Numărul 2 / 2010

 

STUDII

 

DE LA IGNORARE LA INTERPRETARE DINAMICĂ - REFLECŢII ASUPRA ROLULUI PRACTICII JUDECĂTOREŞTI ÎN LEGĂTURĂ CU INSTITUŢIA „CETĂŢEANULUI EUROPEAN"

 

Dr. Erzsébet Sándor-Szalay*

 

 

Résumé: De l'ignorance à l'interprétation dynamique - réflexions sur le rôle de la jurisprudence en ce qui concerne l'institution du „citoyen européen".La présente contribution envisage, dans son premier part, les fondements du respect des normes communautaires par les Etats Membres de l′Union Européenne. À l′origine, la Communauté Européenne a été un organisme international gouvernemental et, assez souvent en droit international, son normativité et la souveraineté des Etats forment les termes d′une antithèse.

La situation est différente dans le cas de l′Union Européenne, le respect et l′utilité du droit communautaire étant similaire au respect et à l′utilité du droit national des Etats Membres. Ce phénomène pet être expliqué à l′aide de plusieurs considérants: l′existence d′un système rationnel des institutions communautaires apte à assurer le respect des normes communautaires à un coût modéré ; un haut degré de la réglementation communautaire et d′acceptation juridique et sociale des règles communautaires; la légitimité, car les destinataires des règles communautaires participent dans le processus d′adoption et d′application de celles-ci etc. Par conséquent, le droit communautaire constitue un droit objectif, respecté par les Etats Membres sans réticences d′ordre politique, d′opportunité ou d′autre nature. Selon l′auteur, le haut degré de respect et d′utilité du droit communautaire est le résultat du système juridictionnel dualiste de l′Union Européenne: la Cour Européenne de Justice et le Tribunal de Première Instance d ′une part et les tribunaux nationaux  d′autre part. Les tribunaux nationaux représentent les institutions décentralisées de l′application du droit communautaire et au centre de cette activité se trouvent les institutions communautaires.

Dans la deuxième partie de l′article, l′auteur se penche sur l idéal et puis sur l′institution de la citoyenneté européenne, liée au besoin urgent de la Communauté Européenne d′envisager une „raison d'être" apte à offrir une perspective supérieure au simple raisonnement économique.

Consacré par le Traité de Maastricht, la nouvelle institution - la citoyenneté européenne - vise des éléments tels le droit à la libre circulation et résidence, la participation aux élections et le droit d′être élu dans les autorités de l′administration publique locale et au Parlement Européen, le droit à la pétition et le droit à la protection diplomatique et consulaire. La Commission Européenne, par exemple, apprécie que la prohibition de la discrimination sur le critère de la citoyenneté fait partie des droits contenus dans le concept juridique de citoyenneté européenne.

La Cour de Justice Européenne, à son tour, est passé de l′ignorance à l′interprétation dynamique de l′institution de la citoyenneté européenne. La citoyenneté de l′Union Européenne a rapidement évoluée, par le biais de l′interprétation extensive de la Cour de Justice Européenne, du statut d′un facteur principalement psychologique, ayant un rôle secondaire, au statut d′une institution fondamentale du droit communautaire. De ce point de vue, elle joue un rôle considérable sur d′autres institutions juridiques, telles les libertés économiques fondamentales reconnues par le droit communautaire et le principe de l′ interdiction de la discrimination fondée sur le critère de la citoyenneté.

La conception, la perspective sur la citoyenneté européenne fait partie de la controverse au sein de l′Union Européenne sur la corrélation entre l′identité et la légitimité normative; de ce point de vue, selon l′auteur, la Cour de Justice Européenne envisage une interprétation extensive, fondée sur des règles communautaires lacunaires, des droits corrélatifs à la citoyenneté européenne, avec des possibilités restreintes des Etats Membres de s′échapper et seulement dans les limites de la proportionnalité. L′analyse de la jurisprudence de la Cour de Justice Européenne conduit l′auteur a conclure que celle-ci est progressivement arrivée de l′état d′ignorance de l′institution de la citoyenneté européenne à une interprétation dynamique et extensive de cette institution.

Mots clés: Union Européenne, citoyenneté européenne, liberté de mouvement, non-discrimination, utilité du droit communautaire, légitimité du droit communautaire, Cour de Justice Européenne

Cuvinte cheie : Uniunea Europeană, cetăţenie europeană, libertate de mişcare, nediscriminare, utilitatea dreptului comunitar, legitimitatea dreptului comunitar, Curtea de Justiţie Europeană

 

 

I.       Consideraţii introductive

Am avut parte de norocul deosebit - în timpul carierei mele profesionale de până acum - de a putea lucra alături de doi jurişti renumiţi în domeniul dreptului internaţional: Hercegh Géza şi Bruhács János. Am avut astfel prilejul să observ profunda lor preocupare în domeniul dreptului internaţional şi să învăţ din cercetările lor publicate, respectiv din concluziile la care au ajuns. Sunt recunoscătoare pentru atenţia şi sprijinul lor acordat preocupărilor mele în domeniul dreptului internaţional şi, mai târziu, în domeniile dreptului comunitar şi al Uniunii Europene.

Prin prezentul studiu aş dori să-mi exprim stima, respectul şi gratitudinea mea faţă de  Bruhács János pentru cei douăzeci şi cinci de ani plini de muncă petrecuţi împreună.

