Numărul 4 / 2010

 

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

 

INCONVENIENTELE ANORMALE DE VECINĂTATE - EVOLUŢIE ŞI PERSPECTIVE

 

Anca Ruen*

 

Abstract.Abnormal neighbourhood nuisances - evolution and perspectives.   Our neighbour: his lifestyle, his activities, his pet, his new building, his noises, in a few words, HE and his habits. Neighbourhood relationships have developed rapidly, conquering new legal meanings. Today we no longer doubt the autonomy that the neighbourhood nuisances' theory has gained over the abuse of rights theory, and even over common civil liability. Albeit the Romanian Civil Code pictures it as a monologue between the owner and its land, the property right does not have to selfishly take into consideration only the proprietor, but also its neighbours and their legitimate rights, this being the part where legal remedies outlined by the doctrine come into force. Thoroughly analysing the present and the future of the neighbourhood nuisances in the Romanian legal system, we have observed that the legislator, after not paying any attention to this issue in the 1865 Civil Code, has now introduced it in the New Civil Code, but has failed in finding the appropriate way to do so. Despite all controversy, neighbourhood relationships, although determined by property location, are not literally land confrontations, but situations where one must accept reasonable behaviour and dismiss intolerable neighbourly demeanour. Still there remains a question to be answered and its response can be found in the conclusive remarks of our study: "Like your neighbour as you like yourself - utopia or necessity?"

 

Rezumat: Dacă astăzi nu mai putem afirma faptul că raporturile de vecinătate constituie apanajul unei singure construcţii juridice, şi anume abuzul de drept, întrucât acestea au fost relativizate, mai întâi vom trece în revistă teoriile relative la raporturile de vecinătate (I), după care vom vedea că pentru a putea angaja răspunderea pentru inconveniente anormale de vecinătate se impune o analiză atât a existenţei echilibrului între relaţiile dintre vecini, cât şi a sferei persoanelor care au vocaţie la calitatea de „victimă" şi „perturbator" (II). Tratarea de către noul Cod civil a relaţiilor de vecinătate din perspectiva inconvenientelor anormale nu putea să treacă neobservată, astfel că vom analiza modalitatea de reglementare aleasă de legiuitorul român şi oportunitatea acesteia în cadrul dreptului civil, dar şi implicaţiile pe care le presupune un asemenea pas (III), pentru ca pe final sa ne rămână a observa orizonturile juridice spre care se îndreaptă această instituţie (IV).

Cuvinte cheie: inconveniente anormale de vecinătate; abuzul de drept; noul Cod civil român; dreptul de proprietate; depăşire limite materiale şi judiciare

Keywords: abnormal neighbourhood nuisances; abuse of rights theory; the new Romanian Civil code, property law; exceeding material and legal limits

 

 

I.                  Teorii relative la raporturile de vecinătate  

Orice formă de exercitare a unei activităţi umane implică generarea unui raport între om şi om, fie el de egalitate, superioritate sau chiar de inferioritate. Însă libertatea juridică de care se poate bucura o persoană nu poate fi definită exclusiv în raport de domnia legii, ci se impune a se lua în calcul şi elementul uman din context. O ipoteză în care nu există constrângeri de ordin legislativ nu echivalează în mod necesar cu existenţa unei stări de libertate deplină. Fiecare prerogativă juridică îndreptăşeşte titularul acesteia la a reclama starea de libertate aferentă. Astfel că, în planul relaţiilor de vecinătate, fiecare protagonist se găseşte în postura de a-şi confrunta libertatea proprie cu libertatea vecinului, pentru că, în final, libertatea de care dispune o persoană în exerciţiul dreptului ei echivalează cu însăşi existenţa dreptului. Odată cu interferenţa libertăţilor a două persoane se produc limitări ale acestora în ambele sensuri: fiecare va trebui să-şi exercite dreptul de aşa manieră încât să nu cauzeze consecinţe care ar putea să aibă rezonanţă pe plan juridic, dar simultan va trebui să accepte faptul că întinderea libertăţii celuilalt se poate răsfrânge dincolo de graniţa ideală de separaţie a celor două drepturi, dând astfel dovadă de o atitudine tolerantă, pe care fiecare şi-o datorează reciproc.

În cadrul raporturilor de vecinătate, „raporturi de reciprocă şi profitabilă toleranţă"[1], dreptul de proprietate reprezintă atât temeiul juridic, cât şi măsura propriei conduite, pe când vecinătatea reprezintă liantul faptic între diferiţi proprietari. Raporturile de vecinătate creează pentru proprietari obligaţia unui comportament particular, care presupune, de multe ori, o anumită dificultate în aplicare. De esenţa acestui tip de comportament particular este buna vecinătate, care schiţează cel puţin două îndatoriri principale ce le revin proprietarilor: să nu îl prejudicieze pe vecin şi să nu îi cauzeze acestuia dezagremente intolerabile. Încălcarea celor două obligaţii prescrise de buna vecinătate a fost relaţionată, de către doctrină şi jurisprudenţă, cu două mecanisme juridice născute din incapacitatea dreptului comun de a reglementa raporturile de vecinătate: abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate.

În această materie, mai mult decât în alte materii aparţinând dreptului civil, jurisprudenţa are un rol fundamental, revenindu-i dificila sarcină de a concilia interesele proprietarilor şi interesele legitime ale acestora în raport de interesul social. Dacă până nu demult, în doctrina românească[2], cu rare excepţii[3], inconvenientele anormale de vecinătate era supuse analizei ocazionate de abuzul de drept, relativ recent, urmând exemplul dat de sisteme juridice mai evoluate, s-a dezvoltat o teorie a inconvenientelor anormale de vecinătate, lucru de altfel necesar deoarece mecanismele juridice amintite, deşi statuează asupra unui fond comun, acela al raporturilor de vecinătate, presupun condiţii şi temeiuri de răspundere diferite.  

1.      Abuzul de drept - procedeu clasic de intervenţie în raporturile de vecinătate

Abuzul de drept, privit de către L. Josserand[4] ca o limitare a dreptului de proprietate ce derivă din funcţia sa socială, din spiritul şi scopul său, intervine atunci când proprietarul nu mai urmăreşte satisfacerea unui interes serios şi legitim, ci doar să cauzeze altuia un prejudiciu. Chiar dacă se manifestă acel animus nocendi, dauna provocată altuia nu va putea constitui niciodată un scop în sine, ci doar o rezultantă a unei activităţi[5]. Ca o consecinţă logică a abuzului de drept vine faptul că cel care nu are interes nu va beneficia nici de protecţie juridică.

Codul Civil român, în vigoare încă din anul 1865, nu are rezervat un text anume pentru materia abuzului de drept, aceasta fiind luată în vizor de prevederile constituţionale la art. 57, dedicat modului de exercitare al drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de art. 3[6] din Decretul nr. 31/1954. Această din urmă prevedere legală instituie un criteriu economic şi social de apreciere al abuzului de drept, însă o astfel de concepţie este astăzi depăşită, ea nu se mai află în concordanţă cu realitatea socială, fiind de preferat adoptarea unui criteriu psihologic, pe baza căruia să se evidenţieze trăsătura principală a abuzului de drept, şi anume intenţia de a vătăma sau de a prejudicia şi ignorarea bunei-credinţe, întocmai cum juriştii germani s-au îndepărtat de eterna regulă de sorginte romană „qui suo jure utitur neminem laedit", înlocuind noţiunea de abus du droit a francezilor cu noţiunea de Rechtsmissbrauch. Necesitatea adoptării de către legiuitor a unui asemenea criteriu psihologic pentru definirea abuzului de drept, este susţinută atât de art. 57[7] din Constituţie, dar şi de evoluţia firească a conceptului de abuz de drept care a evidenţiat faptul că încălcarea bunei credinţe constituie fundamentul sancţionării abuzului de drept. Se poate spune că un pas spre îmbrăţişarea acestei soluţii legislative a fost deja realizat prin includerea, la art. 15 în noul Cod civil[8], a unui text dedicat abuzului de drept: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe.". Se poate observa că buna-credinţă joacă un rol esenţial în definirea abuzului de drept, încălcarea acesteia reprezentând, aşa cum am mai menţionat, imboldul punerii în funcţiune a mecanismului abuzului de drept. Intenţia este într-adevăr lăudabilă deoarece se cerea un progres în acest sens, însă includerea în text a cuvântului „nerezonabil" o găsim a fi inoportună datorită faptului că nu clarifică sau cel puţin nu uşurează întru totul sarcina calificării unei fapte aparţinând proprietarului ca fiind un act abuziv sau nu. De aceea se impune înlăturarea acestui termen sau înlocuirea lui cu un altul mai precis sau mai explicit.

