Numărul 2 / 2010

 

ARTICOLE

 

 

 

DISPONIBILITATEA PĂRŢILOR ŞI ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

 

Andreea Tabacu*

Andreea Drăghici**

 

 

 

Résumé : La disponibilité des parties et le rôle du juge dans le procès civil, conformément au nouveau code de procédure civile. Le principe qui regard le rôle du juge dans la procédure civile serra explicit présenté dans le Nouveau Code de Procédure Civile et aussi il serra réformé.

Même si le "rôle actif du juge », comme il a été intitulée dans la doctrine,  n'est pas prévue express dans le Nouveau Code, sauf des procédures spéciales, le législateur a accentue les attributions du juge pendant la procédure.

La qualification des faits, la qualification juridique de l'application et le chois de la norme incidente, différent de l'interprétation et l'application du droit, la détermination du cadre subjectif de la procédure, soulèvent beaucoup des questions dont les répons se trouvent dans l'analyse des textes, de la jurisprudence de Haute Cour de Cassation et Justice et des règlements étrangers qui sert comme source de notre droit.

 

Rezumat: Rolul activ al judecătorului în procesul civil, astfel intitulat faţă de dispoziţiile interne în vigoare, va fi aşezat expres în rândul principiilor fundamentale ale procesului civil şi totodată va fi reformat, în Noul Cod de Procedură Civilă.

Deşi sintagma „rol activ al instanţei", după cum a fost intitulat principiul pe cale doctrinară,  nu se va regăsi ca atare în noul cod în regula generală, cu excepţia unor proceduri speciale[1], se pare că s-a dorit accentuarea atribuţiilor judecătorului în raport cu desfăşurarea procedurii.

Calificarea faptelor, calificarea juridică a cererii sau alegerea normei, distinctă de interpretarea şi aplicarea dreptului, determinarea cadrului procesual subiectiv ridică o serie de întrebări asupra cărora se poate conferi un răspuns numai prin analiza coroborată a textelor, în vigoare cât şi a celor aflate în fază de proiect, cu jurisprudenţa instanţei supreme şi prin observarea normelor similare din reglementările care au servit ca sursă de inspiraţie pentru legiuitorul român.

 

 

Mots clés : Procédure civile, processus, juge, la qualification des faits, rôle du juge

 Cuvinte cheie: procedură civilă, proces civil, judecător, rol activ

 

 

 

• 1. Reglementarea principiilor procedurii civile.

Spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă, Proiectul Noului Cod de  procedură civilă reglementează expres principiile după care se desfăşoară procesul civil, redactorii acestuia conferind eficienţă unor îndelungi dezbateri doctrinare[2] asupra modului de determinare a regulilor diriguitoare esenţiale pentru protejarea drepturilor procesuale fundamentale ale părţilor şi pentru derularea normală a procedurii.

Principiile consacrate direct: oralitatea, publicitatea[3], rolul activ al judecătorului[4] sau indirect: nemijlocirea[5], continuitatea[6], disponibilitatea părţii[7], contradictorialitatea, dreptul la apărare[8] şi celeritatea procedurii[9], în actualul cod, sunt reglementate organizat în proiect, care afectează o secţiune aparte acestui aspect extrem de important.

Astfel, în Capitolul II din Titlul preliminar al codului sunt prevăzute de la art. 4 la 22, principiile: dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, legalităţii, egalităţii, dreptului de dispoziţie al părţilor, respectării obligaţiilor părţilor în desfăşurarea procesului, respectării obligaţiilor terţilor în desfăşurarea procesului, bunei credinţe, dreptului la apărare, contradictorialităţii, oralităţii, nemijlocirii, publicităţii, continuităţii, desfăşurării procesului în limba română, obligaţiei judecătorului de a încerca împăcarea părţilor, rolului acestuia în aflarea adevărului etc.

Importanţa principiilor este de netăgăduit în contextul formalismului procedurii civile, care trebuie coroborat cu interpretările jurisprudenţiale ale instanţelor europene, de natură să atenueze rigiditatea unor instituţii procesuale interne. Mai mult, atât la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului[10] cât şi la nivelul Curţii Europene de Justiţie[11], s-a statuat permanent că o lege internă contrară dispoziţiilor internaţionale şi jurisprudenţei aferente, trebuie lăsată neaplicată de către instanţa naţională, pentru a se evita încălcarea principiului supremaţiei şi priorităţii dreptului supranaţional.

De altfel, chiar Noul Cod de procedură civilă prevede ca principiu că, în sfera dreptului substanţial civil, dreptul comunitar are aplicabilitate prioritară. Insă, în contextul jurisprudenţei relevante a Curţii Europene de Justiţie, nu se poate reţine că normele de procedură scapă acestei reguli, după cum s-a reţinut în hotărârea Factortame I, în care s-a recomandat instanţelor statului pârât să lase neaplicată o normă de procedură[12].

2. Disponibilitatea părţii şi rolul judecătorului în procesul civil. Conţinut şi temei juridic.

Unul dintre principiile care se reflectă pe parcursul întregului proces, cu un conţinut larg, delimitat de rolul judecătorului în proces, este disponibilitatea părţilor.

Intitulat dreptul de dispoziţie al părţilor, actualul principiu al disponibilităţii părţii în procesul civil presupune o serie de aspecte, care influenţează cursul procesului şi în final, soluţia care se va pronunţa.

In cuprinsul disponibilităţii părţii intră, în acord cu actuala reglementare, aşa cum este prezentată în doctrină[13]: posibilitatea părţii de a porni sau nu procesul, de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi implicit ale învestirii instanţei, dreptul de a face acte de dispoziţie, de a exercita căile de atac împotriva hotărârii sau de a solicita executarea silită a hotărârii.

 Potrivit Noului Cod de procedură civilă disponibilitatea se păstrează ca şi principiu şi presupune: posibilitatea de a porni procesul civil numai la cererea celui interesat (iar în cazurile expres prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public[14]); stabilirea obiectului şi limitelor procesului prin cererile şi apărările părţilor; posibilitatea de a renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, de a recunoaşte pretenţiile părţii adverse sau de a încheia o tranzacţie, de a renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. Deşi nu sunt menţionate anume: exercitarea căilor de atac şi solicitarea declanşării executării silite, sunt alte aspecte ale disponibilităţii părţii, aceste faze procesuale nefiind declanşate din oficiu, în lipsa cererii părţii interesate.

