din toate barourile din România şi are sediul în capitala ţãrii, municipiul Bucureşti"; alin.(2) al art.57 din aceeaşi Lege nr.51/1995 se citeşte astfel: "U.N.B.R. este persoanã juridicã de interes public (...)". În fine, art.83 din Legea nr.51/1995 (aşa cum acest art.83 a fost modificat de Legea nr.255/2004) prevede următoarele: "(...) denumirea Uniunea Avocaţilor din România se înlocuieşte cu denumirea Uniunea Naţionalã a Barourilor din România, în toate actele normative".

            În prezent, aşadar, entitatea naţională a avocaturii poartă denumirea de UNBR, este persoană juridică de interes public (ba am putea chiar spune pur şi simplu că UNBR este persoană juridică de drept public, dacă vedem Legea nr.51/1995 în lumina mai ales a unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, decizie la care ne vom referi mai încolo; desigur, acceptând, aşa cum apare  a fi exact -a se vedea, infra. nr.5 şi nr.10-, că în cazul UNBR există continuitate, că UNBR este continuatoarea entităţii naţionale de odinioară, de altădată a avocaturii, că este, oarecum, chiar entitatea naţională de odinioară a avocaturii, putem spune că, în înţelesul Legii nr.51/1995, UNBR -tradiţională- este persoană juridică de drept public, nemaifiind, poate, necesar să avem în vedere decizia Curţii Europene de la Strasbourg la care ne refeream în partea de început a prezentei paranteze) şi este alcătuită din barouri (iar nu din avocaţi).

 

            5. Cu referire la entitatea naţională tradiţională în materie de avocatură, cu referire la UNBR tradiţională (a cărei istorie am expus-o supra. nr.4) ar trebui să ţinem seama de o foarte seducătoare viziune doctrinară. Astfel, profesorul Corneliu-Liviu Popescu[34] vorbeşte despre continuitate[35].Ni se spune că structura centrală a fost înfiinţată în anul 1923 şi a existat până în anul 1950 (aceasta fiind o primă perioadă). Reînfiinţarea a avut loc în anul 1954 şi entitatea naţională a avocaturii există până în prezent (ne aflăm în prezenţa celei de a doua perioade). În cele două perioade au existat transformări ale persoanei juridice reprezentate de entitatea naţională a avocaturii. Transformarea persoanei juridice[36], în cazul nostru, a entităţii naţionale a avocaturii, este o operaţiune juridică având caracter complex, realizată prin una şi aceeaşi lege (sau act normativ cu aceeaşi forţă juridică), vechea persoană juridică încetându-şi existenţa concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei persoane morale noi, care persoană morală nouă este succesoarea universală, continuatoarea celei vechi. S-ar părea (ori, cel puţin, astfel ni se pare nouă că pot fi înţelese vorbele autorului Corneliu-Liviu Popescu) că această trăsătură, continuitatea, priveşte entitatea naţională a avocaturii de la înfiinţarea sa (afară de perioada cuprinsă între 1950 şi 1954, când, pentru structura naţională a avocaturii, lipseşte continuitatea juridică)[37].

            Un atare punct de vedere al profesorului Corneliu-Liviu Popescu (punct de vedere tocmai prezentat) nu ni se pare de lepădat (aşadar, UNBR tradiţională ar fi continuatoarea entităţii naţionale de altădată, de odinioară a avocaturii, ar fi, oarecum, chiar entitatea naţională de odinioară a avocaturii). Oricum ar fi, am arătat dintru începutul acestui studiu (supra. nr.1) că problema ce se pune este aceea de a şti dacă în sistemul nostru juridic avem de a face cu două UNBR. Chiar presupunând că orice persoană ce vede o continuitate a structurii naţionale a avocaturii se înşeală pe marginea respectivei continuităţi a entităţii naţionale tradiţionale în materie de avocatură (ceea ce nu este cazul, însă presupunem, mai degrabă, de dragul discuţiei), chiar presupunând că UNBR tradiţională nu poate fi moştenitoarea sau succesoarea, continuatoare entităţii naţionale de odinioară a avocaturii[38], vom vedea că, totuşi, UNBR zisă tradiţională este, în realitate, singura din sistemul nostru juridic.

            Până una alta, însă, vom prezenta în cele ce urmează istoria UNBR Bota.

 

            6. O scurtă zăbavă asupra istoriei UNBR Bota. Istoria UNBR Bota începe cu "Baroul constituţional român", aşa încât, întâi,  pe acest aşa-zis barou constituţional român îl vom avea în vedere. În expunerea aspectului reprezentat de baroul constituţional român ne vom raporta îndeobşte la studiul profesorului Corneliu-Liviu Popescu (studiu cu titlul „Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor") şi la o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, mai exact la decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr.24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României[39], însă, cu adevărat, ne vom raporta mai ales la decizia instanţei europene (vom avea în faţa ochilor partea întitulată "En fait" a respectivei decizii).

            Plecând de la iniţiativa lui Pompiliu Bota, au fost înfiinţate trei entităţi cu personalitate juridică, ce aveau în obiectul de activitate, printre altele, înfiinţarea de barouri. Aceste entităţi erau asociaţia de binefacere "Bonis Potra" Deva, asociaţia "Figaro Potra" Alba Iulia şi filiala Băleşti Gorj a asociaţiei "Figaro Potra". Dintre aceste trei asociaţii, s-ar părea că doar "Bonis Potra" a înfiinţat efectiv baroul constituţional, celelalte două ("Figaro Potra" şi filiala Băleşti Gorj a asociaţiei "Figaro Potra") necreând asemenea barouri constituţionale. Din acest motiv, ne vom referi aici doar la asociaţia "Bonis Potra" Deva, în privinţa celorlalte două mulţumindu-ne să facem trimiterile de rigoare[40]. Aşa cum tocmai am spus, deşi toate trei asociaţiile anterior indicate aveau în obiectul de activitate, printre altele, înfiinţarea de barouri, se pare că doar asociaţia "Bonis Potra" Deva a înfiinţat un atare barou (botezat "baroul constituţional român"), celelalte două asociaţii neînfiinţând asemenea barouri[41]. Iată, aşadar, cum se prezintă lucrurile pe marginea asociaţiei "Bonis Potra" şi a baroului constituţional înfiinţat de ea (la urma urmelor, cele două elemente, asociaţia "Bonis Potra" şi baroul constituţional de ea înfiinţat, trebuind văzute împreună, chiar dacă, aşa cum pare a rezulta din cele arătate la începutul acestui paragraf, ne dorim să vizăm baroul constituţional - element de start a UNBR Bota[42]) ! După cum ziceam, expunând aspectul reprezentat de baroul constituţional, ne apare de dorit a ţine seama mai ales de decizia mai sus indicată (la începutul acestui paragraf) a Curţii Europene de la Strasbourg [la chiar începutul părţii întitulate "En fait", Curtea de la Strasbourg arată următoarele: "les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant (adică, de Pompiliu Bota - nota ns.), peuvent se résumer comme suit"; aşa fiind, ni se pare că raportându-ne la acea parte zisă "En fait" a deciziei Instanţei Europene, parte întocmită de instanţa europeană pe baza celor expuse de Pompiliu Bota în „faţa" sa -adică, în „faţa" Curţii Europene de la Strasbourg-, vom putea reda cât mai fidel aspectul ce este baroul constituţional].

            Printr-un act constitutiv din 29 iulie 2002, Pompiliu Bota şi două alte persoane au decis să pună în comun o sumă echivalentă cu o sută de euro pentru a creea, în virtutea Ordonanţei Guvernului nr.26/2000[43], o asociaţie de caritate, denumită „Bonis Potra", având printre obiectele statutare, pe lângă ajutorarea orfanilor, copiilor în dificultate, sprijinirea spitalelor, şi crearea de unităţi economice, de studiouri de înregistrare, de jurnale, de lanţuri de radio şi televiziune, de barouri, de saune şi de saloane de cosmetică şi de masaj. Pompiliu Bota a fost desemnat preşedinte şi reprezentant al asociaţiei, urmând să efectueze demersurile pentru ca aceasta să obţină personalitate juridică. Asociaţia „Bonis Potra"  dobândeşte personalitate juridică printr-o hotărâre din 5 august 2002 a judecătoriei Deva („tribunal de première instance de Deva", ca să folosim cuvintele instanţei europene). Prima decizie a asociaţiei „Bonis Potra", din data de 10 septembrie 2002, privea crearea „Baroului constituţional român"[44]. La 4 octombrie 2002, baroul Hunedoara (adică, baroul tradiţional Hunedoara), „membru" al Uniunii Avocaţilor (aşa cum se numea, illo tempore, entitatea naţională a avocaturii), solicită judecătoriei Deva dizolvarea asociaţiei „Bonis Potra" şi radierea sa din registrul asociaţiilor, pe motiv că respectiva asociaţie avea ca obiect crearea de barouri şi a desfăşurat efectiv o activitate constând în crearea de barou. Baroul tradiţional Hunedoara a mai indicat că rezulta din activitatea asociaţiei „Bonis Potra" că singurul său scop a fost exercitarea profesiei de avocat (mai exact, exercitarea profesiei de avocat de către anumite persoane fizice), ceea ce constituia o activitate ilicită şi contrară ordinii publice instituită prin Legea nr.51/1995. Printr-o hotărâre din 3 februarie 2003, judecătoria Deva a ordonat dizolvarea asociaţiei „Bonis Potra" pe motiv că obiectul său statutar era ilicit şi contrar ordinii publice instituită prin Legea nr.51/1995 (instanţa, judecătoria Deva, a observat că Pompiliu Bota, prevalându-se de calitatea de membru al „baroului constituţional", a încheiat cu diverse persoane contracte de asistenţă juridică, în virtutea cărora şi-a arogat dreptul de a reprezenta acele persoane în faţa instanţelor, în calitate de avocat; or, condiţiile de exercitare a avocaturii erau expres indicate în Legea nr.51/1995, lege potrivit căreia profesia de avocat nu poate fi desfăşurată decât de membrii baroului, reuniţi în Uniunea Avocaţilor din România).

            Asociaţia „Bonis Potra" a făcut apel împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă. La data de 13 mai 2003, tribunalul Hunedoara („le tribunal départemental de Hunedoara", aşa cum îi zice Curtea Europeană de la Strasbourg) recalifică drept recurs calea de atac a asociaţiei „Bonis Potra". În 25 noiembrie 2003, tribunalul Hunedoara confirmă hotărârea primei instanţe (hotărâre a primei instanţe, judecătoria Deva, prin care asociaţia „Bonis Potra" este dizolvată). De asemenea, tribunalul Hunedoara a subliniat că prin statutul său şi prin activitatea sa, asociaţia „Bonis Potra" s-a plasat în afara cadrului legal de exercitare a profesiei de avocat. Cu alte cuvinte, ni se pare că instanţa de recurs evidenţiază faptul că asociaţia „Bonis Potra", iar, la urma urmelor, baroul constituţional român erau în afara Legii nr.51/1995. Aşadar, baroul constituţional român nu se situa în „corpul" Legii nr.51/1995, ci în afara acestei legi.

Lucrurile, însă, nu s-au încheiat aici. Am văzut mai sus că asociaţia „Bonis Potra" a dobândit personalitate juridică printr-o hotărâre a judecătoriei Deva din 5 august 2002. Împotriva acestei hotărâri din 5 august 2002, procurorul general al Parchetului de pe lângă instanţa supremă a găsit de cuviinţă să declare un recurs în anulare, recurs în anulare judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[45]. Înalta Curte a admis recursul în anulare împotriva hotărârii din 5 august 2002 a Judecătoriei Deva şi, astfel, cererea de înregistrare a asociaţiei „Bonis Potra" a fost înlăturată pe fond.