 

II.      Despre ordinea de drept a Uniunii Europene în general: „cetăţeanul european" la intersecţia a trei sisteme judiciare

Uniunea Europeană este similar unui edificiu juridic, perceptibil ca o reţea de regiuni juridice, sisteme legale şi spaţii juridice speciale distincte. Istoria divergentă a realizării elementelor structurale menţionate, a regiunilor juridice şi sistemelor legale diferite este explicaţia faptului că dreptul comunitar, atât tratatele fondatoare cât şi - pe baza competenţei conferite de ele instituţiilor comunitare - normele secundare ale dreptului comunitar adoptate, pot aspira la un rol catalitic. Acest rol catalitic este ceea ce face necesară instituirea unei jurisdicţii la nivel european.

În realitate, Comunitatea Europeană a fost la originile sale o organizaţie internaţională guvernamentală, sistemul său de drept fiind bazat pe formulări de natură general-normativă, lucru obişnuit în domeniul dreptului internaţional. Dreptul internaţional, însă, conferă un set de drepturi subiective, chiar dacă nu are o putere obligatorie comparabilă cu cea a sistemelor naţionale de drept. Normele dreptului internaţional şi hotărârile instanţelor internaţionale sunt deseori puse în aplicare sau executare de statele suverane pe liniile unei logici politice care îşi are sorgintea în interesul naţional. Suveranitatea, pe de o parte şi normativitatea dreptului internaţional, pe de altă parte, sunt deseori tratate ca termenii unei antiteze: pentru state, comportamentul de conformare cu dreptul internaţional are loc de obicei în funcţie de considerente politice. Trecând mai departe, deoarece mecanismul obişnuit de drept intern pentru valorificarea drepturilor subiective, inclusiv prin constrângere, nu este disponibil în cazul nerespectării dreptului internaţional, de multe ori sancţionarea părţii în culpă nu mai are loc, chiar şi nerespectarea normelor de curtoazie internaţională rămânând adesea fără consecinţe. În privinţa aplicării dreptului internaţional putem observa o stare schizofrenică: pe de o parte este o nevoie accentuată de constituire şi funcţionare a unor foruri jurisdicţionale internaţionale, semnalând că cel puţin teoretic, în domeniul relaţiilor internaţionale ar fi din ce în ce mai necesară rezolvarea pe cale jurisdicţională a diferendelor şi încălcărilor de norme. Pe de altă parte însă, statele încă nu îşi subordonează comportamentul lor suveran normelor dreptului internaţional, respectiv hotărârilor instanţelor internaţionale prin care aceste norme se concretizează. Utilitatea dreptului internaţional eşuează astfel să atingă nivelul aşteptărilor generale[1].

Situaţia este însă diferită în sistemul juridic al Uniunii Europene. Formularea normativă a dreptului comunitar - în pofida originilor de drept internaţional ale Comunităţii - este mai de grabă similară celei obişnuite în dreptul naţional. Utilitatea dreptului comunitar este şi ea aproape identică cu cea a dreptului naţional. Nu este vorba numai de faptul că statele membre implementează directivele în medie în raport de 96-97% până la termenul stabilit, dar şi - printre altele - de faptul că hotărârile Curţii Europene de Justiţie sunt executate aproape întotdeauna şi întocmai[2]. În legătură cu punerea în practică a deciziilor Curţii Europene de Justiţie - ca semn de diferenţă faţă de hotărârile jurisdicţiilor internaţionale obişnuite - de regulă, în loc să invoce unele considerente de ordin politic pentru justificarea neexecutării, statele pur şi simplu se conformează hotărârilor.

Este o diferenţă demnă a fi observată! Întrebarea este: prin ce se poate explica această capacitate a Comunităţii de creare a unei stări similare stării lucrurilor dintr-un stat de drept? Comportamentul de conformare cu normele dreptului comunitar este aproape identic cu cel în cazul dreptului naţional. Acest fapt nu se poate pune pe seama unui mecanism de constrângere similar cu cel care stă la dispoziţia statelor, pentru că - exprimat simplist - în cadrul Uniunii Europene nu există o poliţie care să poată constrânge statele membre reticente la un comportament de conformare cu normele comunitare sau măcar la respectarea sistemului de valori al Comunităţii şi al Uniunii. Puterea de constrângere - în continuare - rezidă la statele membre. Hotărârile Curţii Europene de Justiţie (CEJ) au aceleaşi natură ca şi hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Însă, cât timp Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga rezolvă cel mult câteva zeci de cauze pe an, Curtea Europeană de Justiţie pronunţă hotărâri în cel puţin 600 de cauze anual. În semn de diferenţă faţă de Curtea de la Haga, statele membre se adresează Curţii Europene considerând-o o „veritabilă instanţă". De unde această diferenţă?

Utilitatea pe scară largă a dreptului comunitar în sânul sistemelor naţionale de drept, inclusiv în cadrul sistemului de drept din Ungaria, s-ar putea explica prin mai multe circumstanţe:

• 1. Existenţa unui sistem raţional al instituţiilor comunitare, care poate verifica relativ uşor comportamentul de conformare cu normele comunitare şi poate sancţiona nerespectarea eventuală a acestora la un cost relativ redus.
• 2. Un grad înalt al reglementării comunitare, organizată pe un substrat de foruri jurisdicţionale similare instanţelor şi gradul înalt de acceptare a normelor comunitare în mediul juridic şi social comunitar. Acceptarea juridică rezultă din supremaţia şi efectul direct al dreptului comunitar, iar acceptarea civică şi socială din aplicabilitatea directă a normelor comunitare în favoarea persoanelor de drept privat.
• 3. Legitimitatea poate fi şi ea surprinsă ca explicaţie, deoarece destinatarii normelor comunitare participă şi ei în procesul comunitar de adoptare şi aplicare a acestora - chiar dacă nu într-o asemenea măsură precum în sistemul de drept intern.
• 4. Administraţia Comunităţii asigură ca toţi cei care sunt investiţi cu atribuţii comunitare să dispună - în limita necesarului - de capacitatea şi posibilităţile indispensabile exercitării acestora.