Concepută ca o limită a rolului judecătorului în procesul civil, disponibilitatea se regăseşte şi în art. 21 alin. 6 din Noul Cod de Procedură Civilă[15], care arată că judecătorul trebuie să se pronunţe, fără a depăşi limitele învestirii.

Principiul disponibilităţii este reglementat şi în dreptul francez, articolul 4 din Codul de procedură civilă franceză arătând că obiectul litigiului este determinat de pretenţiile părţilor, care sunt determinate prin cerere şi în apărare[16].

Disponibilitatea este esenţială pentru soarta procesului, deoarece acesta se poartă numai asupra aspectelor semnalate în cererea de chemare în judecată, practic piatra de temelie a procesului, de care sunt influenţate toate actele procesuale ulterioare.

Tocmai de aceea, în sfera dreptului public, în materie penală, legiuitorul nu a lăsat la aprecierea părţilor interesate modul de sesizare a instanţei, instituind un organ de stat, cu pregătire de specialitate pentru întocmirea actului de sesizare: procurorul. De asemenea, majoritatea actelor de procedură se efectuează din oficiu, disponibilitatea regăsindu-se numai în sfera laturii civile a procesului penal, şi aceasta susceptibilă de excepţii.

De asemenea în sfera dreptului public, în contencios administrativ, pe lângă instituirea unei faze prealabile obligatorii în care cadrul procesual viitor se lămureşte în mare măsură (art. 7 din L. nr. 554/2004), în faţa instanţei, potrivit legii, judecătorul exercită un rol activ mult mai pronunţat decât în instanţa civilă. Astfel, la primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor şi poate cere autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui iar dacă reclamant este un terţ, instanţa obligă autoritatea publică emitentă să comunice de urgenţă înscrisurile necesare[17], în caz de refuz putând fi aplicate amenzi. Totodată, instanţa poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, precum şi a altor subiecte de drept.

In ambele reglementări, actuală şi proiect, limitele disponibilităţii părţii în procesul civil sunt date de principiul rolului judecătorului în cadrul procesului, în actualul cod articolul 129 C.proc.civ., analizat în doctrină[18] ca temei al rolului activ al judecătorului şi respectiv în proiect, articolul 21 din NCPC[19], intitulat rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Limitarea între cele două principii se relevă a fi reciprocă, partea putând face actele pe care i le permite legea, dar fiind ţinută de dispoziţiile instanţei, iar aceasta din urmă are dreptul şi obligaţia de a dispune întocmirea actelor de procedură astfel încât să se asigure aflarea adevărului.

Importanţa acestei limitări este determinată de echilibrul care trebuie menţinut între puterea pe care o deţine partea şi cea cu care este învestită instanţa prin lege. Faţă de obligaţia judecătorului de a soluţiona orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, de a asigura respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, se pune problema de a şti care este rolul fiecărui participant la procesul civil. De aici şi întrebările: unde se întâlneşte responsabilitatea părţii pentru modul în care conduce procesul cu cea a judecătorului, chemat să aplice normele de procedură astfel încât să asigure realizarea scopului final al acestuia, respectiv protecţia dreptului subiectiv sau a interesului legitim? Are instanţa atribuţii în a salva soarta unui proces greşit pornit?

Regula fundamentală a rolului judecătorului în aflarea adevărului, aşa cum este reglementată de articolul 21 din NCPC, presupune în primul rând că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel că acesta va fi obligat să facă încadrarea juridică a cererii.

Un alt aspect al rolului judecătorului în procesul civil este dat de obligaţia de a aplica toate măsurile legale necesare pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, ţinând de instanţă iar nu de parte. Nu se poate concluziona aici că partea nu are nicio obligaţie în prezentarea adevărului, cu atât mai mult cu cât, dacă cererea este redactată de avocat, acesta are, potrivit legii sale de organizare, obligaţia de a stărui pentru un proces echitabil - art. 2 alin. 5 din L. nr. 51/1995. Însă obligaţia determinării faptelor pentru aplicarea normelor, revine judecătorului, care va pronunţa hotărârea numai pe temeiul probelor dosarului. Din acest motiv, el va putea cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, şi va putea dispune administrarea unor probe chiar dacă părţile se împotrivesc, scopul fiind aflarea adevărului pentru pronunţarea unei hotărâri corecte.

Orice aspect care adaugă cadrului procesual stabilit prin cererile părţilor trebuie pus în discuţia acestora, pentru că opunerea expresă a acestora, de comun acord, nu limitează puterea instanţei de a decide. Instanţa va analiza din oficiu excepţiile şi motivele de ordine publică, după ce le-a pus în discuţia părţilor.

Rolul activ se manifestă şi prin aceea că instanţa pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile pe care le au în proces şi încearcă, pe tot parcursul procesului soluţionarea sa amiabilă.

Metrizând procesul, judecătorul este chemat să facă aplicarea dispoziţiilor legale procedurale, astfel încât să evite aplicarea sancţiunilor procesuale, acolo unde este posibil, pentru a nu se ajunge la reluarea procesului şi augumentarea cheltuielilor aferente. Astfel, legea conferă instanţei posibilitatea de a încuviinţa probe şi după momentul limită în care legea admite aceasta, în condiţiile art. 138 C.proc.civ., sau poate dispune, în temeiul art. 1197, 1198 C.civ., efectuarea unor probatorii care în regulă generală nu sunt admise de text. De asemenea judecătorul apreciază aplicarea unei sancţiuni, acolo unde legea îi permite asemenea apreciere, cum este cazul art. 55 C.proc.civ. privitor la disjungerea cererii de intervenţie, art. 120 alin. 2 C.proc.civ. relativ la judecarea separată a cererii reconvenţionale sau poate dispune suspendarea executării unei hotărâri, apreciind asupra cazului justificat şi asupra pagubei iminente şi de nereparat pe care o riscă partea.[20]

In acest context, văzând textele NCPC în materie, se constată că, faţă de actuala reglementare, cel puţin în aparenţă, sunt extinse puterile judecătorului al cărui rol se concentrează pe determinarea corectă a cadrului procesual subiectiv şi a obiectului litigiului, în scopul eficientizării activităţii instanţei, cu evitarea purtării unor procese noi, ulterior, pentru redresarea, în măsura în care mai este posibil, a situaţiei juridice a părţilor.

