Numărul 4 / 2010

 

 

IN MEMORIAM TUDOR DRĂGANU

 

 

PROPTER VETERIS IURIS IMITATIONEM: NOU ŞI VECHI ÎN MATERIE SUCCESORALĂ ÎN NOUL COD CIVIL (I)[1]

 

Mircea Dan BOB*

 

 

            Résumé: Propter veteris iuris imitationem? Qu'est-ce qu'il y a de nouveau en matière successorale dans le nouveau code civil roumain. La proche entrée en vigueur d'un nouveau code civil provoque une réflexion sur son caractère innovateur. Est-ce qu'il est vraiment un nouveau code ? La réponse est offerte en analysant son quatrième livre intitulé Des héritage et libéralités. Les dispositions nouvelles par rapport au code de 1864 seront identifiées suite à une analyse texte par texte, en faisant en même temps une synthèse d'actualité pour chaque problème envisagé.

 

            Cuvinte cheie: cod civil; codificare; drept succesoral; moştenire; deschiderea succesiunii; capacitate succesorală; nedemnitate; reprezentare; soţ supravieţuitor; drept de abitaţie; exheredare.

            Mots-clefs: code civil; codification; droit des successions; hérédité; ouverture de la succession; capacité successorale; indignité; représentation; conjoint survivant; droit d'habitation; exhérédation..

 

 

            1. Jurisconsulţii romani acţionau cu moderaţie în reformarea dreptului lor. Respectuoşi faţă de tradiţia exemplară a Legii celor XII table şi conştienţi de inerţia inerentă naturii umane, au încercat să introducă în mod prudent orice noutate. Ca urmare, au procedat fără a contrazice radical vechile reglementări, orice dispoziţie legală nouă fiind reputată a dispune în imitarea tradiţiei juridice a vechiului drept[2].

            Dreptul succesoral roman oferă exemple în acest sens. Ne vom limita la trei edificatoare[3]:

- Legea celor XII Table fundamentase devoluţiunea succesorală ab intestato pe rudenia agnatică: vocaţie la moştenire aveau doar cei aflaţi sub autoritatea lui decuius la data decesului acestuia, indiferent că îi erau sau nu rude de sânge. Ca urmare, fiul de familie nu va avea niciun drept în moştenirea părintelui său, dacă fusese emancipat (scos de sub putere) anterior decesului. Schimbările profunde din societatea romană consecutive războaielor punice (sec. III-II a.Chr.) au adus soluţia de mai sus în conflict cu noile concepţii ale cetăţenilor, ce începuseră să vadă vocaţia succesorală întemeiată mai degrabă pe rudenia de sânge. Pretorii încearcă să consacre jurisprudenţial acest nou punct de vedere, căci o abrogare a prestigioasei Legi a celor XII Table nu putea fi luată în calcul. Între sec. I a.Chr şi I p.Chr, ei reformează clasa întâi de moştenitori, incluzându-i şi pe descendenţii emancipaţi sau daţi în adopţie, cu condiţia ca ultimii să nu se mai găsească în familia adoptivă. Aceştia vor fi însă numai moştenitori pretorieni, având numai o bonorum possessio, nu o proprietate recunoscută de dreptul civil[4]. Conflictul dintre moştenitorul civil şi cel pretorian se rezolva deci, cel puţin la început, în favoarea primului. Din sec. I p.Chr, pretorul include în formula de judecată o excepţie care blochează parţial o petiţie de ereditate promovată de moştenitorul civil, permiţând celui pretorian să păstreze partea sa din succesiune. Se vede cum succesorul pretorian este doar loco heredis (adică numai asimilat celui civil), acţiunile date în favoarea sau împotriva lui nefiind civile, ci doar pretoriene - cu ficţiunea calităţii de moştenitor (fictio se herede)[5]. După o serie de alte reforme punctuale aduse în timp, abia legislaţia lui Iustinian îndrăzneşte să formuleze făţiş o reglementare în care rudenia de sânge stă la baza succesiunii legale, prin Nóvele 118 (a. 544) şi 127 (a. 548).

- în materie de formă testamentară, pretorul a urmărit să înlocuiască formalismul instinctiv, derivat din religie, al vechiului drept roman cu unul substanţial, specific unui drept laicizat şi avansat în abstractizări conceptuale. Tradiţia juridică ajunsese să supună ad validitatem în perioada republicană voinţa dispunătorului realizării unei mancipaţiuni[6] formale în favoarea unui persoane de încredere (familiae emptor, având rol de executor testamentar[7]), acompaniată de o declaraţie (nuncupatio) a testatorului. Pretorul le înlătură, dispunând că testamentul scris pe tăbliţe întărite cu sigiliile a şapte martori şi însuşit prin declaraţie verbală este valabil[8]. Numărul de martori este însă reminiscenţa celor implicaţi anterior în mancipaţiune: cinci martori, purtătorul de balanţă (libripens) şi antestatus[9].

- moştenitorii din prima clasă erau incluşi de vechiul drept roman (sec. VIII-II a.Chr.) în categoria celor necesari[10]. Aflându-se imediat sub puterea lui pater familias, devin la moartea acestuia sui iuris (independenţi) şi sunt consideraţi cei mai potriviţi pentru a-i continua persoana. Contribuind la alcătuirea patrimoniului familial încă din timpul vieţii şefului de familie, ei sunt socotiţi coproprietari cu acesta şi practic moştenitori ai lor înşişi (heredes sui ...). Consecinţa este că nu pot refuza ceea ce, în fapt, le aparţinea încă de mai înainte (... et necessarii). Acceptarea lor era deci forţată, pură şi simplă. Pentru a evita o eventuală insolvabilitatea a succesiunii, pretorul le-a dat, într-o epocă în care coeziunea şi ideea de coproprietate familiale se estompează treptat, un ius abstinendi (drept de abţinere)[11]. Fără să renunţe, ei rămân totuşi străini de moştenire: aceasta urma să fie vândută în numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de nota cenzorială a infamiei şi de obligaţia de a satisface din bunurile lor personale pe creditorii succesiunii[12].

 

2. Am rememorat câteva ipoteze ale dreptului roman pentru a justifica de ce apropiata intrare în vigoare a unui nou cod civil ne-a provocat reflexia asupra următorului aspect: cât este de nouă noua reglementare în materia succesiunilor? Răspunsul vom încerca să îl oferim prin analiza punctuală a unor texte relevante ale Cărţii a patra din Legea nr. 287/2009[13], ţinând seama şi de modificările propuse în Proiectul de lege pentru punerea în aplicare a codului civil[14].

Realizarea unei analize de valoare a textelor noului cod nu constituie preocuparea centrală a materialului de faţă. Aceasta va fi pe deplin posibilă numai după ce Comisia care în perioada 2006-2008 a amendat Proiectul de cod civil aprobat de Senat în 2004 va publica un comentariu complet al intenţiilor sale.

 

3.1. Art. 953 NCC[15] defineşte moştenirea, semnalând opţiunea Comisiei de a înlocui termenul de „succesiune" cu cel de „moştenire". Textul art. 46 din Constituţie garantează dreptul la moştenire, iar termenul de succesiune primeşte în cuprinsul noului cod un sens mai larg. La art. 557 alin. 1, se foloseşte tot cuvântul moştenire, când se enumeră modurile de dobândire a proprietăţii[16]. În plus, am observa cum termenul uzitat în limbajul cotidian de nejurişti este mai degrabă cel de moştenire decât cel de succesiune, generalizat în vocabularul juridic ca urmare a împrumutului legislativ francez din sec. XIX.