Din circumstanţele mai sus enumerate putem trage o concluzie surprinzătoare: dreptul comunitar constituie într-adevăr un drept obiectiv respectat de statele membre, inclusiv Ungaria, fără a se ţine cont de considerente de ordin politic, de oportunitate sau de altă natură. Mecanismele europene de jurisdicţie funcţionează în sistem dualist: Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) împreună cu instanţele judecătoreşti naţionale, inclusiv cele din Ungaria, asigură respectarea dreptului conform unei proceduri de lucru prestabilite. Respectarea normelor comunitare poate fi uşor verificată, iar nerespectarea acestora poate fi sancţionată la un cost modest deoarece diferendele născute din încălcarea normelor comunitare - parte a dreptului intern - pot fi deduse judecăţii şi de persoanele de drept privat în faţa instanţelor lor naţionale. Instanţele şi autorităţile statelor membre - în consecinţă şi cele din Ungaria - sunt unităţile descentralizate ale aplicării şi aducerii la îndeplinire a dreptului comunitar, iar centrele acestei activităţi sunt instituţiile comunitare. Din această categorie, rolul cel mai semnificativ revine Curţii Europene de Justiţie. Este convingerea noastră că înaltul grad de utilitate al dreptului comunitar se datorează în principal sistemului jurisdicţional dualist al Comunităţii - lucru care pentru un jurist expert în dreptul internaţional mai credul poate părea la prima vedere ca un fel de minune de proporţii mai mici.

Ni se pare totuşi că gradul înalt al respectării voluntare a dreptului comunitar, exprimat de statele membre, nu a fost încă satisfăcător argumentat. Ca oricare for de jurisdicţie internaţională Curtea Europeană de Justiţie are şi ea propriul său statut şi trebuie să se procedeze conform Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi conform dreptului secundar comunitar. Izvoarele de drept menţionate, deşi din toate privinţele de importanţă fundamentală, nu explică în mod îndestulător în sine gradul înalt de respectare a normelor comunitare. Practica este cea care, la urma urmei, relevă utilitatea şi calitatea acestor norme. În mod interesant, statele membre nu protestează, iar tendinţa de cooperare al instanţelor naţionale este şi ea suficientă; pe deasupra chiar şi persoanele de drept privat preferă să-şi valorifice drepturile lor subiective de sorginte comunitară  în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale, deci implicit şi în faţa celor din Ungaria. Interpretarea textelor normative din dreptul comunitar, numai ad literam sau chiar cea sistematică, nu furnizează un răspuns la această stare de fapt - fiind vorba despre o chestiune mult mai complexă.

Factorii determinanţi ai eficacităţii sistemului juridic şi jurisdicţional comunitar nu pot fi definiţi în mod exhaustiv cu deplină siguranţă. Formularea unor astfel de considerente poate fi doar încercată. Se pot lua astfel în considerare, cu titlu exemplificativ: coexistenţa în acelaşi spaţiu a mai multor culturi juridice naţionale, consolidarea necesară a autorităţii judecătoreşti, chestiunea echilibrului de putere între mecanismele decizionale comunitare cu mai multe nivele, comunicarea între instanţe, creşterea gradului de ocupare a instanţelor, modul de ocupare a locurilor vacante în magistratură, contextul politic sau schimbările intra-instituţionale. În Europa o coincidenţă norocoasă a unor asemenea factori sau a unor factori similari într-un context istoric dat a condus la conturarea unui sistem[3] extrem de eficient - deşi evident cu unele imperfecţiuni.

 

III.    „Cetăţeanul european" - instituţia cetăţeniei Uniunii

1.         Drept şi identitate

Naşterea idealului şi mai apoi a instituţiei cetăţeniei europene a fost consecinţa logică a particularităţilor - descrise mai sus în mod schematic - funcţionării şi expansiunii sistemului juridic european. Cetăţenia Uniunii luată în sens juridic este un fenomen simplu (această afirmaţie şi-ar fi găsit locul şi în urmă cu câţiva ani, deoarece norme de drept comunitar primar în acest domeniu există doar începând din 1992, de la adoptarea Tratatului de la Maastricht) şi care iniţial  nu a stârnit mare interes în cercurile de specialitate. Practica urmată de Curtea Europeană de Justiţie în ultima perioadă a deranjat însă calmul aparent din jurul acestei instituţii a dreptului comunitar, iar interpretările legate de cetăţenia Uniunii au căpătat un aspect de dinamism accentuat, într-o asemena măsură încât consecinţele şi efectele acestei interpretări - după părerea noastră - sunt pur şi simplu de neînchipuit.

Schimbarea dimensiunii juridice a cetăţeniei Uniunii, o schimbare la început subtilă, care mai apoi a luat o întorsătură spre drastic atât în legislaţia cât şi în jurisprudenţa pertinentă, stârneşte curiozitatea celor interesaţi în acest domeniu, în special dacă adăugăm faptul că avem de-a face cu un proces în plină dezvoltare, care se derulează în cadrul unei organizaţii internaţionale şi care se situează la intersecţia a trei sisteme de drept: dreptul internaţional, dreptul comunitar şi dreptul intern. Pe lângă dimensiunea sa politică, cetăţenia europeană este o tematică nemaiîntâlnit de complexă şi din punctul de vedere al politicii şi al teoriei generale a statului. În anii '70 şi '80 noţiunea „cetăţeniei" nu a preocupat în măsură exagerată reprezentanţii diferitelor curente teoretice. Dimensiunea emotivă a Comunităţilor Europene a fost un fenomen subdezvoltat şi subestimat până la începutul anilor '90. O posibilă explicaţie pentru criza dezvoltată în jurul ratificării Tratatului de la Maastricht este că această criză ar fi legată de lipsa sensului identităţii. Astfel a devenit manifest: comunitatea are urgentă nevoie să prezinte un „raison d'être"[4] care oferă o perspectivă superioară raţionamentului de a fi pur economic. Începând cu prima parte a anilor '90, printr-o întoarcere clară şi promptă, dogmatica judiciară şi politică s-a reîntors la categoria „cetăţeniei europene", un fenomen mai înainte ignorat, ca la o bază proprie şi necondiţionată a legitimităţii. Includerea prevederilor legate de cetăţenia Uniunii în TCE nu a fost deloc accidentală, aceste prevederi putând fi considerate imaginea în oglindă a dezbaterilor juridice doctrinare formulate în deceniile anterioare, cu toată măreţia şi imperfecţiunile acestora.