3. Extinderea cadrului procesual subiectiv.

Dreptul procesual civil comun, pozitiv, nu permite concluzia unei extinderi din oficiu a cadrului procesual subiectiv, introducerea în cauză a altor persoane fiind lăsată numai la latitudinea părţilor sau a terţilor care se regăsesc în ipotezele textelor ce permit extinderea - art. 49-66 C.proc.civ.[21]

S-ar putea susţine că anumite ipoteze ale raportului juridic civil concret necesită promovarea raportului procesual cu pluralitate de părţi[22], care dacă nu se regăseşte, ar determina respingerea cererii ca inadmisibilă, astfel că pentru salvarea situaţiei, extinderea cadrului procesual subiectiv ar trebui să aparţină judecătorului.

În cazul particular al revendicării proprietăţii comune, preluată abuziv de către stat, o atare concluzie trebuie nuanţată, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Lupaş ş.a. împotriva României[23], în care s-a reţinut că regula unanimităţii nu se justifică în cazul concret respectiv şi că „aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă". Ca atare, trebuia admis că cererea se formulează şi numai de parte dintre coproprietari, pentru cotele lor, nefiind necesară şi obligatorie sesizarea instanţei de către toţi coproprietarii, iar aceasta nu e chemată să completeze cadrul procesual subiectiv dar nici nu poate respinge cererea ca inadmisibilă. Această dezlegare a instanţei europene a determinat şi adoptarea unor reguli noi în L. nr. 287/2009, art. 643[24] din Noul Cod civil prevăzând posibilitatea ca un singur coproprietar să stea în justiţie în orice acţiune relativă la coproprietate, indiferent de calitatea acestuia.

De lege lata, nici în celelalte cazuri de pluralitate procesuală necesară nu se poate reţine extinderea cadrului procesual subiectiv din oficiu, ci numai obligaţia instanţei de a pune aspectul în discuţia părţilor, pentru ca acestea să aleagă.

NCPC prevede în articolul 21 alineat 3 că judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.

Textul are în vedere regula, care relevă posibilitatea judecătorului de a extinde, din oficiu, cadrul procesual subiectiv, ceea ce reflectă caracterul facultativ al acestei extinderi. De la această regulă generală NCPC consacră şi excepţia introducerii obligatorii în cauză, a altor persoane, forţat, din oficiu, anume art. 75-76[25], distingând şi aici între două ipoteze. Astfel, sub titlul „Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane", articolul 75 din NCPC prevede două cazuri distincte, în primul alineat, care obligă la extinderea cadrului procesual subiectiv în situaţia unei prevederi exprese a legii în procedura contencioasă şi în cazul procedurii necontencioase şi al doilea, în care judecătorul doar apreciază că raportul juridic dedus judecăţii impune introducerea în cauză a altor persoane, în lipsa unei prevederi exprese.

In prima ipoteză, caracterul obligatoriu al introducerii în cauză a terţilor, atât pentru judecător cât şi pentru părţi, rezultă din modul de formulare a textului - "judecătorul va dispune" - şi din interesul de a soluţiona un litigiu cu participarea tuturor părţilor implicate în raportul juridic de drept substanţial, cu consecinţe şi asupra efectelor hotărârii judecătoreşti[26], în special în privinţa opozabilităţii acesteia în ipoteza transmiterii dreptului litigios.

Per a contrario, acolo unde legea nu dispune expres, în procedura contencioasă, judecătorul nu e obligat să extindă din oficiu cadrul procesual subiectiv, aspectul fiind lăsat la latitudinea sa.[27]

Nu trebuie înţeleasă referirea textului la prevederea expresă în lege, numai în sensul ca aceasta să menţioneze expres coparticiparea necesară, ci, ca şi până în prezent, este suficient ca prevederea legală să se raporteze la consecinţele (sancţiunile) nerespectării coparticipării necesare, cum este cazul nulităţii partajului, fără participarea unuia dintre descendenţi.[28]

O altă situaţie supusă acestei reguli este prevăzută în Noul Cod civil, în privinţa raporturilor cu pluralitate de părţi. Articolul 1.256 din Noul Cod civil[29] prevede că nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi atrage desfiinţarea în întregime a contractului, în cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului. Şi într-un asemenea caz raportul procesual, întemeiat pe raportul cu pluralitate de părţi va trebui să se lege între toţi participanţii la raportul civil, coparticiparea fiind necesară, nefiind posibil ca actul să fie nul pentru anumite părţi şi valabil pentru altele, astfel că judecătorul va fi obligat să extindă cadrul procesual subiectiv.

In a doua ipoteză, în lipsa unei prevederi exprese, proiectul lasă la latitudinea judecătorului aprecierea asupra necesităţii extinderii cadrului procesual subiectiv, criteriul fiind acela că raportul juridic dedus judecăţii „impune" intrarea în proces a altor persoane. Bunăoară, dacă se cunoaşte că pe parcursul procesului, la prima instanţă, a operat transmiterea dreptului litigios, interesul obţinerii unei hotărâri eficiente aparţine părţii, însă dacă nu se apelează la instituţiile procesuale puse la dispoziţie părţilor sau terţului, instanţa poate aprecia din oficiu că se impune extinderea cadrului procesual subiectiv şi-l va pune în discuţie părţilor. Textul arată însă că dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză, judecătorul poate respinge cererea (ca inadmisibilă - n.n.A.T.), dacă apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea acelor persoane.

Practic, modul de soluţionare a extinderii cadrului procesual subiectiv din oficiu, în a doua situaţie, determină concluzia că nu se trece efectiv peste disponibilitatea părţilor, însă acestea îşi asumă consecinţele grave ale respingerii cererii, dacă nu împărtăşesc aceeaşi opinie cu instanţa[30], astfel că până la eventuala cenzurare a acestui punct de vedere în instanţa de control judiciar, părţile nu-şi vor vedea soluţionată cererea pe fond. 