 

            3.2. Deschiderea succesiunii este tratată în art. 954 NCC, al cărui conţinut este următorul:

 

ART. 954 - Deschiderea moştenirii

    (1) Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.

    (2) Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

    (3) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.

    (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.

 

            Câteva probleme punctuale apar aici: cauza, data şi locul său. Rezolvarea acestora se face la ora actuală prin corelarea unor texte disparate sau chiar abrogate. Codul civil precizase în cuprinsul art. 95 şi 651 locul[17] şi cauza deschiderii succesiunii[18]. Punerea în aplicare a Codului familiei prin Decretul nr. 32/1954[19] a dus la abrogarea art. 95 c.civ. Absenţa i-a fost compensată de texte similare deja existente la momentul respectiv: art. 1 din Decr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială[20] (pentru succesiunile necontencioase) şi art. 14 C.pr.civ. (în ceea ce priveşte succesiunile litigioase). Textul din 1953 a fost completat de art. 71 din Instrucţiunile MJ nr. 4/J/1961[21], apoi înlocuit de art. 10 lit.a-b şi art. 68 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici şi activităţii notariale[22].

            Se observă cum cele trei aliniate ale art. 954 NCC revin la soluţia art. 95 c.civ., completând-o cu legislaţia notarială actualmente existentă, completată şi aceasta pentru a formula reguli cât mai cuprinzătoare. Textul nu aduce elemente de absolută noutate, ci dă mai degrabă seamă de cerinţele practicii în materie.

 

            3.3. O altă problemă ce ne-a atras atenţia este cea a capacităţii succesorale.

 

ART. 957 - Capacitatea de a moşteni

    (1) O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile.

    (2) Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.

 

            Alineatul 1 al art. 957 NCC reproduce soluţiile existente în momentul actual în legislaţia noastră: art. 654 c.civ. completat cu art. 7 alin. 2 şi 19 Decr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice[23], art. 808 alin. 1 c.civ. şi art. 19 alin. 3 OG nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile[24].

Are deci capacitate de a moşteni orice persoană existentă la data deschiderii succesiunii. În continuarea unui celebru adagiu roman[25], se menţine recunoaşterea capacităţii copilului conceput dar nenăscut, prin trimiterea la prevederile art. 36 NCC. Cel declarat dispărut are capacitate succesorală până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte (art. 53 NCC). În fine, art. 208 NCC reia parţial soluţia de validare retroactivă a fundaţiilor testamentare[26], stabilită de art. 71 alin. 1 Legea nr. 21/1924[27] şi preluată de alineatul al treilea al art. 19 din OG nr. 26/2000. Textul pare însă a omite referirea din cele două acte normative anterioare la fundaţiile consimţite inter vivos în favoarea unor persoane juridice înfiinţate abia după decesul dispunătorului.

Alineatul secund al art. 957 NCC tranşează o controversă doctrinară asupra art. 21 din Decr.nr. 31/1954[28], pe care îl absoarbe în cuprinsul codului. Problema comorienţei a fost până acum o raritate în practica notarială şi judiciară, iar dezbaterea ei prea aprinsă friza uneori pedanteria. Situaţiile potenţial generatoare de decese colective par însă a se multiplica în ultima vreme: atacuri teroriste, dezastre naturale generate de schimbările climatice, catastrofe legate de mijloacele moderne de transport în comun, accidente industriale etc.[29] Prin urmare, disputa lansată în literatura de specialitate asupra sferei de aplicare a textului din 1954 merită totuşi atenţie.

Profesorul Deak vedea ca posibilă reţinerea comorienţei, chiar în actuala reglementare, şi pentru persoanele care nu îndeplinesc condiţia identităţii de împrejurare. Moştenitorii interesaţi nu ar putea face dovada că antecesorul lor a decedat ulterior celeilalte persoane, astfel că fiecare decuius va fi moştenit numai de proprii săi succesori[30]. Aşa cum just s-a arătat de un alt autor, „soluţia nu rezultă însă din prezumţia de deces concomitent - care, fiind de excepţie, este de strictă interpretare - ci din neadministrarea probei uneia dintre condiţiile necesare pentru a putea moşteni, şi anume, a capacităţii succesorale"[31].

Constatăm deci că legiuitorul de la 2009 consacră legislativ soluţia profesorului Francisc Deak, părere care nu putea fi legal susţinută în reglementarea actuală: condiţia decesului în aceeaşi împrejurare nu mai trebuie întrunită pentru a se reţine comorienţa.

 

            3.4. Nedemnitatea este una dintre condiţiile generale pentru a putea veni la o moştenire. Textele care o tratează în noul Cod civil sunt în  număr de patru:

 

ART. 958 - Nedemnitatea de drept

    (1) Este de drept nedemnă de a moşteni:

    a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;

    b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

    (2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

    (3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

 

ART. 959 - Nedemnitatea judiciară

    (1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:

    a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

    b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

    c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

    (2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.

    (3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

    (4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.

    (5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.

    (6) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2) - (5) se aplică în mod corespunzător.

 

ART. 960 - Efectele nedemnităţii

    (1) Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.

    (2) Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă.

    (3) Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.

 

ART. 961 - Înlăturarea efectelor nedemnităţii

    (1) Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.

    (2) Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale.

 

3.4.1. Art. 959-961 NCC se inspiră din art. 620-623 ale Codului civil al provinciei Québec (CCQ)[32] şi menţin numai primul caz de nedemnitate al actualului art. 655 c.civ.

Denunţul capital calomnios (pct. 2 al art. 655 c.civ.) devenise o sursă de ambiguitate după 1989, în condiţiile abolirii pedepsei cu moartea prin DL nr. 6/1990[33]. Opinia majoritară merge atât în România[34] cât şi în Franţa[35] în sensul caducităţii textului consecutiv dispariţiei pedepsei capitale, deoarece legiuitorul sancţionase nu gravitatea faptei, ci intenţia calomniatorului de a grăbi deschiderea moştenirii[36]. Într-o opinie relativ recentă[37], s-a preluat în literatura noastră o argumentare susţinută de unii autorii francezi: sintagma „acuzaţie capitală" ar veni din dreptul roman, unde ar fi avut sensul mai larg de denunţ cu privire la săvârşirea unei fapte sancţionate cu condamnări infamante, ce duceau la pierderea cetăţeniei. S-a mai menţionat în sprijinul acestei păreri şi faptul că proiectul de modificare a codului civil francez optase pentru menţinerea acestui caz de nedemnitate[38]. Ca urmare, cazul de nedemnitate în discuţie ar fi încă operant.

Interesant este că literatura noastră juridică mai veche luase o poziţie asupra problemei. Pentru a o înţelege, două chestiuni ce ţin de istoricul legislaţiei civile româneşti trebuie precizate:

1) textul art. 655 c.civ. fusese tradus fără discernământ direct din codul napoleonian de la 1804 (art. 727), în condiţiile în care la 1 decembrie 1865 dreptul român nu cunoştea pedeapsa capitală. Aceasta a fost introdusă mai târziu prin Constituţia din 1923 în materie militară şi a primit o aplicare mai largă abia începând cu Codul penal Carol al II-lea din 1936.

2) moartea civilă nu fusese preluată în codul civil român de la 1864[39].

În acest context legislativ, George Petrescu[40] şi Constantin Nacu[41] au optat la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX pentru argumentul sensului roman al adjectivului „capitală". Intenţia lor mărturisită a fost să asigure cât de cât o aplicare unui text altfel inaplicabil, în condiţiile în care acceptau că era intenţionat să se refere la pedeapsa cu moartea. Doctrina şi jurisprudenţa nu au reţinut punctul lor de vedere. Alexandresco arăta că „această părere, care se întemeiază pe dreptul roman, este astăzi inadmisibilă, căci textul nu întrebuinţează cuvintele acuzare infamantă, ci acuzare capitală, şi nu se poate considera capitală decât denunţarea care atrage după sine pedeapsa morţii"[42]. La fel scria patru decenii mai târziu şi Rarincescu: „Această părere a rămas însă izolată. Legiuitorul nostru nu vorbeşte de acuzare infamantă, ci de acuzaţiune capitală"[43].