Din practica judecătorească dezvoltată în decursul ultimilor 15-16 ani în legătură cu unele aspecte ale cetăţeniei Uniunii, în special dreptul de liberă circulaţie şi şedere[5], se poate concluziona că, din punctul de vedere al prezentului şi al dezvoltării viitoare a Uniunii Europene, această instituţie a căpătat o semnificaţie definitorie.

În trecutul recent - se pare - Uniunea şi statele membre au ignorat discuţiile la nivel european privind întrebările generale constituţionale. Acum, mult mai pronunţat, în centrul atenţiei se află corelaţiile[6] pe de o parte între sensul de identitate al populaţiei, respectiv moştenirea europeană culturală, religioasă şi umanistă, iar pe de altă parte între legitimitatea normativă. Toate acestea au condus la punerea în valoare a instituţiei cetăţeniei Uniunii şi la încărcarea cu conţinut a acestui regim, la începuturi doar în mod simbolic. Reglementarea legală cu arie din ce în ce mai extinsă şi interpretarea judecătorească extensivă au atras sau pot atrage[7] transformarea acestei instituţii, în acelaşi timp în care se realizează şi necesitatea găsirii tradiţiilor culturale, a identităţii europene, formarea noţiunii de „cetăţean european" în sensul concret al cuvântului.

Într-un caz ideal, instituţia cetăţeniei Uniunii poate fi percepută ca o consecinţă necesară şi o concluzie logică a dezbaterilor doctrinare europene privind identitatea şi legitimitatea. Acest proces - în mod firesc - nu se desfăşoară în forma unei locomoţii lineare şi constante, iar acesta nu se întrevede numai din practica judecătorească la început timidă în materie, ci şi din şirul fenomenelor de natură politică[8] desfăşurate în culisele Uniunii. Instituirea regimului juridic al cetăţeniei s-a decis la începutul anilor '90 de către 12 state europene mai mult sau mai puţin obişnuite cu cooperarea, dar în 2009 această instituţie trebuie (ar trebui) înţeleasă, resimţită şi operată de 27 de state membre. Printre acestea sunt şi acele state Central-Est-Europene care încă mai trăiesc în farmecul edificării statelor naţionale şi care nu se pot imagina ca elemente constitutive ale unei diversităţi care constituie un tot unitar. Numai respectarea şi aplicarea normelor comunitare de către statele membre şi climatul psihologic astfel creat în rândul cetăţenilor Uniunii - altfel spus a cetăţenilor statelor membre - poate constitui un mediu propriu atingerii unui astfel de scop poate chiar prea măreţ.

Firesc, suntem conştienţi de faptul că este oarecum ireverenţioasă comentarea directă într-o comunicare ştiinţifică a unor evenimente de politică actuală, totuşi considerăm ca demnă de a fi menţionată tensionarea relaţiilor diplomatice între Republica Slovacia şi Ungaria în primăvara şi vara anului 2009 pe fondul concepţiilor diferite în materia protecţiei minorităţilor şi utilizării limbii lor materne. Această stare conflictuală compusă din multiple elemente este o nouă dovadă regretabilă a efectului univoc determinant ex ante şi ex post al politicii interne şi externe asupra dreptului. Chiar şi atunci când Uniunea care include cele două state afirmă existenţa unor valori comune în forma literei scrise şi a cuvântului rostit, în practică, la nivelul legiferării şi aplicării legilor, statele membre nu doresc întotdeauna să înţeleagă principiile conexe cetăţeniei Uniunii (principiile nediscriminării şi al tratamentului egal). Sunt cu totul alte întrebări dacă şi dreptul cetăţeanului Uniunii la libera circulaţie şi şedere în spaţiul comunitar (art. 18 TCE), în anumite speţe completată cu libera circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire, a fost sau nu lezat de comportamentul analizat al statului membru şi evaluarea dată situaţiei de către Curtea Europeană de Justiţie[9].

2.         Substratul normativ

La Conferinţa de la Haga din 1969, şefii de stat şi de guvern ale celor 6 state fondatoare au formulat iniţiativa întitulată „Europa cetăţenilor"[10]. Câţiva ani mai târziu, la Conferinţa de la Paris din 1974, aceştia au considerat deja ca necesară conferirea unor drepturi speciale care ar fi depăşit statutul atunci actual al cetăţeanului comunitar[11] luat în sens strict. Au fost luate în considerare, printre altele, drepturi precum: dreptul de a participa la alegerile administraţiei publice locale, asigurarea dreptului de întrunire şi de asociere în statele membre ale Comunităţilor, sau chiar posibilitatea introducerii unui model de paşaport unitar. Grupul Adonnino, înfiinţat la mijlocul anilor '80, a depus nu mai puţin de două rapoarte pe masa Consiliului European, care printre altele stăruiau în sensul desfiinţării controalelor la frontiere, recunoaşterii reciproce a diplomelor, cooperării culturale mai intense, respectiv în sensul asigurării unor drepturi politice[12].