4. Calificarea în fapt şi în drept a cererii.

4.1. Normele interne în materie.

Ceea ce are o relevanţă deosebită asupra soluţiei procesului şi se află în strânsă legătură cu principiile menţionate, este obiectul litigiului, determinat iniţial prin cerere de către parte, completat sau modificat de asemenea la cererea părţii, şi "corectat", atunci când este cazul, de către instanţă.

Obiectul litigiului este dat de dreptul subiectiv sau interesul legitim, invocat de reclamant, a cărui protecţie se solicită prin intermediul justiţiei. Partea va învesti instanţa cu privire la un anumit drept sau drepturi, evaluate după preţuirea sa, menţionând în cerere cuantumul material şi valoric al obiectului respectiv (art.112 pct.3 C.proc.civ.).

Cererea trebuie să aibă temei de fapt şi de drept, respectiv să cuprindă motivele pe care se sprijină şi încadrarea în drept a faptelor deduse judecăţii, cel puţin în situaţia în care avocatul redactează actul de sesizare a instanţei.

Obiectul se poate schimba sau extinde pe parcurs, reclamantul putând modifica cererea la prima zi de înfăţişare în condiţiile articolului 132 C.proc.civ., fiind posibilă formularea cererilor incidentale (art. 49 şi urm. C.proc.civ.), conexarea pricinilor, iar în apel fiind admisibilă formularea  anumitor cereri care nu au fost făcute înaintea primei instanţe (art. 294 C.proc.civ. sau art. 52 C.proc.civ.)[31].

De asemenea principiul sus menţionat se manifestă şi în raport cu judecătorul, care nu are posibilitatea de a schimba, modifica, adăuga obiectului determinat de parte.

Atât actualul cod, cât şi proiectul NCPC, prevăd expres acest din urmă principiu, dispunând că judecătorul nu poate decide peste limitele învestirii sale, în art. 129 alineat final C.proc.civ. şi art. 21 alineat final NCPC.

Pe acest tărâm se întâlnesc în cel mai intens mod disponibilitatea părţii şi rolul judecătorului în procesul civil. Doctrina a fost preocupată de a determina dacă instanţa are posibilitatea de a califica în fapt şi în drept cererea, dată fiind o formulare defectuoasă ori o prezentare denaturată a situaţiei, prin cererea părţii. Sintagma daţi-mi faptele şi vă voi da dreptul, suferă o adaptare în noul val doctrinar[32], de părere că rolul judecătorului se dezvoltă, obligaţiile acestuia de a conduce procesul relevându-se şi răsfrângându-se şi asupra obiectului litigiului.

Trei aspecte sunt esenţiale pentru determinarea cadrului procesual obiectiv: faptele prezentate de parte, calificarea lor juridică, anume invocarea unui temei juridic pentru pretenţia formulată[33] şi încadrarea în norma de drept, respectiv invocarea unui text de lege, în care se regăseşte reflectată pretenţia.

Judecătorul nu poate să schimbe faptele care reprezintă cauza petendi, a acţiunii, numai partea fiind în măsură să le cunoască şi să le reclame. Orice schimbare a cauzei pretenţiilor formulate determină depăşirea rolului judecătorului, care este ţinut de limitele cererii cu care a fost sesizat, ca limită a rolului său activ[34]. Judecătorul va reţine numai faptele care sunt dovedite şi nu va putea adăuga la acestea, dar va putea pune în discuţie orice aspect de fapt chiar nemenţionat  de părţi, în raport de atitudinea acestora şi de posibilitatea lărgirii cadrului procesual obiectiv, urmând să se pronunţe.

De lege lata, judecătorul, constatând că cererea poartă o denumire greşită, o va soluţiona potrivit denumirii corecte. Articolul 84 C.proc.civ. nu are în vedere temeiul juridic al cererii, actul sau faptul pe care se întemeiază dreptul alegat, care atrage încadrarea într-un anumit domeniu sau într-o instituţie a dreptului, ci intitularea efectivă a cererii, revendicare, evacuare, restituirea bunului contractat, plata preţului, plata despăgubirii, care poate să nu fie susţinută de faptele invocate şi nici de temeiul normativ prezentat. Textul este frecvent utilizat în sprijinul reîncadrării în drept a cererii de către instanţă, pentru a întemeia posibilitatea unei analizări a cererii pe baza textelor în care se regăseşte situaţia dedusă judecăţii.

În principiu, judecătorul nu poate să schimbe nici cauza debendi, temeiul sau izvorul dreptului alegat, actul sau faptul juridic din care acesta decurge, partea interesată fiind aceea care îşi justifică pretenţia pe un anumit izvor[35]. Mai mult, în calea de atac acesta nu poate fi schimbat de parte, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. 1 şi art.316 C.proc.civ. Judecătorul va putea numai să interpreteze actul dedus judecăţii[36], pentru a considera asupra încadrării juridice şi implicit a soluţiei[37].

Încadrarea în drept a situaţiei de fapt deduse judecăţii, respectiv calificarea cererii, se realizează de parte la momentul depunerii cererii de chemare în judecată şi este distinctă de încadrarea în normă[38], care presupune invocarea unui anumit text de lege. Temeiul de drept derivând din cauza debendi[39]nu este la latitudinea judecătorului şi nu se poate modifica decât la momentele şi în condiţiile prevăzute de lege, la prima zi de înfăţişare, în condiţiile art. 132 C.proc.civ. sau pe parcurs, cu acordul pârâtului.[40]

Deşi judecătorul nu poate schimba temeiul cererii, în sensul de izvor al dreptului invocat (act sau fapt juridic) el nu este ţinut de textul de lege invocat[41]. Atunci când faptele prezentate nu se încadrează în textul invocat[42], instanţa va putea pune în discuţia părţilor acest aspect. Aşadar, este posibil ca cererea să fie motivată în drept pe un text pozitiv, neaplicabil în cauză, sau în care nu se pot încadra faptele deduse judecăţii, din probele administrate rezultând că ipoteza textului nu se regăseşte în speţă. În această împrejurare, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă[43] s-a reţinut că judecătorul are posibilitatea de a face încadrarea corectă a cererii[44], în sensul analizării situaţiei prin prisma altui text decât cel alegat, faptele dovedite conducând la acesta. Când cererea nu este încadrată în drept prin invocarea unui anumit text, judecătorul va realiza el alegerea normei, ceea ce nu reprezintă recalificarea cererii, cel mult recalificarea juridică. Instanţa este chiar obligată să aleagă textul corect şi să-l aplice, dar nu poate să schimbe faptele sau să invoce altă cauza debendi. Temeiul de drept al acestei posibilităţi este dat de art. 129 alin. 4 C.proc.civ., potrivit căruia judecătorul este îndreptăţit să ceară părţilor explicaţii şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare.