Din cauza tendinţei exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a dreptului de proprietate, s-a impus necesitatea determinării exacte a liniei de demarcaţie dintre „puterile cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane"[9] şi punctul de unde începe dreptul subiectiv al altei persoane, astfel că, în anumite împrejurări, răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate terţilor în exercitarea dreptului său poate fi întemeiată pe teoria abuzului de drept, însă eficienţa aplicării acestei teorii depinde de criteriul avut în vedere pentru stabilirea caracterului abuziv al dreptului de proprietate ca drept subiectiv. Caracterul abuziv este evidenţiat ca urmare a încălcării limitelor dreptului de proprietate. Limitele externe despart sfera juridică în care dreptul de proprietate există de zona inexistenţei dreptului, prima incluzînd atât limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, cât şi limitele legale sau cele stabilite de însuşi proprietarul, indiferent daca acestea urmăresc restrângerea întinderii bunului ca obiect al dreptului de proprietate sau restrângerea atributelor sale. Limitele interne, vin să completeze aria de incidenţă a limitelor externe, conturând sfera în care dreptul de proprietate este exercitat în mod normal, încălcarea acestor limite declanşând mecanismul juridic al abuzului de drept.

Teoria abuzului de drept prezintă similarităţi cu responsabilitatea civilă, însă nu este doar o simplă aplicaţie a acesteia din urmă, ci este fundamentată de o formă particulară de vinovăţie[10]. Responsabilitatea pentru comiterea unui abuz de drept nu va putea fi angajată decât posterior identificării, după criterii adecvate, a actului abuziv. Teoria abuzului de drept nu rezolvă însă toate incidentele ivite în cadrul acestor ecuaţii faptice, funcționând în paralel cu teoria inconvenientelor anormale de vecinătate, creaţie pretoriană în plină expansiune, capabilă să suprindă situaţii de vecinătate inimaginabile până nu demult. Prins între două concepte diferite, cel al abuzului de drept şi cel al inconvenientelor anormale de vecinătate, dreptul de proprietate este supus unei compresii severe şi îşi pierde astfel din absolutismul tradiţional. Dreptul de proprietate nu mai poate purta asupra sa o veritabilă suveranitate, plena in re potestas, nu mai poate fi reprezentat ca un dominium în sensul etimologic al cuvântului[11], ci tinde să devină un drept comun, ca toate celelalte, absolut din perspectiva originii sale, a raţiunii sale de a fi, însă profund social din perspectiva realizării sale practice.

2.      Evoluţia fundamentelor teoriei inconvenientelor anormale de vecinătate

Doctrina şi jurisprudenţa au căutat îndelung fundamentul responsabilităţii proprietarului în situaţiile în care acesta cauzează dezagremente vecinului său, însă nu i poate fi imputată nicio vină.

O primă explicaţie ce s-a încercat a se da acestei teorii se bazează pe ideea că responsabilitatea analizată decurge dintr-un cvasi-contract de vecinătate. S-a spus că art. 588 din Codul civil reprezintă textul de lege capabil să susţină o asemenea explicaţie. Acest articol, precedând enumerarea diferitelor obligaţii ce le incumbă proprietarilor, dispune următoarele: „Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să existe vreo convenţie între dânşii". Un astfel de sistem este însă criticabil. Fără a insista asupra controversei suscitate de însăşi noţiunea de cvasi-contract, inexactă şi inutilă din punct de vedere juridic, se poate observa faptul că norma invocată este străină de această noţiune şi, mai mult, ea se referă la obligaţiile speciale pe care legea le impune proprietarilor vecini, art. 588 reprezentând un preambul al textelor referitoare la servituţile legale[12]. S-a încercat să se găsească în aceste text fundamentul puterii judecătorului de a fixa limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată. Art. 588 ar reglementa o adevărată obligaţie de vecinătate, în virtutea căreia proprietarul trebuie să se abţină de la acele acte de exercitare ale dreptului său care ar putea cauza prejudicii terţilor. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea proprietarului. În realitate, noţiunea de obligaţie de vecinătate este lipsită de conţinut, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea ei, textul art. 588 fiind, împreună cu textul art. 586, o simplă introducere la servituţile legale descrise la art. 590-619 Cod civil[13].

O altă fundamentare găsită teoriei inconvenientelor anormale de vecinătate este chiar abuzul de drept, instituţie cu care s-a confundat din punct de vedere juridic până la separarea realizată de către jurisprudenţa franceză[14]. Însă teoria abuzului de drept se va găsi întotdeauna cantonată la categoria faptelor săvârşite în prezenţa culpei, cu intenţia de a vătăma pe altul, însă fără un motiv serios şi legitim, chestiune ce contravine esenţei responsabilităţii pentru inconvenientele anormale de vecinătate, şi anume sancţionarea faptelor prejudiciabile, chiar în absenţa culpei. Chiar dacă legiuitorul român a adoptat prin art. 3, al. 2 din Decretul nr. 31/1954 criteriul obiectiv, răspunderea pentru abuzul de drept[15] rămâne o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât ea nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei, fie ea şi culpă. Ca urmare, nici teoria abuzului de drept nu este suficientă pentru a explica, în toate cazurile, răspunderea pentru pagubele create prin exercitarea dreptului de proprietate.

Printre posibilele explicaţii aduse teoriei inconvenientelor se numără şi teoria riscului, care presupune că proprietarul care a creat un risc anormal prin desfăşurarea unei activităţi din care el azi trage profit, dacă riscul se va realiza pe cheltuiala vecinului, primul va trebui să repare prejudiciile cauzate. Recursul la teoria riscului nu poate fi validată datorită faptului că, odată adoptată, proprietarul va trebui să repare orice inconvenient cauzat vecinului său, independent de caracterul normal sau anormal[16], chestiune ce prezintă suficiente dezavantaje pentru a nu fi acceptată, fiind capabilă să genereze un veritabil lanţ al slăbiciunilor izvorât din starea de vecinătate.

Sintagma „depăşirea inconvenientelor normale de vecinătate" recurge la utilizarea unui concept tradiţional, acela al obligaţiilor normale de vecinătate, dincolo de obligaţiile prevăzute expres de lege, la care trimite în realitate art. 588 Cod civil. Acestea presupun, în primul rând, în sarcina fiecărui vecin, obligaţia de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudiciile minore, şi, în al doilea rând, în mod implicit, obligaţia de a exercita propriul drept de proprietate astfel încât se nu se cauzeze vecinilor inconveniente mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore. Proprietarul care, prin activitatea desfăşurată, creează vecinului dezagremente anormale, va fi nevoit să le repare; astfel, actul excesiv, dar nu culpabil, devine sursă de responsabilizare. Obligaţiile normale de vecinătate se deduc din principiul echităţii, nu din vreun text legal. Această concepţie are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care au caracter anormal în raporturile de vecinătate şi, pe de altă parte, funcţionarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă[17].   

În doctrina noastră recentă[18] s-a afirmat un punct de vedere interesant, dar totodată provocator din punct de vedere juridic. S-a susținut că în absenţa unei dispoziţii legale care să reglementeze o formă sau alta de răspundere civilă delictuală, limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate. Deşi se vrea a fi o opinie de avangardă, ea nu poate fi validată în condiţiile în care sistemul de drept privat român nu este compatibil cu judecata ex aequo et bono.

Considerăm că diversitatea şi complexitatea relaţiilor de vecinătate reclamă existenţa unui regim juridic autonom, care să fie guvernat de principiul general stabilit de către jurisprudenţă, caracterizat prin simplitatea şi flexibilitatea conţinutului, potrivit căruia nimeni nu trebuie să cauzeze altuia un inconvenient de vecinătate, vecinii trebuind să dea dovadă de o toleranţă sporită, pe care şi-o datorează reciproc.

 

 

II.                                 Remedii pentru înlăturarea incovenientelor anormale de vecinătate în dreptul român

Deşi în materia raporturilor de vecinătate adesea s-a statuat faptul că ceea ce o persoană nu ar tolera de la un străin, legea îi ordonă să tolereze de la un vecin[19], trebuie stabilit, într-o primă fază, care este, până la urmă, statutul juridic atribuit unui proprietar: obligaţia de a suporta inconvenientele normale sau dreptul de a-i fi reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate? În cazul celor din urmă este de remarcat amalgamul de consecinţe şi dificultăţi pe care acestea le atrag[20], fiind de dorit ca, în virtutea ideii de comunitate, proprietarilor să le incumbe obligaţia de a suporta inconvenientele normale de vecinătate, chiar dacă determinarea limitelor normale poate cădea uneori în capcana arbitrariului, această operaţiune, aparţinând într-un final instanţei de judecată, singura în măsură să realizeze in concreto aplicarea adecvată a principiilor de drept în materia raporturilor de vecinătate. Statuarea unei idei potrivit căreia orice inconvenient, oricât de neînsemnat, ar putea fi sancţionat pe calea justiţiei ar însemna deschiderea unei cutii a Pandorei, dând ocazia oricărui proprietar care nu agreează activităţile vecinului, să stea în justiţie şi să pretindă repararea celui mai minor prejudiciu. Acceptarea unei astfel de situaţii ar îngreuna procesul justiţiei în mod nejustificat; de aceea, în interesul tuturor, cea mai viabilă soluţie trebuie să constea în constrângerea fiecăruia la a suporta o anumită marjă a prejudiciului care nu trebuie însă să exceadă măsura obligaţiilor normale de vecinătate. Aceasta înseamnă că un vecin, în mod voluntar, ar putea să fie autorul unui comportament deranjant la limită[21]; atâta timp cât inconvenientul rămâne în limitele toleranţei şi a unei normalităţi general acceptate nu va putea fi antrenată nicio răspundere.

