Numărul 2 / 2010

 

 

ARTICOLE

 

DREPTUL TRANSPORTURILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA - RAMURĂ DE DREPT SAU DISCIPLINĂ DE STUDIU ÎN CADRUL FACULTĂŢILOR DE DREPT?

 

Iurie MIHALACHE*

 

 

Résumé: Le droit des transports dans la République de Moldova - branche de droit ou discipline d'étude aux facultés de droit? Le droit des transports concerne le déplacement des personnes ou des marchandises. Le déplacement est fait sur la base d'un contrat de transport et les parties sont d'une part le transporteur et d'autre part l'usager du moyen de transport. Le transport peut être un transport de personnes ou un transport de marchandises, il  peut être terrestre, maritime, aérien ou fluvial.

Nous nous proposons plusieurs objectifs dans cet article. Premièrement, de donner un réponse à la question si le droit des transports peut être consideré comme une branche distincte au sein du droit privé ou seulement une discipline d'étude dans les facultés de droit moldaves. Le second objectif consiste d'exposer quel est le niveau actuel de droit des transports dans notre république et quelle est la localisation de la discipline dans le system des disciplines juridiques. Un problème actuel est de répondre à la question si le droit de transport peut être consideré comme branche de droit ou une institution juridique dans le cadre de droit civil. Pour répondre a tous ces questions, nous avons caracterisé l'objet d'étude de droit des transports, la méthode de réglementation, les sources juridique est autres traits specifiques.   

Le contenu de l'article est divisé dans septe chapitres. Dans chaque chapitre ont été exposées l'essence et l'importance de droit des transports dans le système de droit de la République de Moldavie. On a fait une analyse comparative entre le droit des transports existant en plan international (en Roumanie, Russie, ex-Union Soviétique) et celui national. Quelques importantes propositions veulent aider le développement normal du droit des transports en République de Moldavie.

 

Mots clés: droit des transports, transporteur, théorie du droit.

Cuvinte cheie: dreptul transporturilor, transportator, teoria generală a dreptului.

 

 

În ultimul timp relaţiile economiei de piaţă reclamă tot mai mult cunoaşterea raporturilor comerciale din transport, iar practica de zi cu zi şi experienţa altor state ne dovedeşte clar că acest obiectiv poate fi atins eficient numai odată cu predarea dreptului transporturilor în cadrul facultăţilor de drept. Însă aici apar şi multe semne de întrebare, care se referă în primul rând la statutul dreptului transporturilor - poate fi considerată ramură de drept sau doar disciplină de studiu în programa de învăţământ?

Actualitatea temei rezultă din considerentul că raporturile de transport în ţara noastră sunt în continuă creştere, iar în cadrul relaţiilor de transport un loc tot mai important revine acelor relaţii care sunt bazate pe contractul de transport. De aceea scopul propus la elaborarea articolului ştiinţific este de a realiza un studiu aprofundat al dreptului transporturilor şi de a evidenţia locul lui în rândul ramurilor de drept precum şi a obiectelor de studiu de la facultăţile de drept.

La scrierea prezentului articol au fost preconizate mai multe obiective. În primul rând, de a da un răspuns clar la întrebarea dacă poate fi considerată dreptul transporturilor ca ramură de drept aparte sau se reduce doar la un obiect de studiu. În al doilea rând, de a expune care este nivelul actual de predare a dreptului transporturilor în cadrul facultăţilor de drept, precum şi localizarea disciplinei în sistemul celorlalte discipline juridice. În al treilea rând, efectuând o analiză a părerilor doctrinare la acest capitol, ne-am propus obiectivul de a da un răspuns clar la întrebarea dacă dreptul transporturilor poate fi privit ca ramură de drept distinctă sau ca instituţie juridică ce face parte din componenţa ramurii dreptului civil. Având intenţia de a atinge obiectivele propuse, ne-am ales sarcina de a caracteriza elementele caracteristice unei ramuri de drept, cum sunt obiectul şi metoda de reglementare, pentru a putea în aşa mod delimita dreptul transporturilor ca ramură de drept.

Spre final au fost formulate propuneri şi recomandări eficiente privind perfecţionarea şi extinderea pe viitor a dreptului transporturilor atât ca ramură de drept, cât şi ca obiect de studiu în cadrul instituţiilor superioare de învăţământ din republică.

1. Definirea dreptului transporturilor

În literatura de specialitate fiecare autor propune o definiţie a sa şi care prin esenţă nu diferă de cele înaintate de alţi doctrinari. Pentru mai multă claritate, vom enumera unele definiţii selectate în acest scop: 

- Profesorul rus В.А.Егиазаров menţionează că dreptul transporturilor reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale care apar în legătură cu organizarea şi activitatea întreprinderilor de transport, raporturile dintre întreprinderile de transport şi clientele sa, precum şi dintre întreprinderile de transport între ele însele[1].

- Un alt profesor din Federaţia Rusă, И.В.Спирин, susţine că dreptul transporturilor este o ramură complexă a dreptului care reprezintă totalitatea regulilor juridice ce reglementează relaţiile din sfera activităţii de transport. Aceste norme se cuprind atât în legislaţia cu referire la transport, cât şi în structura actelor normative ce aparţin unor alte ramuri fundamentale de drept[2].

- În doctrina română, A.Călin menţionează că dreptul transporturilor poate fi definit ca fiind acea activitate de prestări de servicii, în care contra unui preţ, la cererea beneficiarului, cărăuşul efectuează deplasarea mărfurilor, bagajelor şi călătorilor la destinaţia prevăzută în contract[3].

- După Octavian Căpăţînă şi Gheorghe Stancu, înţelegem că dreptul transporturilor ar fi ansamblul de reglementări privitoare la activitatea profesională organizată de cărăuşi, cu vehicule corespunzătoare, pentru a deplasa pe baze contractuale şi în condiţii legale persoane şi/sau bunuri[4].

- Într-o altă definiţie, formulată de profesorul Universităţii „Petre Andrei" din Iaşi, Gheorghe Filip, dreptul transporturilorconstituie ramura de drept formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile născute prin încheierea unui contract de transport de călători, mărfuri sau bagaje, între transportatorii organizaţi în acest scop şi clientelă (beneficiari)[5].

Analizând esenţa acestor definiţii şi disociind componentele lor, distingem anumite trăsături:

În primul rând, dreptul transporturilor se referă la anumite subiecte de drept, care sunt pe de o parte cărăuşii (transportatorii), iar pe de altă parte sunt pasagerii (întotdeauna persoane fizice) în cazul contractelor de persoane, sau expeditorii de mărfuri (clienţii) în cazul contractelor de bunuri (de cele mai multe ori societăţi comerciale). Aşadar, activitatea de transport poate fi realizată numai între subiecţii menţionaţi.

În al doilea rând, orice transport constă dintr-o prestare de servicii care se exprimă prin deplasarea de la punctul de pornire la cel de destinaţie a pasagerilor sau a bunurilor, cu vehicule corespunzătoare acelui fel de transport şi în condiţii de siguranţă deplină.

În al treilea rând, prestarea serviciilor de transport se face doar în baza unui contract. Contractul de transport poate fi încheiat în formă scrisă sau verbal. Biletul de călătorie (în cazul contractului de persoane) şi scrisoarea de trăsură (pentru contractul de bunuri) nu constituie contract, ci confirmarea scrisă a faptului încheierii lui.

În al patrulea rând, transportul se efectuează în scop de profit, fiind pentru cărăuş o activitate profesională. Cu alte cuvinte, vom examina doar transportul înfăptuit de către cărăuşi având calitatea de întreprinzători (antreprenori, comercianţi), înregistraţi conform legii într-o anumită formă de organizare juridică şi posesori ai autorizaţiei (licenţei) de transport. Deşi deplasarea poate fi şi gratuită, această formă nu cade sub incidenţa normelor Codului civil al R.M. şi nu va constitui obiectul nostru de cercetare, decât cu o singură excepţie prevăzută de lege: când transportarea gratuită este efectuată în activitatea de întreprinzător de cărăuşul care oferă public serviciile de transport (art.980 alin.(2)). Ca exemplu aducem cazul când şoferul îşi transportă cu autobuzul de rută gratuit prietenii la staţia de sosire însă din nefericire aceştea se aleg cu vătămarea sănătăţii. Aceste raporturi litigioase vor fi soluţionate conform dispoziţiilor Codului civil al R.M. cu privire la transport şi intră în obiectul de studiu al dreptului transporturilor.