            Aşadar, în prezent, nu mai avem de a face cu baroul constituţional român care trebuie considerat ca dispărut în chiar momentul în care a dispărut şi asociaţia „Bonis Potra", în chiar momentul considerării ca inexistente a asociaţiei „Bonis Potra" (creatoarea sa); cu adevărat, baroul constituţional român s-a aneantizat în chiar momentul aneantizării asociaţiei „Bonis Potra" (creatoarea sa). Oricum ar sta lucrurile, rămâne ideea că baroul constituţional român s-a manifestat, cel puţin în fapt, rămâne ideea că pentru a înţelege în mod precis lucrurile cu privire la UNBR Bota, se impune a avea în vedere baroul constituţional. După cum ziceam, însă, în ziua de azi, baroul constituţional este în nefiinţă (mai adăugăm, chiar şi cu riscul de a ne repeta, că atunci când s-a manifestat, chiar dacă, eventual, manifestarea a avut loc numai în fapt, baroul constituţional, într-adevăr, se situa în afara Legii nr.51/1995; mai mult, baroul constituţional, chiar presupunând că putea fi înfiinţat, se situa în afara Legii nr.51/1995; în definitiv, vom zice: oricum ar fi fost situaţia baroului constituţional, acesta, adică baroul constituţional român, se situa în afara Legii nr.51/1995).

 

            7. Ne plecăm, în continuare, asupra UNBR Bota, entitatea naţională a avocaturii paralele. UNBR Bota este elementul care se manifestă actualmente, în prezent, în ziua de azi. Profesorul Corneliu-Liviu Popescu rosteşte următoarele cuvinte: „în luna iunie 2004, membrii filialei Băleşti Gorj a asociaţiei «Bonis Potra» (în realitate, este vorba despre filiala Băleşti Gorj a  asociaţiei «Figaro Potra», aşa cum, de altfel, arată chiar profesorul Corneliu-Liviu Popescu în aceeaşi lucrare, anume „Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor", la p.105 paragraful nr.136 şi la p.110, paragraful nr.146; atunci când se vorbeşte de către autorul la care ne referim aici despre filiala Băleşti Gorj a asociaţiei «Bonis Potra», ne aflăm în faţa unei simple scăpări de condei - nota ns.) hotărăsc înfiinţarea a 42 de «barouri» şi a «Uniunii Avocaţilor din România/Uniunii Naţionale a Barourilor din România», toate cu personalitate juridică"[46]. De asemenea, profesorul Corneliu-Liviu Popescu se mai referă la „(...) aceste entităţi create de membrii Filialei Băleşti Gorj a asociaţiei «Bonis Potra» (aşa cum arătam adineaori, în realitate, este vorba despre filiala Băleşti Gorj a asociaţiei «Figaro Potra» - nota ns.), întitulate «barouri» şi «Uniunea Avocaţilor din România/Uniunea Naţională a Barourilor din România»"[47]. Din cuvintele autorului citat anterior, anume că UAR/UNBR Bota a fost înfiinţată de membrii filialei Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra", reiese că această UAR/UNBR Bota a fost înfiinţată de persoane fizice. Totuşi, doctrinarul despre care discutăm mai arată în chiar ultima frază de la paragraful nr.149 (pagina 112) din lucrarea „Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor" că „(...) toate aceste entităţi (adică, barourile şi UAR/UNBR Bota - nota ns.), fiind create de o filială a unei asociaţii care nu mai există (...)", afirmaţie din care se desprinde că, de fapt, UAR/UNBR Bota (şi barourile Bota) au fost create de o persoană juridică (în chiar ultima frază de la paragraful nr.149, pagina 112, profesorul Corneliu-Liviu Popescu argumentează că UAR Bota/UNBR Bota şi barourile Bota nu există; cu adevărat, oricum ar fi, ideea rămâne: prin chiar ultima frază de la paragraful nr.149, pagina 112, profesorul Corneliu-Liviu Popescu sugerează, arată că UAR/UNBR Bota şi barourile Bota au fost create, înfiinţate de o persoană morală). La urma urmelor, se pare că, în ochii profesorului Corneliu-Liviu Popescu, UAR/UNBR Bota (ca să ne referim doar la entitatea naţională a avocaturii paralele)[48] a fost înfiinţată de o persoană juridică. În opinia noastră, lucrurile stau cu totul altfel, adică UAR/UNBR Bota a fost înfiinţată de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare, independente. Într-adevăr, în actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România Bota[49] (în prezent, UNBR Bota) se arată următoarele: „subsemnaţii, (...) membri fondatori ai UNIUNII AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA în temeiul (...) Legii nr. 51/1995 (...) am hotărât ÎNFIINŢAREA UNIUNII AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA" (în prezent este vorba despre Uniunea Naţională a Barourilor din România Bota, aşa încât cuvintele „Uniunea Avocaţilor din România" trebuie înţelese „Uniunea Naţională a Barourilor din România", pentru detalii, a se vedea cele arătate de noi supra. nr.2, nota de subsol nr.3); de asemenea, în art.26 al actului constitutiv al UNBR Bota se vorbeşte despre „(... ) membrii Uniunii   (adică, UNBR Bota - nota ns.) care au consimţit la  înfiinţarea  acesteia". Având în vedere că în actul constitutiv al UNBR Bota se vorbeşte despre „subsemnaţi", „membri fondatori", „membrii Uniuni", adică se foloseşte pluralul şi genul masculin, avem de a face cu indicii că, avem de a face cu o exprimare care evidenţiază că această UNBR Bota a fost înfiinţată de persoane fizice, subiecte distincte de drept, iar nu de o persoană juridică (dacă era vorba despre o persoană juridică, despre filiala Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra", ca element de înfiinţare a UNBR Bota, atunci s-ar fi folosit singularul şi genul feminin sau, în orice caz, s-ar fi folosit o cu totul altă exprimare).

            Aşadar, în opinia noastră, văzând actul constitutiv al UNBR Bota, putem susţine că aceasta (UNBR Bota) a fost înfiinţată de persoane fizice, subiecte de drept distincte, de sine stătătoare, independente, înfiinţare ce a avut loc la data de 20 iunie 2004 şi ea (UNBR Bota), cel mai probabil, „a dobândit" personalitate juridică precum o persoană morală de drept privat (de pildă, precum o persoană morală fără scop patrimonial); în definitiv, am putea rezuma, comprima fraza aceasta în felul următor: UNBR Bota a fost înfiinţată de persoane fizice, subiecte de drept distincte, de sine stătătoare. Totodată, aşa cum am mai spus-o, în cazul UNBR Bota (presupunând că ea putea fi înfiinţată), este aplicată[50] Legea nr.51/1995; s-ar părea că, într-adevăr, privitor la UNBR Bota (presupunând că ea putea fi înfiinţată), am putea vorbi despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr.51/1995 (vom vedea, însă, că, în realitate, pe marginea UNBR Bota, Legii nr.51/1995, cadrului instituţionalizat prin Legea nr.51/1995, toată chestiunea este aceasta: UNBR Bota putea ea fi înfiinţată ?;  altfel zis, trebuie stabilit dacă UNBR Bota putea fi înfiinţată sau nu, iar dacă răspunsul este afirmativ, atunci putem spune, cu indulgenţă, că, referitor la UNBR Bota, este aplicată Legea nr.51/1995, este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr.51/1995; dacă, însă, răspunsul este negativ, dacă UNBR Bota nici nu putea fi înfiinţată, este cât se poate de evident că, în privinţa UNBR Bota, nu putem vorbi despre Legea nr.51/1995, nu putem spune că este aplicată Legea nr.51/1995; deocamdată, ne ferim să dăm un răspuns la întrebarea din această paranteză, chiar dacă, în rândurile precedente din lucrarea de faţă -de pildă, supra. nr.5-, într-o oarecare măsură, am anticipat).

 

            8. „Războiul" dintre cele „două" Uniuni Naţionale ale Barourilor din România. Susţinătorii UNBR tradiţionale şi susţinătorii UNBR Bota, nici unii, nici alţii nevăzând cu ochi buni structura „concurentă", au trecut la manifestări belicoase (într-adevăr, fiind vorba, de pildă, despre schimburi de argumente, mai mult sau mai puţin acide, între susţinătorii UNBR tradiţionale şi cei ai UNBR Bota, suntem de părere că, în definitiv, oarecum, putem discuta despre un „război" între UNBR tradiţională şi UNBR Bota). Numeroasele plângeri penale depuse de avocaţii tradiţionali împotriva avocaţilor Bota sunt notorii. De asemenea, un autor[51], referindu-se, din câte credem, la barourile membre ale UNBR Bota, afirmă: „în ultima perioadă de timp au existat tot mai multe încercări de constituire a unor barouri (...) paralele (...)", după care continuă, „(...) credem că nu trebuie să existe barouri (...) paralele (...)"; se înţelege, este de la sine înţeles, din cuvintele acestui autor, că nu trebuie să existe nici UNBR Bota.

            În favoarea UNBR Bota, un autor ne spune aşa: „avem Uniunea Naţională a Barourilor din România "tradiţională" (fără acte) şi  Uniunea Naţională a Barourilor din România  varianta Bota în care sunt înscrise singurele Barouri Legale din România, ce deţin acte de înfiinţare conform legislaţiei în vigoare"[52]. Aceste vorbe ale autorului Miloiu semnifică următorul lucru:  UNBR Bota şi (barourile Bota) sunt singurele entităţi ce pot fi avute în vedere, ce pot fi acceptate, iar UNBR tradiţională (şi barourile tradiţionale) sunt fără acte, ilegale, sunt, aşadar, negate.

 

            9. În continuare, vom încerca să limpezim apele. Ne vom strădui să lămurim problema enunţată din capul locului, anume aceasta: există, în sistemul juridic român, două Uniuni Naţionale ale Barourilor din România ?

 

            10. Elementele pe deplin lămuritoare: decizia Curţii Europene de la Strasbourg cu privire la admisibilitatea cererii nr.24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României şi doctrina franceză. În decizia Curţii Europene de la Strasbourg, decizie cu privire la admisibilitatea cererii nr.24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României (mai exact, în partea acestei decizii întitulată „En Droit"), citim următoarele: "en l'espèce, la Cour relève que l'Union a été instituée par la loi no 51/1995 et qu'elle poursuit un but d'intérêt général, à savoir la promotion d'une assistance juridique adéquate et, implicitement, la promotion de la justice elle-même (...)" (în speţă, Curtea relevă că Uniunea a fost instituită prin Legea nr.51/1995 şi că ea urmăreşte un scop de interes general, adică promovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea a însăşi justiţiei - trad. ns.; pentru o deplină claritate, ne vedem ţinuţi să repetăm: Curtea Europeană de la Strasbourg ne spune că Uniunea a fost instituită, înfiinţată prin Legea nr.51/1995 şi că ea -Uniunea- urmăreşte un scop de interes general).    

            Întâi şi-ntâi, aprioric trecerii la analiza mai în detaliu a vorbelor Curţii Europene, vorbe redate mai sus, la paragraful de faţă, vom zice următoarele: prin cele spuse mai sus (supra. nr.5), am indicat că punctul de vedere al profesorului Corneliu-Liviu Popescu ni se pare întemeiat; aşadar, în cazul entităţii naţionale a avocaturii (entitatea tradiţională), ni se pare că există continuitate; am putea foarte bine susţine că UNBR (tradiţională) este continuatoarea entităţii naţionale de odinioară, de altădată a avocaturii [de pildă, putem crede că UNBR -tradiţională- este continuatoarea, este, oarecum, spre exemplu, chiar Consiliul(ui) Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R -Decretul nr.281/1954-, (a) Uniunea(ii) Avocaţilor din România -despre care vorbesc Decretul-lege nr.90/1990 şi Legea nr.51/1995, aceasta din urmă în forma nemodificată de Legea nr.255/2004-; cu alte cuvinte, Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R. a devenit Uniunea Avocaţilor din România, care, la rândul său, a devenit UNBR tradiţională; aşa fiind, la urma urmelor, putem zice, situându-ne la extremităţile lanţului din exemplul dat, că UNBR tradiţională este continuatoarea Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R, este, oarecum, Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R]; astfel văzând lucrurile, luând în discuţie întreg lanţul -Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R., UAR, UNBR tradiţională-, putem considera că UNBR (tradiţională) este persoană juridică de drept public (înfiinţată de legiuitor, numai legiuitorul putând-o înfiinţa, aşa încât, legiuitorul înfiinţând doar o singură UNBR -cea tradiţională-, UNBR Bota -apărută în 20 iunie 2004- nu putea fi creată, nu există) şi, la urma urmelor, nu ar mai fi întru totul necesar să avem în vedere decizia Curţii de la Strasbourg (decizie care, poate, ar părea discutabilă).