1.      Prezentarea remediilor existente. Condiţiile necesare existenţei unui prejudiciu şi caracteristicile acestuia

Deşi pentru o lungă perioadă de timp nu a fost făcută nicio distincţie între abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, teoria inconvenientelor anormale de vecinătate s-a desprins în cele din urmă, proclamându-şi autonomia, prin intermediul jurisprudenţei[22], în mod deosebit cea franceză. Cu toate acestea, dezagrementele de vecinătate presupun existenţa unei activităţi licite, utile, lipsită de rea-credinţă din care rezultă, totuşi, un prejudiciu pentru vecini, singura condiţie impusă elementului de prejudiciu este acela al atingerii unui anumit nivel de gravitate.

Clasificarea tradiţională a inconvenientelor de vecinătate preferată de către doctrina noastră este cea adoptată de către majoritatea autorilor francezi. Regăsim două categoriide inconveniente: cele cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului şi cele cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea unor elemente materiale pe fondurile vecine. Astfel, dacă sursa inconvenientului se află într-o activitate ce implică exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului, cum ar fi, de exemplu, cele provocate cu ocazia executării unor lucrări de construcţii când se produc fisuri în construcţia vecină sau secarea unui izvor de pe fondul vecin de către proprietarul care a efectuat săpături, în literatura de specialitate[23] s-a apreciat că în acest caz se va putea naşte obligaţia de despăgubire doar dacă a existat vinovăţie în desfăşurarea activităţii; într-o asemenea situaţie nu mai prezintă importanţă dimensiunea prejudiciului, fiind vorba de o răspundere delictuală. Dacă inconvenientele sunt cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea (imissio) a unor elemente materiale[24] în subsolul, solul, sau spaţiul suprapus fondurilor vecine, iar acestea nu se înfăţişează ca prejudicii minore şi nici nu au capacitatea de a angrena răspunderea delictuală, inclusiv sub forma răspunderii pentru abuzul de drept, vor putea da naştere unei obligaţii de reparare a prejudiciului[25]. Prejudiciul rezultat va putea fi considerat anormal nu doar în ipoteza în care are caracter continuu, de permanenţă, relevant fiind raportul inegal dintre intensitate şi frecvenţă. Merită amintită şi o altă modalitate de clasificare a inconvenientelor de vecinătate, promovată de către doctrina contemporană[26]. Astfel, se propune distingerea între inconveniente ce afectează mediul, cum ar fi zgomotul, mirosurile, praful, inconveniente ce afectează imobilul şi inconveniente ce afectează activitatea profesională, în special pierderile suferite de către comercianţi datorită unor lucrări la drumurile publice. În literatura europeană de dată recentă[27] se insistă în mod particular asupra zgomotului[28], inconvenient care, deşi nu este produsul societăţii moderne, este etichetat ca aparţinând fără îndoiala acesteia. Sursele acestuia sunt variate, de cele mai multe ori fiind vorba despre animale sau despre om în desfăşurarea activităţilor sale profesionale sau care ţin de un anumit mod de viaţă. Conform unui sondaj al Institutului Naţional de Statistică şi Studii Economice (INSSE) din Franţa, zgomotul afectează aproximativ 40% din populaţie, aceasta traducându-se în nenumărate plângeri înaintate fie autorităţilor publice locale, fie instanţelor de judecată[29].

Cât priveşte paleta modalităţilor de reparare a prejudiciului creat, aceasta este una relativ restrânsă, o importanţă mai deosebită prezentând doar ordinea de dispunere a acestora. Deşi suveran în aprecierea limitelor exercitării dreptului de proprietate privată în cadrul raporturilor de vecinătate, judecătorul este, în definitiv, o fiinţă umană, supusă oricând pericolului de a cădea în capcana arbitrariului. Până la urmă unde sfârşeşte normalul şi unde începe anormalul? Când se poate spune trop, c'est trop? Nu se poate enunţa un criteriu exact care să permită determinarea limitei care nu trebuie depăşită de către proprietar pentru că noţiunea de normalitate este una profund relativă. Aprecierea responsabilităţii este o chestiune de fapt deferită instanţei, fiind de preferat să se refuze recunoaşterea dreptului la reparaţie, în afară de situaţia în care prejudiciul atinge un anumit grad de gravitate; în caz contrar, viaţa în comun ar fi imposibilă dacă fiecare nu ar fi ţinut să suporte anumite inconveniente[30]. Înainte de toate, trebuie avută în vedere reparaţia în natură deoarece aceasta se apropie cel mai mult de principiul reparării integrale. Aşadar, instanţa poate prescrie măsuri obligatorii pentru proprietarul responsabil, de natură a face să înceteze dauna, de pildă desfiinţarea gardului care a luat vederea, desfiinţarea unui atelier de tinichigerie împreună cu o rampă de reparaţii auto care provocau locului vecin din imediata apropiere zgomote, mirosuri şi gaze poluante intolerabile[31], încetarea poluării fonice produse de un motor aflat în stare de funcţionare, atunci când este posibil din punct de vedere tehnic, instalarea unui dispozitiv care să neutralizeze tulburarea toxică sau fonică, fără ca aceasta să însemne încetarea activităţii, sau chiar demolarea construcţiei care incomodează. O abordare modernă a remediilor juridice în cadrul raporturilor de vecinătate pune în balanţă nu doar prejudiciul victimei, ci şi pierderile financiare şi materiale suferite de către autorul inconvenientelor în cazul în care s-ar dispune încetarea activităţii, astfel că instanţele, în raport de fiecare speţă în parte, ar trebui să dispună mai degrabă, acolo unde contextul faptic o permite, reducerea actelor generatoare de prejudicii până la limita inconvenientelor anormale decât încetarea definitivă a acestora, dat fiind faptul că în societatea contemporană are loc un fenomen de expansiune numerică a vecinilor - întreprinderi sau societăţi comerciale. În cazuri extreme se poate ordona chiar închiderea unei întreprinderi care funcţionează cu autorizaţie legală, dacă în raport de activitatea lucrativă a întreprinderii, prejudiciile aduse sunt infinit mai mari, această măsură trebuind să aibă caracterul unei măsuri de ultim resort, în absenţa oricărei soluţii alternative. Un remediu complementar reparaţiei în natură este acordarea de daune-interese. Acest mecanism poate însoţi soluţia reparaţiei în natură sau poate fi dispus ca unic remediu, atunci când reparaţia în natură nu mai este posibilă. Despăgubirile trebuie să fie echivalente valorii prejudiciului. De principiu, inconvenientele de vecinătate sunt daune directe, acestea nu rezultă doar din clasica ipoteză de vecini persoane fizice, ci şi din vecinătatea unei persoane fizice cu  o uzină, o fabrică de ciment, o mină, un şantier, un gater, o linie electrică de înaltă tensiune, un aeroport, o linie de cale ferată, un abator, o fabrică de lactate, un ansamblu comercial, un complex turistic, un teatru, o discotecă, un restaurant, o şcoală, un spital, un panou publicitar[32], o antenă, dar şi cu o fermă de porci sau de găini sau cu o crescătorie piscicolă. Sunt rare cazurile când inconvenientul de vecinătate provoacă o pagubă indirectă. De exemplu, atunci când într-un imobil se exercită o activitate care prezintă riscuri grave de incendiu pentru proprietarii învecinaţi şi când aceştia ar trebui să plătească o primă de asigurare majorată. Extrapolând, soluţia ar fi aceeaşi şi în ipoteza în care în imobilul respectiv s-ar desfăşura o activitate care prezintă riscuri grave de inundaţie sau dacă în imobilul respectiv, deşi clasificat ca fiind în pericol de prăbuşire la manifestarea unui cutremur suficient de grav, s-ar desfăşura o activitate legal autorizată, dar care, datorită trepidaţiilor ce le presupune, ar afecta structura de rezistenţă a clădirii. Existenţa unei pagube indirecte s-a constatat şi în cazul în care proprietarul, răspândind pe terenul său un produs toxic, a neglijat să ia măsuri de protecţie împotriva incursiunilor animalelor aparţinând vecinilor. Toate aceste situaţii reclamă responzabilizarea proprietarului care, neavând o intenţie caracterizată, cauzează altuia o daună, fără puterea de a o evita, exercitând un drept ce prezintă pentru acesta un anumit interes. Prejudiciul creat în materia inconvenientelor de vecinătate este unul special. Cel mai adesea, astfel cum practica judiciară a evidenţiat, instanţele au de-a face cu prejudicii materiale, caracterizate prin zgomote, mirosuri neplacute, prime de asigurare majorate, costuri suplimentare cu întreţinerea imobilului în cazul emisiilor excesive de praf de la o fabrică de ciment. Dar prejudiciul poate fi şi corporal atunci când zgomotul antrenează diverse afecţiuni, cum ar fi surditatea, hipertensiunea arterială, disconfortul fizic, sau când mirosurile cauzează manifestări anormale ale organismului. În cazuri mai rare se poate crea un prejudiciu moral, atunci când un bun cu valoare sentimentală este deteriorat sau distrus, inclusiv decesul unui animal de companie foarte drag reclamantului. În fine, deloc de neglijat, ipoteza în care reclamantul suferă o diminuare a valorii imobilului său, care, eventual, ar putea fi însoţită de un prejudiciu material, corporal sau moral. Aprecierea gravităţii inconvenientelor, dar şi a măsurii prejudiciului trebuie realizată circumstanţiat, prin raportare la epoca şi la locul în care se desfăşoară raporturile de vecinătate, dar şi la perioada de timp pe care se întind acestea. Ceea ce altă dată era considerat a fi tolerabil, astăzi poate să nu mai fie. Apoi, ceea ce se poate admite în mediul rural, în mediul urban riscă să fie sancţionat. Ceea ce este admisibil într-un cartier poate fi anormal într- altul. O anumită activitate desfăşurată noaptea poate fi considerată anormală, pe când aceeaşi activitate desfăşurată ziua nu ar mai avea acelaşi caracter[33]. Daunele-interese pot fi acordate de către instanţă fie sub forma unei sume fixe care să fie suficientă pentru a compensa ruperea echilibrului între vecini, fie sub forma unei rente periodice[34], în situația în care persistenţa unui prejudiciu este inevitabilă, acesta continuând să se producă, chiar şi ulterior momentului încetării inconvenientului anormal de vecinătate. În plus, ca măsură preventivă, instanţa ar putea obliga vecinul la luarea unor măsuri, de natură să se evite extinderea prejudiciilor, sau chiar producerea unora noi.