Generalizând cele expuse, dintr-o perspectivă proprie definim dreptul transporturilor ca fiind acea ramură a dreptului alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează acele relaţiile sociale ce se stabilesc între cărăuşi şi beneficiarii serviciilor de transport, în legătură cu încheierea şi executarea contractelor de transport de pasageri, bagaje şi mărfuri.

Însă nu putem fi de acord cu definiţia potrivit căreia „dreptul transporturilor poate fi definită ca fiind activitatea de prestări de servicii (...)"[6], pe motiv că autorul confundă esenţa juridică a ramurii de drept cu o simplă activitate. Dreptul transporturilor cuprinde în primul rând norme juridice sistematizate în legi şi alte acte normative, pe când activitatea de prestări de servicii nu este altceva decît o succesiune de acte materiale desfăşurate în timp.    

2. Probleme de localizare a dreptului transporturilor în sistemul ştiinţelor juridice din Republica Moldova

Localizarea dreptului transporturilor în sistemul ştiinţelor juridice din ţara noastră are ca bază ştiinţa dreptului civil, dar şi alte ştiinţe care pot exercita influenţă în măsură diferită la alcătuirea obiectului de studiu al dreptului transporturilor, cum ar fi dreptul economic, dreptul administrativ sau dreptul internaţional.

Evident că nu putem vorbi de ştiinţa dreptului transporturilor, însă aportul ei la formarea unei baze teoretice în cadrul sistemului de învăţământ juridic este incontestabil. Se crează posibilitatea de a studia o categorie largă de norme juridice din sfera transportului, se constată lacunele, se analizează ideile şi soluţiile care au fost propuse de literatura de specialitate, iar acest lucru este oportun şi contribuie la progresul ştiinţelor juridice privite în ansamblu.  

În acelaşi timp nu par a fi fondate convingerile doctrinarului В.В.Витрянский, că: „trimiterile care se fac la lucrările de dreptul transporturilor publicate acum 40-50 de ani nu ar fi la fel de corecte, din motiv că atunci exista un alt circuit economic şi o legislaţiei sovietică, care acum nu mai există"[7]. Aducem argumente că legislaţia din domeniul transportului se dovedeşte cea mai stabilă. Regulile ce ţin de contractul de transport continuă să rămână în mare parte neschimbate de decenii. Din aceste considerente, utilizarea comentariilor şi ideilor expuse în literatura juridică de specialitate de pînă la anii '90, cu mici excepţii, reprezintă valoare ştiinţifică şi temelie importantă la elaborarea unor manuale noi.

O primă dificultate este că în sens larg, legislaţia naţională din dreptul transporturilor cuprinde atât norme juridice de drept privat, cât şi reguli de organizare, de administrare precum şi de ordin tehnic, motiv pentru care ne apar două soluţii: Prima, să distingem între dreptul privat al transporturilor şi dreptul public al transporturilor. Deşi indispensabilă, totuşi considerăm prematură o asemenea divizare pentru sistemul de drept al Republicii Moldova deoarece suntem în faza incipientă de alcătuire a conceptului şi suportului de curs la dreptul transporturilor. Divizarea dreptului transporturilor în public şi privat rămâne însă o chestiune actuală şi de perspectivă. A doua, de a realiza mai multe subramuri aparte care în totalitatea lor să reprezinte ramura dreptului transporturilor. Spre exemplu, din relaţiile sociale reglementate de legislaţia transportului feroviar - subramura dreptului feroviar, cele din sfera transportului aerian - dreptul aerian, transportul auto - dreptul transportului auto, iar transportul maritim şi naval - dreptul maritim. Ideea este justificată de modelul deja existent în alte state.

Optăm pentru dreptul transporturilor ca totalitate de reguli de drept privat care sunt axate în jurul contractului de transport de pasageri, bagaje şi mărfuri. Mai întâi vom aborda contractul de transport în general (noţiunea, caracterele juridice, elementele, încheierea, conţinutul şi răspunderea părţilor) cu toate consecinţele sale juridice, după care va urma analiza juridică a contractului de transport auto, feroviar, maritim, naval şi aerian de pasageri, bagaje şi mărfuri. Prioritate vom acorda legislaţiei naţionale, şi anume: legilor organice (Codului civil al R.M. cu norme generale în domeniu şi legilor speciale: Codului transportului auto, Codului transportului feroviar, Codului navigaţiei maritime comerciale, Legii aviaţiei civile a R.M. ş.a.) şi regulamentelor, hotărârilor, instrucţiunilor şi dispoziţiilor emise de organele de stat şi de organele de administrare a agenţiilor de transport. Reieşind din faptul că legislaţia internaţională este examinată la dreptul comerţului internaţional, ea va trebui abordată doar tangenţial, cu excepţia relaţiilor din transportul aerian al Republicii Moldova care este unul exclusiv internaţional.

Sub aspect doctrinar, de importanţă teoretică şi practică în dreptul transporturilor este aportul Şefului Catedrei Drept civil a Universităţii de Stat din Moldova, profesorul Gheorghe Chibac, din Comentariul Codului civil al Republicii Moldova asupra Capitolului „Transportul" în comun cu lectorul universitar Cornel Pascari.

3. Dreptul transporturilor - ramură de drept.

Reieşind din progresul transporturilor din ultimii ani, aderarea Republicii Moldova la multiple convenţii internaţionale, încheierea acordurilor de colaborare, adoptarea unor legi şi numeroase acte normative subordonate legii, devine necesară studierea, structurarea şi corelarea lor cu ideile şi recomandările expuse în doctrina juridică de specialitate.

Pentru formarea unei ramuri de drept noi sunt necesare şi au importanţă următoarele condiţii: a) noile categorii de relaţii sociale să aibă caracter specific; b) să fie necesare şi importante; c) relaţiile nou-apărute şi raporturile juridice pe care ele le-au generat să nu poată fi reglementate cu ajutorul normelor juridice ale altor ramuri de drept, şi d) să necesite metode specifice de relgementare[8]. Aşadar, înţelegem că pentru a putea fi considerată ramură de drept, dreptul transporturilor are nevoie de un obiect şi o metodă de reglementare aparte.

Prezintă interes şi opiniile expuse în doctrina de specialitate. Se susţine că din punct de vedere juridic, conturarea dreptului transporturilor ca ramură de drept autonomă reprezintă un pas important pentru dezvoltarea acestei activităţi ca entitate distinctă, cu o puternică influenţă asupra dezvoltării economice şi sociale[9]. Însă ramura dreptului transporturilor este abordată şi dintr-o altă perspectivă, pe care nu o acceptăm şi considerăm că este prea largă, fiind apropiată mai mult de economie şi tehnică. În acest sens se propune de a lua în considerare diferenţele de ordin economic, organizatoric şi tehnic a fiecărui tip de transport[10].

Pe de altă parte, există şi opinia că dreptul transporturilor nu ar fi o ramură de drept distinctă, ci doar o subramură (instituţie) de drept[11]. Alţi doctrinari în genere şi-au expus părerea de a recunoaşte ca ramuri distincte de drept numai anumite instituţii din dreptul transporturilor şi nu dreptul transporturilor în totalitatea sa. Spre exemplu, s-a ajuns la concluzia că este necesară recunoaşterea dreptului aerian ca ramură aparte a dreptului[12]. La fel şi juriştii din sfera transportului maritim s-au expus că dreptul maritim constituie o ramură separată a dreptului, conţinutul căreia este determinat de relaţiile care apar în transportul maritim şi în navigaţia maritimă comercială[13].