În anii '70 şi '80, în domeniul reglementării comunitare a statutului cetăţenilor statelor membre, se aflau în concurenţă două obiective principale: pe de o parte un obiectiv bazat pe considerente pur economice, şi pe de altă parte un obiectiv cu caracter social. Drepturile subiective comunitare conferite cetăţenilor statelor membre prin dreptul comunitar secundar s-au născut iniţial cu intenţia strictă ca mobilitatea individului, luată ca un fel de factor economic, să fie încurajată între statele membre. Mai târziu însă filosofia aflată în spatele acestor drepturi subiective s-a schimbat şi s-a dorit protejarea persoanei aflată într-un stat diferit de cel al cărui cetăţean era, indiferent de existenţa unui raport juridic la care aceasta să participe şi din care să obţină venituri, prin conferirea unor drepturi în principal sociale. La schimbarea semnalată, cu toate certitudinea, a contribuit şi tendinţa din ce în ce mai marcantă a combaterii „deficitului democratic"[13] invocată împotriva funcţionării sistemului instituţional comunitar, a legiferării şi a modului de elaborare a deciziilor.

Momentul de cotitură, cum bine se cunoaşte, a avut loc prin includerea în TCE a unor noi prevederi prin Tratatul de la Maastricht. Prin prevederile TCE de la art. 17 - 22 (articolele 8-8/E în vechea numerotare) instituţia cetăţeniei Uniunii a fost în final reglementată şi la nivelul dreptului comunitar primar de statele membre.

Elementele noii instituţii, care este în acelaşi timp şi complementară deoarece presupune cetăţenia unui stat membru (art. 17 TCE), sunt următoarele:

• - dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art. 18);
• - exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales, ca drept politic (art. 19), la alegerile autorităţilor administraţiei publice locale ale statelor membre şi la alegerile Parlamentului European;
• - consolidarea drepturilor de control şi de informare în raport cu instituţiile Uniunii în forma dreptului la petiţie (art. 21);
• - în fine, dreptul la protecţie diplomatică şi consulară care poate fi valorificat în statele care nu sunt membre ale Uniunii (art. 20).

În cadrul prezentului studiu nu dorim să întreprindem prezentarea amănunţită a fiecărui drept în mod individual, analiza lor detaliată regăsindu-se în multiple alte surse[14].

Prevederile din TCE de mai sus au fost recepţionate în cea mai mare parte a literaturii de specialitate cu critici sau cel puţin cu scepticism[15]. Enumerăm în următoarele rânduri unele din obiecţiile cele mai des formulate, fără pretenţia unei prezentări exhaustive. Dacă cetăţenia Uniunii ar fi avut în conţinutul său şi obligaţii, aceasta ar fi atras o mai puternică identificare al cetăţenilor cu problemele Uniunii respectiv ale Comunităţii, însă acestea lipsesc cu desăvârşire. Clauza de la art. 18 alin. (1) TCE care condiţionează exerciţiul dreptului de liberă circulaţie şi şedere de adoptarea ulterioară a unor izvoare de drept secundare generează o stare de incertitudine: „(...) sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale". S-a mai susţinut, drept critică generală la adresa regimului juridic aplicabil cetăţenilor unor state terţe aflaţi pe teritoriul Uniunii, că aceasta abia diferă de dreptul la liberă şedere a cetăţenilor Uniunii, în consecinţă, instituţia cetăţeniei Uniunii nu este deloc aptă să contribuie la sensul de identitate europeană a cetăţenilor statelor membre[16].

Nu dorim să insistăm în continuare asupra criticilor prin care, într-o sferă relativ largă, s-au exprimat rezerve faţă de conţinutul menţionat, în special prin sesizarea lacunelor acestuia. Ţinem totuşi să observăm că prevederile TCE relevante nu constituie singurul corp normativ al dreptului comunitar primar a cărui utilizare ar fi suficientă pentru interpretarea regimului juridic al cetăţeniei Uniunii. Comisia Europeană, de pildă, consideră că prohibirea discriminării pe baza cetăţeniei[17] face parte dintre drepturile care intră în conţinutul juridic al cetăţeniei Uniunii. Mai mult, în rapoartele care trebuiesc înaintate în mod obligatoriu la un interval de 3 în 3 ani de Comisia Europeană Parlamentului European referitor la cetăţenia Uniunii, Comisia include[18] şi analiza situaţiilor în legătură cu celelalte forme de discriminare enumerate la art. 13 TCE[19]. Baza textuală pentru coroborarea şi co-interpretarea prevederilor menţionate se regăseşte[20] în art. 17 alin. (2) TCE referitoare la cetăţenia Uniunii: „Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute (...)." Această referire creează în acelaşi timp şi legătura între cetăţenia Uniunii şi sistemul drepturilor fundamentale comunitare[21], chiar dacă în mod indirect, astfel cum vom descrie mai târziu la tratarea practicii Curţii Europene de Justiţie.

Capitolul V al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[22] - documentul cu o soartă juridică mult timp incertă - poartă titlul „Drepturile cetăţenilor" şi adaugă noi drepturi subiective celor prevăzute în TCE, modificând regimul juridic al cetăţeniei Uniunii prin introducerea dreptului la bună administrare şi a dreptului de acces la documente, respectiv prin interpretarea mai extensivă a întregii instituţii[23].