Articolul 112 pct.4 C.proc.civ. român arată că în cerere se va menţiona motivul (temeiul) de drept fără însă a se arăta o sancţiune a acestei lipse, incidenţa unei nulităţi virtuale fiind indicată numai după aplicarea sancţiunii suspendării cererii, în temeiul art. 114 alin. 3 C.proc.civ., după ce i se pune în vedere reclamantului obligaţia precizării  temeiului de drept. Spre deosebire de legea franceză, cea română nu face distincţie între situaţia cererii formulate prin avocat sau specialist al dreptului şi cea elaborată de parte, sancţiunea urmând să se aplice în egală măsură pentru amândouă. Jurisprudenţa nu a confirmat o deosebire între cele două situaţii, justificat de pregătirea celui care a formulat cererea, încadrarea în normă fiind obligaţia judecătorului.[45]

Rolul instanţei este esenţial în privinţa aplicării normei de drept, pe baza faptelor prezentate de către părţi, în virtutea disponibilităţii, aspect diferit de calificarea cererii. Aplicarea normei se realizează după alegerea sa pe baza faptelor corect stabilite şi încadrate juridic, şi presupune mai întâi interpretarea dispoziţiei legale[46]. Este cert că părţile, la momentul invocării anumitor motive şi prezentării faptelor prin cererile pe care le formulează, influenţează soluţia juridică, pe care o va pronunţa în final instanţa. Părţile anticipează soluţia prin pretenţiile şi apărările lor, presupunându-se cel puţin că şi ele cunosc norma aplicabilă. De aceea li se şi cere încadrarea faptelor în drept la depunerea cererii. Numai că soluţia nu este obligatoriu cea anticipată de părţi, aplicarea legii şi nu a echităţii, fiind exclusiv sarcina, atribuţia şi rolul judecătorului (art. 129 alin. 5 C.proc.civ. român).

"Legea", ca noţiune avută în vedere de cod, releva la momentul adoptării sale numai legea scrisă, elaborată de forurile învestite cu asemenea atribuţii. Evident că se încadrau aici şi cazurile în care jurisprudenţa este izvor de drept, în virtutea unei dispoziţii legale.[47] În prezent noţiunea s-a extins considerabil, cuprinzând în conţinutul său atât izvoarele dreptului, conform normelor interne, cât şi pe cele internaţionale şi jurisprudenţa aferentă, devenite sau nu drept intern, în funcţie de sistemul unitar sau dualist al statului, dispoziţii care reflectă angajamentele pe care statele le-au luat în cadrul unor foruri internaţionale. Mai mult, în cazul în care o normă internaţională sau supranaţională este contrazisă de o dispoziţie internă, judecătorul este chemat să înţeleagă prin „lege" norma internaţională, lăsând neaplicată prevederea dreptului intern.[48]

NCPC, prevede expres posibilitatea judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire - art. 21 alin. 1.

Tocmai în vederea extinderii rolul judecătorului în procesul civil, redactorii NCPC au considerat utilă menţionarea expresă a acestei posibilităţi a instanţei, care este ţinută să califice cererea atunci când aceasta nu este întemeiată în drept sau care trebuie să analizeze calificarea juridică dată de parte, în sensul de încadrare în alt text, în raport cu faptele alegate şi să o schimbe, dacă apreciază motivat acest lucru.

Părţile au posibilitatea ca, în virtutea disponibilităţii, în anumite condiţii, să lege instanţa în privinţa temeiului de drept şi a denumirii cererii. Astfel, NCPC prevede că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic, în cazul în care părţile au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, încheind un acord expres asupra unor drepturi de care pot dispune.

Cerinţa legii este ca acordul menţionat să nu încalce drepturile sau interesele legitime ale altora, judecătorul urmând să analizeze condiţiile de încheiere a acestui act, în special cauza, care poate fi ilicită sau imorală, scopul actului fiind numai prejudicierea terţilor. S-ar putea încadra aici convenţii prin care părţile tranzacţionează în realitate asupra drepturilor minorilor, sau cererile în care părţile îşi dispută de conivenţă proprietatea unui bun, care aparţine altuia, ori tind să scoată un bun de sub urmărirea creditorilor, sau cer protecţia legii în materia unor proceduri speciale[49] pentru a beneficia de oprirea curgerii penalităţilor şi altor accesorii, ascunzându-se sub temeiul de drept ales. In asemenea situaţii judecătorul nu va ţine seama de limitele impuse prin acordul expres al părţilor şi va proceda la calificarea corectă a cererii.

4.2. Reglementarea şi doctrina franceză.

In dreptul procesual francez[50] este recunoscut principiul imutabilităţii obiectului litigiului, înţelegând prin acesta imposibilitatea părţii de a mai modifica obiectul menţionat în cerere, afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, regula funcţionează şi prin prisma instanţei de judecată, principiul fiind intitulat: indisponibilitatea obiectului litigiului.