Cu adevărat, în prezent putem vorbi de existenţa dreptului aerian, dreptului maritim, dreptul transportului auto, însă nu există dreptul transportului feroviar. Conform unor opinii, se aduc explicaţii că în legislaţia din transportul feroviar ar fi dominantă metoda imperativă de reglementare, iar aceasta este de acum dreptul administrativ. Dreptul transportului feroviar nu există pe motiv că el „se dizolvă" în ramura dreptului adminitrativ. Prin urmare, dreptul feroviar este numai un element al dreptului administrativ[14]. Însă aici nu suntem de acord şi întrebăm: dar în dreptul maritim şi dreptul aerian nu există norme imperative? Bineânţeles că există, chiar şi mai multe decât în legislaţia feroviară. Problema o vedem prin aceea că nu prea a încercat nimeni să alcătuiască un manual de drept feroviar. Cu atât mai mult în sistemul juridic de învăţământ din ţara noastră, unde nu putem vorbi de aşa domenii specifice ca dreptul maritim, aerian sau chiar feroviar, chestiunea respectivă cu adevărat nu a preocupat pe nimeni. Cel mai important este ca aceste instituţii juridice să poată fi identificate şi studiate ca componente de bază a ramurii dreptului transporturilor al Republicii Moldova.

Se menţionează că dreptul transporturilor nu poate fi cercetat ca ramură distinctă de drept, aşa cum este dreptul civil, dreptul penal sau dreptul constituţional, pe motiv că este alcătuit dintr-un ansamblu de norme ce aparţin la diferite ramuri de drept - civil, administrativ, muncii, funciar, internaţional şi altele[15]. În consecinţă, autorul este de părerea că dreptul transporturilor ar fi doar un curs universitar, având scopul de a uni normele juridice din diferite ramuri de drept într-un complex unic şi de a studia activitatea tuturor felurilor de transport într-un singur sistem.

O viziune similară în acest context are М.А.Тарасов care în manualul „Dreptul transporturilor"[16] menţionează că deşi multitudinea normelor şi a instituţiilor juridice din diferite ramuri de drept (drept civil, drept administrativ, dreptul muncii) permit calificarea dreptului transporturilor ca „ramură interramurală" complexă de drept, totuşi apare întrebarea: care ar fi principiile generale şi speciale ale „ramurii" respective? În acelaşi timp faptul că definim dreptul transporturilor, nu înseamnă că ar fi şi ramură de drept aparte, de rând cu dreptul civil, dreptul constituţional sau dreptul internaţional. Aceasta doar ne dovedeşte că normele juridice ce reglementează activitatea din transport, ar trebuie doar selectate din cuprinsul diferitor acte normative, pentru a le sistematiza, ceea ce ar permite în final alcătuirea unui complex de norme orientate spre acelaşi scop[17].

Problema identificării locului pe care îl are dreptul transportului în sistemul de drept al statului a fost caracteristică perioadei de până la '90. Actualmente dreptul transporturilor este recunoscută ca ramură a dreptului şi ca disciplină de studiu în toate statele lumii. Mai mult ca atât, au apărut deja şi unele direcţii specifice de cercetare, cum ar fi dreptul internaţional al transporturilor sau deptul internaţional privat al transporturilor, 

Deşi dreptul transporturilor cuprinde atât elemente din dreptul privat, cât şi din dreptul public, preponderente sunt normele dreptului privat, astfel încât principiile generale şi speciale sunt valabile cele din dreptul civil (dreptul civil serveşte ca drept comun pentru numeroase ramuri ale dreptului privat), la bază fiind principiul libertăţii contractuale. Dreptului civil şi dreptului transporturilor le sunt caracteristice şi principiul egalităţii părţilor deoarece cărăuşul şi pasagerul se află între ei pe aceeaşi poziţie de egalitate în procesul încheierii şi executării contractului de transport. Deşi aici pot fi aduse unele contraargumente, că în cazul transportului de pasageri ar exista mai mult o adeziune a călătorului la clauzele contractuale tipice, deja prestabilite de către cărăuş pentru toţi clienţii, iar pasagerul doar achită preţul şi primeşte biletul de călătorie. Însă chiar dacă contractul de transport de pasageri este unul de adeziune, părţile rămân pe aceeaşi poziţie de egalitate juridică iar drepturile lor ca consumatori sunt protejate de Legea privind privind protecţia consumatorilor. 

4. Dreptul transporturilor ca disciplină de studiu în cadrul facultăţii de drept

Cunoştinţele din sfera dreptului transporturilor sunt necesare de a fi exprimate într-un limbaj juridic cât se poate de accesibil, pentru a putea fi uşor asimilate de studenţii şi masteranzii facultăţilor de drept din republică. Până în prezent, cu excepţia unui comentariu la Codul civil şi a unor manuale de drept civil, legislaţia naţională din transport nu a fost supusă unei analize ştiinţifico-didactice şi nu a fost corelată cu ideile savanţilor din străinătate care au mai scris în acest domeniu. Prin urmare cerinţele programei universitare pe de o parte şi practica de zi cu zi a activităţii de transport, care devine tot mai sporită  în ultimii ani, determină de a acorda o atenţie deosebită dreptului transporturilor ca obiectul de studiu.

Mai mult ca atât, studenţii de la ciclul II masterat vin cu o pregătire mai profundă în problemele practice care apar, ei având posibilitatea să combine studiile cu activitatea practică, de aceea studierea dreptului transporturilor contribuie la lărgirea cunoştinţelor şi formarea lor ca buni specialişti. 

În programele de învăţământ a universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Moscova, Sankt-Petersburg ş.a. dreptul transporturilor este o disciplină obligatorie, aşa cum este dreptul civil, penal, administrativ etc., fiind divizat în două compartimente: în partea generală şi partea specială. Partea generală este consacrată obiectului de reglementare, sistemului de transport, izvoarelor dreptului transporturilor, administrării de stat în domeniul transportului, contractului de transport de mărfuri, pasageri şi bagaje în general, examinarea pretenţiilor şi acţiunilor în judecată, în timp ce în partea specială se abordează regimul juridic al fiecărui tip de transport în parte: auto, feroviar, maritim, naval şi aerian.

În ce ne priveşte, pentru început considerăm binevenit de a concentra materia de studiu într-un volum unic, făcând abstracţie de parte generală şi cea specială. În schimb se va încerca abordarea problematicii dreptului transporturilor reieşind din patru nivele: doctrină (autohtonă, română, rusă, franceză şi sovietică), legislaţie (naţională, dar şi a altor state în plan comparativ), practica judiciară (colectată din arhiva instanţelor de fond, arhiva unor companii de transport şi agenţii turistice, precum şi de portalul oficial al Curţii Supreme de Justiţiei a Republicii Moldova) şi expunerea argumentată a opiniei proprii cu referire la aspectele problematice, cu recomandări şi propuneri de lege ferenda.

În alte state, cum ar fi România, Federaţia Rusă, Franţa, Italia, Canada ş.a., dreptul transporturilor este recunoscută ca ramură de drept, ca ştiinţă şi ca disciplină de studiu, având o evoluţie istorică de predare confirmată de decenii. În Republica Moldova dreptul transporturilor reprezintă o noutate, cu toate că la moment există numeroase acte normative precum şi o practică judiciară care pot servi ca fundament ştiinţific şi didactic al predării disciplinei date în cadrul facultăţilor de drept.

Ca disciplină de studiu la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, dreptul transporturilor îşi are deja o mică experienţă, însă atât programa de învăţământ cât şi suportul teoretic propus studenţilor se limitează la legislaţia în vigoare şi la manualele de drept civil în care sunt abordate şi aspecte ce ţin de contractul de transport. Însă aceasta, aşa cum bine înţelegem, este foarte puţin pentru a dobândi cunoştinţe temeinice, cu atât mai mult pentru masteranzi care vin cu o pregătire mai înaltă, fiind cunoscuţi deja cu problemele practice care apar. Cu alte cuvinte, până în prezent nimeni dintre profesori nu a încercat de a alcătui un manual de dreptul transporturilor, iar materialul care se predă la orele de curs sub formă de conspect este insuficient. Soluţia de a face trimitere la manualele de dreptul transporturilor din România nu are succes din motiv că legislaţia română este diferită de cea a Republicii Moldova. Mai utile se dovedesc a fi manualele şi monografiile de dreptul transporturilor din Federaţia Rusă, însă ele nu prea sunt în vânzare în librăriile autohtone, iar unii studenţi, masteranzi şi doctoranzi mai întâmpină dificultăţi în cunoaşterea limbii ruse. 