3.         De la ignorare la interpretare dinamică - etapele cronologice ale jurisprudenţei CEJ relevante în materie

Având în vedere fondul normativ sărac şi lacunar, i-a revenit Curţii Europene de Justiţie sarcina de a conferi conţinut prevederilor referitoare la cetăţenia Uniunii, precum şi a drepturilor conferite prin aceasta, ţinând în mod special seama de libertatea de circulaţie şi de şedere (art. 18 TCE). Cu accente acute a apărut necesitatea rezolvării chestiunii dacă dreptul de liberă circulaţie şi de şedere are sau nu în conţinutul său şi un drept la unele beneficii sociale.

CEJ a avansat destul de prudent, ajungând de la o stare de ignorare totală a instituţiei cetăţeniei Uniunii la interpretarea dinamică şi extensivă actuală. Deşi au trecut numai 16 ani de la consacrarea prin tratat a instituţiei cetăţeniei Uniunii, mutaţiile jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg pot fi deja organizate într-o cronologie aproximativă după cum urmează (vom menţiona nominal doar cauzele de bază):

• 1. Între 1993 şi 1997 - perioada respingerii complete a instituţiei ca bază legală de sine stătătoare[24];
• 2. În jurul anului 1998 - perioada căutării punctelor de reper juridice [25];
• 3. Între 1998 şi 2003 - perioada dezvoltării şi acceptării ca bază legală independentă/perioada desăvârşirii acestei concepţii[26];
• 4. Începând din 2003 - perioada interpretării legale dinamice[27].

Cetăţenia Uniunii s-a transfigurat în timp relativ scurt, prin efectul interpretării extensive a CEJ, din rolul secundar al unui factor eminamente psihologic într-o instituţie fundamentală a dreptului comunitar, care în mod deloc neglijabil va influenţa în mod durabil şi fondul altor arii şi instituţii ale dreptului, precum libertăţile fundamentale economice existente în cadrul dreptului comunitar şi principiul interdicţiei discriminării pe baza cetăţeniei.

„Prin faptul că se atribuie cetăţeniei Uniunii un caracter fundamental de către Curte..." - scrie avocatul general Geelhoed în concluziile scrise[28] prezentate în cauza Bidar - „...se afirmă în mod neechivoc că nu este vorba despre o noţiune pe dinăuntru goală sau simbolică, ci că cetăţenia Uniunii este o stare de drept fundamentală a fiecărui cetăţean al statelor membre, din care pot fi deduse drepturi şi privilegii pentru ei pe teritoriul statului membru al Uniunii unde s-ar găsi."

Se pot trage următoarele concluzii, după cum ies în evidenţă din practica judecătorească a Curţii Europene:

Drepturile stipulate în art. 18 TCE de liberă circulaţie şi de liberă şedere sunt drepturi fundamentale de care beneficiază fiecare cetăţean al statelor membre şi în cazul cărora restrângerea este permisă numai cu titlu extraordinar[29]. Deşi se acceptă că invocarea grevării peste măsură a bugetului de asigurări sociale de care dispune statul membru poate determina exonerarea acestuia, astfel că în consecinţă statul în cauză va putea să restricţioneze dreptul de şedere pe teritoriul său a cetăţenilor Uniunii proveniţi din alte state membre, măsura va fi supusă testului proporţionalităţii (necesitate şi conformitate cu scopul propus).

CEJ interpretează în mod similar dreptul de acces la beneficiile cu caracter social, pe care îl deduce din dreptul de liberă circulaţie şi de şedere. Curtea conferă statelor membre posibilitatea de a se exonera, condiţionând din nou această posibilitate de respectarea principiului proporţionalităţii[30].

Curtea Europeană nu a desfiinţat, dar în schimb a redus din ce în ce mai accentuat discrepanţa acumulată pe parcursul a mai multor decenii între libertăţile fundamentale economice şi libera circulaţie a persoanelor, cu sau fără scop economic. Este o evoluţie evidentă a concepţiilor: obiectivul iniţial al liberalizării forţei de muncă (respectiv al pieţei de muncă), luat ca factor de producţie, este transformat în esenţa lui în dreptul de liberă circulaţie şi şedere al cetăţenilor Uniunii. Diferenţele care mai persistă pot fi explicate printr-un considerent de ordin practic: s-au menţinut cu scopul descurajării[31] „turismului ajutoarelor sociale".

În fine, din instituţia cetăţeniei Uniunii se pot deduce[32] şi un set de „drepturi prin ricoşeu": cetăţenii statelor terţe pot ajunge în mod indirect în cercul beneficiarilor acesteia. Aceasta deoarece Curtea dispune interpretarea în sens larg al dreptului de liberă circulaţie şi de şedere, astfel, ca un exemplu clasic al argumentaţiei bazată pe principiul efectului util, se supune protecţiei conferite de dreptul primar comunitar mama cetăţeană a unui stat terţ în întreţinerea căreia se află un minor cetăţean al Uniunii, în pofida faptului că mama nu ar putea invoca normele din dreptul secundar comunitar în favoarea sa[33].

4.         Cauze privitoare la dreptul la nume în faţa Curţii Europene de Justiţie

Argumentele mai sus expuse pot fi bine ilustrate prin utilizarea unui exemplu concret: al dreptului la nume. Curtea de astăzi ar rezolva cauza Konstantinidis hotărâtă în 1993 într-o manieră complet diferită. Numele grecesc al lui Christos Konstantinides a fost transliterat la un oficiu de stare civilă din Germania - de altfel în conformitate cu standardele internaţionale în materie. Împotriva acestui fapt a protestat partea interesată considerând că, în opinia sa, transliterarea a camuflat identitatea sa religioasă şi etnică. În 1993 Curtea Europeană nu a adoptat hotărârea sa pe baza cetăţeniei Uniunii ci a avut în vedere drept motivare în locul acesteia libertatea fundamentală economică, constatând încălcarea acestei libertăţi.