Judecătorul este chemat să verifice care este adevăratul obiect al litigiului, noţiunii recunoscându-i-se un caracter suplu, maleabil, în ciuda principiului indisponibilităţii obiectului litigiului.[51] Regula de drept comun prevede că obiectul litigiului se defineşte de către părţi, care arată faptele relevante şi concludente, ce au determinat sesizarea instanţei şi trebuie să le dovedească. Noi motive (fapte) şi dovezi vor putea fi formulate şi în calea de atac devolutivă a apelului, situaţia fiind similară şi în dreptul intern român.[52] 

Judecătorul nu poate pronunţa hotărârea pe baza unor fapte care nu i-au fost prezentate sau dovedite, el va putea numai să ceară părţilor explicaţii asupra faptelor prezentate (art. 8 C.proc.civ. francez), dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cauzei. Dacă părţile se rezumă numai la faptele deja arătate, judecătorul nu poate trece peste disponibilitate. Articolele 10 şi 11 C.proc.civ. francez[53], conferă posibilitatea judecătorului de a dispune măsuri specifice cu privire la probe, din oficiu, atunci când consideră necesar, chiar dacă părţile se opun, şi de a înlătura probele, cerute de părţi, dacă le apreciază ca inutile sau de prisos.

Dreptul francez a suferit şi el consecinţele unor interpretări diferite în jurisprudenţă, parte a acesteia recunoscând obligaţia judecătorului de a califica exact faptele, parte vorbind numai de o facultate a acestuia, conducerea greşită a procesului de către parte repercutându-se asupra acesteia. Jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze distinge între situaţia în care judecătorul recalifică actele şi faptele ce-i sunt prezentate, respectiv, schimbă denumirea cererii sau temeiul de drept ales de parte. În primul caz, instanţa are chiar obligaţia de a califica în mod corect faptele şi actele deduse judecăţii dar în al doilea caz judecătorul are numai o posibilitate recunoscută implicit de textul art. 12 alin. 2 C.proc.civ. francez. Criticată în literatura de specialitate pentru lipsă de claritate[54], această soluţie ajunge să refuze aplicarea adevăratei reguli care se impune: judecătorul va recalifica în drept, dacă se raportează strict la faptele deduse judecăţii (invocă norme de drept şi încadrează ipoteza exactă în text) şi are facultatea de a recalifica, atunci când se invocă motive de drept pur combinate cu aspecte de fapt (fiind adăugate fapte noi, neinvocate de părţi ci sesizate de judecător).

In reglementarea[55] şi jurisprudenţa franceză[56] se recunoaşte părţilor posibilitatea de a „lega" judecătorul într-o manieră negativă, în sensul că acesta nu va putea ridica din oficiu anumite dispoziţii legale pe care părţile au omis să le invoce. In materia protecţiei consumatorilor, codul francez permite judecătorului să ridice din oficiu orice mijloc juridic, orice normă, care are legătură cu normele de drept comunitar.

De asemenea, prin convenţie, părţile ai posibilitatea să "lege" pozitiv instanţa, indicându-i de exemplu după care lege să judece. Astfel, este necesar ca părţile să aibă posibilitatea de a dispune de drepturile în discuţie şi să-şi manifeste expres voinţa în sensul de mai sus. In special în materia dreptului internaţional privat este posibilă o asemenea alegere, părţile arătându-i judecătorului după care lege doresc să fie soluţionat litigiul lor.

Totodată, judecătorul poate fi eliberat de obligaţia de a aplica normelor de drept, statuând aproximativ în echitate, atunci când părţile încheie o tranzacţie, acesta fiind chemat numai să ia act de convenţia lor[57].

În dreptul francez modern,  vechea sintagmă "daţi-mi faptele şi vă voi da dreptul" - „da mihi facto dabo tibi jus", tinde să suporte o transformare în favoarea „da mihi facto et da mihi jus", deoarece potrivit unui Decret din anul 1998[58] specialistul în drept, juristul, este obligat să realizeze calificarea în drept a cererii, extinzându-se astfel domeniul obligaţiei impuse de Codul de procedură civilă numai avocatului. Sancţiunea neprecizării temeiului de drept al cererii este anularea acesteia pentru viciu de formă.

O atare evoluţie a normelor procesuale în Franţa, prin impunerea obligaţiei părţilor de a califica cererea în drept, în sensul de a prezenta temeiul şi textul care susţine pretenţia invocată[59], a determinat o schimbare de jurisprudenţă, în sensul că judecătorul, care nu mai e chemat să recalifice cererea, nu mai invocă din oficiu dispoziţii legale, chiar imperative, aceasta fiind considerată o posibilitate a acestuia iar nu o obligaţie. Părţile nu vor mai putea antrena un proces viitor, cu privire la acelaşi obiect, invocând schimbarea cauzei juridice, deoarece la prima sesizare a instanţei au avut posibilitatea să-şi aprecieze exact opţiunile, astfel că dacă nu au făcut-o corect, urmează să suporte consecinţele. Li se opune astfel autoritatea de lucru judecat, o noţiune care primeşte noi valenţe[60], în noţiunea de cauză[61] intrând şi temeiul de drept, pe care părţile l-au invocat în procesul anterior.

Aspectul pozitiv al unei asemenea schimbări este dat de responsabilizarea maximă a părţilor litigiului, care vor fi obligate să califice corect cererea, eventual prin intermediul unui specialist, în caz contrar, riscând să piardă, cu autoritate de lucru judecat, drepturi esenţiale.

România nu este pregătită pentru o asemenea schimbare, pregătirea juridică restrânsă la nivelul cetăţeanului obişnuit, afluxul de legislaţie, care aglomerează paleta posibilităţilor părţilor în caz de litigiu dar şi mentalitatea instanţelor, reprezentând tot atâtea piedici pentru o reală responsabilizare a cetăţenilor asupra riscului pe care îl reprezintă un proces şi asupra consecinţelor unei eventuale atitudini în afara normei sau nevinovat greşite.

 

Lucrări de specialitate

Bolard, G., Les principes directeurs du proces civil, Juris Classeur Periodique, edition Entreprise, 1993, I.3693

Bolard, G., L'office du juge et le role des parties: entre arbitraire et laxisme, Juris Classeur Periodique, edition Generale, 2008, I. 156

Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1997

Ciobanu, V.M., Boroi, G., Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grilă, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

Deleanu, I., Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Norme internaţionale, norme convenţionale şi norme comunitare, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţia a II‑a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C., Procédure civile, Dalloz, Paris, 2009

Herovanu, E., Principiile procedurei judiciare, Bucureşti, 1932

Leş, I., Tratat de drept procesual civil, Editura CHBeck, Bucureşti, 2008

Nicolae, A, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

Stefan, T., Andreşan - Grigoriu, B., Drept comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,

Tabacu, A., Drept procesual civil, Editie revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009,

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal, c 106/77;

Factortame I, c. 213/89. R.c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd ş.a.