Aşadar, scopul propus la elaborarea acestui manual este de a concepe în premieră un suport de curs care ar fi fundamentat pe o cercetare ştiinţifico-practică şi consacrat predării la ciclul universitar I şi II în cadrul facultăţilor de drept. Prin aceasta se urmăreşte şi scopul de a ridicara nivelul teoretic şi practic de calificare al juriştilor în chestiunile ce ţin de dreptul transporturilor din Republica Moldova, domeniu care a rămas încă puţin investigat în republică.

5. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului transporturilor

Pentru a determina locul dreptului transporturilor în sistemul naţional de drept, vom apela la principalele criterii de delimitare a tuturor ramurilor de drept: obiectul şi metoda de reglementare.

5.1. Obiectul de reglementare

Obiectul de reglementare juridică al dreptului transporturilor este necesar să fie precizat pentru că, în general, când se are în vedere problema constituirii unei ramuri de drept, obiectul este considerat ca fiind criteriul fundamental de departajare de alte ramuri de drept existente.  

Prin obiectul de reglementare al dreptului transporturilor înţelegem totalitatea relaţiilor sociale care sunt reglementate de normele din transport. Obiectul de reglementare al dreptului transporturilor se materializează prin activitatea de transport. Activitatea de transport ca obiect al dreptului transporturilor poate fi definită ca acea activitate care presupune deplasarea în spaţiu a unor persoane sau bunuri cu ajutorul unui mijloc de transport şi prin utilizarea unei căi de transport[18]. Într-o altă expunere, obiectul de reglementare al dreptului transporturilor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între agenţii transportatori şi beneficiari (pasageri, clienţi, expeditori de mărfuri) în legătură cu prestarea serviciilor de transport, utilizând mijlocul de transport ca mijloc al realizării procesului de transport[19]. 

Transportul presupune în sine o serie de elemente, cum sunt: deplasarea în spaţiu; persoanele sau bunurile ce fac obiectul acestei deplasări; folosirea unui mijloc de transport/vehicul; realizarea deplasării pe o cale de transport[20], preluarea şi predarea mărfurilor de către cărăuş; obligaţia de pază pe parcursul deplasării ş.a. De aceea nu toate deplasările în spaţiu constituie obiect al activităţii de transport. Astfel, transportul în interes personal, transportul de petrol, apă sau gaze prin conducte, transportul de energie electrică, nu pot forma obiectul unui contract comercial de transport. În aceste situaţii, transportul se realizează prin instalaţii proprii şi activitatea de transport nu-şi are justificarea, nerealizându-se operaţiunile specifice transportului[21].

De asemenea, nu sunt considerate activităţi de transport şi nu sunt incluse în obiectul dreptului transporturilor tehnologiile noi de deplasarea a unor mărfuri cu ajutorul fluxului de apă sau aer, transportul corespondenţei, transmisiunile electronice, telefonice, fax, transmisiunile telegrafice, de radio şi de televiziune. În aceeaşi situaţie se află şi transportul poştal, deoarece este supus unor reglementări speciale (convenţii speciale) în care se precizează că nu ne aflăm în prezenţa unei activităţi de transport[22].     

Nu constituie obiect al dreptului transporturilor (respectiv nici a legislaţiei cu privire la transport) unele activităţi de deplasare în spaţiu asemănătoare celor de transport, însă care se referă la executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor într-un alt domeniu:

- deplasarea cu ajutorul mecanismelor speciale din interiorul fabricilor şi uzinilor, secţiilor de lucru, laboratoarelor tehnologice, depozitelor ş.a.

- ridicarea şi coborârea persoanelor şi mărfurilor cu ascensorul în blocuri locative, centre de producţie, în subterane, mine de cărbuni şi piatră ş.a.

- deplasările distractive cu caracter sportiv, cum ar fi întrecerile de autovehicule sau plimbările cu barca.

- transportul cu autovehicule însă în afara circuitului rutier: în cariere, în arene sportive acoperite, pe stadioane, în grădini publice ş.a.

- practica de poligon a militarilor, poliţiştilor, pompierilor, serviciilor cu destinaţie specială ş.a.

Criteriile conform cărora aceste activităţi se exclud din obiectul de studiu al dreptului transportului ar fi că: - sunt întrebuinţate spaţii nepublice de deplasare, aflate în zone închise, cu destinaţii de altă natură şi străină activităţii de transport; - este utilizat Cosmosul ca mediu de mişcare; - deplasarea se realizează prin instalaţii şi tehnici speciale de suport ce constituie parte componentă a unor fabrici şi uzine, având prin esenţă un alt scop decât cel de transportare propriu-zisă[23].

Nu poate fi acceptată nici ideea că dreptul transporturilor ar reglementa toate relaţiile sociale care sunt în legătură cu transportul. O asemenea interpretare ar fi greşită. În primul rând, arătând care este obiectul de reglementare, se impune a concretiza ce se înţelege prin noţiunea de transport. Cel mai frecvent, transportul se asimilează cu deplasarea în spaţiu a pasagerilor, bagajelor şi mărfurilor care se efectuează cu una din cele 5 tipuri de transporturi - feroviar, maritim, fluvial, aerian şi auto. Obiectul de reglementare a dreptului transporturilor nu cuprinde întreaga activitate de transport, ci aşa cum s-a menţionat, este cu mult mai restrâns.

Activitatea de transport are un înţeles general şi variat, pe când obiectul de reglementare a dreptului transporturilor se limitează doar la strămutarea mărfii, pasagerilor şi a bagajelor de la punctul de pornire la punctul de destinaţie, adică transportarea propriu-zisă prevăzută în contractul de transport. Ca exemplu aducem Codul navigaţiei maritime comerciale a R.M. care se aplică tuturor relaţiilor ce ţin de navigaţia maritimă comercială şi din care fac parte: a) transportul de mărfuri, pasageri, bagaje şi poştă; b) pescuitul; c) explorarea şi exploatarea a zăcămintelor de minereuri de pe fundul mării; d) operaţiunile de căutare, salvare, remorcaj, pilotaj; e) ridicarea bunurilor scufundate; f) lucrările hidrotehnice, tehnice, subacvatice şi alte lucrări pe mare; g) lucrările de gospodărire a apelor mării; h) controlul sanitar, control de carantină, alt fel de control; i) protecţia şi păstrarea mediului marin; j) efectuarea de cercetări ştiinţifice în mediul marin; k) activităţile de instruire; l) sportul şi agrementul (art.1). Însă toate aceste elemente nu interesează la studierea dreptului transporturilor, ci doar acelea dintre ele care referă la relaţiile ce decurg din contractul de transport încheiat între cărăuş pe de o parte, şi călător sau expeditor de mărfuri pe de altă parte.

Nu poate constitui obiectul de reglementare al disciplinei noastre transportul prin conducte. Acest fel de transportare îşi are un regim juridic aparte fiind consacrat printr-o lege organică specială - Legea R.M. nr.592 din  26.09.1995 privind transportul prin conducte magistrale[24]. Prevederile legii date nu au nici o legătură cu deplasarea mărfurilor, persoanelor şi a bagajelor. Sfera de reglementare a legii se limitează doar la conducte, şi anume cele pentru transportul gazelor naturale, petroliere, hidrocarburilor gazoase artificiale şi produselor petroliere.