2.      Problema titularilor acţiunii civile

Teoria inconvenientelor anormale de vecinătate a cunoscut o evoluţie extensivă în ceea ce priveşte validarea persoanelor vătămate. Dacă noţiunea de vecinătate trebuie înţeleasă în sens larg, ea nefiind limitată doar la imediata proximitate geografică a fondurilor, astfel că acestea nu trebuie să fie în mod obligatoriu alăturate, rămâne de văzut dacă noţiunea de „vecin" îi cuprinde doar pe cei doi vecini, ambii având calitatea de proprietari sau domeniul de aplicare al acesteia este susceptibil de expansiune. Actualmente, doctrina şi jurisprudenţa, mai cu seamă cea franceză, cu tradiţie în domeniu, consideră că actorii, fie că sunt perturbatori sau victime ale unui inconvenient de vecinătate, pot fi titulari de drepturi reale sau personale, drepturile în chestiune putând izvorî direct din lege sau chiar dintr-un contract[35]. Vin în minte în mod natural locatarii şi sublocatarii, care pot fi consideraţi după caz, perturbatori condamnaţi la repararea unui prejudiciu cauzat prin activitatea lor sau, dimpotrivă, victime ale unor astfel de activităţi. Se pune problema dacă există vreun sens în a diferenţia, în cadrul noţiunii de „vecin", între proprietar şi cel care se bucură doar de unul din atributele dreptului de proprietate. Oare faptul că o persoană are usus îi conferă suficientă protecţie juridică în cazul în care ar fi afectat de inconvenientele anormale de vecinătate cauzate de către vecinii proprietarului cu care are un contract de locaţiune sau un motiv destul de verosimil din punct de vedere juridic încât să nu fie responsabilizat dacă ar fi autorul unor inconveniente anormale de vecinătate? Răspunsul la această întrebare nu este atât de evident pe cât pare, ci trebuie nuanţat, în funcţie de circumstanţele faptice ale fiecărei speţe. Teoretic, locatarul, privit dintr-o perspectivă exterioară, dar nu superficială, se comportă, în virtutea dreptului de folosinţă conferit, mai mult sau mai puţin ca un proprietar. A-i nega acestuia dreptul de a sta în justiţie, întemeindu-şi acţiunea pe teoria inconvenientelor anormale de vecinătate, are semnificaţia impunerii acestei interdicţii însuşi proprietarului. Interpretarea noţiunii de „vecin" doar în favoarea proprietarilor ar avea efectul de a crea două regimuri de răspundere civilă distincte pentru acelaşi fapt generator, şi anume inconvenientele anormale de vecinătate: pe de o parte, locatarul ar fi pus în situaţia ingrată din punct de vedere juridic şi uneori imposibilă, de a dovedi culpa vecinului autor al inconvenientelor anormale de vecinătate, pe când proprietarul ar beneficia de avantajele conferite de regimul răspunderii obiective, nefiind nevoit să probeze culpa vecinului. În consecinţă, cel puţin din acest punct de vedere, se impune luarea în considerare a sensului larg al noţiunii de „vecin" pentru a evita limitarea dreptului de a sta în justiţie pentru inconvenientele anormale de vecinătate suferite şi a tuturor avantajelor implicite ce rezultă din aplicarea regulilor răspunderii obiective. În schimb, nu este deloc o problemă simplă aceea de a şti dacă proprietarul unui imobil răspunde de tulburările provocate de locatarii săi sau, dimpotrivă, răspund doar aceştia din urmă. În doctrină s-a apreciat că proprietarul ar trebui să răspundă atunci când prin folosinţa sa a cauzat respectivele tulburări anormale de vecinătate, chiar dacă la momentul producerii acestora imobilul respectiv constituia obiectul unui contract de locaţiune, inconvenientul respectiv trebuind nu doar să fie legat de imobil, ci să fie imputabil proprietarului în această calitate. De asemenea, proprietarul va trebui considerat responsabil şi atunci când, deşi tulburările sunt provocate de către locatari, el a neglijat să le împiedice sau chiar le-a favorizat[36]. Exemplul conferit de către doctrină este acela al proprietarului care a închiriat un local pentru funcţionarea unei discoteci, el fiind responsabil pentru daunele rezultate din zgomotele de o intensitate anormală percepute de către vecini. În aceste două situaţii proprietarului îi rămâne, desigur, posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva locatarului, totală sau parţială. Proprietarul se va putea întoarce pentru a-şi recupera doar o parte din prejudiciile pe care a fost obligat să le suporte, dacă fapta lui a concurat cu fapta locatarului, putându-se identifica, în acest caz, existenţa unei „greşeli" comune a proprietarului şi locatarului. În schimb, proprietarul se va putea întoarce împotriva chiriaşului pentru recuperarea integrală a daunelor suportate în situaţia în care prejudiciul a rezultat dintr-un abuz de folosinţă din partea acestuia ori s-au încălcat obligaţiile stipulate în contractul de locaţiune. Per a contrario, când inconvenientul nu este imputabil proprietarului, responsabilitatea va fi atribuită în totalitate locatarului. În situaţia în care mai mulţi locatari sunt "coautorii" dezagrementelor anormale de vecinătate, se pune problema dacă regimul juridic al inconvenientelor anormale de vecinătate permite ca doar unul dintre aceştia să fie chemat pentru a repara prejudiciul, urmând ca acesta să se întoarcă ulterior împotriva celorlalţi pentru a recupera o parte din daunele suportate, şi nu în întregime, situaţia fiind similară cu cea în care există o „greşeală" comună a proprietarului şi a locatarului. În sfârşit, un proprietar va avea la dispoziţie acţiunea privind inconvenientele anormale de vecinătate, chiar dacă nu locuieşte pe fondul său, vecinilor săi revenindu-le obligaţia a nu face nimic de natură să îl prejudicieze, chiar dacă acesta nu exercită o prezenţă constantă la imobilul său. Tocmai pentru că obligaţia de reparare a prejudiciului se naşte independent de culpă[37], în materia raporturilor de vecinătate s-a ajuns, prin intermediul exerciţiului jurisprudenţial, la aprecierea in concreto a responsabilităţii, circumstanţiată în funcţie de particularităţile fiecărui raport perturbator-victimă; nu se alege un tip ideal de proprietar diligent care ar fi capabil să concilieze interesul său personal cu cel al vecinilor deoarece aprecierea in abstracto a unei situaţii faptice aduce cu sine consecinţe nedorite, cum ar fi aceea de sancţionare a unui proprietar doar pentru că nu corespunde modelului ideal de proprietar, deşi desfăşoară o activitate în limite normale şi nu creează prejudicii vecinului. Astfel, urmând modelul jurisprudenţei franceze, instanţele noastre vor trebui să ţină cont de receptivitatea personală pentru a putea stabili dacă inconvenientul este anormal sau nu pentru proprietarul în cauză. Printre asemenea motive personale a căror luare în calcul este necesară, regăsim: profesia celui prejudiciat, starea sănătăţii sau condiţia materială, acestea reprezentând puncte de reper în aprecierea limitelor normale ale exercitării dreptului de proprietate şi implicit a existenţei obligaţiei de a repara prejudiciul. Simetric, trebuie să se ţină seama şi de elementele personale definitorii ale autorului inconvenientelor.