            Totuşi, mai mult de dragul discuţiei, pe marginea entităţii naţionale tradiţionale a avocaturii, vom accepta părerea favorabilă UNBR Bota că nu există continuitate, că UNBR tradiţională nu poate fi continuatoarea Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi din R.P.R. (despre care vorbeşte Decretul nr.281/1954, ale cărui texte cu privire la entitatea naţională a avocaturii au fost abrogate prin Decretul-lege nr.90/1990), nu poate fi continuatoarea Uniunii Avocaţilor din România (despre care vorbeşte Decretul-lege nr.90/1990, abrogat prin Legea nr.51/1995). Totuşi, concesia făcută avocaţilor Bota se va opri, în mod necesar, aici; UNBR tradiţională, în mod imperios, va trebui considerată continuatoarea Uniunii Avocaţilor din România despre care vorbeşte Legea nr.51/1995 (aşadar, referindu-ne mai degrabă la UAR, acceptăm, de dragul discuţiei, că putem separa Uniunea Avocaţilor din România despre care vorbeşte Decretul-lege nr.90/1990 de Uniunea Avocaţilor din România despre care vorbeşte Legea nr.51/1995 şi vom spune că UNBR tradiţională nu continuă UAR despre care vorbeşte Decretul-lege nr.90/1990; totuşi, UNBR tradiţională este continuatoarea UAR despre care vorbeşte chiar Legea nr.51/1995 în forma avută de lege în momentul adoptării şi ca urmare a modificării prin Legea nr.231/2000, dacă nu din alte motive, atunci doar pentru că ambele           -UNBR tradiţională şi UAR despre care vorbeşte chiar Legea nr.51/1995- aparţin unuia şi aceluiaşi act normativ, adică, în mod cu totul evident, Legii nr.51/1995).

 

            11. Într-adevăr, vom porni de la ideea că UNBR tradiţională este continuatoarea doar a UAR tradiţionale[53] despre care vorbeşte Legea nr.51/1995, este, oarecum, UAR tradiţională.       Aşadar, va trebui să avem în vedere cele zise de instanţa europeană de la Strasbourg în decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr.24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României (mai exact, vom avea în vedere vorbele instanţei europene de la Strasbourg rostite în partea întitulată „En Droit" a acestei decizii tocmai pomenite în fraza de faţă), anume "en l'espèce, la Cour relève que l'Union[54] a été instituée par la loi no 51/1995 et qu'elle poursuit un but d'intérêt général, à savoir la promotion d'une assistance juridique adéquate et, implicitement, la promotion de la justice elle-même (...)". În română vorbind, Uniunea Avocaţilor din România tradiţională (deci, UNBR tradiţională) a fost instituită de Legea nr.51/1995 şi ea urmăreşte un scop de interes general. Într-adevăr, privind, analizând mai atent, mai în detaliu vorbele instanţei europene de la Strasbourg, vom observa sau, mai bine zis, observăm că, de pildă, expresia Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume „a fost instituită" este sinonimă aceleia de "a fost înfiinţată". Chiar cu riscul de a părea agasanţi, reluăm: instanţa europeană de la Strasbourg ne învaţă că Uniunea Avocaţilor din România tradiţională (deci, UNBR tradiţională) a fost instituită (a fost înfiinţată) de Legea nr.51/1995 şi ea urmăreşte un scop de interes general.

            Un monstru sacru[55] al dreptului civil ne învaţă aşa: "Parmi les personnes morales, il en est qui relèvent principalement du droit public, d'autres du droit privé. Selon quel critère ? La source: tantôt la loi, tantôt l'autonomie de la volonté. Mais aussi le but: soit l'intérêt public (...), soit des intérêts privés (...)". Aşadar, criteriul pe baza căruia distingem între persoane morale de drept public şi persoane morale de drept privat este sursa (fie legea, fie autonomia de voinţă), însă, de asemenea, scopul (fie interesul public, general, fie interese private). Astfel, în măsura în care o persoană morală îşi are sursa în lege şi scopul său este interesul public, general, acea persoană morală este una de drept public.

            Aşa cum am văzut mai sus, Curtea Europeană de la Strasbourg ne spune că UAR tradiţională (în prezent, UNBR tradiţională) a fost înfiinţată prin lege (Legea nr.51/1995) şi că UAR tradiţională (actualmente, UNBR tradiţională) urmăreşte un scop de interes general, public (anume, promovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea a însăşi justiţiei); Jean Carbonnier ne arată că în măsura în care o persoană morală îşi are sursa în lege şi scopul său este interesul public, general, acea persoană morală este una de drept public.  

            Ţinând seama de decizia Curţii Europene de la Strasbourg, decizie cu privire la admisibilitatea cererii nr.24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României şi de vorbele savantului autor Jean Carbonnier, concluzia nu poate fi decât aceasta: UNBR tradiţională este o persoană juridică de drept public [astfel, art.57 alin.(2) din Legea nr.51/1995 trebuie înţeles în sensul că UNBR este persoană morală de drept public].

 

            12. Cu adevărat, UNBR (zisă tradiţională) este persoană juridică de drept public (ceea ce înseamnă că scopul său este interesul public şi a fost înfiinţată prin lege; într-adevăr, UAR/UNBR tradiţională este persoană morală de drept public şi a fost persoană juridică de drept public de la început, în orice caz, de dinaintea apariţiei elementelor -referindu-ne mai ales la UAR/UNBR Bota- Bota; subliniem, încă o dată, ideea: UNBR tradiţională este persoană juridică de drept public); aşadar, a fost înfiinţată prin Legea nr.51/1995, a fost înfiinţată de legiuitor, doar legiuitorul putând înfiinţa o entitate naţională a avocaturii[56] (şi, de altfel, entităţi regionale, teritoriale ale avocaturii, adică barouri, barouri ce sunt membre, elemente componente ale entităţii naţionale a avocaturii). Legiuitorul a înfiinţat o singură UNBR (cea zisă tradiţională), aşa cum se desprinde din textele Legii nr.51/1995.

            La urma urmelor, oricum am privi lucrurile (a se vedea, în mod cu totul special, supra. nr.10-11) rămâne ideea: UNBR (aşa-numită tradiţională[57]) a fost şi este persoană juridică de drept public, cu tot ceea ce înseamnă, implică un asemenea aspect.            

            Persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare, au "creat" UNBR Bota, ceea ce, în realitate, este cu neputinţă din punct de vedere juridic (aşa cum ziceam la începutul acestui paragraf, doar legiuitorul putând crea o UNBR). UNBR Bota nu putea fi înfiinţată, ea nu există din punct de vedere juridic (şi, de asemenea, elementele sale componente, membre, anume barourile Bota, nu există din punct de vedere juridic; avocatura paralelă, nici ea nu există din punct de vedere juridic); în sfârşit, UNBR Bota, barourile Bota, avocatura paralelă nu există din punct de vedere juridic, referitor la toate aceste elemente nu are cum să fie aplicată Legea nr.51/1995, nu poate fi vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr.51/1995.

 

            13. Aşa cum am arătat în cele de mai sus (supra. nr.12), în sistemul nostru juridic există o singură UNBR (cea numită tradiţională). UNBR Bota nu putea fi înfiinţată, nu există din punct de vedere juridic, elementele sale componente, membre, anume barourile Bota, nu există din punct de vedere juridic, avocatura paralelă nu există din punct de vedere juridic, avocaţii Bota nu sunt, în realitate, avocaţi. "Avocaţii" Bota, prin activitatea lor ilicită, se află în sfera dreptului penal. Despre infracţiunile comise de "avocaţii" Bota vom vorbi în continuare (infra. nr.14-16), aşadar, aprioric observaţiilor conclusive (infra. nr.17).

 

            14. Semnificaţia penală a conduitei avocaţilor Bota. Analiza semnificaţiei penale a acţiunilor celor care fac parte din structurile ilegitime Bota, entităţi Bota inexistente din punct de vedere juridic, trebuie să debuteze cu reiterarea şi apoi accentuarea faptului că aceste structuri nu au absolut niciun fundament legal, ele transgresând în mod clar limitele structurale ale organizării profesiei de avocat impuse de Legea nr.51/1995. Această ilegitimitate trebuie de la bun început evidenţiată pentru că ea reprezintă cauza primară a caracterului ilicit de natură penală a conduitei avocaţilor Bota. Chiar dacă nucleul dur al analizei noastre îl va constitui infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat (existenţa ei raportat la conduita profesională a  avocaţilor Bota fiind absolut evidentă[58]), semnalăm de la bun început faptul că, în acelaşi context al exercitării ilegitime a profesiei de avocat, avocaţii Bota pot comite şi alte fapte de natură penală. Vom trata individual fiecare dintre aceste ipoteze, nu într-o manieră descriptivă (prin descrierea în mod clasic a conţinutului infracţiunilor pe care avocaţii Bota le pot comite), ci semnalând doar acele aspecte considerate de noi a fi esenţiale.

            15. Infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat (săvârşită de către "avocaţii" Bota). Conform art.25 din Legea nr.51/1995 „exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale". Această normă penală[59] dobândeşte eficacitate doar dacă este întregită cu prevederile art.281 C.pen.[60], raportarea la    art.281 C.pen.[61] fiind necesară pentru determinarea limitelor legale ale sancţiunii pentru o asemenea faptă[62].

            Textul de incriminare gravitează în jurul verbului „a exercita", acesta fiind practic elementul determinant al conduitei cu semnificaţie penală. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului de „exercitare" raportat la profesia de avocat, ea este uşor determinabilă dacă avem ca reper (astfel cum chiar şi norma de incriminare ne indică), art.3 din Legea nr.51/1995 care cuprinde toate acele activităţi efectuate de avocat ca modalitate de exercitare a profesiei. Astfel, conform art.3 din Legea nr.51/1995: „ activitatea avocatului se realizează prin:  a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic;  b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii; c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;  e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; f) activităţi de mediere;  g) activităţi fiduciare constând în primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum şi plasarea şi valorificarea acestora, în numele şi pe seama clientului, activităţi de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;  h) stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate;  i) activităţile prevăzute la lit. g) şi h) se pot desfăşura în temeiul unui nou contract de asistenţă juridică;  j) orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii"[63]. Este esenţial de adăugat faptul că, de regulă, nu vor intra sub incidenţa legii penale acele acte care au un caracter ocazional şi excepţional[64]. În ceea ce priveşte îndeplinirea acestei condiţii privind desfăşurarea anumitor activităţi specifice profesiei de avocat, aceasta este în mod evident îndeplinită de avocaţii barourilor Bota.

            O discuţie interesantă este cea privitoare la momentul consumativ al faptei[65]. Este clar că această infracţiune este una de pericol abstract[66], astfel că momentul în care intervine consumarea faptei este momentul în care s-a „exercitat" fără drept profesia de avocat. În consecinţă, esenţial pentru identificarea momentului consumării faptei este a se determina din ce moment vom putea vorbi despre o exercitare fără drept. În acest context, dorim să semnalăm că,   o comparaţie dintre cele două texte (art.281 C.pen. respectiv art.25 din Legea nr.51/1995), relevă o diferenţă esenţială. Sintagma „exercitare a unei profesii" din art.281 C.pen. implică o oarecare continuitate şi repetitivitate în realizarea activităţilor specifice acelei profesii[67], transformând implicit infracţiunea într-o infracţiune similară celei de obicei (doar similară pentru că ea prezintă câteva diferenţe faţă de infracţiunea de obicei clasică)[68].  Pe de altă parte, art.25 din Legea nr.51/1995, deşi preia acelaşi termen de „exercitare" suprimă aparent cerinţa repetitivităţii activităţilor specifice profesiei de avocat prin precizarea consecutivă „oricărei activităţi". Astfel din interpretarea literală a  sintagmei „exercitarea oricărei activităţi", poate rezulta că momentul consumativ al faptei intervine imediat ulterior îndeplinirii oricărei activităţi prevăzute de art.3 din Legea nr.51/1995 pentru care nu există o altă autorizare specială. Urmările pe care această aparentă derogare de la norma comună le-ar produce nu ar fi deloc nesemnificative Astfel, aşa cum arătam anterior infracţiunea prevăzută de art.281 C.pen. va fi, având în vedere semantica termenului exercitare care presupune o oarecare repetitivitate, o infracţiune similară celei de obicei. Aceasta înseamnă că momentul consumativ va interveni după existenţa unui număr suficiente de acte din care să se poată deduce „exercitarea" (obiceiul dacă e să continuăm paralela cu infracţiunea de obicei) iar orice act ulterior se va subsuma acestei conduite, fiind vorba despre o unitate de infracţiune. Încetarea conduitei ilegale va echivala cu momentul epuizării faptei. Pe de altă parte, în cazul normei speciale, nemaiputându-se vorbi despre o repetitivitate implicită din cauza intervenţiei legiuitorului care, aparent, oferă semnificaţie penală şi exercitării unei activităţi singulare specifice profesiei de avocat, atunci când avocatul Bota va realiza intermitent diferite activităţi el va comite de regulă fapta sub forma unei infracţiuni continuate şi nu o singură infracţiune, fapt ce va avea repercusiuni asupra sancţiunii aplicabile (având în vedere sporul de 5 ani posibil a fi aplicat în cazul infracţiunii continuate). O altă consecinţă oarecum ridicolă este aceea că norma de incriminare specială impune sancţionarea inclusiv a persoanei care întreprinde asemenea activităţi de genul redactării unor acte juridice absolut ocazional şi în mod excepţional, şi nu în mod continuu sau repetat. O asemenea abordare ni se pare cel puţin excesivă. În ceea ce ne priveşte,  pledăm pentru o interpretare raţională a textului de incriminare, remutând accentul chiar şi în norma specială pe termenul de exercitare. Astfel, considerăm că şi în acest caz în centrul atenţiei trebuie să se afle termenul de exercitare[69] (care impune aşa cum am arătat o oarecare repetitivitate)  şi că acel singular problematic („oricărei activităţi") trebuie considerat a fi un nefericit  termen de conexiune între termenul de exercitare şi concretizarea conţinutului acestuia raportat la profesia de avocat[70]. În sprijinul acestei rezolvări vin şi o serie de soluţii din practica judiciară. Astfel, spre exemplu în aproape singulara, dar răsunătoarea soluţie de condamnare a avocatului Bota pronunţată de judecătoria Deva din 2009, promotorul barourilor Bota şi al U.N.B.R. Bota, acesta a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, fără ca instanţa să fi reţinut că acesta a comis fapta în formă continuată[71].