Credem şi noi că pct. 2 al art. 655 c.civ. a căzut în desuetudine pe data eliminării pedepsei cu moartea. O altă soluţie ne pare a fi generatoare de incertitudine (care vor fi atunci acele fapte care atrag pedepse „capitale"?[44]) şi contrară experienţei deja dobândite din aplicarea particularizată la realitatea legislativă din România a textelor franceze importate[45].

La o privire concluzivă, se observă cum şi la noi, ca şi în Franţa, faptele s-au revoltat împotriva codului iar renunţarea în noul cod civil la textul analizat curmă discuţiile. În Franţa, pct. 5 al noului art. 727 a reformulat ipoteza în accord cu noile concepţii de politică penală şi pune capăt controversei[46].

Omisiunea de denunţare de la pct. 3 a fost înlăturată datorită aprecierii Comisiei că nu ar fi primit niciodată aplicare practică, iar textul ar fi oricum desuet[47].

 

3.4.2. Art. 958 şi 959 NCC preiau în esenţă clasificarea canadiană a nedemnităţii în de drept şi judiciară (facultativă), cu o excepţie: punctul 2 al art. 620 CCQ se referă la cazul special al succesibilului decăzut din autoritatea părintească a copilului la a cărui moştenire ar intenţiona să vină, pe când litera b) a art. 958 NCC preia cazul de nedemnitate preconizat de Mihail Eliescu în teza finală a art. 841 din Proiectul de cod civil din 1971[48].

Aliniatele 2-3 ale art. 958, alineatele 3-6 art. 959 şi alin. 2 al art. 961 NCC sunt sinteza concluziilor trase de doctrină pe marginea efectelor generate de intervenirea unei nedemnităţi, pe care codul civil actual nu le reglementează expres. Se evidenţiază ca noutate legislativă calificarea expresă a introducerii acţiunii în constatarea judiciară a nedemnităţii de către un succesibil ca act de acceptare tacită.

Primul alineat al art. 961 NCC introduce încă o noutate pentru dreptul român: iertarea, ca posibilitate de a înlătura efectele nedemnităţii. Soluţia nu a fost primită sub imperiul codului din 1864, considerându-se că nedemnitatea este sancţiunea ce urmăreşte să împiedice venirea la succesiune a unor indivizi ce s-au manifestat duşmănos faţă de decuius[49]. Codul civil Carol al II-lea prevăzuse în 1940 la aliniatul 2 al art. 815 posibilitatea iertării într-un text aproape identic peste timp cu cel din 2009[50]. Noul cod se inspiră principial din art. 622 CCQ, dar este pe fond mai restrictiv decât textul canadian: simpla gratificare a nedemnului (sau menţinerea unei liberalităţi prealabil consimţite acestuia) nu îl readuce la moştenire, fiind nevoie de o manifestare de voinţă expresă în acest sens.

 

3.4.3. Ultima chestiune ce poate fi atinsă la nedemnitate este sfera de aplicare a acesteia. Intenţia Comisiei a fost ca textele de mai sus să fie aplicabile indiferent de natura legală sau testamentară a vocaţiei moştenitorului vizat (art. 960 alin. 1 NCC[51]). S-a mers aici în sensul deciziei luate în 1994 de legiuitorul Québec-ului[52], părăsindu-se modelul tradiţional francez. De remarcat însă că legiuitorul canadian a eliminat textele privind revocarea pentru ingratitudine a donaţiilor şi testamentelor, ce existau în vechiul Cod civil al Canadei de Jos (1866).

Altfel spus, concepţia existentă sub imperiul codului de la 1864 în dreptul nostru succesoral este similară celei a fostului cod civil al Québec-ului, ambele inspirate de modelul-mamă francez: nedemnitatea vizează exclusiv moştenirea legală, echivalentul ei în materie de liberalităţi fiind revocarea pentru ingratitudine[53]. Or, noul cod civil a intenţionat să părăsească această concepţie, preluând aproape integral textele canadiene din 1994. Termenul de decădere de un an pentru nedemnitatea judiciară (inclus în art. 959 alin. 2 NCC), actualmente specific revocării pentru ingratitudine (art. 833 alin. 1 şi art. 931 c.civ.), este o dovadă în plus în acest sens. Se observă însă păstrarea concomitentă a dispoziţiilor referitoare la revocarea testamentelor pentru ingratitudine în cuprinsul 1069 alin. 2 NCC[54], în timp ce capitolul 5 „Despre revocarea testamentului sau a unui legat" al Titlului IV „Despre testamente" din codul civil al Québec-ului nu o menţionează. Singura explicaţie pe care o găsim ar fi că ultimele texte au o aplicare limitată la testamente (deşi cazul de la litera a art. 1069 alin. 2 se suprapune cu cel de la litera a alin. 1 art. 958), pe când cele referitoare la nedemnitate vor avea o aplicabilitate generală.

La nivel de fundamentare, decizia legislativă mai sus expusă izvorăşte dintr-o discuţie mai veche. Şi în codul civil actual nedemnitatea este reglementată între condiţiile generale pentru a moşteni (Titlul I, Capitolul II Despre calităţile cerute pentru a succede), nu în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii (Titlul I, capitolul III Despre deosebite ordine de succesiune). Nu există practic nici astăzi vreun argument de text care să împiedice considerarea cauzelor de nedemnitate de la art. 655 c.civ. ca aplicabile oricărui tip de devoluţiune, cele de revocare pentru ingratitudine de la art. 831-835 şi 930-931 c.civ. venind pur şi simplu să le completeze în materie de liberalităţi. Receptarea tradiţională a textelor franceze face totuşi ca majoritatea părerilor autorizate să meargă în direcţia unui câmp de aplicare diferit.

 

3.4.4. Concluzia ce o putem trage din analiza întreprinsă asupra art. 958-961 NCC vizează însăşi fundamentele problematicii şi se bazează pe întreaga evoluţie a acesteia.

Succesiunea testamentară era regula în vechiul drept roman şi în cel clasic, cea legală fiind excepţia. Nedemnitatea nu îi era cunoscută, ci lăsa la latitudinea lui decuius posibilitatea de a înlătura vocaţia la moştenire a succesibililor nevrednici: o putea face inter vivos prin emancipare[55] sau mortis causa prin exheredare. În dreptul roman postclasic, Iustinian menţine întâietatea voinţei testamentare, dar pune ordine între cauzele de dezmoştenire: enumeră limitativ un număr de patrusprezece în capitolul III din Novela 115 (a. 542) şi impune includerea acestora în testament[56]. Apar şi cazuri de nedemnitate operante în afara unei exheredări exprese din partea lui decuius, precum împiedicarea lui decuius prin violenţă sau dol de la întocmirea testamentului; sancţiunea era însă confiscarea de către fisc a bunurilor moştenite, nu înlăturarea nedemnului de la succesiune[57].

Vechiul drept francez preia în esenţă concepţia romană. Se ajunge la concluzia că, dacă defunctul nu reuşise să îşi dezmoştenească urmaşii nevrednici, va interveni nedemnitatea ca exheredare tacită pronunţată de lege. Fiind o prezumare a voinţei lui decuius, iertarea din partea sa este posibilă[58].