Kühne & Heitz NV împotriva Produktschap voor Pluimvee en Eieren, c 453/00.

Lupaş ş.a. împotriva României Hotărârea din 14 decembrie 2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 464 din 10 iulie 2007

Dumitru Popescu împotriva României, paragraf 32 şi 96, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 830 din 5 decembrie 2007

Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991

Legislaţie

Code de procedure civile 101e edition 2010, Dalloz, 2009

Decretul nr. 98-1231 din 28 decembrie 1998

Codul de procedură civilă român

Jurisprudenţă internă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec.civ. nr. 5727 din 20 octombrie 2004

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.5631 din 23 noiembrie 2005

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3098 din 15 iunie 2007

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec.civ. nr. 5210 din 27 iunie 2007

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3318 din 29 iunie 2007

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr.923 din 6 martie 2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4071 din 17 iunie 2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4092 din 18 iunie 2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2351 din 26 iunie 2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4714 din 8 iulie 2008

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  6360 din 4 iunie 2009

Curtea de Casaţie Franceză, decizie din 09.11.1999

Decizia Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, din 07 iulie 2006

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în Buletinul Jurisprudenţei, Repertoriu anual, 2007, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 293 şi urm.

 

 

 

* Lect.univ.dr., Universitatea din Piteşti. andreea.tabacu@upit.ro

** Lect.univ.dr., Universitatea din Piteşti. andidraghici@yahoo.com

[1] Art. 937 din Noul Cod de Procedură Civilă în ce priveşte procedura partajului şi art. 606 din Noul Cod de Procedură Civilă, relativ la rolul activ al executorului judecătoresc.

[2] Deleanu, I., Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Norme internaţionale, norme convenţionale şi norme comunitare, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.62.

[3] Art. 121 şi 127 din Codul de procedură civilă.

[4] Articolul 129 din Codul de procedură civilă.

[5] Art. 112 raportat la art. 139 C.proc.civ.

[6] Art. 304 pct. 2 C.proc.civ.

[7] Articolele 109, 129, 246-247, 271-273, 282 etc. din Codul de procedură civilă.

[8] Articolele 112, 115, 119, 128, 167 etc. din Codul de procedură civilă.

[9] Articolul 169 din Codul de procedură civilă.

[10] Dumitru Popescu împotriva României, paragraf 32 şi 96, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 830 din 5 decembrie 2007.

[11] Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal, c 106/77; Kühne & Heitz NV împotriva Produktschap voor Pluimvee en Eieren, c 453/00. Deleanu, I., Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Norme internaţionale, norme convenţionale şi norme comunitare, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.72-79.

[12] Factortame I, c. 213/89. R.c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd ş.a.  Stefan, T., Andreşan - Grigoriu, B., Drept comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 197.

[13] Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pp. 136-139; Leş, I., Tratat de drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008, pp. 56-58.

[14] Sunt avute în vedere cazurile în care cererea se formulează la sesizarea unei autorităţi, învestite de lege cu legitimare procesuală, cum sunt cele din materia protecţiei copilului, în baza Legii nr. 272/2004.

[15] Se va utiliza în continuare N.C.P.C.

[16] Code de procedure civile 101e edition 2010, Dalloz, 2009, p. 8. « Obiectul litigiului este determinat de pretenţiile părţilor. Aceste pretenţii sunt fixate prin cererea introductivă şi prin apărările părţii adverse. Obiectul litigiului poate fi modificat prin cereri incidentale, care justifică o legătură suficientă cu cererea principală. »

[17] A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editia a IIIa, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2002, p. 594.

[18] Herovanu, E., Principiile procedurei judiciare, Bucureşti, 1932, pp.344 şi urm.; Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pp. 130-136; Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţia a II‑a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.24-25.

[19] Art. 21. NCPC

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) El are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi să dispună alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.

(4) Judecătorul poate da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. » www.just.ro

[20] Ciobanu, V.M., Boroi, G., Drept procesual civil, Curs selectiv. Teste grilă, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 26-27.

[21] Ciobanu, V.M., Boroi, G., op.cit., p. 28.

[22] Partajul, nulitatea actului civil plurilateral, revendicarea proprietăţii comune.

[23] Hotărârea din 14 decembrie 2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 464 din 10 iulie 2007.

[24] Art. 643 - Acţiunile în justiţie

    (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

    (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

    (3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

[25]            Art. 75. NCPC

„(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului."

Art. 76. NCPC

"(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi încheierea prevăzută la art. 75 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească.

(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta." www.just.ro

[26] Nicolae, A, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.345.

[27] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec.civ. nr. 5210 din 27 iunie 2007.

[28] Art. 684 alin. (2) din L. nr. 287/2009, Noul Cod civil "Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută." Similar dispoziţiei din actualul Cod civil - art. 797 alin. 1- „Este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi."

[29] Art.1256 din L. nr. 287/2009, Nulitatea contractului plurilateral - "În cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului."

[30] Cu privire la nulitatea actului juridic civil. Tabacu, A., Drept procesual civil, Editie revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 89. În acelaşi sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec.civ. nr. 5727 din 20 octombrie 2004.

[31] Ciobanu, V.M., Boroi, G., op.cit., p. 359.

[32] Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C., op.cit., p. 295.

[33] Contractul, uzucapiunea, fapta ilicită, fapta civilă licită.

[34] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4071 din 17 iunie 2008.

[35] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 - „Calificarea juridică dată actului de instanţa de fond nu corespunde raporturilor juridice dintre părţi, dat fiind că recurentul nu a îndeplinit o funcţie publică şi a desfăşurat  activitatea de conducător al unui agent economic în baza contractului individual de muncă şi a contractului de performanţă încheiate cu Societatea Naţională „Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa - Aurel Vlaicu" S.A., în regim de drept comun, ca acte de drept privat. Ordinul de eliberare din funcţie a recurentului este sub aspect formal un act administrativ, pentru că a fost emis de o autoritate publică, dar prin conţinutul său nu reprezintă un act de autoritate, nefiind emis de ministerul intimat în regim de putere publică."