            Un alt element necesar pentru tipicitatea faptei este ca aceste activităţi să se realizeze „fără drept". Precizăm că suntem în prezenţa unei condiţii de tipicitate, raţiunea fiind evidentă: exercitarea profesiei de avocat în condiţiile legii nu lezează absolut nicio valoare socială, astfel că o asemenea faptă nu poate fi nici măcar tipică, pentru ca apoi ea să fie justificată prin autorizarea legii. În acest caz sintagma „fără drept" trebuie raportată la condiţiile impuse de lege pentru dobândirea calităţii de avocat. Conform prevederilor legale, calitatea de avocat se dobândeşte prin decizie a Baroului în care respectivul avocat s-a înscris[72].  În ceea ce priveşte avocaţii Bota chiar dacă aceştia sunt înscrişi în structuri omonime celor tradiţionale, exercitarea se face în mod evident fără drept, cât timp, aşa cum am arătat, singura structura legitimă este U.N.B.R. tradiţională şi barourile aferente, orice formă de organizare exterioară acestei structuri fiind în mod evident nelegală.

            Cu privire la latura subiectivă a faptei aceasta se poate comite exclusiv cu intenţie directă sau indirectă. Singura precizare pe care dorim să o facem aici, este faptul că, având în vedere multitudinea soluţiilor de practică judiciară cu privire la inexistenţa infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat (care le depăşesc ca număr pe cele de condamnare), oricare dintre avocaţii Bota, în cazul demarării procesului penal împotriva lui pentru comiterea acestei fapte, ar putea invoca (iar argumentul ar fi unul destul de puternic) existenţa unei erori asupra tipicităţii faptei. Mai exact, acesta ar putea susţine că, având în vedere multitudinea soluţiilor cu autoritate de lucru judecat care confirmă legalitatea activităţii sale, acesta a fost în eroare vincibilă, fapt care va duce la modificarea laturii subiective în culpă şi în consecinţă la lipsa de tipicitate a faptei. Şansele de reuşită ale unui asemenea argument sunt destul de mari, pentru că o respingere a acestuia ar echivala credem noi cu faptul că statul pretinde avocatului Bota să cunoască şi să aplice mai bine legea decât propriile sale organe judiciare, concluzie absolut absurdă.

            Referitor la participaţie două elemente specifice merită a fi menţionate. În primul rând precizăm faptul că această infracţiune nu poate fi comisă în coautorat. Astfel, spre exemplu în cauze în care clientul este reprezentat de doi avocaţi Bota, fiecare dintre aceştia va comite o infracţiune de exercitare fără drept a profesiei de avocat în forma autoratului.  În al doilea rând, cel care pune la dispoziţie oricărui avocat această structura nelegală permiţându-i aderarea la ea, va comite infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat în forma complicităţii. Am dori să putem vorbi şi despre o răspundere a persoanei juridice, însă atragerea ei în acest caz este imposibilă având în vedere faptul că persoana juridică U.N.B.R. Bota există doar în plan faptic nu şi în plan juridic.

 

            16. Alte fapte cu semnificaţie penală, posibil a fi comise de avocaţii Bota. Calitatea de avocat al celui cu care clientul încheie contractul de asistenţă juridică are în mod evident un caracter determinant pentru încheierea respectivului act juridic. Astfel, încheierea unor contracte de asistenţă juridică de către avocaţii Bota  cu clienţi induşi în eroare cu privire la calitatea reală de avocat a contra-părţii poate constitui fapta de înşelăciune în convenţii prevăzută de art.215 alin.(4) C.pen. Problematic este aici elementul necesar al inducerii în eroare. Mai exact, în mod evident, în cazul în care clientul cunoaşte caracterul controversat şi intens discutat al legitimităţii exercitării profesiei de avocat sau când avocatul Bota  prezintă clientului aceste aspecte, iar clientul deşi informat îşi asumă riscul, nu se poate în mod evident vorbi despre o inducere în eroare. Categoric însă că vor intra în sfera de aplicare a acestei norme de incriminare situaţiile în care clientul încheie contractul de asistenţă juridică, indus în eroare fiind de titulatura de avocat pe care avocatul Bota şi-o arogă şi eventual o afişează la sediul acestuia sau în instanţă. Tot în acest context trebuie analizat şi conţinutul sintagmei „dacă s-a pricinuit o pagubă". Astfel, întrebarea care se pune este dacă se poate vorbi despre pricinuirea unei pagube în situaţia în care activitatea specifică profesiei de avocat a avocatului Bota a fost una încununată de succes. Considerăm că şi în acest caz achitarea onorariului ca urmare a încheierii unui contract de asistenţă juridică poate fi considerată un act de autolezare patrimonială a victimei, succesul reputat de avocatul Bota neavând aptitudinea de a anula faptul că victima înşelăciunii a achitat o sumă de bani în temeiul unui contract încheiat prin inducerea în eroare. Actul de dispoziţie există, legătura cauzală între inducerea în eroare şi actul de dispoziţie există, astfel că nu vedem ce obstacol insurmontabil ar putea exista pentru a împiedica reţinerea împotriva avocatului Bota a unei infracţiuni de înşelăciune în convenţii în formă consumată. În mod evident, infracţiunea de înşelăciune se va reţine în concurs cu infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat[73].

            Într-o analiză privitoare la semnificaţia penală a conduitei avocaţilor Bota, autorul propune sancţionarea acestora inclusiv pentru infracţiunea de favorizare a infractorului. Considerăm că o asemenea abordare este una exagerată, „ajutorul dat" fiind în acest caz specific activităţii pe care avocatul Bota o exercită fără drept[74]. De aceea, nu credem că o asemenea infracţiunea ar trebui reţinută în sarcina avocatului Bota.

            Am făcut referire aici la acele fapte penale care în opinia noastră sunt cele mai frecvent comise de către avocaţii Bota. Este clar însă că activitatea avocaţilor Bota poate implica o suită de alte activităţi care intră sub incidenţa legii penale şi că organele judiciare vor trebui să renunţe la inerţia de a încadra faptele avocaţilor Bota  exclusiv ca fapta de a exercita fără drept profesia de avocat şi de a analiza mai în detaliu activitatea acestora pentru a determina dacă faptele acestora nu au şi o altă semnificaţie penală.

 

            17. Precizări sau consemnări conclusive. Astfel cum am arătat în rândurile ce preced, UNBR tradiţională, oricum am privi lucrurile, a fost şi este persoană juridică de drept public (a se vedea, îndeobşte, supra. nr. 10-12), ceea ce vrea să zică mai ales că a fost înfiinţată de legiuitor, doar legiuitorul putând înfiinţa o entitate naţională a avocaturii[75] (şi, de altfel, entităţi regionale, teritoriale ale avocaturii, adică barouri, barouri ce sunt membre, elemente componente ale entităţii naţionale a avocaturii), legiuitorul înfiinţând o singură UNBR (cea zisă tradiţională) şi doar barourile numite „tradiţionale"[76]. Ca să răspundem şi aici la întrebarea ce este titlul studiului de faţă, în sistemul nostru juridic există o singură UNBR (la rigoare, impropriu numită „tradiţională", din simplul motiv că este, în realitate, singura existentă, aşa încât foarte bine îi putem spune doar UNBR).

            UNBR (zisă tradiţională) este singura existentă din punct de vedere juridic, UNBR Bota (şi barourile Bota, respectiv avocatura Bota) nu fiinţează din punct de vedere juridic. La urma urmelor, atât în opinia noastră, cât şi în cea a profesorului Corneliu-Liviu Popescu (pentru a ne referi doar la acest doctrinar), UNBR Bota şi barourile Bota sunt inexistente din punct de vedere juridic. Mai pe larg zicând, soluţia inexistenţei juridice a UNBR Bota şi a barourilor Bota este viziunea împărtăşită atât de noi, cât şi de profesorul Corneliu-Liviu Popescu, atât că argumentele ce justifică respectiva soluţie sunt diferite (precum am spus-o, însă, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi în ceea ce-l priveşte pe profesorul Corneliu-Liviu Popescu, UNBR Bota şi barourile Bota sunt fără fiinţă din punct de vedere juridic, sunt inexistente din punct de vedere juridic). Profesorul Corneliu-Liviu Popescu[77] argumentează astfel soluţia inexistenţei din punct de vedere juridic a UNBR Bota şi a barourilor Bota: UNBR Bota şi barourile Bota au fost create de o persoană juridică (filiala Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra"), care persoană juridică nu mai există şi se consideră că nu a existat vreodată, aşa încât nici UNBR Bota şi barourile Bota nu există şi se consideră că nu au existat vreodată. Astfel, în ochii profesorului Corneliu-Liviu Popescu, UNBR Bota şi barourile Bota sunt inexistente din punct de vedere juridic, pentru că au fost înfiinţate de o persoană morală inexistentă din punct de vedere juridic.

            După noi, aşa cum socotim că se desprinde din aspectele pertinente de pe site-ul www.bota.ro, UNBR Bota şi, pare-ni-se, barourile Bota nu au fost înfiinţate de filiala Băleşti Gorj a asociaţiei „Figaro Potra", nu au fost înfiinţate de o persoană morală, ci au fost înfiinţate de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare. Persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare (sau, mai pe larg vorbind, orice entitate de drept privat) nu puteau şi nu pot înfiinţa o UNBR sau barouri, ci numai legiuitorul poate crea o entitate naţională a avocaturii şi entităţi teritoriale ale avocaturii. Precum am mai spus-o, UNBR tradiţională a fost (oricum am privi lucrurile -a se vedea, mai ales supra. nr.10-12-, UNBR tradiţională a fost persoană morală de drept public dinainte de apariţia entităţilor Bota) şi este persoană juridică de drept public, adică a fost creată de legiuitor (evident, prin lege) şi doar legiuitorul putea înfiinţa o UNBR (şi entităţi teritoriale ale avocaturii, adică barouri). Legiuitorul român a înfiinţat o singură UNBR (cea tradiţională) şi, de altfel, a înfiinţat doar barourile tradiţionale, astfel că UNBR Bota şi barourile Bota (entităţi „înfiinţate"[78] de subiecte de drept privat, mai exact, de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare), în realitate, nu puteau fi create, UNBR Bota şi barourile Bota fiind inexistente din punct de vedere juridic, referitor la toate aceste elemente neavând cum să fie aplicată Legea nr.51/1995.