Codul civil francez adoptă la 1804 un alt punct de vedere. Se renunţă formal la dezmoştenire iar nedemnitatea este o sancţiune civilă justificată pe o idee de ordine publică: nu poate fi acceptat să moştenească cel care s-a manifestat în mod duşmănos faţă de decuius. Precizam mai sus că aceasta este concepţia receptată şi în actualul cod civil român.

Observând posibilitatea de iertare oferită de art. 960 alin. 1 NCC, concluzionăm în sensul revenirii la concepţia conform căreia nedemnitatea este o dezmoştenire prezumată. În acelaşi sens se aprecia şi în Franţa că, după reforma succesorală, posibilitatea de iertare „nu mai este considerată ca decurgând exclusiv din lege, ci - din contra - excluderea legală a moştenitorului nedemn este subordonată voinţei celui decedat"[59].

 

            3.5. Clasele de moştenitori sunt păstrate neschimbate în art. 964 NCC. La fel şi regulile priorităţii clasei de moştenitori (alin.1), a priorităţii gradului de rudenie (alin. 3) şi a împărţirii pe capete (alin. 4).

            Noutatea este oferită de textul celui de-al doilea aliniat şi vizează un aspect ce excede sfera de influenţă a devoluţiunii ab intestato:

 

                (2) Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni[60].

 

            Profesorul Deak exprimase încă din ediţia din 1997 a cursului său ideea existenţei unei excepţii de la principiul priorităţii clasei de moştenitori: situaţia exheredării unui rezervatar dintr-o clasă prioritară, ce concurează cu un succesibil dintr-o clasă subsecventă. Exheredatul ar urma să aibă vocaţie la partea rezervată iar celui de-al doilea i-ar reveni, cu titlu de moştenitor legal, cotitatea disponibilă a moştenirii[61]. Spre exemplu, decuius lăsase un testament în care singura clauză dispune: „fiul meu A să nu primească nimic". A va culege ½ din succesiune cu titlu de rezervă (art. 841 c.civ.), cotitatea disponibilă de ½ urmând să revină ca succesiune legală eventualului frate F al defunctului, acceptant al moştenirii din clasa a doua.

            Excepţia astfel identificată a fost respinsă în doctrină, pe motiv că exheredarea fără instituire de legatari (ca cea din exemplul oferit) ar fi o instituire implicită de legatari. Fiul dezmoştenit expres va culege deci în calitate de moştenitor legal partea sa de rezervă, în timp ce fratelui acceptant îi va reveni cotitatea disponibilă în calitate de legatar implicit instituit. Concursul între două clase de succesori legali ar fi deci exclus[62].

            Existenţa principială a unei instituiri implicite ca urmare a unei exheredări fără instituire de legatari este o chestiune sensibilă: în absenţa unui text de lege, doar tradiţia jurisprudenţială receptată din Franţa o susţine (adagiul exclure, c'est instituer)[63]. Tradiţia respectivă vine însă în contradicţie cu caracterul excepţional al devoluţiunii testamentare, ce ridică obiecţia că numai o manifestare expresă a voinţei lui decuius poate înlătura aplicarea regimului supletiv de devoluţiune prevăzut de codul civil[64]. Studiind practica şi literatura noastră mai veche, am observat cum nicio instanţă şi niciun autor nu se îndoiau în România de veridicitatea adagiului exclure, c'est instituer[65]. Este posibil ca ocultarea din motive ideologice a acestei experienţe în perioada 1948-1990 să fi dus la uitarea practicării unor soluţii şi a unor argumente ce ţineau anterior de domeniul evidenţei.

În concluzie, observăm cum o opinie a profesorului Deak care, la data emiterii acesteia, era total izolată şi contrară poziţiei tradiţionale a dreptului nostru succesoral, se va impune prin voinţa legiuitorului nostru civil din 2009. Respectiva opinie (precum şi receptarea ei legislativă) are consecinţe importante în materia exheredării: art. 964 alin. 2 califică drept legală vocaţia celor care culeg porţiunea disponibilă, ceea ce dă naştere unui regim juridic diferit în privinţa dobândirii posesiunii moştenirii (discutăm de existenţa sezinei, nu de predarea legatelor), a calităţii în care participă la procedura succesorală notarială. Vom reveni asupra acestuia aspect când ne vom ocupa, în partea a doua a analizei noastre, de textele noului cod în materie testamentară.

 

            2.6. Reprezentarea succesorală în noul cod civil mrită toată atenţia. Redăm aici textele:

 

ART. 965 - Noţiunea

    Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.

 

ART. 967 - Condiţiile

    (1) Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire.

    (2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta.

    (3) Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el.

 

 

            3.6.1. O scurtă incursiune prealabilă în istoria dreptului este necesară. Lipsa unei analize complete a dus în literatura noastră la aprecieri eronate asupra figurii actuale a reprezentării[66].

Vechiul drept roman (sec. VIII-II î.Hr.) cunoştea tehnica numită successio in locum[67]. Aceasta era menită să menţină egalitatea între tulpinile rezultate dintr-un acelaşi ascendent, în condiţiile în care vreunul dintre descendenţii săi i-au predecedat. Spre exemplu, fiul A al defunctului nu va înlătura de la moştenire pe nepotul de fiu N al defunctului, copil al fiului B decedat înaintea tatălui lor. Se încerca astfel să se menţină egalitatea menţionată, venind în întâmpinarea unei cronologii nefireşti a deceselor, care ar fi îndepărtat în mod inechitabil descendenţii în grad mai îndepărtat de rudenie cu decuius. Dreptul roman considera deci că descendenţii beneficiari ai successio in locum vin să îşi exercite drepturile lor succesorale proprii rezultate din apartenenţa la o linie, nu pe cele ale părintelui lor predecedat. Prin urmare, N din exemplul anterior venea la moştenire nu numai dacă tatăl său B era predecedat, ci şi dacă era nedemn sau renunţător[68]. N îşi revendica bunurile în calitate de membru al tulpinii deschise de B, cu drepturi proprii concurente tulpinii lui A.

Receptarea medievală a acestui mecanism succesoral s-a făcut în mod deformat: postglosatorii şi continuatorii acestora din sec. XVI au rebotezat-o representatio şi au considerat-o ca fiind o ficţiune a legii[69]. Codul napoleonian a preluat astfel concepţia conforma căreia beneficiarii nu mai sunt chemaţi în calitate de componenţi independenţi ai tulpinii deschise de antecesorul lor predecedat, ci vin pentru că împrumută poziţia sa. Ei urcă în locul şi gradul ascendentului lor predecedat, culegând moştenirea ce i-ar fi revenit acestuia (art. 664 c.civ.). În consecinţă, „nu se reprezintă decât persoanele moarte" (art. 668 alin. 1 c.civ.)[70].

            Criticile unanime aduse în Franţa[71], în România[72] şi în Québec[73] au vizat tocmai consecinţele acestei calificări legale.

S-a observat cum nedemnul şi renunţătorul nu mai pot fi reprezentaţi, locul ultimilor nefiind considerat „util". Ce mai rămâne atunci din raţiunea păstrării egalităţii între tulpini, dacă o sacrificăm în favoarea unor considerente de funcţionare a regulii? Combaterea hazardului unor decese premature nu poate fi reţinută ca fundamentare unică şi esenţială[74].

O altă critică importantă vizează caracterul personal al pedepsei nedemnităţii. Acesta se repercutează în mod injust asupra succesorilor nedemnului. Ultimii nu vor putea urca în locul şi gradul nedemnului, deoarece el este o persoană în viaţă şi locul său nu este util.