Afirmaţiile făcute mai înainte pot fi dovedite şi prin comparaţia cu cazul Garcia Avello[34], care era din nou legată de chestiunea dreptului la nume. Copii soţilor Carlos Garcia Avello (cetăţean spaniol) şi Isabelle Weber (cetăţeană belgiană) au purtat numele de familie de „Garcia Avello". Părinţii lor însă au dorit ca aceştia să poarte - conform tradiţiei iberice - numele de Garcia Weber. Căci, conform tradiţiei spaniole numele de familie a copilului este format din prima parte a numelui de familie al tatălui şi numele de familie al mamei în această ordine. Autorităţile belgiene au respins înscrierea în registrul de stare civilă a numelor copiilor în această compoziţie. Curtea Europeană de Justiţie a hotărât în favoarea părinţilor, în mod deloc surprinzător, deşi copii deţineau cetăţenia ambelor state.

Mai neobişnuită a fost motivarea hotărârii: Curtea s-a referit la interdicţia discriminării şi la o serie de cauze anterioare (d'Hoop, Grzelczyk, Sala)[35] - lucru care în sine nici nu ar fi fost chiar aşa de ieşit din comun. Ceea ce în schimb era mai interesant se regăsea la punctul 25 al hotărârii: „Deşi conform stării prezente a dreptului comunitar reglementarea dreptului la nume ţine de competenţa exclusivă a statelor membre, totuşi statele membre sunt obligate să exercite această competenţă cu luarea în considerare a dreptului comunitar, ţinând cont în mod special de prevederile din tratat privitoare la dreptul de liberă circulaţie şi şedere în favoarea cetăţenilor Uniunii". După acestea Curtea a adăugat că nu doreşte să extindă efectul material al Tratatului la raporturile juridice pur interne - deci lasă neatins principiul discriminării inverse.

De fapt, dreptul comunitar cunoştea deja tehnica argumentativă de mai sus, în special în cauzele legate de interzicerea discriminării. Sfera de aplicare a TCE, efectul lui material în mai multe cauze a fost extinsă de CEJ şi la materii care- conform poziţiei Curţii - au avut o tangenţă cu dreptul comunitar, deşi nu aparţineau respectiv nici acum nu aparţin sferei reglementării comunitare (astfel că legiferarea în aceste materii revine în continuare în competenţa statelor). Un astfel de domeniu a fost învăţământul, respectiv politica educaţională în cazul Gravier[36].

Curtea consideră deci că şi exercitarea acestor competenţe poate avea efecte semnificative asupra realizării libertăţilor economice fundamentale, şi din acest motiv între acestea - deci între libertatea fundamentală economică şi domeniul aflat în competenţa statelor membre - poate exista o legătură directă. Sintagma „conform stadiului actual al dreptului comunitar" combinată cu formula de mai sus conferă posibilitatea ignorării noţiunii inflexibile a sferei de aplicabilitate (materială) a dreptului comunitar de către Curte şi astfel deschide calea extinderii sensului noţiunii interdicţiei discriminării, iar prin aceasta a întregii sfere de aplicabilitate a dreptului comunitar, întotdeauna ţinând cont de circumstanţele cauzei concrete. Astfel s-a întâmplat şi în cauza Bickel şi Franz[37] relativ la o ipoteză penală sau în cauzele Phil Collins[38] în materia drepturilor de autor.

Între domeniile care au rămas în competenţa statelor membre şi valorificarea instituţiei cetăţeniei Uniunii există o suprafaţă de contact excepţional de largă, în special datorită extinderii sferei aplicabilităţii personale a celei din urmă. Din caracterul de bază al statutului de cetăţean al Uniunii rezultă în cele mai multe cazuri o corelaţie directă între cele două. Singura limită indiscutabilă a acestei corelaţii ar putea fi constituită de raporturile juridice cu caracter pur intern, dacă CEJ nu ar cerceta din ce în ce mai des normele evident pur naţionale (deoarece privesc exclusiv raporturile dintre stat şi cetăţean) care pot fi apte să restrângă libera circulaţie a cetăţenilor europeni. Bunăoară, posibilitatea justificării unor asemenea măsuri din partea statelor membre este o chestiune de interpretare prin analizarea scopului real.

Hotărârea din cauza Grunkin şi Paul[39] din toamna anului 2008 privea recunoaşterea numelui de familie a unui minor cu cetăţenie germană (Leonard Mattias Grunkin-Paul) născut şi rezident în Danemarca, înscris în registrul de stare civilă cu un nume de familie constituit din numele de familie ale tatălui (Grunkin) şi ale mamei (Paul) reunite. Părinţii de cetăţenie germană ai minorului au solicitat înscrierea fiului lor în registrul de stare civilă din Germania cu acest nume de familie reunit, cerere respinsă de autoritatea de stare civilă germană cu motivarea că purtarea numelui de către cetăţenii germani este reglementată de dreptul german, iar aceasta nu permite purtarea unei nume compuse din nume de familie reunite. Curtea a considerat relativ rapid că ipoteza intră sub incidenţa dreptului comunitar, mai exact a art. 18 TCE, ţinând cont de faptul că minorul are cetăţenia unui stat membru care se află în mod legal pe teritoriul altui stat. După acestea, Curtea a constatat că dreptul de a reglementa, în ceea ce priveşte numele de familie, intră în competenţa statelor membre, însă aceste state trebuie să respecte dreptul comunitar în cursul exercitării competenţei ce le revine. Poziţia Curţii reiese clar din hotărâre: faptul că cineva este obligat să poarte în statul membru al cărui cetăţean este un alt nume decât cel înscris în registrul de stare civilă de la locul naşterii şi rezidenţei actuale este apt să împiedice exercitarea dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii. Diferenţa dintre numele de familie arătate în diferitele acte germane şi daneze poate pricinui dezavantaje serioase profesionale şi personale persoanei afectate. Deoarece - după considerentele Curţii - măsurile restrictive germane în materie nu sunt suficient de riguros motivate, reglementarea în cauză este contrară dreptului de liberă circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii.