            Cu adevărat, chiar dacă pentru argumente diferite, soluţia noastră şi cea a profesorului Corneliu-Liviu Popescu este aceeaşi: UNBR Bota şi barourile Bota nu există din punct de vedere juridic. Cu adevărat, UNBR Bota, barourile Bota, avocatura Bota nu există din punct de vedere juridic, avocaţii Bota nu sunt, în realitate, avocaţi, aşa încât absolut toţi magistraţii trebuie să renunţe la poziţia favorabilă elementelor Bota şi să înceapă a socoti că suntem în prezenţa infracţiunilor despre care am vorbit în rândurile de mai sus (de pildă, exercitarea fără drept a profesiei de avocat, înşelăciune în convenţii; cu adevărat, ca să ne referim mai ales la infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, magistraţii sau aceia dintre ei care pronunţă soluţii inacurate ştiinţific, trebuie să revină asupra poziţiei lor, să înceapă a considera că „avocaţii" Bota comit infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, aşa încât absolut pentru orice persoană să fie clar că, în măsura în care se dedă la exercitarea avocaturii în afara barorurilor şi UNBR tradiţionale, se află în sfera ilicitului penal, să fie clar că activitatea sa este una lipsită de legalitate, de legitimitate, să fie clar că fapta sa este una tipică, să fie clar că nu se poate accepta invocarea unei erori asupra tipicităţii faptei).

            Vom pune capăt analizei de faţă zicând, pentru ultima dată, că UNBR tradiţională a fost şi este persoană juridică de drept public, UNBR tradiţională este singura din sistemul nostru juridic. Elementele Bota (cu specială referire la UNBR Bota) nu există din punct de vedere juridic, iar o persoană maliţioasă ar putea fi tentată să afirme, având mai multă sau mai puţină dreptate, că UNBR Bota nu este altceva decât, eventual, o odraslă a somnului raţiunii.

 

[1] Ca regulă, în continuare, brevitatis causa, UNBR.  În sfârşit,  în acest studiu vom pomeni şi Uniunea Avocaţilor din România, zicându-i uneori, brevitatis causa, UAR.

* Doctorand, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, cadru didactic asociat ; tamba_adrian@yahoo.com

** Doctorand, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, cadru didactic asociat, avocat Baroul Cluj; serbandorisalina@yahoo.co.uk

[2] Problema avocaturii paralele nu a rămas neobservată de presă, jurnaliştii aducând-o la cunoştinţa publicului. A se vedea, spre exemplu, D.Radu, Pompiliu Bota a vrut să fenteze legea !, "Evenimentul (regional al Moldovei)"; articolul poate fi consultat chiar şi  în formă electronică la adresa de Internet http://www.evenimentul.ro/articol/pompiliu-bota-a-vrut-sa-fenteze-legea.html. De asemenea, a se vedea, I.Oros, Avocaţi contra avocaţi, Monitorulcj.ro (adresa de Internet este aceasta: http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/avocati_contra_avocati_2209.html). Recent, în presă a fost din nou observată problema ce ne preocupă şi pe noi, anume avocatura paralelă, a se vedea, A.Anghelescu-Stancu, Congresul Avocaţilor: Ministrul Justiţiei a atacat din nou barourile paralele, ZIUAVECHE.ro (adresa de Internet este următoarea: http://www.ziuaveche.ro/lumea-justitiei/congresul-avocatilor-ministrul-justitiei-a-atacat-din-nou-barourile-paralele); acest din urmă articol, privitor la discursul ţinut de către Ministrul Justiţiei cu ocazia desfăşurării Congresului Avocaţilor 2010 din 17-18 iunie 2010  (Congresul cu pricina a avut loc în Mamaia, judeţul Constanţa), redă, printre mai multe afirmaţii ale respectivului Ministru al Justiţiei, şi cele spuse de acesta pe marginea avocaturii paralele.

                În sfârşit, mai dorim a preciza aici un singur lucru: conflictul dintre cele "două" categorii de avocaţi nu a scăpat atenţiei creatorilor Enciclopediei Wikipedia, a se vedea adresa de Internet http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Na%C8%9Bional%C4%83_a_Barourilor_din_Rom%C3%A2nia.

[3] Se poate preabine observa că în prezenta lucrare noi discutăm despre UNBR Bota. Totuşi, pe site-ul http://bota.ro/act-constitutiv/ se face vorbire despre Uniunea Avocaţilor din România (UAR, să-i zicem, Bota). Aşa fiind, se ridică întrebarea: avem de a face cu UAR Bota sau cu UNBR Bota ? Răspunsul este că ne aflăm în prezenţa UNBR Bota. Argumentul este acesta: actul constitutiv de pe site-ul http://bota.ro/act-constitutiv/ a fost adoptat în temeiul Legii nr.51/1995 nemodificată de către Legea nr.255/2004 (actul constitutiv de pe site-ul http://bota.ro/act-constitutiv/ a fost adoptat la 20 iunie 2004, iar Legea nr.255/2004, lege care înlocuieşte denumirea de „UAR" cu cea de „UNBR", a fost publicată în „Monitorul Oficial", Partea I, nr.559 din 23 iunie 2004). Aşadar, deşi pe site-ul http://bota.ro/act-constitutiv/ se indică expres UAR Bota, în realitate, ţinând seama de faptul că avocaţii Bota aplică, într-o mai mare sau mai mică măsură, dar totuşi aplică Legea nr.51/1995, din momentul în care această dintâi lege a fost modificată de Legea nr.255/2004, avem de a face cu UNBR Bota [denumirea de „UAR" fiind înlocuită cu cea de „UNBR", chiar şi în privinţa avocaţilor Bota, care, precum spuneam, par să aplice Legea nr.51/1995; mai pe scurt, cu privire specială la actul constitutiv al entităţii naţionale a avocaturii paralele, „UAR Bota" se citeşte „UNBR Bota"; în definitiv, în privinţa UNBR Bota -presupunând că putea fi înfiinţată-, este aplicată Legea nr.51/1995, deci chiar şi art.57 alin.(5) şi art.83 ale legii avocaturii, UNBR Bota fiind succesoarea UAR Bota, „UAR Bota" citindu-se „UNBR Bota"].   

[4] L.Dănilă, Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.9; a se vedea şi doctrina citată de autoare

[5] R.Dimiu, Stilul judiciar (ediţie îngrijită de D.Lupaşcu şi N.Crăciun), Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p.103; se impune a arăta aici că  lucrarea lui Radu Dimiu a fost scrisă în 1939, iar la editura Rosetti a fost reeditată în cadrul colecţiei "Cultura juridică"; astfel, ţinând seama de aceea că opera "Stilul judiciar" a fost scrisă în 1939, referirea autorului Radu Dimiu la "veacul trecut" vizează anii 1800 

[6] C.-L.Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p.40, paragraful nr.50;  studiul tocmai citat a fost întocmit ca urmare a solicitării adresate de către Călin Andrei Zamfirescu Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti; într-adevăr, fostul preşedinte al UNBR tradiţionale, d-nul Zamfirescu, a solicitat Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti să elaboreze un studiu privind ordinul profesional al avocaţilor din România, iar conducerea Facultăţii de Drept i-a încredinţat o atare sarcină profesorului Corneliu-Liviu Popescu; studiul întocmit de reputatul doctrinar, studiu al cărui titlu  l-am indicat la începutul acestei note de subsol, poate fi consultat pe Internet 

[7] Când spunem că vom avea în vedere actele normative ulterioare Legii nr.610 din 21 februarie 1923 ne referim, aşa cum se poate desprinde şi din cele arătate în textul de bază, la acele acte normative ce prezintă o mai mare însemnătate din perspectiva problemei ce ne preocupă în acest studiu (anume, entitatea naţională în materia avocaturii). Astfel fiind, tocmai pentru că nu ni se pare că este de o serioasă importanţă atunci când vine vorba despre entitatea naţională în materia avocaturii, nu este cazul să abordăm în lucrarea de faţă, spre exemplu, Decretul nr.250/1978 privind retribuirea muncii desfăşurate de avocaţi pentru acordarea asistenţei juridice (acest Decret nr.250/1978 nu este important din perspectiva entităţii naţionale în materie de avocatură, pentru că, deşi o entitate naţională în materia profesiei de avocat exista când era în vigoare Decretul nr.250/1978, el vizează cu totul alte probleme decât cadrul instituţional al avocaturii).

[8] Prin ideea de "atitudine a legiuitorului" ne referim, în mod special, la suprimarea entităţii naţionale în materie de avocatură prin Decretul nr.39/1950 şi la reînfiinţarea sa, după o scurtă perioadă de timp, prin Decretul nr.281/1954; bineînţeles, prin ideea de "atitudine a legiuitorului" mai vizăm şi denumirea oferită entităţii naţionale în materia profesiei de avocat de-a lungul istoriei [respectiva denumire fiind fie „Uniunea Avocaţilor din România", fie „Uniunea Barourilor din România", fie „Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România", fie „Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română/Republica Socialistă România" (acest Consiliu Central al Colegiilor de Avocaţi din RPR/RSR fiind adus în discuţie de Decretul nr.281/1954, despre acest Consiliu Central al Colegiilor de Avocaţi din RPR/RSR vorbind Decretul nr.281/1954), fie, din nou, „Uniunea Avocaţilor din România" fie, precum în prezent, „Uniunea Naţională a Barourilor din România"].

[9] C.-L.Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p.38, paragraful nr.48. 

[10] Idem, p.39, paragraful nr. 49 şi p. 40, paragraful nr. 49.

[11] „Monitorul Oficial" nr. 231 din 21 februarie 1923.

[12]  C.-L.Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p.46, paragraful nr.61.

[13] Idem, p. 47.

[14] „Monitorul Oficial" nr. 301 din 28 decemvrie 1931. 

[15] C. Hamangiu, Codul general al României (codurile, legile şi regulamentele uzuale în vigoare) 1856-1932, volumul XIX, Legi uzuale, Editura Librărie "Universalia", Alcalay & Co., Bucureşti, 1932, p. 855, nota de subsol nr.1

[16] „Monitorul Oficial", Partea I, nr. 248 din 26 octomvrie 1939

[17]  C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 41, paragraful nr. 52 şi p. 47, paragraful nr. 63

[18]  C. Hamangiu, Codul general al României (codurile, legile şi regulamentele în vigoare)1856-1941, volumul XXVIII, partea II, Legi uzuale, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statutului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1941, p. 1459, nota de subsol nr. 1

[19] Decretul-lege din 1939 are un domeniu de reglementare infinit mai restrâns decât Legea din 1931, cel dintâi privind doar numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la barourile avocaţilor din ţară, adică doar organele de conducere ale Uniunii avocaţilor şi ale barourilor din ţară, iar nicidecum toate problemele, toate aspectele importante din domeniul avocaturii. Ni se pare, deci, că art. II din Decretul-lege din 1939 (art. II al cărui conţinut l-am redat mai sus, în textul de bază) este defectuos redactat lăsând să se înţeleagă că acest Decret-lege din 1939 abrogă în întregime Legea din 1931, pe când, în realitate, abrogă doar dispoziţiile ce-i sunt contrare din cel din urmă act normativ. Astfel apreciem că trebuie înţeles art. II din Decretul-lege din 1939, în sensul că abrogă nu toată Legea din 1931, ci doar dispoziţiile Legii din 1931 contrare Decretului-lege din 1939.

[20] Pentru observaţii pe marginea noţiunilor de "drept comun" şi "drept special", a se vedea, I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Intoducere în dreptul civil, ediţia a 2-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 13 şi urm.

[21] A se vedea şi C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 47, paragraful nr. 63

[22] "Monitorul Oficial", Partea I, nr. 205 din 5 septemvrie 1940

[23] Pentru discuţii purtate în perioada interbelică pe marginea calificării ordinelor profesionale (accentul fiind pus pe ordinul avocaţilor de către autorul care prezintă respectivele discuţii) şi pe marginea naturii private sau publice a entităţilor în materie de avocatură (barouri şi entitatea naţională), a se vedea, C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 53-54, paragrafele nr. 72-75 (a se vedea şi doctrina citată de autor la p. 53).    