 

3.6.2. Codul civil al Québec-ului a fost modificat în consecinţă, permiţând reprezentarea predecedatului, comorientului şi a nedemnului[75], dar nu şi a renunţătorului[76]. Reforma franceză din 2001[77] a menţinut termenul de reprezentare, continuând să-l considere o ficţiune[78], ceea ce nu l-a împiedicat să permită accesul descendenţilor unui nedemn la tehnica în discuţie[79].

Reprezentarea renunţătorului a fost permisă în Franţa prin o a doua reformă succesorală, operată în anul 2006[80]. Cerută de doctrină pentru a duce până la capăt schimbările iniţiate în 2001[81], modificarea a fost considerată necesară şi datorită consacrării legislative a posibilităţii de a face liberalităţi transgeneraţionale şi a dreptului recunoscut oricărui descendent de a renunţa anticipat la acţiunea în  reducţiune (art. 929 alin. 1 c.civ.fr.)[82].

În forma iniţială a cărţii din proiectul de cod civil dedicate succesiunilor şi liberalităţilor, pe care o finalizasem în iulie 2003, propusesem următorul text:

 

„Partea succesibilului care nu vine la moştenire datorită predecesului, comorienţei, renunţării sau nedemnităţii va fi culeasă, prin efectul reprezentării, de către descendenţii săi".

 

Intenţia ne-a fost de a asigura şi în dreptul civil român reprezentarea renunţătorului, nedemnului şi a comorienţilor. Reunirea, în persoana reprezentantului, a condiţiilor necesare pentru a moşteni nu mai era necesară. Am urmărit astfel abandonarea concepţiei de origine medievală a „reprezentării" şi am revenit la concepţia romană a successio in locum. Decizia am justificat-o pe considerentul asigurării unei cât mai complete validări a fundamentului tehnicii: menţinerea egalităţii între tulpini. Revenirea la respectiva soluţie îşi găseşte precedente în  art. 820 din Codul civil Carol al II-lea (1940)[83] şi în art. 843 alin. 4 al Proiectului de cod civil din 1971[84].

Intervenţiile ulterioare pe text au considerat prea modernă o atare schimbare, astfel că forma aprobată de Senat în 2004 nu a mai menţionat decât reprezentarea predecedatului şi a comorientului (art. 724 Proiect). Comisia care a amendat în perioada 2006-2008 Proiectul a decis reintroducerea reprezentării nedemnului, apreciind că raţiunea reprezentării este aceea de a nu crea decalaje arbitrare între descendenţii copiilor defunctului sau între descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului.

În 2010, cu ocazia elaborării Legii de punere în aplicare, s-a observat că trebuie mers până la capăt cu reforma reprezentării. S-a reţinut astfel şi reprezentarea renunţătorului, astfel cum s-a procedat şi în Franţa, unde art. 29 §20 al Legii din 23 iunie 2006 a reformulat art. 751 şi 754 din C.civ.fr[85]. În felul acesta va fi satisfăcută pe deplin raţiunea reprezentării succesorale, adică asigurarea unei egalităţi depline între tulpinile deschise de descendenţii defunctului[86]. Textele corespunzătoare din nou cod civil sunt propuse a avea următoarea formulare:

 

Art.965 - Noţiunea

    Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi renunţat la moştenirea defunctului (s.ns. - MDB),dacă nu ar fi fost nedemn faţă de acesta sau decedat la data deschiderii moştenirii.

 

ART. 967 - Condiţiile

    „(1) Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, renunţătorul (s.ns. - MDB), precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă renunţă la moştenire.

 

            Se mai observă însă că nu mai există nicio referire la posibilitatea de reprezentare a comorientului.

            3.6.3. Atenţia ne-a fost reţinută în această analiză şi de art. 969 NCC, ce reglementează la alineatul întâi un efect particular al reprezentării succesorale:

 

            „Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării".

 

            Textul de mai sus a avut odiseea sa.

După ce am introdus în 2003 posibilitatea de reprezentare a nedemnului şi a renunţătorului, am fost atraşi de dispoziţiile art. 755 alin. 2 c.civ.fr., introduse prin reforma din 2001 (şi finalizate apoi prin cea din 2006). Textul pe care l-am propus în 2003[87] a fost reformulat în forma supusă Senatului în 2004 (art. 724 alin.2)[88]. Ultima a fost considerată neclară de Comisia de amendare constituită în 2006, astfel că s-a revenit la forma propusă de subsemnatul în 2003, plus o adăugire importantă: teza finală a textului.

            În esenţă, legiuitorul francez a urmărit restabilirea egalităţii între descendenţii nedemnului, în cazul în care doar unul(unii) dintre aceştia a(u) beneficiat de reprezentare, restul nefiind încă concepuţi la data deschiderii moştenirii reprezentatului. De exemplu, la moartea lui A, moştenirea sa este culeasă în nume propriu de fiul său B şi prin reprezentare de către nepotul său de fiu D, copil al fiului nedemn C al defunctului. După deschiderea succesiunii lui A, este conceput şi se naşte E, un al doilea copil al lui C. La decesul ultimului, fiul său D va trebui să raporteze la moştenire bunurile culese prin reprezentare din succesiunea bunicului său A, pentru a restabili egalitatea cu fratele său E îndreptăţit la raport[89].

            Un studiu publicat de un autor de marcă acum doi ani[90] ne-a confirmat însă o obiecţie pe care profesorul Bogdan Pătraşcu o ridicase în timpul lucrărilor din primăvara anului 2003 şi la care atunci ceilalţi membri ai comisiei nu am reflectat îndeajuns: o atare prevedere contravine regulii esenţiale a capacităţii succesorale, conform căreia cel neconceput la data deschiderii moştenirii este indiferent devoluţiunii succesorale (art. 725 c.civ.fr., art. 654 c.civ. şi art. 957 alin.1 NCC). Constatăm astăzi că receptarea noului text francez a fost una pripită. Reprezentarea este menită să asigure egalitatea între tulpini, oferind componenţilor lor apţi şi dornici să succeadă posibilitatea de o face. Dar tehnica este una excepţională (şi trebuia menţinută ca atare) numai în raport cu principiul proximităţii gradului de rudenie, nu şi cu regula capacităţii succesorale. Atfel spus, excepţionalitatea reprezentării faţă de principiul proximităţii gradului de rudenie nu permite depăşirea regulilor de capacitate succesorală: numai membrii existenţi (născuţi sau concepuţi) ai tulpinii vor beneficia de reprezentare. Aşa cum arăta profesorul Grimaldi, „aplicarea făcută aici se înrudeşte cu soluţii pe care nimeni nu se gândeşte să le repună în cauză: dacă un copil decedează lăsând pe părinţii săi şi pe un frate, moştenirea sa va fi definitv dobâdită acestora, fără ca fratele postum care i-ar surveni să poată reclama ceva"[91].

            În fine, dacă textul va fi totuşi menţinut, el ar fi trebuit să fie completat cu ipoteza renunţătorului, cum s-a făcut şi la art. 965 şi 967 NCC.

 

3.6.4. Concluzia acestei secţiuni ar fi următoarea: regulile reprezentării la moştenire sunt modernizate în art. 965 şi 967 NCC, ţinând seama de criticile aduse reglementării actuale şi de evoluţiile recente din dreptul comparat al unor ţări cu care suntem înrudiţi juridic.