3.      Anterioritatea în ocuparea fondurilor şi existenţa unei autorizaţii: cauze justificative sau motive de răspundere?      

În jurisprudenţă se întâmplă ca, uneori, judecătorul să fie confruntat cu alegarea, de către pârât, adică de către vecinul autor al inconvenientelor anormale, a unor aşa-zise cauze justificative proprii materiei raporturilor de vecinătate. Decizia de a le admite sau nu semnifică, până la urmă, un proces de aplicare a unor criterii de apreciere a limitelor judiciare de exercitare a dreptului de proprietate. Adesea, perturbatorii invocă pre-ocuparea fondului. Această chestiune priveşte dimensiunea temporală a raporturilor de vecinătate. Criteriul anteriorităţii a suferit în timp aplicări nuanţate, într-o primă fază considerându-se că este neîntemeiată pretenţia proprietarului unei locuinţe de a fi despăgubit pentru prejudiciile create prin activitatea desfăşurată de către vecin, dacă acesta o iniţiase anterior construcţiei imobilului. Ulterior, s-a respins de către instanţe apărarea pârâtului care, pentru a se exonera de răspundere, a opus reclamanţilor pre-ocuparea sau  anterioritatea în ocuparea fondului. Stabilirea anterioară a pârâtului pe fondul respectiv nu îi conferă acestuia o „imunitate" particulară în circumstanţele date. În doctrină s-a arătat faptul că ar fi inadmisibil ca prin anterioritatea unei construcţii sau instalaţii, proprietarul acestora să greveze fondurile vecine cu o veritabilă servitute, restrângând astfel folosinţa lor, apreciindu-se că prin acest procedeu se ajunge de fapt la o aşa-zisă expropriere fără despăgubire[38]. Însă această afirmaţie necesită anumite nuanţări, care se realizează în funcţie de tipul de pre-ocupare. Astfel, în cazul în care avem de-a face cu un proprietar al unui teren situat lângă o uzină şi acesta ridică o construcţie pe acel teren, el va îndreptăţit la daune-interese datorită impunerii forţate a unei sarcini juridice asemănătoare servituţilor, aceasta fiind de fapt situaţia descrisă de către doctrină, caz tipic de pre-ocupare individuală[39]. Altele sunt criteriile de apreciere ale inconvenientelor anormale de vecinătate în cazul pre-ocupării colective. Dacă activitatea dăunătoare este una colectivă, posibilitatea unui proprietar sau chiriaş de a solicita de despăgubiri se reduce semnificativ; spre exemplu, proprietarul sau locatarul unui imobil aflat în apropierea unui parc industrial sau un imobil situat într-un cartier industrial, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sau al contractului de locaţiune, pe lângă dreptul de opţiune propriu acestora, a putut să întrevadă eventualele daune ce ar putea rezulta dintr-o astfel de proximitate, unde suma inconvenientelor este considerabilă, dar prejudiciul pe care îl cauzează fiecare industriaş, luat individual, nu depăşeşte măsura obişnuită a obligaţiilor de vecinătate. În consecinţă, a fost liber în a alege să cumpere sau să nu cumpere, să închirieze sau să nu închirieze un asemenea imobil, iar faptul că a avut cunoştiinţă despre caracteristicile zonei respective are ca efect reducerea aproape la minim a posibilităţii de a solicita daune-interese sau atenuarea semnificativă a despăgubirilor pe care le reclamă, în situaţia în care instanţa ar admite existenţa unor inconveniente anormale. Jurisprudenţa franceză a recunoscut influenţa pre-ocupării colective, considerând că aceasta este prima şi principala unitate de măsură a toleranţei vecinilor, ea oferind o idee clară asupra avantajelor şi dezavantajelor ce îi aşteaptă pe noii veniţi[40].

Cealaltă cauză justificativă a cărei posibilitate de invocare trebuie analizată este existenţa unei autorizaţii privind desfăşurarea unei anumite activităţi de către un proprietar. Emiterea unei autorizaţii sau a unui aviz nu are ca scop deghizarea beneficiarului sub o mantie protectoare, ferindu-l de o eventuală antrenare a răspunderii civile. Acesta poate fi, cel mult, pus la adăpost de răspunderea penală, administrativă sau contravenţională, autorizaţia neavând ca scop înlăturarea tuturor inconvenientelor ce pot rezulta dintr-o activitate, ci doar a celor esenţiale[41]. De cele mai multe ori existenţa unei astfel de autorizaţii impune în sarcina beneficiarului anumite obligaţii, mai ales referitoare la protecţia mediului, care trebuie imperios respectate, astfel că prevalarea de autorizaţie nu ar putea să constituie un argument al pledoariei pârâtului.  

III.           Perspectiva noului Cod civil asupra inconvenientelor anormale de vecinătate

Configurarea legislativă a teoriei inconvenientelor anormale de vecinătate exprimă azi un rău necesar, ce trebuia realizată, însă cu o atenţie deosebită, pentru a nu iniţia un cerc vicios în ceea ce priveşte modalitatea de declanşare a mecanismului juridic al răspunderii pentru asemenea de dezagremente; altfel spus, pentru ca un proprietar să ştie ce poate face cu lucrul asupra căruia are un asemenea drept, cel mai potrivit este să i se arate ceea ce nu îi este permis să facă[42], care sunt limitele care îi îngrădesc exerciţiul.

În încercarea de modernizare a dreptului privat român, noul Cod civil[43] dedică relaţiilor de vecinătate două texte, fapt a cărei însemnătate este justificată de nevoia propriu-zisă a unei asemenea reglementări, reclamată de însăşi evoluţia firească atât a raportului dintre om şi dreptul de proprietate al altuia, cât şi a raportului dintre om şi propriul său drept, dar şi de necesitatea adoptării unui model legislativ contemporan societăţii căreia îi aparţinem. Ambele texte se află situate în Cartea a III a, despre bunuri, Titlul II referitor la proprietatea privată, mai precis la Capitolul III al acestuia, intitulat „Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată". O analiză corectă a dispoziţiilor referitoare la relaţiile de vecinătate din noul Cod civil presupune trecerea prin vizorul critic nu doar a dispoziţiilor propriu-zise, dar şi a surselor de documentare avute în vedere la elaborarea acestui act normativ, precum şi a motivelor ce au determinat consacrarea legislativă a acestei materii.

Primul articol referitor la relaţiile de vecinătate se găseşte inclus în cadrul dispoziţiilor comune ale secţiunii referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate. Conţinutul art. 603[44] este identic cu cel al conţinutului al. 7 al art. 44 din Constituţie. Nu putem decât să presupunem faptul că tratarea la nivel constituţional a teoriei inconvenientelor de vecinătate s-a vrut a constitui un suport juridic suficient pentru o punere în aplicare relativ facilă a acesteia, însă nu a avut aptitudinea de a stabili un regim juridic complet aferent acestei instituţii. Astfel, în noul Cod civil, la art. 603, s-a încercat impunerea unui cadru legal general propriu dreptului privat, care să guverneze întreaga materie a raporturilor de vecinătate, prin stabilirea obligaţiilor de a proteja mediul înconjurător şi de a asigura buna vecinătate, pe când art. 630[45] găzduieşte un cadrul legal specific, statuându-se în mod expres posibilitatea angajării răspunderii în cazul producerii unor inconveniente anormale de vecinătate. Rămâne de văzut dacă instituirea în această materie a unui cadru legal dual serveşte într-adevăr scopului teoriei inconvenientelor de vecinătate, sau este doar un exces de reglementare, ce ar putea determina în fond nefuncţionalitatea pe plan jurisprudenţial a teoriei. Dacă primul text nu surprinde datorită faptului că era deja prezent în conştiinţa juridică de ceva vreme, cel de-al doilea text, şi anume art. 630, prezintă, fără îndoială, implicaţii mult mai importante, fiind de fapt şi unicul articol ce alcătuieşte secţiunea referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate, referindu-se în acest sens la situaţia depăşirii inconvenientelor normale de vecinătate.