[24] "Monitorul Oficial" nr. 15 din 17 ianuarie 1948

[25] "Buletinul Oficial" nr. 11 din 14 februarie 1950

[26] "Buletinul Oficial" nr. 34 din 21 iulie 1954

[27] Decretul nr. 281/1954 a fost un act normativ ce a avut viaţă lungă. Precum s-a observat în doctrină (Ş. Beligrădeanu, Cu privire la legislaţia referitoare la impozitul pe venitul realizat din exercitarea profesiei de avocat, "Dreptul" nr. 4/1999, p. 41), înainte de anul 1990 avocatura era organizată şi exercitată potrivit Decretului nr. 281/1954. Ba mai mult, acest Decret nr. 281/1954 nu a fost abrogat total până la Legea nr.51/1995 (această lege fiind cea care a înlăturat Decretul nr. 281/1954), Decretul-lege nr. 90/1990 menţinând Decretul nr. 281/1954 (cu privire la ideea că Decretul-lege nr. 90/1990 a menţinut Decretul nr. 281/1954, a se vedea, I. Tudor, Consideraţii în legătură cu recenta reglementare a organizării şi exercitării avocaturii, "Dreptul" nr. 5/1990, p. 57); bineînţeles, autorul Ilie Tudor consideră că acest Decret-lege nr. 90/1990 utilizează o tehnică legislativă nefirească prin aceea că menţine Decretul nr. 281/1954 (I. Tudor, op.cit., p. 57); într-adevăr, menţinerea Decretului nr. 281/1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în Republica Populară Română de către Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România pare nefirească, fiind tentaţi să spunem că legiuitorul de la 1990 ar fi trebuit să procedeze precum legiuitorul de la 1940 (a se vedea cele arătate mai sus pe marginea Legii din 1931 şi Decretului-lege din 1940); pe de altă parte, am văzut mai sus că Decretul-lege din 1940 reglementa absolut toate aspectele pe care le cuprindea Legea din 1931, pe când Decretul-lege nr. 90/1990 nu reglementează toate aspectele cuprinse de Decretul nr. 281/1954 (aşa cum sunt, de pildă, îndatoririle avocatului). Oricum ar fi, Decretul nr. 281/1954 a dăinuit, aşadar, mai bine de patru decenii. Mai avem a spune aici că în timpul în care era în vigoare Decretul nr. 281/1954, lucrările de specialitate dedicate avocaturii nu au lipsit (a se vedea, de exemplu, studii elaborate anterior anului 1990, precum sunt: O.A. Stoica, Metode şi mijloace pentru îmbunătăţirea activităţii avocatului, "Revista Română de Drept" nr. 8/1972, p. 95-104; T. Mandrea, Reguli deontologice în exercitarea profesiei de avocat, "Revista Română de Drept" nr. 5/1973, p. 79-83; Ş. Beligrădeanu, Natura raporturilor juridice dintre colegiile de avocaţi şi membrii acestora, "Revista Română de Drept" nr. 7/1976, p. 25-29; a se vedea şi o lucrare, de astă dată elaborată în 1990, lucrare pe care, de altfel, am citat-o anterior şi anume, I. Tudor, op.cit., p. 57-59).

[28] "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 32 din 1 martie 1990

[29] C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 49, paragraful nr. 68

[30] Legea nr.51/1995 a fost publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995, iar apoi a fost republicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. 

[31] Sub imperiul actualei Legi a avocaţilor, Legea nr. 51/1995, studiile doctrinare dedicate avocaturii nu lipsesc. Redăm, exemplificativ, următoarele lucrări (la care ne refeream în primul enunţ de la această notă de subsol): F.A.  Baias, Principiile profesiei de avocat în lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, "Dreptul" nr. 10-11/1995, p. 28-36; E. Lipcanu, Cu privire la noţiunea de afinitate în contextul legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, "Dreptul" nr. 12/1995, p. 31-32; Ş. Beligrădeanu, Reglementări ilegale -în raport cu principiile şi normele dreptului muncii şi ale dreptului securităţii sociale- înscrise în Statutul profesiei de avocat, "Dreptul" nr. 1/1996, p. 56-63; M.-E.  Răchită Burzo, Consideraţii în legătură cu înţelesul art. 17 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, "Dreptul" nr. 6/1996, p. 24-32; V. Paşca, D. Lămăşanu, Înscrisurile certificate de avocat şi valoarea lor juridică, "Dreptul" nr. 4/1999, p. 71-78; C.-L. Popescu, Societăţile comerciale privind exercitarea profesiilor de avocat şi de notar public, "Revista de Drept Comercial" nr. 7-8/2001, p. 141-148; M. Voicu, Avocatura -profesie liberală în spaţiul juridic european -. Statutul, cariera, limitele şi îngrădirile exercitării profesiei de avocat, "Revista Română de Drept Privat" nr. 5/2009, p. 161-195.

[32] "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 635 din 7 decembrie 2000

[33] "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004

[34] C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 60, dar mai ales p. 61.

[35] Indiferent de cum stau lucrurile pe marginea continuităţii entităţii naţionale a avocaturii, ni se pare că pentru a înţelege exact ce înseamnă actuala UNBR tradiţională (actuala structură naţională a avocaturii), studiul tuturor actelor normative (de la 1923 până  în prezent, a se vedea aceste acte normative şi cele zise pe marginea lor, toate -adică actele normative de la 1923 şi până azi, respectiv cele zise pe marginea lor-, fiind aspecte redate supra. nr. 4) ce priveau, în mod evident de-a lungul vremii, în vreun fel sau altul structura naţională a avocaturii se impune cu necesitate (de asemenea, întrucât a înţelege semnificaţia actualei entităţi naţionale a avocaturii, UNBR zisă tradiţională, presupune cu necesitate a studia actele normative de la 1923 şi până în prezent ce priveau, în mod evident de-a lungul timpului, în vreun fel sau altul entitatea naţională a avocaturii, aceste acte normative de la 1923 şi până în prezent sunt istoria UNBR tradiţionale).

[36] Pentru amănunte pe marginea ideii de "transformare a persoanei juridice", a se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VIII-a (revăzută şi adăugită de M.Nicolae şi P. Truşcă), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 559 şi urm.; pentru o analiză a transformării persoanei juridice, a se vedea şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 408-409

[37] C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 60-61, paragraful nr. 91 şi p. 61, paragraful nr. 92

[38] Când afirmăm un atare lucru, anume "chiar presupunând că UNBR tradiţională nu poate fi moştenitoarea sau succesoarea, continuatoarea entităţii naţionale de odinioară a avocaturii", ne referim la ipoteza în care am accepta, am presupune de dragul discuţiei că UNBR tradiţională nu poate fi continuatoarea entităţii naţionale a avocaturii despre care vorbeşte, de pildă, Decretul nr. 281/1954, a entităţii naţionale a avocaturii la care se referă Decretul-lege nr. 90/1990 (adică, Uniunea Avocaţilor din România de care face vorbire acest Decret-lege nr. 90/1990), însă a presupune că UNBR tradiţională nu este, oarecum, UAR despre care vorbeşte chiar Legea nr. 51/1995,  nu este succesoarea, continuatoarea Uniunii Avocaţilor despre care vorbeşte chiar Legea nr. 51/1995 este cu neputinţă (din simplul motiv că atât UNBR tradiţională, cât şi Uniunea Avocaţilor despre care discută Legea nr. 51/1995 aparţin unuia şi aceluiaşi act normativ, adică, în mod cu totul evident, Legii nr. 51/1995 în vigoare din 1995 şi până în prezent, adică în vigoare şi în prezent).

[39] Decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României, decizie a Curţii Europene de la Strasbourg, poate fi consultată în format electronic, în limba franceză, pe site-ul instanţei europene de la Strasbourg, fiind vorba, mai exact, de următoarea adresă de Internet: http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=24057/03&sessionid=62090872&skin=hudoc-fr (ultima accesare: 14 noiembrie 2010).

[40]  C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 103-111, paragrafele nr. 131-148

[41] Toate cele arătate, anume că doar asociaţia "Bonis Potra" Deva a înfiinţat un atare barou (botezat "baroul constituţional român"), celelalte două asociaţii neînfiinţând asemenea barouri, ni se pare că se desprind din lucrarea profesorului Corneliu-Liviu Popescu, lucrare cu titlul "Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor"(p. 109-110, paragrafele nr. 144-146; a se vedea, în special, chiar prima frază de la paragraful nr. 144, chiar prima frază de la paragraful nr. 145 şi chiar prima frază de la paragraful nr. 146).   

[42] Într-adevăr, pentru a înţelege cum stau lucrurile pe marginea UNBR Bota este imperios să avem în vedere, să studiem baroul constituţional român, aşa încât baroul constituţional român ni se pare a fi istoria UNBR Bota.

[43] "Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000

[44] Baroul constituţional român nu a fost înfiinţat de asociaţia "Figaro Potra" Alba Iulia, aşa cum susţin unii autori (a se vedea, T. Savu, Şt. Naubauer, Comentariile noului cadru legal privind profesia de avocat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 12). Cu adevărat, astfel cum putem citi în chiar decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României, decizie a Curţii Europene de la Strasbourg, baroul constituţional român a fost creat de asociaţia "Bonis Potra" Deva la 10 septembrie 2002.

                Cu toate acestea, într-un final, autorul Ştefan Naubauer revine, arătând că baroul constituţional român a fost înfiinţat de asociaţia "Bonis Potra" Deva (a se vedea, Şt. Naubauer, Principiile fundamentale ce guvernează exercitarea profesiei de avocat în România, "Pandectele Române" nr. 4/2010, p. 65, nota de subsol nr. 23).

[45] Pentru o discuţie mai detaliată, a se vedea, C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p.102-103, paragraful nr. 129 

[46] C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 111, paragraful nr. 149

[47] Idem, p. 112, paragraful nr. 150

[48] Entitatea naţională a avocaturii (adică, UNBR, având în vedere, special, UNBR Bota) ni se pare cea mai importantă (prin cuvintele de până la această paranteză, cuvinte rostite la prezenta notă de subsol, referindu-ne, mai cu seamă, la UNBR şi la barouri). Entităţile regionale, teritoriale ale avocaturii (barourile) sunt membre, sunt elemente componente ale entităţii naţionale a avocaturii -UNBR - (chiar în cazul UNBR Bota, barourile Bota sunt membre, sunt componente ale UNBR Bota; cum UNBR Bota a fost înfiinţată de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare, ni se pare extrem de probabil ca, am putea considera că şi barourile Bota să fi fost/au fost înfiinţate tot de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare; în sfârşit, mai pe scurt, ne îngăduim să credem, ţinând seama, de astă dată, de aspectele relevante de pe site-ul http://bota.ro/, că UNBR Bota şi barourile Bota au fost înfiinţate de persoane fizice, subiecte de drept de sine stătătoare). În măsura în care UNBR Bota nu putea fi înfiinţată, nu există, atunci nici barourile Bota (chiar dacă au personalitate juridică, ele sunt, totuşi, membre, elemente componente ale UNBR Bota), barouri Bota ce, precum spuneam, sunt membre, elemente componente ale UNBR Bota, nu puteau fi înfiinţate, nu există (într-adevăr, aspectul esenţial este acela că barourile Bota sunt membre, sunt componente ale UNBR Bota, mai ales un atare aspect făcându-ne să credem că entităţile teritoriale ale avocaturii Bota, pe undeva, au urmat şi urmează soarta entităţii naţionale a avocaturii Bota).

[49] Actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România Bota poate fi consultat în format electronic la această adresă de Internet: http://bota.ro/act-constitutiv/.

[50] Totuşi, profesorul Corneliu-Liviu Popescu observă că în cazul UNBR Bota nu se respectă unele prevederi ale Legii nr. 51/1995 (C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 112, paragraful nr. 159). Însă, în mare, în esenţă, după cum pare a rezulta din unele elemente de pe site-ul http://bota.ro/, în cazul UNBR Bota (presupunând că aceasta putea fi înfiinţată) este observată Legea nr.51/1995, aşa încât, neexagerând în exigenţă, vom spune pur şi simplu că, referitor la UNBR Bota, este aplicată Legea nr. 51/1995, este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995 (în definitiv, am putea spune, cu indulgenţă, că UNBR Bota  -presupunând că putea fi înfiinţată- se situează înăuntrul Legii nr. 51/1995).  Pe scurt, cu privire la entitatea naţională a avocaturii paralele, UNBR Bota (presupunând că putea fi înfiinţată), este aplicată Legea nr. 51/1995,  este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995.