Legiuitorul român a făcut un pas important în ameliorarea acestei tehnici succesorale, renunţând la conceptul artificial şi dăunător de „ficţiune a legii" (art. 664 c.civ.). Art. 965 NCC a reformulat noţiunea, prevăzând: „Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său [...]". Trebuie observat cum legiuitorul nostru, ca şi cel canadian[92], a procedat mai în acord cu reformele ce le-a întreprins decât au făcut-o confraţii francezi. Textul art. 751 c.civ.fr. (înlocuind pe cel al fostului art. 739) s-a mulţumit cu înlocuirea sintagmei „ficţiune a legii" cu cea de „ficţiune juridică". Or, restaurarea posibilităţii de reprezentare a nedemnului şi a renunţătorului face ca venirea la moştenire a beneficiarului să fie o realitate; aceasta se face în nume propriu, de membru al tulpinii din care face parte, nu prin reprezentarea fictivă a antecesorului mai apropiat în grad de defunct. Ca urmare, şi legiuitorul nostru şi cel canadian ar fi trebuit (pentru a curma orice dubiu) să renunţe chiar la derutanta denumire de „reprezentare" Nu este însă primul caz în care o instituţie juridică ajunge să poarte un nume impropriu esenţei ei ...

 

3.7. Capitolul III intitulat „Moştenitorii legali" incorporează codului dispoziţiile actualei Legi nr. 319/1944[93], privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

Reglementarea respectivă operase o modificare radicală, îndelung solicitată de mediul juridic românesc, a regimului devoluţiunii legale a moştenirii[94]. Preluarea aici aproape ad litteram a textelor napoleoniene generase un tratament succesoral derizoriu pentru partenerul de viaţă al defunctului: o colaborare afectivă şi pecuniară deloc neglijabilă nu avea alt ecou decât un ipotetic drept de moştenire în absenţa oricărei alte rude de sânge (art. 672 c.civ.), o creanţă pentru anul de doliu (art. 1279 c.civ.) şi un uzufruct conferit văduvei sărace (art. 684 c.civ.).

Legea din 1944 a adus soţul supravieţuitor în prim planul moştenirii legale. România a devenit astfel una dintre cele mai avansate ţări europene în curentul general de opinie favorabil ameliorării situaţiei juridice a acestuia: drept de moştenire în plină proprietate recunoscut în concurs cu orice ordin de succesori, un drept temporar de abitaţie şi un drept special de moştenire legală cu destinaţie specială asupra anumitor bunuri.

Toate aceste chestiuni sunt preluate în art. 970-974 NCC.

Noutăţile faţă de reglementarea din 1944 sunt introducerea în text a soluţionării jurisprudenţiale şi doctrinare reţinute în caz de căsătorie putativă (alin. 3 al art. 972)[95], precizarea relativ la necesitatea ca supravieţuitorul să nu aibă vreun „drept real (s.ns. - MDB) de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare" (art. 973 alin. 1)[96] şi calificarea dreptului de abitaţie în cauză ca gratuit, inalienabil şi insesizabil (art. 973 alin. 2). Toate sunt rezultatul unor concluzii desprinse din Tratatul profesorului Deak, sinteză a dezbaterilor jurisprudenţiale şi doctrinare pe marginea problemei.

În literatura noastră mai recentă s-a argumentat că, sub imperiul Legii nr. 319/1944, nu se poate reţine caracterul gratuit al dreptului temporar de abitaţie[97]. Constatarea este corectă teoretic, iar consecinţele ei practice nu sunt deloc neglijabile: titularul abitaţiei va trebui să compenseze pecuniar echivalentul lipsei de folosinţă al celorlalţi comoştenitori.

În ce ne priveşte, observăm că analiza practicii şi teoriei ultimilor şaizeci şi cinci de ani ne relevă un aspect: intenţia legiuitorului de la 1944 de a conforta patrimonial soţul supravieţuitor a fost atât de conştiincios asumată în jurisprudenţă şi doctrină, încât aparent nimeni nu s-a gândit şi nu se gândeşte că aici nu s-ar menţine un just echilibru patrimonial faţă de comoştenitori. Mihail Eliescu pare să fi avut totuşi o asemenea intenţie, dar fragmentul în care pare să o facă este incoerent şi nedezvoltat prin vreo motivare[98]. Nu am găsit în practica noastră publicată şi nepublicată vreo speţă în care ceilalţi succesori să fi ridicat problema în cauză. S-a văzut la începutul analizei noastre cum pretorul, convins de valoarea rudeniei de sânge, acorda drepturi succesorale împotriva dispoziţiilor Legii celor XII Table. Soluţia sa era teoretic ilegală, dar s-a impus pentru că era în acord cu optica societăţii asupra respectivei probleme.

Suntem deci în faţa unei orientări covârşitor majoritare de ignorare pretoriană, din 1944 până în prezent, a lipsei unui text ce să conţină o menţionare expresă a caracterului gratuit. Alineatul secund al art. 973 NCC o consfinţeşte legislativ şi pune punct discuţiei.

 

(sfârşitul primei părţi a analizei)

 

 

[1] Prezentul text este forma extinsă a comunicării prezentate în cadrul conferinţei internaţionale biennale organizate de Facultatea de Drept şi ştiinţe administrative a Universităţii de Vest, desfăşurată la Timişoara, în perioada 28-29 octombrie 2010.

* Lector, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, membru în Comisia de elaborare a Noului Cod civil (2002-2003), respectiv a Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil (2010); mirceabob@law.ubbcluj.ro

[2] Expresia apare în Gaius II.103. Asupra metodei, v. Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, EDP, Bucureşti, 1978, p. 72-73 şi 82-83.

[3] Pentru detalii, v. Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de drept privat roman3, Universul juridic, 2009, p. 225-226 nr. 4, p. 229 nr. 6, p. 241 nr. 15.

[4] Gaius III.80.

[5] Gaius IV.34.

[6] Mancipatio a fost cel mai vechi şi mai important mod de transferare a stăpânirii (dominium) asupra unui bun. Era compus dintr-o serie de formalităţi cu semnificaţie religioasă şi a servit ca mod general de transfer al principalelor valori pecuniare într-o epocă în care nu erau încă cunoscute şi teoretizate instituţii precum proprietatea şi contractele.

[7] Gaius II.103.

[8] Gaius II.1.19; Ulpian, Reg.XXVIII.6; Inst. 2.10.2.

[9] V. Mircea Dan Bocşan, Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, teză, Lumina lex, Bucureşti, 2000, p. 34-35.

[10] Gaius II.57.

[11] Ulpian, Dig. XXIX.2.12.

[12] Gaius II.158.

[13] Publicată în M.of. nr. 511/24 iulie 2009.

[14] Proiectul Legii de puenre în aplicare a fost publicat pe situl Ministerului: http://www.just.ro/Sections/PrimaPagina_MeniuDreapta/Proiectulnouluicodcivil/proiectuldeLegepentrupunereainaplicareaLeg/tabid/1452/Default.aspx

[15] Convenim ca textele Noului Cod Civil să fie desemnate abreviat prin NCC, în timp ce cele ale actualului cod să apară cu formula uzuală C.civ.

[16] "Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legală, accesiune, uzucapiune,  ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune,tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi".

[17] „Domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului".

[18] „Succesiunile se deschid prin moarte".

[19] Art. 49 al Decretului pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în B.Of. nr. 9 din 31.I.1954.

[20] Publicat în B.of.nr. 2 din 22.I.1953.

[21] Referitoare la Aplicare dispoziţiilor normative privind organizarea şi funcţionarea Notariatului de stat.

[22] Publicată in M.Of., I, nr. 92 din 16.V.1995.

[23] Publicat în B.Of. nr. 8 din 30.I.1954.

[24] Publicată în M.Of. nr. 39 din 31.I.2000.