Printre sursele legislative de inspiraţie ale noului Cod civil se enumeră, fără nicio surpriză, Codul civil din Québec şi Codul civil francez. Codul civil francez, chiar dacă nu are actualemente un text dedicat teoriei inconvenientelor de vecinătate, cu toate că jurisprudenţa franceză este cea care a individualizat-o pentru prima dată faţă de teoria abuzului de drept, rămâne matricea care a stat atât la baza Codului civil român, cât şi a Codului civil din Québec. Influenţa acestuia din urmă în reglementarea relaţiilor de vecinătate în noul Cod civil autohton se impune prin modernitatea sa. Legiuitorul român a preluat însă doar ideea de a consacra legislativ această instituţie, nu şi modalitatea propriu-zisă de realizare, chestiune regretabilă din mai multe considerente. În primul rând, autorii Codului civil din Québec au preferat ca reglementarea inconvenientelor de vecinătate să troneze întregul capitol dedicat diverselor situaţii ce decurg din starea generală de vecinătate[46], fiind de altfel unica dispoziţie generală din această materie. Textul codului canadian francofon reprezintă rezultatul cristalizării unei jurisprudenţe vaste şi rezonante în materie, putându-se observa că s-a dorit, şi în acelaşi timp s-a şi reuşit, sincronizarea acestuia cu tendinţa actuală de codificare în dreptul privat, anume aceea de a fi elaborate Coduri civile care să nu fie exhaustive, care să nu mai reglementeze în amănunt, dându-se astfel posibilitatea judecătorilor de a pune mereu în discuţie textul de lege[47], pentru a-l putea adapta situaţiilor ivite odată cu graba trepidantă a cotidianului. Deşi mecanismul descris este o caracteristică de common law, transpunerea sa într-un sistem continental, precum cel din Québec sau cel român nu este contrară principiilor unui asemenea sistem tocmai pentru că el nu înlătură fundamentul tradiţional al unei hotărâri judecătoreşti aparţinând acestuia, ci dimpotrivă, îl susţine şi îl întăreşte. Ideal ar fi fost ca şi noul Cod civil român să realizeze un singur text de lege referitor la inconvenientele de vecinătate, înzestrat cu suficientă forţă juridică de punere în aplicare, care să aibă valoare de principiu general în ceea ce priveşte întregul context al relaţiilor de vecinătate, precum art. 976[48] din Codul civil din Québec. Legiuitorul român a reuşit să transpună ideea mecanismului prezentat mai sus doar în titlul secţiunii unde se regăseşte plasat art. 630, şi anume „Limite judiciare", pentru că reglementarea în sine este una ce încearcă să fie exhaustivă, acesta nerealizând că într-o materie precum relaţiile de vecinătate, veşnic dinamică şi într-o continuă reinterpretare a actorilor şi a piesei nu o iluzorie epuizare a situaţiilor reprezintă soluţia optimă, ci crearea unui cadru legal suficient de flexibil încât să poată răspunde oricăror situaţii, indiferent de momentul apariţiei lor, cu ajutorul celui care aplică legea, adică a judecătorului. Sintagma de „limite judiciare" ar trebui să se traducă prin posibilitatea judecătorului de a repune mereu în discuţie subiectele şi obiectul raporturilor de vecinătate, şi nu neaparat puterea acestuia de a-i acorda victimei incovenientelor, din considerente de echitate, despăgubiri, astfel cum se deduce din dispoziţiile al. 1 al art. 630 din noul Cod civil. Din analiza textului amintit reiese că judecătorul va putea, „din considerente de echitate", să îl oblige pe autorul inconvenientelor la „despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil". Ori în dreptul nostru, considerentele de echitate nu pot ele însele să fundamenteze o hotărâre judecătorească. Într-adevăr, activitatea de aplicarea a legii trebuie să fie guvernată de simţul echităţii, însă deocamdată, în dreptul român, o judecată pur ex aequo et bono, care să ia în considerare doar normele morale, nu şi pe cele juridice, nu este posibilă. Materia relaţiilor de vecinătate este profund antagonică, supusă subiectivismului; o situaţie pe care o persoană o acceptă ca normală, o alta o va respinge, considerând-o anormală. Acest raţionament permite judecătorului, confruntat cu speţe de acest gen, să apeleze la considerentele de echitate în ceea ce priveşte aprecierea caracterului normal sau anormal al inconvenientelor de vecinătate. Astfel ar fi trebuit legiuitorul român să privească ingerinţa principiului echităţii în raporturile de vecinătate. Desigur că în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale echitatea este, până la urmă cea care cântăreşte cel mai greu în decizia judecătorului, chiar funcţia reparatorie a răspunderii civile reclamând-o, cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o obligaţie de reparare în lipsa oricărei culpe, însă ea nu poate să constituie unicul motiv pentru a se acorda despăgubiri, pentru că în acest fel s-ar crea o nişă a arbitrariului, chestiune ce nu poate fi permisă. Ar fi de preferat ca legiuitorul să îndepărteze sintagma „din considerente de echitate" din cuprinsul al. 1 al art. 630 din noul Cod civil român.

O altă observaţie ce se poate face pe marginea al. 1 se referă la ordinea dispunerii remediilor în cazul inconvenientelor anormale de vecinătate, prevăzându-se ca principală soluţie acordarea de despăgubiri, însoţită de restabilirea situaţiei anterioare, atunci când acest lucru este posibil. Credem că se impune o regândire a ordinii de dispunere a remediilor procesuale din partea legiuitorului, având în vedere specificul răspunderii pentru inconvenientele de vecinătate. Aşa cum am mai arătat, în această materie, înainte de toate, trebuie avută în vedere restabilirea situaţiei anterioare, aceasta redând cel mai fidel principiul reparării integrale. În cazul producerii de inconveniente anormale de vecinătate, instanţa va putea dispune, în sarcina autorului lor, măsuri obligatorii, de natură a face să înceteze dauna, de pildă desfiinţarea gardului care a luat vederea, desfiinţarea unui atelier de tinichigerie împreună cu o rampă de reparaţii auto care provocau locului vecin din imediata apropiere zgomote, mirosuri şi gaze poluante intolerabile, încetarea poluării fonice produse de un motor aflat în stare de funcţionare, atunci când este posibil din punct de vedere tehnic, instalarea unui dispozitiv care să neutralizeze tulburarea toxică sau fonică, fără să se înceteze activitatea sau chiar demolarea construcţiei care incomodează. Un remediu complementar reparaţiei în natură îl reprezintă acordarea de daune-interese. Bineînţeles că atunci când restabilirea situaţiei anterioare nu mai este posibilă sau când în raport de necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile daunele ar fi minore, daunele-interese vor fi dispuse ca unic remediu, însă regula care trebuie urmată în stabilirea ordinii remediilor procesuale este aceea că restabilirea situaţiei anterioare are prioritate, şi nu neaparat obţinerea unei compensaţii a prejudiciului. Trăsătura pozitivă pe care o putem identifica la al. 1 de la art. 630 din nou Cod civil este aceea că s-a reţinut în mod corect principiul ce trebuie să guverneze situaţiile în care se nasc inconveniente de vecinătate, acela că vecinii au obligaţia de a suporta inconvenientele normale de vecinătate, şi nu dreptul de a le fi reparate daunele provocate de inconvenientele anormale de vecinătate. Putem totuşi sublinia faptul că pentru a putea realiza acel proces de reglementare legislativă non-exhaustiv de care aminteam, ar fi fost indicat ca acest principiu să fie enunţat de manieră directă, aşa cum au procedat redactorii canadieni francofoni, şi nu indirect, fiind mai eficient şi cu o mai mare probabilitate de respectare a normei juridice dacă proprietarului i se indică concret ce anume are de suportat.