[36] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr.923 din 6 martie 2008 - « Potrivit art.977 şi urm. Cod civil, calificarea juridică se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi.

 De asemenea art.982 Cod civil consacră principiul interpretării sistematice stipulând că, clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă prin actul întreg.

Din examinarea clauzelor contractului rezultă fără putinţă de tăgadă, că părţile au avut intenţia de a încheia un contract de transport de mărfuri, iar împrejurarea că s-a dat contractului o altă denumire nu poate produce efecte juridice cu privire la natura acestuia.

Contractul de transport se încadrează, în raport cu dispoziţiile art.1470 alin.2 în categoria locaţiunii de lucrări, iar potrivit art.1474 Cod civil este o locaţiune de servicii. »

[37] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  6360 din 4 iunie 2009.

[38] De exemplu, cererea de antrenare a răspunderii delictuale are ca temei juridic această instituţie (răspunderea delictuală) dar poate să fie încadrată în art. 1002 C.civ. sau în art. 1000 alin. 1 C.civ., în situaţia în care ruina nu este determinată de viciu de construcţie sau de lipsa de întreţinere.

[39] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4092 din 18 iunie 2008 - „Determinant în calificarea cererii deduse în justiţie nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul şi scopul pretenţiilor, conţinut al acesteia."

[40] Ciobanu, V.M., Boroi, G., op.cit., p. 30.

[41] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2351 din 26 iunie 2008.

[42] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.5631 din 23 noiembrie 2005.

[43] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4714 din 8 iulie 2008.

"Este de principiu că procesul civil se particularizează prin disponibilitate, care constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a se adresa cu cereri instanţelor judecătoreşti şi de a dispune de obiectul litigiului, iar cadrul în care se desfăşoară activitatea în materie civilă este prevăzut de art.129 alin.(6) C.proc.civ., care dispune „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

Pentru caracterizarea corectă a acţiunii, instanţa trebuie să se orienteze după motivele de fapt invocate de parte în susţinerea ei şi nu după temeiul de drept al cererii indicat de reclamant ori după sensul literal al termenilor folosiţi de acesta.

Temeiul juridic al acţiunii nu leagă instanţa, care trebuie să dea cererii calificarea juridică exactă în raport cu motivele de fapt invocate.

Or, în prezenta cauză, deşi, în drept, reclamantul a invocat „art.35 din Legea nr.33/1994, art.480 C.civ., art.112 C.proc.civ.", din motivele de fapt invocate în faţa primei instanţe rezultă că scopul urmărit de acesta prin exercitarea acţiunii priveşte „retrocedarea" terenului trecut în proprietatea statului prin expropriere, în condiţiile art.35 din Legea nr.33/1994."

[44] Ciobanu, V.M., Boroi, G., op.cit., p. 29.

[45] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2351 din 26 iunie 2008.

[46] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3318 din 29 iunie 2007. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3098 din 15 iunie 2007 "o acţiune în constatarea dobândirii unui drept real poate fi încadrată din punctul de vedere al conţinutului juridic în categoria acţiunilor în constituire de drepturi iar nu în cea a acţiunilor în constatare prevăzute de art. 111 Cod procedură civilă."

[47] Leş, I, Tratat de drept procesual civil, op.cit., pp.22-26. Tabacu, A., Drept procesual civil, op.cit., pp. 18-20.

[48] La nivelul Curţii Europene de Justiţie, Kühne & Heitz NV împotriva Produktschap voor Pluimvee en Eieren, c 453/00. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991. Pentru aplicarea acestui principiu a se vedea Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în Buletinul Jurisprudenţei, Repertoriu anual, 2007, Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 293 şi urm.

[49] Legea insolvenţei, potrivit căreia de la data deschiderii procedurii se opreşte curgerea accesoriilor pentru creanţele născute anterior deschiderii procedurii - art. 41 din L. nr. 85/2006.

[50] Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C., Procédure civile, Dalloz, Paris, 2009, p.286-287.

[51] Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C. op.cit., p. 287 asupra posibilităţii judecătorului de a acorda o sumă de bani  în locul rentei, după comentariile deciziei nr. 663/21.11.1973 în JCP 1974.

[52] Art. 292 alin. 1 C.proc.civ.

[53] Art. 10 C.proc.civ. francez - „Judecătorul are posibilitatea de a dispune din oficiu toate măsurile admisibile şi legale privitoare la probe". Art. 11 alin. 1 C.proc.civ. francez „Părţile sunt obligate să-şi dea concursul pentru realizarea măsurilor privitoare la probe, în caz contrar instanţa putând prezuma anumite consecinţe din refuzul acestora."

[54] Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C., op.cit., p. 296. Bolard, G., Les principes directeurs du proces civil, Juris Classeur Periodique, edition Entreprise, 1993, I.3693 şi L'office du juge et le role des parties: entre arbitraire et laxisme, Juris Classeur Periodique, edition Generale, 2008, I. 156.

[55] Se poate renunţa la prescripţia extinctivă, art. 2248 C.civ.francez ; judecătorul nu are posibilitatea de a invoca anumite norme de competenţă materială, din oficiu.

[56] S-a considerat că dacă părţile sunt de accord ca judecătorul să nu intervină, acesta nu poate ridica din oficiu nulitatea contractului de asigurare pentru lipsa elementului alea Curtea de Casaţie, decizie din 09.11.1999.

[57] In dreptul nostru procesual, judecătorul nu are posibilitatea de a statua în echitate în tranzacţia judiciară, ci va analiza dacă aceasta este încheiată cu respectarea dispoziţiilor imperative, pentru a nu lua act în hotărârea de expedient de o convenţie încheiată cu fraudarea legii.

[58] Decretul nr. 98-1231 din 28 decembrie 1998.

[59] Decretul nr. 98-1231 din 28 decembrie 1998, sus menţionat.

[60] Decizia Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, din 07 iulie 2006, în Guinchard, S., Ferrand, Fr., Chainais, C., op.cit., p. 300.

[61] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţia a II‑a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 86-88.

« Back