Pentru a înţelege diferenţa majoră care există între cele 5 tipuri de transporturi (auto, feroviar, maritim, naval şi aerian) pe de o parte, şi transportul prin conducte, pe de alta, vom enumera ce se cuprinde în noţiunea de conducte. Aşadar, din componenţa conductelor fac parte: mijloacele de conectare la staţiile de pompare şi epurare; staţiile de compresare şi distribuire a gazelor; ansamblurile de măsurare a debitului de gaze; staţiile auto de îmbuteliere-gaz; construcţiile pentru legăturile tehnologice; liniile de transport de energie electrică şi dispozitivele de alimentare cu energie electrică; mijloacele antiincendiare, construcţiile antierozionale şi cele de protecţie; drumurile permanente, pistele de decolare pentru elicoptere, aflate de-a lungul traseelor conductelor şi căile de acces spre ele; obiectele cu destinaţie social-locativă şi alte obiecte ce se referă la transportul prin conducte (art.2 din Legea privind transportul prin conducte magistrale). Construcţia conductelor se efectuează de către organizaţii specializate în construcţii şi montaj, conform unor proiecte, cu respectarea normelor, standardelor şi regulilor în construcţie.    

6. Metoda de reglementare în dreptul transporturilor

Prin metoda de reglementare se înţelege totalitatea de mijloace şi procedee pe care le foloseşte statul pentru a influenţa o anumită categorie de relaţii sociale. Mijloacele şi procedeele sunt de fiecare dată diferite deoarece fiecare ramură de drept îşi are obiectul ei de reglementare. Între obiectul şi metoda de reglementare există o strânsă corelaţie. Normele de drept pot interzice anumite acţiuni din partea participanţilor la raporturile juridice, le pot prescrie un anumit comportament ori lasă la discreţia părţilor să aleagă caracterul relaţiilor dintre ele[25]. Încălcarea normei de drept angajează constrângerea din partea statului. Deşi această trăsătură este valabilă pentru orice ramură de drept, totuşi fiecare ramură îşi are căile şi mijloacele sale cu care influenţează asupra relaţiilor din sfera ei de reglementare.

În ce priveşte metoda de reglementare în dreptul transporturilor, prin ea înţelegem ansamblul de procedeie şi mijloace cu ajutorul cărora se realizează reglementarea juridică a relaţiilor sociale ce constituie obiectul dreptului transporturilor. Într-un alt sens, ar fi mijloacele juridice prin care se acţionează asupra raporturilor din transport[26] sau modul prin care statul, folosind normele de drept poate influenţa asupra comportamentului persoanelor participante la raporturile din transport.

Cu toate că dreptul transporturilor îşi are obiectul său de reglementare, el nu constituie o ramură de drept separată. Acest lucru poate fi explicat în felul următor. Aşa cum se cunoaşte, orice ramură a dreptului are obiect şi metodă de reglementare aparte. Dreptul transporturilor cuprinde în sine relaţii sociale diferite după specificul şi natura lor juridică: relaţii patrimoniale, relaţii de organizare şi administrare, relaţii de muncă şi funciare. Fiecare dintre aceste relaţii sociale îşi are propria sa metodă de reglementare şi pe care a preluat-o de la ramura de drept căreia îi aparţine această relaţie socială - dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii sau dreptului funciar. În aşa mod relaţiile de organizare şi administrare aparţin ramurii dreptului administrativ şi sunt influenţate prin metoda subordonării faţă de hotărârile pe care le emit organele de stat. Această metoda a subordonării se aplică şi pentru relaţiile ce ţin de sfera financiară şi funciară din dreptul transporturilor. Relaţiile patrimoniale din dreptul transporturilor îşi au originea lor în ramura dreptului civil, care are la bază principiul egalităţii juridice a subiectelor iar metoda este cea dispozitivă.

Dreptul transporturilor reprezintă, aşadar, un complex de acte normative în care se includ atât elemente de drept public, cât şi de drept privat, ceea ce implică întrebuinţarea mai multor metode de reglementare însă principale le considerăm a fi metodele: dispozitivă (permisivă), prohibitivă (a interzicerii) şi onerativă (a obligaţiei pozitive). Aceste metode constituie mecanismul de reglementare în dreptul transporturilor. Ele se aplică cu referire la raporturi juridice concrete în care metoda de reglementare se deduce din felul în care legiuitorul s-a exprimat la formularea normei juridice.

În literatura de specialitate mai sunt menţionate şi două metode suplimentare: coercitivă şi de recompensă[27]. Făcînd o analiză a tuturor actelor normative ce constituie obiectul dreptului transporturilor, înţelegem că preponderentă este metoda imperativă (prohibitivă şi onerativă) pe motiv că majoritatea normelor ţin de organizarea şi administrarea în activitatea de transport, şi doar un mic segment cuprinde reguli dispozitive de drept civil. În legislaţia naţională din transportul aerian, spre exemplu, nu găsim nici o normă dispozitivă. Aceasta deoarece legislaţie aeriană civilă în Republica Moldova în prezent nu există fiind aplicabile normele convenţiilor internaţionale şi cele din Codul civil al R.M.[28].

Metoda dispozitivă acordă persoanelor dreptul de a-şi alege singure conduita în cadrul raporturilor din transport. La baza metodei dispozitive se află principiul libertăţii contractuale. În conformitate cu acest principiu, subiectele pot să-şi aleagă de sine stătător persoanele cu care să încheie acte juridice civile, să negocieze condiţii contractuale[29]. În temeiul prevederilor art.667 alin.(1) din Codul civil, părţile pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor.

Astfel că subiectele dreptului transporturilor pot să-şi aleagă singure cealaltă partea cu care să încheie contractul de transport şi să negocieze condiţiile contractuale în cazul în care contractul nu este unul de adeziune. Toate contractele de transport de persoane sunt de adeziune, pasagerul urmează doar să accepte sau nu clauzele prestabilite ale contractului, inclusiv preţul care este unul tarifar. În schimb contractele de transport a mărfurilor, cu unele excepţii, sunt negociabile.

Ca exemplu de metodă dispozitivă avem norma de la art.23 alin.(1) din Codul transportului auto potrivit căreia la predarea bagajelor la transport, călătorul este în drept să declare valoarea acestora, achitând taxa stabilită de Guvern. Aşadar, rămâne la discreţia călătorului dacă să declare sau nu contra unei taxe suplimentare bunurile din bagaj. O altă normă dispozitivă este aceea că mărimea plăţii pentru transporturile de mărfuri şi serviciile de transport şi expediţie se determină prin înţelegerea părţilor care încheie aceste contracte (art.35 Codul transportului auto). Fiind pe poziţie de egalitate juridică, cărăuşul şi expeditorul pot liber să negocieze asupra mărimii costului de prestare a serviciilor de transport şi expediţie de mărfuri.

Metoda prohibitivă aduce interdicţii şi impune obligaţia de a se abţine de la săvârşirea anumitor acţiuni.Metoda prohibitivă o deducem din art.23 alin.(2) a Codului transportului auto în care există o interdicţie expresă, că nu sunt admise la transport în calitate de bagaje de mână: substanţe inflamabile, explozive, otrăvitoare, toxice, radioactive, corosive, nocive şi rău mirositoare, precum şi obiectele care ar putea murdări mijlocul de transport auto sau îmbrăcămintea şi obiectele altor călători.

Un alt exemplu de normă prohibitivă serveşte cea de la art.149 a Codului navigaţiei maritime comerciale. La alin.(1) se menţionează că transportatorul este obligat să aducă nava, până la data plecării ei în cursă, în bună stare de navigabilitate, să asigure deplina ei conformitate cu normele tehnice de navigaţie, să o echipeze şi să o aprovizioneze cu tot necesarul. În schimb la alin.(3) legiuitorul indică clar că acordul părţilor privind transportul de mărfuri care contravine alin.(1) este nul. Aşadar, înţelegem că printr-o normă imperativ-prohibitivă, Codul navigaţiei maritime comerciale a R.M. îi interzice cărăuşului orice transportare de mărfuri în cazul în care nava maritimă nu corespunde cerinţelor legii.