Al. 2 al art. 630 aduce în atenţie situaţia în care deşi a fost cauzat un prejudiciu, acesta minor fiind „în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi, cel prejudiciat având însă dreptul la despăgubiri". Într-adevăr, o abordare modernă a remediilor juridice în cadrul raporturilor de vecinătate ia în considerare nu doar prejudiciul ocazionat victimei, ci şi pierderile materiale suferite de vecinul perturbator în cazul în care s-ar dispune încetarea activităţii. Considerăm că dacă în raport de necesitatea sau utilitatea activităţii prejudiciabile desfăşurate de către vecinul perturbator daunele sunt minore, instanţa ar putea nu doar să apeleze la soluţia oarecum categorică a încuviinţării desfăşurării acelei activităţi, ci ar putea la fel de bine să dispună reducere actelor generatoare de prejudicii până la o anumită limită sau chiar desfăşurarea acestora în alte intervale orare, dacă este posibil, luând astfel în considerare interesele în principal financiare ale ambelor părţi. Desigur că atât în situaţia încuviinţării activităţii prejudiciabile, cât şi a soluţiei propuse de noi, aceea de reducere a aceste activităţi până la anumite limite vor trebui însoţite de acordarea de daune-interese, pentru a putea compensa situaţia ce trebuie suportată de către victima incovenientelor[49]. Deşi textul de lege nu prevede la al. 2, ne putem pune întrebarea sub ce formă se vor dispune daunele-interese: ca sumă forfetară sau ca o sumă periodică? Credem că răspunsul depinde în primul rând de durata desfăşurării activităţii prejudiciabile, dar şi de natura prejudiciului cauzat. Dacă durata pe care se intenţionează desfăşurarea activităţii este una redusă, atunci se va acorda o sumă forfetară; în schimb dacă perioada de desfăşurare a activităţii este mai îndelungată, atunci se va dispune acordarea daunelor-interese sub forma unei rente periodice. Deşi prin intermediul acestui text de lege se doreşte în principal facilitarea desfăşurării activităţii autorităţilor publice sau a comercianţilor ce desfăşoară o activitate necesară sau utilă pentru publicul larg, nu trebuie să ignorăm şi reversul acestei ipoteze, cazurile extreme în care există posibilitatea ca raportul dintre activitatea prejudiciabilă desfăşurată şi daunele ocazionate victimei să se inverseze pe parcurs, prejudiciile ajungând sa fie infinit mai mari. Considerăm că pe parcursul întregii perioade de desfăşurare a activităţii prejudiciabile, la intervale prestabilite, instanţa ar avea obligaţia să verifice dacă acest raport rămâne constant sau nu. Al. 2 ar urma să fie aplicat de către judecători cu o deosebită atenţie, pentru a nu favoriza desfăşurarea de activităţi necesare sau utile, chiar dacă acestea beneficiază de autorizaţie de funcţionare, în detrimentul suferirii de către victima inconvenientelor a unor prejudicii corporale, deoarece unor astfel de activităţi li se vor putea găsi întotdeauna alternative, pe când sănătăţii umane nu.

Cea din urmă ipoteză a art. 630 se referă la situaţia în care vecinul, confruntat cu iminenţa sau probabilitatea producerii unui prejudiciu datorită activităţii desfăşurate de către vecinul său, apelează la instanţa de judecată pentru ca aceasta să încuviinţeze, pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei. Deşi reprezintă un lucru pozitiv, o asemenea reglementare nu era necesară deoarece dispoziţiile art. 581-582 din Codul de procedură civilă dedicate instituţiei ordonanţei preşedinţiale pot să vizeze şi situaţia imaginată de al. 3 al art. 630 din noul Cod civil[50]. Dacă legiuitorul român ar fi respectat întru totul schema trasată de legiuitorul canadian francofon în privinţa inconvenientelor de vecinătate, nu ar mai fi enunţat şi această normă, fiind suficient faptul că normele de procedură amintite au capacitatea de a se adapta cu fidelitate normelor materiale ale dreptului privat.

Chestiunea reglementării concrete a raporturilor de vecinătate şi mai ales a obiectivizării răspunderii pentru inconvenientele anormale de vecinătate, semnalată de mult timp în doctrină[51], a fost materializată prin intermediul noului Cod civil. Însă metoda prin care legiuitorul român a înţeles să realizeze acest deziderat este susceptibilă de critici. În condiţiile în care se doreşte o modernizare a sistemului dreptului privat autohton, se impune nu atât o transpunere mecanică a dispoziţiilor unor coduri civile cu adevărat contemporane, cât o legiferare care să ţină cont de ideatica dictată de tendinţele actuale de codificare, care propun o actualizare, calmă, fără zguduiri, prin crearea de norme flexibile, permanent adaptabile.

 

IV.           Consideraţii finale

În momentul de faţă, raporturile de vecinătate continuă să fie reglementate prin dispoziţii legislative deloc numeroase, asimetrice şi disperse. Însă reunirea tuturor prevederilor nu ar fi suficientă, deoarece ele reflectă în mare parte realităţile de la vremea redactării Codului Civil din 1865, impunându-se mai mult ca orice o consfiinţire a opiniilor doctrinare şi a jurisprudenţei în materie. O modalitate de reglementare, şi poate de prevenţie în cazul inconvenientelor anormale de vecinătate, ar fi aceea a elaborării, după modelul american sau după cel din Québec, a unor Coduri Regionale de Vecinătate. Practic, acestea ar trebui să încorporeze aşa zisele bune practici în materia raporturilor de vecinătate, având în vedere mai ales obiceiurile locale, pentru că, până la urmă, comportamentul indivizilor este oglindirea mediului în care aceştia îşi desfăşoară existenţa şi activitatea. Responsabilizarea în temeiul Codurilor Regionale de Vecinătate ar trebui să se constituie într-o fază premergătoare şi paralelă cu cea contencioasă, care nu ar îndepărta posibilitatea apelării la instanţa de judecată. În acest fel s-ar evita supraîncărcarea instanţelor de judecată, iar această etapă ar presupune obligativitatea instituirii mecanismului medierii, care s-ar putea concretiza în sancţionarea autorului inconvenientelor anormale de vecinătate la plata de daune-interese celui vătămat, însoţită de plata unei amenzi, dacă dezagrementele ar afecta în mod serios mediul înconjurător, cuantumul acesteia putându-se constitui în contribuţie la bugetul unei organizaţii non-guvernamentale care să aibă ca scop luarea de măsuri pentru conservarea mediului înconjurător şi a calităţii vieţii persoanelor, achiesându-se în acest fel şi la direcţia jurisprudenţială instituită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astăzi nu ne mai îndoim de autonomia pe care teoria inconvenientelor de vecinătate a câştigat-o faţă de teoria abuzului de drept şi chiar faţă de responsabilitatea civilă de drept comun. Lipsa culpei a înlocuit prezenţa vinovăţiei; imputabilitatea a înlocuit responsabilitatea; sintagma de comportament al vecinului nu mai este subsumată conceptului de act abuziv; valoarea tuturor acestor semne ale evoluţiei teoriei ar fi ştirbită dacă s-ar pierde din vedere faptul că vocaţie la calitatea de „victimă" şi „perturbator" au acum nu doar proprietarii, ci şi ceilalţi titulari de drepturi reale, precum şi orice persoană care, în virtutea unui drept real sau personal conferit de către însuşi proprietarul, dispune de unul din atributele dreptului de proprietate.Raporturile de vecinătate se bucură de un regim juridic autonom, care permite reţinerea responsabilităţii unui vecin nu numai în absenţa unei culpe, dar şi atunci când condiţiile responsabilităţii fără culpă nu sunt toate îndeplinite, fiind suficient să se constate caracterul grav şi continuu al tulburării pentru ca autorul ei să fie obligat a o repara.

În urma examenului general al cadrului legal în care se desfăşoară relaţiile de vecinătate, se poate constata faptul că în cazul legislaţiei de drept privat român rămâne încă loc de îmbunătăţiri şi evoluţii, ce pot fi îndeplinite prin îmbrăţişarea unor metode de reglementare funcţionale deja aplicate în sistemele de drept moderne. Bineînţeles că orice efort legislativ poate fi criticat şi desfiinţat dacă este raportat şi comparat în mod rigid cu un model abstract de tehnică normativă; însă o analiză precaută ce are ca etalon o modalitate de reglementare ce a dat deja rezultate nu poate decât să se constituie într-o critică cel puţin constructivă. Alegerile pe care legiuitorul este chemat să le facă nu trebuie să se ghideze după un portret ideal al raporturilor de vecinătate, ci trebuie să ia în considerare, înainte de toate, antinomiile inerente societăţii contemporane, precum şi faptul că, omul, înainte de toate, poate şi trebuie să fie perfectibil.

 

* Jurist, absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul UBB Cluj-Napoca; anca.ruen@gmail.com.

[1] I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 50.

[2] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească S.A, Bucureşti, 1921, p. 146.

[3] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. I, Ed. Socec&Co. (ateliere grafice), 1926, p. 441.

[4] L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, ediţia a II a, Ed. Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1932, p.761.

[5] Ibidem, p. 762.

[6] Acest articol prevede că „Drepturile civile...pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic şi social."

[7] „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă  fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."

[8] Noul Cod civil a fost adoptat prin legea nr. 287/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009 și poate fi consultat la următoarea adresă de internet: http://www.cdep.ro/proiecte/2009/300/00/5/leg_pl305_09.pdf   

[9] M. Cantacuzino, op. cit., p. 145.

[10] H. Capitant, Les grands arrets de la jurisprundence civile, ediţia a X a, Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 279.

[11] L. Josserand, op. cit., p. 779.

[12] F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, ediţia a V a, Dalloz, Paris, 1998, p. 224.

[13] V. Stoica, Limite judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, Dreptul, nr. 12/2003, p. 74.

[14] L.-M. Crăciuneanu, The responsibility of the landlord for the right abuse and the abnorma neighborhood inconvenients, Acta Universitatis Lucian Blaga, Ediţia supliment în limba engleză, nr. 1-2/2005, p. 78.

[15] Pentru partizanii şi adversarii teoriei abuzului de drept, a se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 163, notele de subsol 107-110.

[16] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, ediţia a III a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 127.

[17] Ibidem, p. 127.