                Mai avem a spune aici următoarele: într-un interesant studiu apărut în anul 2005, maestrul Ion Deleanu vorbeşte despre „organizarea avocaturii şi exercitarea profesiei de avocat în afara cadrului instituţionalizat prin lege (adică, prin Legea nr. 51/1995 - nota ns.)", a se vedea, I. Deleanu, Cu privire la exercitarea profesiei de avocat în afara barourilor constituite pe temeiul şi în condiţiile Legii nr. 51/1995, „Dreptul" nr. 1/2005, p. 29; la rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie în interesul legii, ne spune că „este de la sine înţeles cã nu este posibilã îndeplinirea unei asemenea profesii (profesia de avocat - nota ns.) în afara cadrului instituţionalizat de acea lege (Legea nr. 51/1995 - nota ns. )", a se vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007 („Monitorul Oficial al Românei", Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007); instanţa supremă, în aceeaşi decizie, mai spune: „este semnificativ cã în art. 1 alin. 2 din Legea nr.  51/1995(...) s-a prevãzut cã «profesia de avocat se exercitã numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumitã în continuare U.N.B.R.», iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulitãţii de drept a acestor acte" (cercetând site-ul http://bota.ro/, observăm că, în cazul UNBR Bota        -presupunând că putea fi înfiinţată-, avem de a face cu avocaţi înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component, membru al UNBR; barourile -Bota- sunt constituite şi funcţionează înăuntrul UNBR -Bota-). Totuşi, studiul din 2005 al profesorului Ion Deleanu şi decizia din 2007 a Înaltei Curţi nu sunt apte să „răpună" avocatura paralelă (aşa cum sugeram, măcar pe marginea deciziei Înaltei Curţi, prin cele zise în ultima paranteză a frazei anterioare). Din 2004, mai exact, din 20 iunie 2004, avem de a face cu UNBR Bota (ni se pare, astfel, că doctrina şi jurisprudenţa ar fi trebuit să analizeze dacă UNBR Bota putea fi înfiinţată, dacă ea există din punct de vedere juridic, doctrina şi jurisprudenţa trebuiau să abordeze cât se poate de clar, expres, chestiunea constând în posibilitatea înfiinţării UNBR Bota, ceea ce studiul -ca de obicei, extrem de erudit- al profesorului Ion Deleanu şi hotărârea instanţei supreme, ambele indicate aici, nu au făcut-o; putem spune, pare-ni-se, că studiul din 2005 al maestrului Ion Deleanu şi decizia în interesul legii din 2007 a Înaltei Curţi nu au răpus avocatura paralelă). Precum ziceam la chiar nota de subsol de faţă, în privinţa UNBR Bota (presupunând că putea fi înfiinţată) este aplicată Legea nr. 51/1995, este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995 [profesorul Deleanu ne mai învaţă că însăşi legiuitorul, prin dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, a considerat necesar să avertizeze că desfăşurarea avocaturii în afara UNBR este infracţiune, a se vedea, I. Deleanu, op.cit., p. 25; nu putem să nu observăm că avocatura paralelă se desfăşoară în UNBR (Bota) -presupunând că ea putea fi înfiinţată-, avocatura paralelă şi UNBR Bota (presupunând că putea fi înfiinţată) sunt elemente ce se îmbină]; avocatura paralelă şi UNBR Bota sunt elemente ce se îmbină, sunt elemente puternic înlănţuite, aşa încât am putea spune că în cazul UNBR Bota (presupunând că putea fi înfiinţată) şi, de asemenea, în cazul avocaturii paralele (avocaturii Bota), avocatură paralelă puternic înlănţuită de UNBR Bota, avocatură paralelă ce se îmbină cu UNBR Bota, este incidentă Legea nr. 51/1995, este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995, nefiind în prezenţa unor aspecte contrare legii sau care eludează dispoziţiile ei; într-adevăr, în cazul avocaturii paralele, a UNBR Bota -presupunând că ea putea fi înfiinţată- suntem în prezenţa unor elemente ce se pliază pe Legea nr. 51/1995 chiar în forma ce i-a fost dată de Legea nr. 255/2004; rămâne ideea: referitor la avocatura paralelă, la UNBR Bota (presupunând că ea putea fi înfiinţată) este aplicată Legea nr. 51/1995, este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995.

                Bineînţeles, rămâne de văzut dacă UNBR Bota putea fi înfiinţată, dacă ea există. În măsura în care UNBR Bota nu putea fi înfiinţată, dacă ea nu există, atunci nu sunt în fiinţă, nu există nici elementele ce compun, ce sunt membre ale UNBR Bota, anume barourile Bota, aşa încât, în mod logic, în privinţa tuturor acestor entităţi (UNBR Bota şi barourile Bota) nu este aplicată Legea nr. 51/1995, nu este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995;  de asemenea, nici în cazul avocaturii paralele (avocaturii Bota) nu este incidentă Legea nr. 51/1995, nu este vorba despre cadrul instituţionalizat prin Legea nr. 51/1995; la urma urmelor, este vădit că Legea nr. 51/1995, cadrul instituţionalizat prin această lege nu pot viza, nu ar putea viza, nu au cum să vizeze elemente care nici măcar nu există din punct de vedere juridic.

[51] Fl. Măgureanu, Consideraţii privind modificările şi completările propuse pentru Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, "Revista de Drept Comercial" nr. 3/2004, p. 125 şi p. 126

[52] C. Miloiu,Situaţia juridică a Barourilor din România, p. 1. Articolul se regăseşte pe site-ul lui Ciprian Miloiu (http://www.avocatmiloiu.com/index_ro-4.html), aşa încât probabilitatea ca acest articol să fi fost scris chiar de Ciprian Miloiu este mare (astfel, îl cităm pe Ciprian Miloiu ca autor; mai spunem că, din câte se pare, Ciprian Miloiu este avocat Bota). 

[53] Vorbim despre UAR tradiţională pentru a o separa de UAR Bota (pentru o situaţie în care am folosit noţiunea de "UAR Bota", a se vedea, de pildă, supra. nr. 2, nota de subsol nr. 3). Totuşi, UAR tradiţională (plasându-ne pe terenul concesiei făcute avocaţilor Bota) există din momentul adoptării Legii nr. 51/1995 (devenind, ulterior, UNBR tradiţională), iar despre UAR Bota (devenită ulterior UNBR Bota) se poate discuta doar din 20 iunie 2004 (de observat că în momentul apariţiei Legii nr. 231/2000, UAR Bota           -devenită UNBR Bota- nu era înfiinţată).

[54] Prin cuvântul "Uniune", Curtea Europeană de la Strasbourg se referă la Uniunea Avocaţilor din România tradiţională, aşa cum poate observa orice lector al deciziei despre care discutăm.

[55] J. Carbonnier, Droit civil, volume I,  Introduction. Les personnes. La famille, l'enfant, le couple, 1re édition "Quadrige", Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 695, paragraful nr. 354

[56] Găsim extrem de interesant un anumit lucru, aşa încât am dori să-l discutăm măcar în cadrul unei note de subsol. Lucrul la care ne refeream în fraza precedentă ar fi acesta: unii au afirmat că "(...) în condiţiile societăţii moderne (...), rolul avocatului nu mai poate fi redus la acela al unui auxiliar al justiţiei, ideea privitoare la rolul avocatului, de partener al autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia, fiind mult mai realistă" (a se vedea intervenţia lui N. Crăciun din lucrarea următoare: R. Dimiu, op.cit., p. 100). Din vorbele lui Nicolae Crăciun se desprinde că avocatul nu mai este un simplu, doar auxiliar al justiţiei, ci este ceva mai mult, adică un partener al autorităţilor chemate la înfăptuirea justiţiei, întrucât o asemenea idee este mult mai realistă. Vorba unui mare, ba chiar colosal, doctrinar (D. Alexandresco, notă la decizia nr.544  din 15 iunie 1921 a Curţii de Casaţie, „Pandectele Române" nr. 1/2001, p. 195): "Auziţi argument !".

                Doctrina franceză, atât cea mai veche (J. Vincent, Procédure civile, dix-neuvième édition, Dalloz, Paris, 1978, p. 246, paragraful nr. 201 bis), însă şi cea mai recentă, adică mai apropiată de zilele noastre (H. Croze, Ch. Morel, O. Fradin, Procédure civile. Manuel pédagogique et pratique, 3e édition, Litec, Paris, 2005, p. 167; S. Guinchard, Droit et pratique de la procédure civile, cinquième édition, Dalloz, Paris, 2006, p. 169-170, paragraful nr. 131.243; R. Perrot, Institutions judiciaires, 12e édition, Montchrestien, Paris, 2006, p. 331, paragraful nr. 407), ne arată că avocatul este un auxiliar al justiţiei; chiar şi legiuitorul francez vede avocatul ca fiind un auxiliar al justiţiei [art.3 alin. (1) din Legea nr. 71-1130 din 31 decembrie 1971 privind reforma anumitor profesii judiciare şi juridice].

                Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi ignorată în cadrul discuţiei purtate la prezenta notă de subsol. Întru început, trei hotărâri ale instanţei europene vom avea în vedere, hotărâri ce ni se par relevante din perspectiva aspectului aici dezbătut; aceste trei hotărâri sunt: hotărârea pronunţată în afacerea Casado Coca c. Spaniei din 24 februarie 1994, hotărârea pronunţată în afacerea Schöpfer c. Elveţiei din 20 mai 1998 şi hotărârea pronunţată în afacerea Nikula c. Finlandei din 21 martie 2002 (toate aceste hotărâri, pronunţate în afacerile ce tocmai le-am indicat, pot fi consultate la următoarea adresă de Internet: http://www.echr.coe.int/ECHR/FR/Header/Case-Law/Hudoc/Hudoc+database/). În hotărârea din afacerea Casado Coca, instanţa europeană de la Strasbourg ne spune: "(...) un avocat; en sa qualité d'auxiliaire de la justice (...)" - a se vedea, paragraful nr.46 din hotărârea pronunţată în afacerea Casado Coca; "(...) un avocat (...); son statut spécifique le place dans une situation centrale dans l'administration de la justice, comme intermédiaire entre le justiciable et les tribunaux (...)" - a se vedea, paragraful nr. 54 din hotărârea pronunţată în afacerea Casado Coca. Curtea Europeană de la Strasbourg, în hotărârea din afacerea Schöpfer, arată: "la Cour rappelle que le statut spécifique des avocats les place dans une situation centrale dans l'administration de la justice, comme intermédiaires entre les justiciables et les tribunaux (...)" - a se vedea, paragraful nr. 29 din hotărârea pronunţată în afacerea Schöpfer. În hotărârea din afacerea Nikula, instanţa europeană indică: "la Cour rappelle que le statut spécifique des avocats les place dans une situation centrale dans l'administration de la justice, comme intermédiaires entre les justiciables et les tribunaux (...)" - a se vedea, paragraful nr. 45 din hotărârea pronunţată în afacerea Nikula. Ni se pare că trebuie să privim simultan toate cele zise de Curte, vorbe ale Curţii Europene indicate de noi, anterior, la această notă de subsol; afirmaţia Curţii cum că avocatul se află într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, ca intermediar între justiţiabili şi instanţe (afirmaţie apărută în hotărârea din afacerea Casado Coca şi apoi, am putea zice, inserată în hotărârile din afacerile Schöpfer şi Nikula) trebuie privită alături de afirmaţia făcută în hotărârea din afacerea Casado Coca, cum că avocatul este un auxiliar al justiţiei (mai ales că cele două afirmaţii -"avocatul se află într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, ca intermediar între justiţiabili şi instanţe" şi "avocatul este un auxiliar al justiţiei"- apar în hotărârea din afacerea Casado Coca). Văzând laolaltă cele două afirmaţii ale Curţii (anume, "avocatul se află într-o situaţie centrală în administrarea justiţiei, ca intermediar între justiţiabili şi instanţe" şi "avocatul este un auxiliar al justiţiei") suntem de părere că, în ochii instanţei europene de la Strasbourg, avocatul este un auxiliar al justiţiei, ce are un rol important în administrarea justiţiei. Rămâne, însă, ideea că avocatul este doar un auxiliar al justiţiei, în optica instanţei europene; că astfel stau lucrurile, anume că instanţa europeană de la Strasbourg vede avocatul ca fiind un auxiliar al justiţiei, ni se arată cu deosebită claritate într-o altă hotărâre a respectivei instanţe, anume hotărârea pronunţată în afacerea Steur c. Olandei din 28 octombrie 2003 (a se vedea, paragraful nr. 38 al hotărârii din afacerea Steur); hotărârea din afacerea Steur c. Olandei poate fi consultată pe Internet la adresa http://www.echr.coe.int/ECHR/FR/Header/Case-Law/Hudoc/Hudoc+database/.