Metoda onerativă cuprinde norme juridice care obligă cărăuşii, pasagerii şi expeditorii de mărfuri să îndeplinească anumite acţiuni sau să respecte anumite reguli din transport. Metoda onerativă este frecventă în codurile transportului auto, feroviar şi navigaţiei maritime comerciale. Astfel, în temeiul art.21 din Codul transportului auto călătorul este obligat: a) să achite  la timp şi în întregime costul călătoriei, să păstreze biletul  până  la punctul său de destinaţie şi să-l prezinte la cererea reprezentanţilor organelor de control; b) să respecte ordinea de  urcare în şi de coborâre din  autobuz (microbuz); c) aflându-se în autobuz (microbuz), să respecte cerinţele Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje.

Într-o altă normă se menţionează expres că tarifele pentru transporturile de călători şi bagaje în traficul urban se aprobă de autorităţile administraţiei publice locale, iar în traficul suburban, interurban şi internaţional - de organul de specialitate al autorităţii publice centrale (art.36 alin.(2) Codul transportului auto).

Călătorii sunt obligaţi să respecte ordinea publică, regulile de comportament în vagoane, în încăperile din gară şi să nu producă daune bunurilor transportului feroviar (art.15 Codul transportului feroviar), norme care de altfel sunt prevăzute şi în alte legi şi regulamente din transportul feroviar, auto, maritim şi aerian.

Norme cu caracter onerativ se conţin şi în Codul navigaţiei maritime comerciale a R.M. Un prim exemplu este art.27 conform căruia permisul de navigaţie se acordă doar după ce se stabileşte că nava satisface exigenţele de siguranţă a navigaţiei maritime, de ocrotire a vieţii omeneşti pe mare şi de protecţie a mediului înconjurător. La art.64 alin.(1) se dispune că în caz de coliziune cu altă navă maritimă, comandantul fiecăreia dintre navele intrate în coliziune are obligaţia ca, fără un pericol serios pentru pasageri, echipaj şi navă, să acorde toată asistenţa posibilă celeilalte nave, pasagerilor şi echipajului ei. De asemenea, dacă o persoană la bord are nevoie de asistenţă medicală urgentă care nu i se poate acorda în larg, comandantul are obligaţia de a face escală în portul cel mai apropiat (art.25).

La apariţia metodei onerative de reglementare în dreptul transporturilor are importanţă faptul că transporturile sunt administrate de stat prin intermediul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor, Autorităţii Aeronautice Civile a R.M. şi organelor administraţiei publice locale. De asemenea, în capitalul social al celor mai importante organizaţii de transport de pe piaţa Republicii Moldova anume statul este cel care deţine cota parte majoritară, cum este Î.S. „Calea Ferată a Moldovei", Î.S.C.A. „Air Moldova", „Portul Internaţional Giurgiuleşti" etc. Metoda onerativă este determinată şi de sistemul tarifar prin care statul stabileşte costuri unice a biletelor de călătorie pentru fiecare tip de transport.

Metoda coercitivă se aplică în scop de sancţionare. În Codul transportului feroviar avem situaţia cînd expeditorul de mărfuri care s-a făcut vinovat de reţinerea vagoanelor sau containerelor în staţia de cale ferată peste termenele stabilite poartă răspunderea patrimonială în mărimea prevăzută la art.135 şi 137. La fel, pentru neexecutarea comenzii de transport al mărfurilor, calea ferată şi expeditorul de mărfuri se sancţionează cu amendă în mărimile stabilite la art.125 a aceluiaşi cod.

În Codul transportului auto găsim că dacă în bagajele prezentate la  transport se vor descoperi obiecte,  a căror transportare în calitate de bagaje  este  interzisă, proprietarul bagajelor va fi sancţionat cu o amendă în mărimea stabilită de legislaţie (art.46). Norma dată este valabilă şi în transportul feroviar, maritim şi aerian.

Metoda recompensei constă în acordarea unei indemnizaţii băneşti sau unei aprecieri de ordin moral. În temeiul Codului navigaţiei maritime comerciale, pentru terminarea încărcării navei maritime înainte de expirarea timpului convenit în contractul de navlosire (de charter), poate fi stabilită navlositorului, prin acord între părţi, o indemnizaţie denumită despatch. În lipsa unui acord între părţi, despatch-ul va fi egal cu jumătate din taxa de staţionare a navei (art.154 alin.(4)).

7. Izvoarele dreptului transporturilor

Consideraţii introductive. Sistemul izvoarelor dreptului transporturilor reprezintă totalitatea actelor normative ce reglementează activitatea din transport şi care sunt aranjate în dependenţa de forţa lor juridică.

Principalele izvoare ale dreptului transporturilor din Republica Moldova sunt codurile pentru fiecare tip de transport în parte, legile speciale, precum şi regulamentele, hotărârile, dispoziţiile şi instrucţiunile emise de Guvern, de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor, organele administraţiei publice locale şi de organele de conducere ale fiecărei organizaţii de transport în parte. Prezintă interes faptul că în perioada sovietică aproape toate actele normative din transport erau alcătuite după modelul legilor unionale valabile pe întreg teritoriul U.R.S.S. şi chiar dacă ţara noastră avea careva legi proprii, ele erau aproape similare cu legile elaborate la Moscova. Foarte mult timp transportul din legislaţia naţională a fost reglementat prin normele Codului civil al R.S.S. Moldoveneşti din 1964 (Capitolul 31 „Transportul" art.383-397; Capitolul 32 „Expediţia" art.398-401)[30], care a fost abrogat tocmai în anul 2002, odată cu adoptarea noului Cod civil al R.M.

O problemă era că prevederile vechiului cod erau consacrate în mare parte transportului auto, fără a putea fi aplicate pe deplin şi altor categorii de transporturi. Mai mult ca atât, începînd cu anul 1991, ritmurile dezvoltării economiei de piaţă şi a libertăţii contractuale a demonstrat că aceste norme deveniseră insuficiente şi chiar nepotrivite. Se crease o situaţie dificilă când Republica Moldova deşi devenise stat independent şi suveran, nu dispunea de o legislaţie adecvată cu privire la transport. O perioadă de timp a continuat a fi aplicată legislaţia fostei U.R.S.S. în măsura în care aceasta nu era în contradicţie cu principiile suverane ale statului. Spre exemplu, Codul aerian al U.R.S.S. din 1983 a avut aplicare până în anul 1997 cînd a fost adoptată Legea aviaţiei civile a Republicii Moldova şi până în prezent încă nu cunoaşte o abrogare expresă. 

7.1. Izvoare de drept intern - legi şi alte acte normative

La etapa actuală activitatea de transport în Republica Moldova este reglementată de coduri, legi speciale şi alte acte normative subordonate legii. Normele caracter de comercialitate în legislaţia naţională sunt prevăzute de Codul civil al R.M., de aceea spunem că reglementările de ordin general pentru raporturile de transport cu caracter de comercialitate sunt cuprinse în Codul civil al R.M., iar reglementările de ordin special - în legislaţia fiecărui tip de transport luat în parte, şi anume:

- în transportul auto:

a) Codul transportului auto al R.M.[31]; b) Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.854 din 2006[32]; c) Regulamentul transporturilor auto de mărfuri din 09 decembrie 1999[33];

- în transportul feroviar:

a) Codul transportului feroviar al R.M.[34]; b)Regulamentul privind prestările de servicii în traficul feroviar de călători, bagaje, mărfuri şi mesagerii în interes propriu, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.238 din 2005[35];

- în transportul maritim:

Codul navigaţiei maritime comerciale al R.M.[36];

- în transportul aerian relaţiile comerciale sunt reglementate în întregime de Convenţia de la Montrealpentru unificarea unor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28.05.1999[37], la care statul nostru a aderat la 05 decembrie 2008[38].

Deşi pentru fiecare categorie de transporturi pot fi enumerate şi alte acte normative, ele interesează mai puţin domeniul de studiu al disciplinei noastre din motiv că cuprind în întregime norme de drept public, în timp ce dreptul transporturilor are ca obiect de studiu acele raporturi juridice care sunt bazate pe activitatea de întreprinzător şi reies dintr-un contract de transport valabil încheiat.