[25] Adagiul infans conceptus pro iam nato habetur quotiens de eius commodo agitur a fost desprins din textele jurisconsulţilor romani clasici: Paulus, Dig. I.5.7, Iulian, Dig. I.5.26, Celsus, Dig. 38.16.7. Pentru detalii, v. Hanga, Adagii juridice latineşti, Lumina lex, Bucureşti, 1998, p. 54; Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Dacia, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Cluj-Napoca, 2000, p. 151-152.

[26] Cuvântul fundaţiei este folosit aici în sensul său de liberalitate (act juridic), nu în cel de persoană morală. Pentru detalii asupra necesarei separări de sens, v. studiul nostru: M.D. Bocşan, Discuţii cu privire la unele probleme controversate referitoare la fundaţii, în Dreptul nr. 10/1999, p. 30 pct. 3.

[27] Publicată în M.Of. nr. 27 din 6.II.1924.

[28] „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată." Pentru detalii, v. trimiterile făcute de Ionel Reghini în Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil2, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 101 nota 4 şi 102 notele 1 şi 4.

[29] J-B. Donnier, în Juris Classeur civil, art. 725 à 729-1 fasc. 10 nr. 92.

[30] Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Actami, Bucureşti, 1999, p. 55-56 nr. 30.

[31] Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 49-50.

[32] Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Textul complet este disponibil gratuit la adressa http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca/dynamicSearch/telecharge.php?type=2&file=/CCQ/CCQ.html (în varianta franceză) şi http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca/dynamicSearch/telecharge.php?type=2&file=/CCQ/CCQ_A.html (în varianta engleză).

[33] Publicat în M.Of., p. I, nr. 4/8.I.1990. Pentru detaliile problemei: Deak, op.cit., p. 70 nr. 40.2; Chirică, op.cit., p. 53-54 nr. 30.

[34] Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil2, Ramuri, Craiova, f.a. (1925), p. 239; Deak, loc.cit.supra; Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Junimea, Iaşi, 2005, p. 43; Veronica Stoica, Dreptul la moştenire, Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 57.

[35] Michel Grimaldi, Droit civil. Successions6, Litec, Paris, 2001, p. 95. Este vorba, desigur, de situaţia de până la modificarea în 2001 a textului echivalent francez, art. 727.

[36] Deak, op.cit., p. 71. În mod just se arată că există fapte grave ce niciodată nu au fost sancţionate cu moartea.

[37] Chirică, loc.cit.supra.

[38] id., p. 53 nota 4.

[39] V. detaliile oferite de Mihai G. Rarincescu, în Curs de drept civil pentru anul IV licenţă. Succesiunile (ab intestate şi testamentare) şi donaţiunile, Bucureşti, 1945, p. 36-37.

[40] George P. Petrescu, Succesiunile, vol. I, Tip. Gutenberg, Bucureşti, 1895, p. 124.

[41] Constantin Nacu, Curs de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1903, p. 31.

[42] Alexandresco, op.cit., p. 91.

[43] Rarincescu, op.cit., p. 159.

[44] Unul dintre cei doi autori români mai vechi care milita pentru funcţionalitatea acestui caz de nedemnitate scria: „[...] ce însemnează o denunţare gravă şi unde trebuie să se oprească judecătorul cu aprecierea gravităţii denunţării? Obiecţiunea este şi ar fi serioasă, o recunoaştem singuri." (Petrescu, op.cit., p. 124-125)

[45] Alexandresco, op.cit., p. 81 nota 1, p. 89; Macovei, Cadariu, op.cit., p. 43 nota 56.

[46] „Celui qui est condamné pour dénonciation calomnieuse contre le défunt lorsque, pour les faits dénoncés, une peine criminelle était encourue". V. şi Donnier, loc.cit., fasc. 20 nr. 33.

[47] Deak, op.cit., p. 71 nr. 40.3, cu nota 31.

[48] „Este îndepărtat de la moştenire, ca nevrednic, la data deschiderii acesteia, cel care a fost condamnat, potrivit legii penale, pentru că a săvârşit, cu intenţie, o faptă împotriva vieţii persoanei care lasă moştenirea sau împotriva vieţii celui care înlătura sau restrângea chemarea la moştenire a făptuitorului (s.n. - MDB)".

[49] Cantacuzino, loc.cit.supra.; Ion Rosetti Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Drept civil român, vol. III Regimuri matrimoniale. Donaţiuni. Succesiuni. Testamente, Socec, Bucureşti, 1948 p. 224.

[50] „Cei vinovaţi de fapte de nedemnitate sunt totuşi admişi la succesiune, dacă defunctul i-a iertat în mod expres în mod expres printr-un act autentic sau prin testament."

[51] Art. 815 alin. 1 c.civ. Carol al II-lea: „Sunt nedemni de a succede sau de a dobândi prin legat (s.ns. - MDB)[...]."

[52] Germain Brière, Droit des successions3, revăzută şi actualizată de Jacques Beaulne, Wilson & Lafleur, Montréal, 2002, p. 45.

[53] Alexandresco, op.cit., p. 81; Rosetti Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 228; Deak, op.cit., p. 66; Chirică, op.cit., p. 50; Stoica, op.cit., p. 53; Donnier, loc.cit., fasc. 20 nr. 4-5.

[54] „Revocarea judecătorească a legatului poate fi solicitată şi pentru ingratitudine în următoarele cazuri:

    a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;

    b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului".

[55] Pentru detalii, v. Hanga, Bob, op.cit., p. 158-159 nr. 22.

[56] V. Raymond Monier, Manuel élémentaire de droit romain, vol. I, Domat Montchrestien, Paris, 1947, p. 487 nr. 349; Jean-Philippe Lévy, André Castaldo, Histoire du droit civil, Dalloz, Paris, 2002, p. 1231 nr. 909 şi p. 1288 nr. 958.

[57] Dig. XXXIV.9. V. şi Constantin St. Tomulescu, Drept privat roman, TUB, Bucureşti, 1973, p. 214 nr. 334.

[58] Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil6, LGDJ, Paris, 1913, p. 353 nr. 1734.

[59] Donnier, op.cit., fasc. 20 nr. 12.

[60] Textul este bază de corelare pentru tezele finale ale art. 975 alin.2 şi art. 982 alin.2 NCC.

[61] Ideea se regăseşte în tratatul publicat în 1999, anterior citat, la pagina 84.

[62] Chirică, op.cit., p. 66 nr. 46.

[63] Id., p. 233 cu nota 2 şi 271 cu nota 1. Pentru îndoieli asupra corectitudinii rezolvării, v. şi Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Les successions. Les libéralités, Defrénois, Paris, 2004, p. 265.

[64] V. şi Deak, op.cit., p. 300-301. Aceeaşi soluţie o oferă, fără explicaţii însă, Christian Jubault, în Droit civil. Les successions. Les libéralités, Montchrestien, Paris, 2005, p. 436 nr. 732.

[65] Rosetti Bălănescu şi Băicoianu nu numai că nu pun la îndoială adagiul exclure, c'est instituer, ci merg fără probleme mai departe şi apreciază că dezmoştenirea expresă neînsoţită de instituire este un legat indirect. „Un astfel de legat indirect, făcut sub formă negativă, este valabil în virtutea principiului libertăţii formei legatelor." (op.cit., p. 536 nr. 1368).

[66] Cum o face de exemplu Alexandru Otetelişanu, în Curs de drept civil comparat, cu aplicaţii la dreptul provinciilor alipite - Succesiuni, Cultura poporului, Bucureşti, 1937, p. 460-462. La fel procedează şi alţi autori de marcă, afirmând: „Reprezentaţiunea n-a fost cunoscută la Romani decât târziu; dreptul civil nu pomeneşte de ea. Cu toate că dreptul pretorian n-a avut alt scop decât să mărească cercul prea restrâns al moştenitorilor dreptului civil, instituţia reprezentaţiunii n-a fost consacrată decât de Iustinian (sic!)." (Rosetti Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 235 nr. 549).