                În opinia noastră, avocatul este un auxiliar al justiţiei, auxiliar ce are un rol important, însă, totuşi, doar un auxiliar al justiţiei (ni se pare că, în definitiv, nu este de dorit a se exagera pe marginea a ceea ce reprezintă avocatul); într-adevăr, aşa cum spun mai ales instanţa europeană de la Strasbourg (precum am zis mai sus, la această notă de subsol, în viziunea Curţii Europene de la Strasbourg, avocatul este un auxiliar al justiţiei) şi doctrina franceză, avocatul este un auxiliar al justiţiei şi, precum tocmai ziceam, la fel credem şi noi. 

[57] În cele din urmă, expresia "UNBR tradiţională" poate fi considerată improprie. Cum în sistemul nostru juridic există o singură UNBR, ar trebui ca în privinţa aşa-zisei "UNBR tradiţionale" să vorbim pur şi simplu despre UNBR.

[58] Din nefericire, această evidenţă este contrazisă de multitudinea soluţiilor surprinzătoare de practică judiciară prin care, în urma unei analize absolut superficiale mai ales a prevederilor Legii nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat, s-a dispus fie achitarea inculpatului fie scoaterea de sub urmărire penală a acestuia considerându-se că acţiunea penală este lipsită de obiect pentru că fapta nu există sau ea nu este prevăzută de legea penală [art. 10 lit. a), respectiv b) C. proc. pen.]. Argumentele invocate în motivarea acestor inexplicabile „victorii" reputate de UNBR Bota, barourile Bota şi avocaţii săi sunt disponibile şi pe www.bota.ro, secţiunea „Noutăţi", care argumente, ţinând seama de cele arătate de către noi în studiul de faţă, sunt cu totul imprecise, inexacte ştiinţific. Nu socotim că este necesar să abordăm, punctual, în studiul de faţă părerile magistraţilor prin care se dă apă la moară UNBR Bota, barourilor Bota şi avocaţilor Bota. Aşadar, principial, ne vom limita la o remarcă generală, ne vom limita la a spune aceasta: prin prisma mai ales a celor arătate în prezenta lucrare, soluţiile, argumentele magistraţilor favorabile UNBR Bota, barourilor Bota, „avocaţilor Bota" sunt revoltător de inexacte; ba chiar, un procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 din Bucureşti, printr-o rezoluţie din data de 4 martie 2009, nu se dă în lături de la a perverti într-o manieră atroce, abominabilă decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României, decizie a Curţii de la Strasbourg, scoţând în mod grotesc din context o afirmaţie a instanţei europene (într-adevăr, văzând în ansamblu decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 24057/03 prezentată de Pompiliu Bota contra României, decizie a instanţei europene de la Strasbourg, dacă „avocaţii" Bota vor să fie, în realitate, avocaţi ei trebuie să fie incluşi în barourile tradiţionale, să se raporteze la barourile şi la UNBR tradiţionale; referindu-ne mai ales la entitatea naţională a avocaturii, o mai spunem o dată: UNBR tradiţională este singura din sistemul nostru juridic). 

[59] Articolul 281 C. pen. este un exemplu clasic de normă cadru (în alb), care devine aplicabilă doar „în momentul în care apare o lege specială care prevede că exercitarea fără drept a unei anumite profesii se sancţionează potrivit legii penale"- cum este cazul articolului 25 din Legea nr. 51/1995. A se vedea, F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 140.

[60] Conform art. 281 C.pen. exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.

[61] Deşi s-a afirmat de nenumărate ori faptul că activitatea avocaţilor se circumscrie noţiunii de serviciu public (pentru argumente în acest sens, a se vedea şi I. Deleanu, Cu privire la exercitarea profesiei de avocat în afara barourilor constituite pe temeiul şi în condiţiile Legii nr. 51/1995, „Dreptul" nr. 1/2005,   p. 27), astfel că s-ar putea susţine că aceştia au calitatea de funcţionar public conform definiţiei penale, această posibilă etichetă a avocatului nu face ca fapta avocaţilor Bota să poată fi considerată uzurpare de calităţi oficiale, textul cerând uzurparea unei calităţi oficiale (din aparatul statului) şi nu a unei calităţi publice de prestator al unui serviciu public.

[62] O construcţie similară găsim şi în alte state europene. Astfel, spre exemplu, în sistemul italian art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 1578/1933, interzice oricărei persoane care nu are calitatea de avocat să desfăşoare activităţi specifice profesiei, iar violarea acestei prevederi atrage răspunderea penală a persoanei conform art. 348 Codul penal italian. Art. 348 din Codul penal italian incriminează persoana care exercită în mod abuziv o profesie pentru care este necesară autorizarea  statului (în sens larg, deci inclusiv a persoanelor juridice de drept public), sancţionând fapta cu o pedeapsă cu închisoarea până la 6 luni sau amendă între 103 şi 516 Euro.  În sistemul spaniol, infracţiunea corespondentă celei de exercitare fără drept a profesiei de avocat este cea  prevăzută de art. 403 din Codul penal spaniol, prin care este incriminată fapta de a exercita acte proprii unei profesii fără a deţine titlul aferent, fapta fiind sancţionată cu amenda penală.

Aceste sisteme nu sancţionează însă doar exercitarea fără drept a unei profesii, ci şi faptul de a afişa public calitatea de titular al unei profesii. Astfel, conform art. 498 din Codul penal italian persoana care poartă în public semne distinctive ale unei profesii, iar în sistemul spaniol infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii se comite în formă agravată atunci când autorul afişează în public „deţinerea"  titlului profesional aferent. Într-o manieră similară, în dreptul german  (art. 132a din Codul penal german) este sancţionat cel care foloseşte în mod abuziv titulatura de avocat.

[63] Se poate observa o inadvertenţă a textului faţă de restul prevederilor din Legea nr. 51/1995, căci acesta foloseşte termenul de „asistenţă juridică" ca fiind unul general, pe când în art. 3 (mai exact art. 3 lit. b) termenul apare ca fiind o subcomponentă a activităţii avocatului şi nu unul care înglobează întreaga activitate a acestuia. Oricum, nu putem fi acuzaţi de o încălcare a imperativului lex stricta având în vedere faptul că însuşi legiuitorul remediază această inexactitate în textul de incriminare prin stabilirea ca punct de reper a art. 3 din lege în integralitatea sa  pentru particularizarea laturii obiective a infracţiunii

[64] Oferim un exemplu pentru clarificarea acestei ultime afirmaţii: orice persoană (chiar şi nelicenţiată în drept)  poate oferi ocazional unei alte persoane sfaturi juridice, poate redacta acte juridice. Caracterul ocazional al acestor activităţi este esenţial, pentru că odată ce acestea dobândesc un caracter organizat şi continuu, chiar dacă persoana nu-şi arogă în mod explicit titulatura de avocat, conduita sa va intra sub incidenţa textului de incriminare.

[65] Mai ales că tentativa la această infracţiune nu este sancţionată.

[66] Ceea ce este esenţial pentru existenţa faptei este aceea că sunt exercitate activităţi specifice profesiei de avocat fără drept. Nu are absolut nicio importanţă faptul că persoana care exercită fără drept această profesie are o pregătire profesională impecabilă sau că interesele clientului nu au fost de facto periclitate. Toate acestea sunt elemente care vor putea fi valorificate în procesul de individualizare a sancţiunii.

[67] Termenul de exercitare sugerează prin însăşi semantica lui un caracter repetat al unor activităţi specifice unei anumite profesii. Caracterul de continuitate necesar pentru existenţa infracţiunii, dedus din semnificaţia uzuală a verbului „a exercita", este afirmat constant de doctrină. Cu titlu exemplificativ, a se vedea şi V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, ed. II, Editura Academiei Române şi editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 309.

[68] Infracţiunea de obicei este acea infracţiune care se consumă în momentul în care există suficiente acte de executare care să releve obiceiul. Se observă odată cu această definiţie de ce o paralelă cu această tipologie a infracţiunii este justificată: repetitivitatea este un element determinant pentru ambele infracţiuni.

[69] Deci, totul va depinde de existenţa "exercitării unei profesii".  Această exercitare, va rezulta de regulă din realizarea repetată a unor activităţi specifice profesiei de avocat, însă ea poate rezulta în cazuri excepţionale şi din comiterea unui singur act, care însă are o importanţă atât de mare încât denotă automat existenţa exercitării. În orice caz, şi în această ultimă ipoteză orice activitate ulterioară exercitată va forma împreună cu primul act o singură infracţiune.

[70] Pentru o opinie contrară, a se vedea, A. Ungureanu, Protecţia penală a avocaturii şi a avocatului în exercitarea profesiei sale, în lumina Legii nr. 51/1995, „Revista de Drept penal" nr. 3/1996, p. 53. Un alt argument este acela că în momentul în care există un dubiu cu privire la conţinutul normei penale în urma procesului de interpretare va fi activat principiul in dubio pro reo [există, însă, unii autori care sunt de părere că „in dubio pro reo nu are nicio influenţă asupra modului de interpretare a normelor penale (...)", a se vedea, I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 149].

[71] A se vedea dispozitivul hotărârii disponibil pe http://www.juridice.ro/38389/judecatoria-deva-pompiliu-bota-a-fost-condamnat-pentru-exercitarea-fara-drept-a-profesiei-de-avocat.html.

[72] Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 „profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte (...)", aşa încât explicaţia pentru care art. 25 din aceeaşi lege reclamă înscrierea pe tabloul avocaţilor ar fi necesitatea unei concordanţe cu alin. (2) al art. 1.

[73] Aceasta este şi soluţia altor state europene, spre exemplu Spania. A se vedea L. Rodríguez Ramos, P.  C. Oquendo, Codigo Penal comentado y con jurisprudencia, ed. 2, Editura Wolters Kluwers-La Ley, Madrid, 2007, p. 618

[74] A se vedea, M. Stănculescu, Forme de răspundere contravenţională şi penală a persoanelor care desfăşoară ilegal activitatea de avocat în România, publicat pe http://www.juridice.ro/27852/forme-de-raspundere-contraventionala-si-penala-a-persoanelor-care-desfasoara-ilegal-activitatea-de-avocat-in-romania-martie-2007.html. Tot aici autorul face referire la alte posibile fapte penale pe care avocatul Bota le poate comite în cadrul exercitării fără drept a profesiei de avocat.

[75] Răspunderea civilă a avocatului este o temă cu adevărat captivantă, ba, am putea chiar zice, că este o temă gingaşă. Din nefericire, însă, o atare temă nu poate fi abordată în studiul de faţă. Vom zice, totuşi, că răspunderea civilă a avocatului nu a scăpat atenţiei doctrinarilor, a se vedea, H. Slim, La responsabilité professionelle des avocats, avoués et conseils juridiques, Litec, Paris, 2002, p. 1-93 (lucrarea tocmai citată conţine şi o bogată jurisprudenţă cu privire la răspunderea civilă a avocatului).

[76] Dacă e să ne referim la dreptul comparat, de asemenea, observăm că entităţile avocaturii au fost înfiinţate de legiuitor. De pildă, aşa stau lucrurile în dreptul belgian (a se vedea, Cartea a III-a, art. 428-508/25 din Codul judiciar belgian, însă în special art. 488 din Codul judiciar belgian), în dreptul luxemburghez (a se vedea, Legea din 10 august 1991 cu privire la profesia de avocat, dar în special art. 7 din respectivul act normativ) şi în dreptul francez [a se vedea, Legea nr. 71-1130 din 31 decembrie 1971 cu privire la reforma anumitor profesii judiciare şi juridice, însă, mai ales, art. 15, art. 21 alin. (1) şi art. 21-1 din respectiva lege franceză].

[77] Pentru toate detaliile, a se vedea, C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al avocaţilor, p. 110-111, paragraful nr. 146 şi p. 112, paragraful nr. 149 

[78] Într-o doară fie spus, problema înfiinţării UNBR Bota şi barourilor Bota este un aspect nebulos. Chiar şi aşa, este o certitudine că entităţile Bota nu au fost înfiinţate de legiuitor, care legiuitor este singurul ce putea şi poate crea entităţi ale avocaturii, astfel că UNBR Bota şi barourile Bota sunt inexistente din punct de vedere juridic.

 

« Back