[18] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 283-284.

[19] Acest principiu a fost enunţat din vremuri timpurii, încă din epoca lui Cicero, care, la fel ca şi Solomon în Învăţăturile sale, ilustra vecinătatea în exemplul fraternităţii negative. În De Officiis, I, 18 se regăseşte consacrată binecunoscuta expresie „ Vecinul meu aproape de mine înseamnă mai mult decât fratele sau prietenul meu de departe.", care, interpretată în concordanţă cu realităţile contemporane, semnifică impunerea în sarcina vecinilor a obligaţiei de a nu îşi face rău unul altuia şi de a se suporta reciproc.

[20] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p.278.

[21] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, ediţia a III a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 126.

[22] L.-M. Crăciuneanu, op. cit., p. 80.

[23] Al. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, ediţia a III a, Dalloz, Paris, 1985, p. 274.

[24] Categoria acestor elemente materiale este una relativ diversă şi vastă. Cu titlu exemplificativ, se pot eticheta ca făcând parte dintr-o asemenea categorie: fumul, mirosurile pestilenţiale, zgomotele, undele electrice, emanaţiile de substanţe chimice, trepidaţiile, praful excesiv.

[25] V. Stoica, op. cit., p. 284. Autorul susţine că temeiul în virtutea căruia s-ar naşte o astfel de obligaţie ar fi acela al principiului echităţii, afirmând un punct de vedere interesant, expus anterior în prezenta lucrare: în absenţa unei dispoziţii legale care să reglementeze o formă sau alta de răspundere civilă delictuală, limitele judiciare ale execitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate, judecătorul operând o înţelegere laxă a principiului echităţii în materia raporturilor de vecinătate.

[26] J.-P. Vergauwe, Les relations de voisinage, Ed. Larcier - seria Perspectives Immobilières, Bruxelles, 2008, p. 170. 

[27] J. Bergel-Hatchuel, Le cout du bruit dans la copropriété et l'environnement: panorama jurisprudentiel, http://www.netpme.fr, rubrica Gestion de l'entreprise, domeniul Immobilier. Autoarea remarcă faptul că instanţele franceze, confruntate cu acţiuni ce reclamă existenţa zgomotelor excesive din partea vecinului reclamantului, apelează, din ce în ce mai des, la experţii în acustică, ce sunt însărcinaţi cu stabilirea caracterului normal sau anormal al zgomotului reclamat. Astfel, aceştia şi-au câştigat, în doctrina franceză, denumirea de „urechile judecătorului". 

[28] În Franţa, zgomotul este a doua cauză a consultaţiilor medicale, după alcoolism. Într-adevăr, zgomotul poate cauza perturbări grave organismului. şi în doctrina română s-a discutat pe marginea acestei chestiuni. Pentru mai multe detalii a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege ferenda privind reglementarea inconvenientelor anormale de vecinătate, Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2007, p. 184, nota de subsol 10 apud D. S. Chertes, Poluarea psihică a fiinţei umane, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr.1/2005, p. 135-156.

[29] J. Bergel-Hatchuel, loc. cit. Autoarea, trecând în revistă o pleiadă de hotărâri judecătoreşti ale instanţelor franceze, care, confruntate cu situaţii similare de inconveniente anormale de vecinătate, au acordat, cu titlul de daune-interese, sume între care există o discrepanţă şocantă, realizându-se astfel o practică neunitară, nu poate fi privată de dreptul de a lansa o întrebare esenţială: care este cauza unei asemenea disparităţi? Întrebarea se naște în mod firesc deoarece în condiţiile unor speţe similare, daunele-interese acordate au variat, de la o instanţă la alta, de la modica sumă de 76€ (Curtea de Apel Grenoble, 11 martie 1998) la 200.000€ (Curtea de Casaţie Franceză, Camera Civilă a II a, 8 iulie 2004). 

[30] Al. Weill, F. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 227.

[31] Curtea de Apel Suceava, s. civ., dec. nr. 541/1998 în C. Bîrsan, P. Perju, M.-M. Pivniceru, Codul Civil Adnotat. Vol. I : art 1-649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 133. 

[32] J.-P. Vergawe, op. cit., p. 195, nota de subsol 338 apud B. Le Court, Lutter contre les troubles de voisinage, Ed. Delmas, Paris, 2004, p. 75. Autorul oferă ca exemplu inconvenientul cauzat de proximitatea reclamantului faţă de locul instalării unui panou publicitar imens, care îi bloca priveliştea sau de locul instalării unei firme extrem de luminoase, inconvenient cauzat în ciuda respectării normelor în vigoare în domeniu şi în ciuda existenţei unei autorizaţii administrative de instalare.

[33] I. Albu, Privire generală asupra raporturilor de vecinătate, Revista Română de Drept, nr. 8/1984, p. 31.

[34] O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-2/2003, p. 43 apud J. Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Ed. Presses -universitaires de France, Paris, 1964, p. 275.

[35] J.-P. Vergauwe, op. cit., p. 179, nota de subsol 290 apud L. Mauger-Vielpeau, Note sur l'arret de la Cour de cassation française du 21 mai 1997, La Semaine Juridique, 1998, p. 10057. Autorul a reţinut responsabilitatea in solidum a unui francizor şi a unui francizat în cazul inconvenientelor anormale suferite de către vecinii francizatului, responsabilitatea francizorului fiind reţinută deoarece contractul de franciză presupune obligația francizorului de a-l asista şi de a-l sfătui pe francizat în alegerea terenului potrivit exploatării unei spălătorii auto. Sub acest titlu, francizorul are obligaţia particulară de a-l consilia pe francizat în ceea ce priveşte inconvenientele anormale de vecinătate pe care acesta le-ar putea ocaziona vecinilor de la locul situării exploataţiei. 

[36] O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege ferenda..., op. cit., p. 191.

[37] V. Stoica, Limite judiciare..., op. cit., p. 81.

[38] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil..., op. cit., p. 130, nota de subsol 284.

[39] J.-P. Vergawe, op. cit., p. 194, nota de subsol 337 apud B. Le Court, Lutter contre les troubles de voisinage, Ed. Delmas, Paris, 2004, p. 19. Autorul precizează că în Franţa principiul anteriorităţii este admis în cazul instalaţiilor profesionale, în acest sens art. 112-16 din Codul Construcţiei prevăzând o „scuză legitimă" ce operează în favoarea activităţilor agricole, industriale, artizanale sau comerciale, atunci când profesionistul s-a instalat înaintea vecinului.

[40] J.-P. Vergawe, op. cit., p. 195.

[41] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil..., op. cit., p. 129.

[42] C. Bîrsan, op. cit., p. 49 apud G. N. Luţescu, Teoria generală  a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 295.

[43] Noul Cod civil a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009. Sub aspectul momentului intrării sale în vigoare, putem reţine dispoziţiile art. 2664 ale acestuia, care prevede următoarele:

Al. 1: „Prezentul Cod civil intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia."

Al. 2: „În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil."

[44] Art. 603, referindu-se la regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate, dispune: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului."

[45] Al. 1: „Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil."

    Al. 2: „În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel prejudicat va avea însă dreptul la despăgubiri."

    Al. 3: „Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să încuviinţeze, pe cale de ordonanță preşedinţială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei."

[46] În această categorie se includ nu doar situaţiile în care un vecin cauzează celuilalt dezgremente datorită activităţii pe care o desfăşoară sau modului de viaţă, ci şi situaţiile ocazionate de încălcarea dreptului de vedere al vecinului, dreptului de trecere, de apele ce curg de pe un fond pe altul, de picătura streşinilor sau de existenţa arborilor la limitele fondurilor vecine.

[47] M.-D. Bocşan, Code civil - colloque international „Codes et codification" (Québec, 19-21 septembre 2004), Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, nr. 2/2004, p. 30.

[48] Acesta dispune că: „Vecinii trebuie să accepte inconvenientele normale de vecinătate care nu depăşesc limitele toleranţei ce şi-o datorează unul altuia, potrivit naturii sau situaţiei fondurilor lor, ori potrivit obiceiurilor locale."

[49] Am preferat această modalitate de exprimare a scopului daunelor-interese în ipoteza de față pentru a nu utiliza eterna variantă extrapolată a conceptului de „expropriere", specific unui context juridic diferit. Totuși, al. 2 al art. 630 din noul Cod civil ne permite să imaginăm o situaţie în care o persoană ar suferi din cauza inconvenientelor provocate de vecinul său, o autoritate publică locală, iar instanţa, în raport de necesitatea sau utilitatea activităţii prejudiciabile, ar încuviinţa desfăşurarea acesteia, dispunând totodată acordarea de daune-interese victimei inconvenientelor ocazionate de către autoritatea publică locală.

[50] Al. 1 al art. 581 din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări."

[51] M. Eliescu, op. cit., p. 169. În acest sens a se vedea şi I. Albu, op. cit., p. 32.

 

« Back