[67] G III.2 şi 7-8; Ulpian, Reg. XXVI.2 şi Dig. XXXVIII.16.1.4-6; Paul, Sent. IV.8.8; Inst. III.1.2b şi 1.6; Nov. CXVIII.3 şi CXXVII.1; Celsus, Dig. XXXVII.6.7.

[68] Pomponius, Dig. XXXVIII.6.5.2.

[69] Jean Bart, Histoire du droit privé, Montchrestien, 1998, pp. 82-83, 355; Lévi, Castaldo, op.cit., p. 1091-1092, 1104-1105, 1121-1122, 1166, 1176 şi studiul detaliat asupra situaţiei din vechiul drept francez, elaborat de către Quentin Epron, La représentation successorale. Réalité coutumière, fiction savante, în Droits nr. 31 (2000), p. 127-158.

[70] Pentru mai multe detalii asupra problemelor expuse, v. studiul nostru La représentation successorale - le retour  d'une régle romaine?, publicat în Revue internationale des droits de l'antiquité, tome L (2003), p. 37-46, disponibil şi în format electronic la adresa http://www2.ulg.ac.be/vinitor/rida/2003/Bocsan.pdf.

[71] Sinteza acestora la Sophie Gaudemet, La représentation successorale au lendemain la loi du 23 juin 2006, în Defrénois 18/2006, p. 1366. V. şi Stéphane Piedelièvre, Réflexions sur la réforme des successions, în Gazette du palais nr. 96/2002, § 58.

[72] „Regula împărţirii pe tulpini este bazată pe dreptate şi ar fi fost bine ca legiuitorul s-o fi generalizat, extinzând-o şi la ipotezele în care succesibilii de un grad mai îndepărtat sunt chemaţi la moştenire prin excluderea succesibililor mai apropiaţi, fie în urma renunţării acestora, fie din cauza nedemnităţii lor" (Rosetti Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 236 nr. 554, cu aplicaţiile practice preluate de la autorii francezi şi expuse la p. 237 nr. 555).

[73] Brière, op.cit., sursele citate la p. 130 nota 87.

[74] „În rezumat, dacă legiuitorul a instituit reprezentarea, a făcut-o în mod cert pentru neutralizarea hazardului, dar pentru a-l neutraliza în vederea salvgardării egalităţii tulpinilor (s.ns. - MDB)." (Grimaldi, op.cit., p. 135-136 nr. 131); v. şi Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Discuţii privitoare la reprezentarea succesorală  (II), în Dreptul nr. 4/1999, p.35.

[75] Art. 660 CCQ: „La représentation est une faveur accordée par la loi, en vertu de laquelle un parent est appelé à recueillir une succession qu'aurait recueillie son ascendant, parent moins éloigné du défunt, qui, étant indigne, prédécédé ou décédé au même instant que lui, ne peut la recueillir lui-même".

[76] Art. 664 C.C.Q.: „On ne représente pas celui qui a renoncé à la succession [...]".

[77] Pentru detalii, Marie-Cécile Forgeard, Richard Crône, Bertrand Gelot, Le nouveau droit des successions et des libéralités. Loi du 23 juin 2006, commentaries et formules, Defrénois, 2007, p. 16-17.

[78] Art. 751 C.civ.fr. (*L. 2001-1135 de 3 déc. 2001): „La représentation est une fiction de la loi, dont l'effet est de faire entrer le représentants dans les droits du représenté".

[79] Art. 755 &1 C.civ.fr. (*L. 2001-1135 de 3 déc. 2001): „La représentation est admise en faveur de enfants et descendants de l'indigne, encore que celui-ci soit vivant à l'ouverture de la succession". V. şi art. 729-1 C.civ.fr.

[80] Art. 754 &1 C.civ.fr. (*L. 2001-1135 de 3 déc. 2001) prevedea „On représente les prédécédés, on ne représente pas les renonçants". În urma modificărilor operate prin Legea din 23 iunie 2006, textul edictează: „On ne représente les renonçants que dans les successions en ligne directe ou colatérale". V. pentru detalii: Gaudemet, cit.supra, p. 1366; Christophe Blanchard, Présentation de la reforme des successions et des libéralités, în Droit & patrimoine nr. 153 din noiembre 2006, p. 26; Axel Depondt, De quelques aspects pratiques et fiscaux de la loi du 23 juin 2006, în Revue Lamy Droit civil, Suplimentul la nr. 35 din februarie 2007, p. 74-75.

[81] V. Piedelièvre, loc.cit.supra.

[82] Forgeard, Crône, Gelot, loc.cit.supra.

[83] „Moştenitorul care nu vine la moştenire din cauza predecesului, renunţării sau nedemnităţii (s.ns - MDB), este înlocuit, prin eectul reprezentării de descendenţii săi, potrivit apropierii gradului de rudenie."

[84] „Reprezentarea se va produce şi în cazul când cel care urmează a fi reprezentat trăieşte la deschiderea succesiunii dar este înlăturat de la aceasta prin nevrednicie sau dezmoştenire."

[85] Pentru critica art. 660 CCQ, care nu a admis reprezentarea renunţătorului, v. Brière, op.cit., p. 131 nr. 221.

[86] Aşa cum arăta o autoare franceză, „longtemps, pourtant, la représentation n'a que partiellement permis d'assurer une égalité des souches. Ce n'est qu'avec les réformes de 2001 et de 2006 que, de façon empirique, le législateur a établi une pleine égalité entre les souches" (Gaudemet, loc.cit.supra).

[87] „Copiii nedemnului, respectiv ai renunţătorului concepuţi înainte de deschiderea succesiunii de la care acesta fusese exclus vor raporta la succesiiunea lui bunurile pe care le moşteniseră în locul său, dacă vin în concurs cu alţi copii concepuţi după deschiderea primei succesiuni".

[88] „Bunurile moştenite de descendenţii nedemnului sau ai renunţătorului, la deschiderea succesiunii de la care acesta fusese exclus, se vor raporta la succesiunea nedemnului sau renunţătorului, daca vin in concurs cu alţi descendenţi ai acestuia, concepuţi după deschiderea succesiunii în care a operat nedemnitatea".

[89] Conform tezei finale, raportul se face numai dacă a tras vreun folos dintr-o succesiune solvabilă a antecesorului moştenit prin reprezentare.

[90] Michel Grimaldi, La représentation de l'héritier renonçant, în Defrénois 1/2008 nr. 38698 § 8.

[91] Id., loc.cit.

[92] Art. 660 CCQ: "La représentation este une faveur de la loi [...]".

[93] Urmând Nota redacţiei publicată în Dreptul nr. 3/2007, p. 47-48, corect ar fi să utilizăm titulatura de Decret-Lege nr. 319/1944, nu cea consacrată. Nu dorim însă să mai derutăm cititorul cu o formulare diferită de cea de pe acum încetăţenită.

[94] E.g., Alexandresco, op.cit., p. 188-189 şi 213; Rosetti Bălănescu, Băicoianu, op.cit., p. 233 nr. 603. Pentru sinteza evoluţiei legislative în materie, v. Mircea Dan Bob, Succession et famille - Rapport roumain aux Journées roumaines de l'Association „Henri Capitant" des amis de la culture juridique française, în SUBB nr. 3/2010, http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=352, nr. 5.

[95] Rezultată din aplicarea art. 23 alin. 1 c.fam.

[96] Textul art. 4 Decr.-Lege 319/1944 era mai vag: „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie".

[97] Chirică, op.ct., p. 106.

[98] Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p. 143.

 

« Back