Cu părere de rău până în prezent nu există un Cod aerian şi un Cod al transportului naval al Republicii Moldova. În privinţa elaborării Codului aerian al R.M. se duc anumite discuţii, totuşi careva acţiuni concrete de elaborare a lui nu au început[39]. În schimb proiectul Codului transportului naval al R.M. a fost alcătuit deja, a trecut cu bine şi procedura de expertizare, dar cauzele tergiversării examinării lui în Parlamentul R.M. nu sunt cunoscute. 

7.2. Izvoare de drept internaţional - convenţii, acorduri, protocoale, uzanţele maritime şi portuare

Legislaţia internaţională la care Republica Moldova este parte are forţă juridică superioară celei naţionale. Conform art.2 alin.(2) din Legea cu privire la transporturi, dacă acordurile  internaţionale  la care Republica Moldova  este parte  prevăd  alte norme decât cele cuprinse în  legislaţia  naţională cu  privire  la  transporturi, se  aplică  normele  acordurilor internaţionale.

Aşadar, izvoarele dreptului naţional trebuie aduse în concordanţă cu convenţiile la care statul nostru a aderat. Dacă în legile interne se constată contraziceri sau greşeli, atunci legile se interpretează potrivit convenţiei. De regulă prevederile convenţiilor au incidenţă numai asupra transporturilor care se efectuează din trafic internaţional, pe când în cazul celor în trafic naţional se aplică legile interne.

Izvoarele de drept internaţional nu pot acoperi toate raporturile de transport, de aceea apare întrebarea: dacă nu există convenţie într-un anumit domeniu, cum procedăm? Răspunsul este redat la art.5 alin.(2) din Codul transportului auto, că în cazul în care nu există tratat sau acord, transporturile auto internaţionale se efectuează în conformitate cu cerinţele în vigoare ale statului pe al cărui teritoriu agentul transportator realizează transportul de călători, bagaje sau mărfuri.

Ţinînd cont că dreptul transporturilor are ca obiect doar acele raporturi care apar din contractul de transport, izvoarele internaţionale ale dreptului transporturilor sunt:

         - în transportul auto: a) Convenţia cu privire la contractul de transport internaţional auto de pasageri şi bagaje (CVR), semnată la Geneva la 1 martie 1973[40]; b) Convenţia  cu privire la transportul rutier internaţional de pasageri şi bagaje, semnată la Bişkek la 9 octombrie 1997[41];

- în transportul feroviar: a) Acordul privind transportul internaţional feroviar de mărfuri (SMGS) (în redacţie nouă, cu modificări şi completări până la 1 iulie 2008), întocmit la Moscova, în vigoare de la 1 noiembrie 1951; b) Acordul privind transportul internaţional de călători (SMPS) (cu modificări şi completări până la 1 mai 2007), întocmit la Moscova, în vigore de la 1 noiembrie 1951[42];

         - în transportul maritim ca sursă principală serveşte Codul navigaţiei maritime comerciale în care sunt incluse şi dispoziţii privitoare la raporturile comerciale internaţionale. 

Republica Moldova are încheiate numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale. Acordurile bilaterale vizează colaborarea reciprocă cu un anumit stat stabilindu-se şi unele facilităţi în cadrul relaţiilor comerciale cu acel stat, iar în acest sens Republica Moldova are deja încheiate peste 100 de acorduri pentru toate categoriile de transport. Acordurile multilaterale contribuie la accesul pe piaţa internaţională şi la dezvoltarea  relaţiilor economice, a comerţului şi transportului între statele semnatare. Unul dintre cele mai importante acorduri multilaterale încheiate de statul nostru este Acordul privind dezvoltarea coridorului de transport internaţional Europa-Caucaz-Asia[43] prin care ţările au stabilit între ele un regim mai favorabil cu referire la transportul de mărfuri şi controlul lor la frontieră, sprijinul transportului comercial aerian, maritim, auto şi feroviar, reducerea staţionărilor neproductive ş.a.

Uzanţele. În sfera transportului uzanţele îşi au aplicarea doar cu referire la transportul maritim comercial. Definirea uzanţei în sens larg este realizată de Codul civil al R.M. Conform art.4, uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

Uzanţele mai sunt numite şi obiceiuri juridice. Ele apar fără implicarea organelor puterii de stat, însă ulterior sunt recunoscute de stat[44]. Administraţia portului maritim cunoaşte uzanţele care se aplică în regiunea respectivă. Cel mai frecvent obiceiurile juridice se întrebuinţează cu participarea navelor maritime străine. În aceste cazuri se ţine cont nu doar de regulamente şi contracte, ci şi de obiceiurile general recunoscute în porturi.

Uzanţele se aplică când nici în lege şi nici în contract nu sunt reglementate raporturile juridice dintre părţi, precum şi în cazul trimiterilor exprese în contractul de charter sau în conosament la obiceiurile portului[45].

Însă nu orice obicei devine şi obicei juridic. În acelaşi timp obiceiul juridic nu trebuie confundat cu obiceiurile simple precum că timp îndelungat, în condiţii similare, se proceda anume în aşa fel. Simplele obiceiuri (tradiţiile) reprezintă numai faza premergătoare. Pentru a fi numite uzanţe, ele urmează a fi recunoscute de stat, fapt ce le oferă calitatea de obiceiuri juridice (uzanţe). Spre exemplu, întâmpinarea de către o navă cu saluturi şi claxonări a unei alte nave maritime care se apropie este un obicei fără importanţă sub aspect juridic.

Există deosebire între cerinţele unei uzanţe prevăzută la art.4 a Codului civil al R.M şi cerinţele uzanţelor din transportul maritim. Astfel că în transportul maritim nu este suficient că „anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelungat şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii"[46], ci este necesar ca ele să fie sistematizate prin codificarea lor de organul administraţiei de stat competent. În acest context, conform Codului navigaţiei maritime comerciale, printre funcţiile directorului de port maritim se numără şi editarea culegerii uzanţelor portuare (art.82).

Uzanţa suplineşte dispoziţiile legii în locurile prevăzute expres de lege. Conform art.11 din Codul navigaţiei maritime comerciale, includerea în contracte a uzanţelor navigaţiei maritime comerciale se admite în cazul în care părţile sînt în drept să deroge de la dispoziţiile prezentului cod. În calitate de exemplu aducem toate prevederile din Codul navigaţiei maritime comerciale care confirmă că uzanţele în raporturile comerciale din transportul maritim îşi au aplicarea numai cazurile stabilite de cod, şi anume:

Art.152: „ (...) nici o marfă nu va fi stivuită pe punte fără consimţământul scris al expeditorului, cu excepţia celor permise de a fi transportate pe punte în conformitate cu reglementările în vigoare şi cu uzanţele de cutumă".

Art.153: „În cazul transportului maritim în bază de charter, transportatorul trebuie să notifice în scris navlositorului sau expeditorului că nava este gata de încărcare sau va fi gata într-un anumit timp. Data şi ora la care se face notificarea se stabilesc prin acordul părţilor, iar în lipsa unui astfel de acord, prin uzanţele portului de încărcare".

Art.154: „Staliile, care înseamnă timpul acordat navlositorului de către transportator pentru încărcarea navei, se stabilesc prin acordul părţilor, iar în lipsa unui astfel de acord, prin uzanţele portului de încărcare".

Art.155 alin.(3): „În lipsa unui acord între părţi, contrastaliile şi indemnitatea de întîrziere se stabilesc în funcţie de uzanţele portului de încărcare".

Art.300 pct.(a): „Vor fi recunoscute ca avarie particulară pierderea mărfurilor transportate la bord cu încălcarea regulilor şi uzanţelor navigaţiei maritime comerciale".

Aşadar, în dreptul transporturilor uzanţele reprezintă izvor de drept, ele îşi au aplicare doar în transportul maritim, apar de pe urma obiceiurilor locale, dar care ulterior sunt recunoscute de administraţia maritimă a Republicii Moldova care realizează sistematizarea şi codificarea lor, le editează pentru informarea publică, conferindu-le în aşa mod şi forţă juridică. Ele există pe motiv că statul însuşi le recunoaşte ca izvor al dreptului.

Generalizând cele expuse, ajungem la următoarele concluzii:

- la etapa de faţă Dreptul transporturilor în Republica Moldova este încă în faza de formare. După cum e şi firesc pentru orice început, cele dintâi încercări au fost realizate prin instituirea disciplinei opţionale în curriculumul universitar pentru studenţii anului III. Se necesită o deschidere mult mai amplă, cu atât mai mult că se conturează deja o doctrină în domeniu şi o practică judiciară bogată.

-  deşi în doctrina altor state pot fi întâlnite păreri pro şi contra existenţei Dreptului transporturilor ca ramură de drept aparte, în ce ne priveşte subliniem că faptul de a susţine cu fermitate în prezent că Dreptul transporturilor constituie ramură distinctă de drept, ar însemna discuţii contradictorii cu adepţii dreptului civil din motiv că o parte dintre doctrinarii civilişti autohtoni privesc încă foarte rigid delimitarea ramurilor din cadrul sistemului de drept privat, focalizând totul în ramura dreptului civil, iar celelelate direcţii de cercetare considerându-le ca instituţii juridice, ceea ce nu este corect. Nimeni nu mai contestă în prezent importanţa şi valoarea ştiinţifico-practică a Dreptului transporturilor, de aceea perspectiva separării ei de Dreptul civil devine tot mai evidentă.

-  a susţine că Dreptul transporturilor este doar o disciplină de studiu este prea puţin. Se impune crearea unui curs special la ciclul II de Masterat. Mai mult ca atât, sunt necesare teze de doctor şi doctor habilitat prin care s-ar oferi o bază ştiinţifică şi o iniţiere în problematica Dreptului transporturilor. Spre regret, au rămas necercetate problemele contractului de transport auto şi ale contractului de transport feroviar în Republica Moldova, în timp ce în alte state există zeci de publicaţii ştiinţifice la aceste teme. Pentru consolidarea Dreptului transporturilor ca ramură de drept mai este necesară şi o conlucrare cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor în vederea susţinerii financiare a unor monografii şi suporturi de curs. În acelaşi timp un aport considerabil poate aduce Curtea Supremă de Justiţie a R.M., prin generalizarea practicii judiciare din domeniul dat.

 

 

 

 

 

* Lector universitar, doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova (Chişinău).

mihalacheiurie@mail.ru

[1] Егиазаров В.А. Транспортное право. Издательство Юридический Дом „Юстицинформ", Москва, 2002, p.6.

[2] Спирин И.В. Транспортное право. Учебное пособие. Издательство „Транспорт". Москва, 2001, p.18-19.

[3] Călin A. Dreptul transporturilor. Partea generală. Editura „PAX AURA MUNDI", Galaţi, 1997, p.12.

[4] Căpăţînă O., Stancu Gh. Dreptul transporturilor. Partea generală. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.10.

[5] Filip Gh., Badea C., Manoliu M., Paramon G. Dreptul transporturilor. Editura Junimea, Iaşi, 2002, p.13.

 

[6] Călin A., op.cit., p.12.

[7] Витрянский В.В. Договор перевозки. Издательство СТАТУТ, Москва, 2001, p.278.   

[8] Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Editura Cartier, Chişinău, 2004, p.321-322.

[9] Stanciu C. Dreptul transporturilor. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.59.

 

[10] Шварц Х.И. О системе транспортного права и его источников, publicat în Ученые записки Кишиневского университета, nr.67, 1964, p.34.

[11] Piperea Gh. Dreptul transporturilor. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2003, p.3.

[12] Вопросы воздушного транспорта: Сборник. Часть 2. Москва, 1930, p.211.

[13] Жудро А.К. Правовое регулирование эксплуатации советского морского транспорта. Автореф. канд. дисс. Москва, 1953, p.29. 

[14] Кроткова Н.Н. Теоретические проблемы формирования транспортного права (Всероссийская научно-практическая конференция), publicat în Государство и право (Federaţia Rusă), 2004, nr.9, p.113-114.

[15] Троегубов В.И. Транспортное право. Издательство „Транспорт". Москва, 1975, p.9.

 

[16] Тарасов М.А. Транспортное право. Издательство Ростовского Университета, Ростов-на-Дону, 1968, p.7-8.

[17] Тарасов М.А. Договор перевозки. Издательство Ростовского Университета, Ростов-на-Дону, 1965, p.20-21.

[18] Stanciu C., op.cit., p.2.

[19] Егиазаров В.А., op.cit., p.5.

[20] Piperea Gh., op.cit., p.3.

[21] Stanciu C., op.cit., p.3.

[22] Filip Gh., Badea C., Manoliu M., Paramon G., op.cit., p.6.

[23] Спирин И.В., op.cit, p.18-19.

[24] Legea R.M. nr.592 din 26.09.1995 privind transportul prin conducte magistrale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.8.

[25] Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a II-a. Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală", Chişinău, 2005, p.42.

[26] Стрельникова И.А. К вопросу о методе транспортного права, publicat în Современное право (Federaţia Rusă), nr.5, 2008, p.60.

[27] Стрельникова И.А., op.cit., p.60-61.

[28] Mihalache I. Evoluţia izvoarelor juridice de reglementare a răspunderii civile în transportul aerian al Republicii Moldova, publicat în Revista Naţională de Drept, 2009, nr.6, p.23-29.

[29] Baieş S., Roşca N., op.cit., p.46-47.

[30] Сodul civil al R.S.S.M., aprobat de Sovietul Suprem al R.S.S.M. la 26 decembrie 1964, publicat în Veştile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti nr.36 din 1964. În prezent este abrogat.

[31] Codul transportului auto al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.116-XIV din 29.07.98, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.90-91 din 01.10.1998.

[32] Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.854 din 28.07.06, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.124-125 din 08.08.2006.

[33] Regulamentul transporturilor auto de mărfuri din 09 decembrie 1999, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.42-44/141 din 20.04.2000.

[34] Codul transportului feroviar al R.M., adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.309-XV din 17.07.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.226 din 14.11.2003.

[35] Regulamentul privind prestările de servicii în traficul feroviar de călători, bagaje, mărfuri şi mesagerii în interes propriu, anexa nr.2 la Hotărârea Guvernului nr.238 din 25 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.39.

[36] Codul navigaţiei maritime comerciale al R.M., adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.599-XIV din 30.09.1999, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/2 din 11.01.2001.

[37] Convenţia de la Montreal din 1999 pentru unificarea unor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, adoptată la Montreal la 28.05.1999, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L194, 2001, p.39-49.

[38] Republica Moldova a aderat prin Legea nr.254-XVI din 05.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232 din 23.12.2008.

[39] Mihalache I., op.cit., p.49.

[40] Convenţia cu privire la contractul de transport internaţional auto de pasageri şi bagaje (CVR), semnată la Geneva la 1 martie 1973, Republica Moldova a aderat prin Legea nr.308 din 26.10.2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.174-177 din 10.11.2006.

[41] Convenţia  cu privire la transportul rutier internaţional de pasageri şi bagaje, semnată la Bişkek la 9 octombrie 1997, statul nostru a aderat prin Legea nr.192 din 08.05.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.97 din 31.05.2003.

[42] Hotărârea Guvernului R.M. nr.439 din 16.07.2009 pentru aprobarea Acordului privind transportul internaţional feroviar de mărfuri, întocmit la Moscova, în vigoare de la 1 iulie 2008, şi a Acordului privind transportul internaţional de călători, întocmit la Moscova, în vigoare de la 1 mai 2007, în redacţia nouă, ale Organizaţiei de Colaborare a Căilor Ferate, publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.115-117 din 24.07.2009.

[43] Acord-cadrul multilateral nr.EUCAS din 08.09.98 privind dezvoltarea coridorului de transport internaţional Europa-Caucaz-Asia, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.000.

[44] Самойлович П.Д. Правовое оформление морских перевозок грузов. Издательство Водтрансиздат, Москва, 1954, p.142-160.

[45] Тарасов М.А. Транспортное право. Издательство Ростовского Университета, Ростов-на-Дону, 1968, p.25.

[46] Eşanu N. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală", 2006, p.30-31.

 

« Back