Posibilele consecinţe ale practicii jurisdicţionale a Curţii Europene de Justiţie în materia dreptului la nume şi posibilele soluţii aflate la dispoziţia legiuitorilor şi jurisdicţiilor naţionale a statelor membre sau eventuala nevoie de acţiune în această materie merită a fi analizate într-un studiu separat[40].

 

IV.     În loc de concluzii.

Statele membre nu primesc neapărat cu bucurie interpretarea dinamică schematic punctată mai sus. Drept cauză a neliniştii lor stau în special creşterea vertiginoasă a numărului statelor membre şi, în paralel, recesiunea. Statele membre cu capacitate economică mai semnificativă ar prefera dacă Curtea ar rezolva cu mai multă reţinere şi cu mai multă disciplină a dogmaticii juridice litigiile legate de cetăţenia Uniunii. Ceea ce nelinişteşte poate cel mai mult statele membre în legătură cu jurisprudenţa instanţei de la Luxemburg este extinderea interdicţiei discriminării pe bază de cetăţenie, subînţeleasă deja pe lângă instituţia cetăţeniei Uniunii, limitare impusă de art. 12 TCE. Iar efectul material al interzicerii generale a discriminării, valorificat prin cetăţenia Uniunii, este pe atât de neclar pe cât este de vast: depinde de unde privim lucrurile.

La prima vedere, dogmatica dezvoltată de CEJ ar fi putut părea eclectică, în special în primul deceniu de după introducerea cetăţeniei Uniunii. În realitate însă, instanţa de la Luxemburg a parcurs în mod consecvent etapele schemei logice clădite de aceasta[41]. După unele aprecieri din literatura de specialitate, am ajuns la capătul jurisprudenţei raţionale[42] - deşi ne îndoim de această afirmaţie. Este mai de grabă vorba de faptul că instanţa, pornind de la elementele stării de fapt, caută în continuare explicaţii, formulează efecte şi trage concluzii, în timp ce întotdeauna are în vedere obiectivele în sens larg ale Comunităţii, respectiv mai recent cele ale Uniunii.

Concepţia cetăţeniei Uniunii - se pare - este parte integrantă a dilemei care preocupă în prezent Uniunea: trebuie clarificate corelaţiile între identitate şi legitimitate normativă. Curtea Europeană, se pare, şi-a afirmat poziţia: doreşte să interpreteze extensiv drepturile conexe cetăţeniei Uniunii, cu puţine posibilităţi de exonerare pentru statele membre şi acestea doar între limitele proporţionalităţii - iar toate acestea deduse pe baza unor norme comunitare lacunare.

 

 

 

* Conferenţiar, Universitatea din Pécs, Facultatea de Drept, Departamentul de Drept Internaţional şi European, director al Centrului pentru Studii Europene şi Educaţie. zsoka@ajk.pte.hu . Traducerea în limba română a materialului a fost asigurată de către Székely János, licenţiat în drept şi absolvent al studiilor masterale din cadrul Facultăţii de Drept a UBB Cluj-Napoca, în prezent doctorand la Facultatea de Drept a Universităţii din Pécs.

[1] Despre cauzele acestui fenomen se pot studia numeroase puncte de vedere, printre altele: Paul W. KAHN, Speaking Law to Power: Popular Sovereignty, Human Rights and the New International Order, Chicago Journal of International Law,nr.  1/2000, articol ce poate fi accesat la http://www.allbusiness.com/legal/international-law/1170175-1.html, ultima accesare: 30 august 2009.

[2] Este totuşi adevărat că, după patru decenii, statele membre ale Uniunii Europene au considerat la începutul anilor '90 că ar trebui consacrată posibilitatea sancţionării statelor cu amenzi pentru conduita lor de neconformare cu dreptul comunitar. Articolul 228 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (în continuare TCE) - rezultat ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht - creează posibilitatea ca statele membre care nu execută benevol hotărârile Curţii de la Luxemburg să fie constrânse la conformare prin obligare la plata unor sume forfetare sau amenzi cominatorii. A se vedea  Comentariul art. 228  în András OSZTOVITS (editor) - Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata - Vol. I., Editura CompLex, Budapesta, 2008, p. 1455 şi urm.; VÁRNAY/PAPP/VARJÚ/BARTHA - EU jog a tárgyalóteremben. A tagállamokkal szembeni kötelezettségszegési eljárások, Editura CompLex, Budapesta, p. 169 şi urm.

[3] Socotim ca necesară sublinierea faptului că nu considerăm noţiunile, fenomenele, calificările, antitezele pentru accentuarea sau pentru depictarea grafică a acestora respectiv formulările mai categorice utilizate de noi ca nişte categorii absolute, incontestabile or statice sau închise. Chiar din contră: suntem convinşi că toate fenomenele tratate ţin de categorii relative, deschise dezbaterii, dinamice şi deci aflate într-o schimbare continuă.

[4] Jo SHAW, Citizenship of the Union, în Academy of European Law (editor) Collected Courses of the Academy of European Law, Vol. VI. Cartea 1, Den Haag, 1998, p. 237, 251.

[5] Conform art. 18 al TCE: „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale."

[6] În legătură cu această materie, pentru detalii, din literatura de specialitate de limbă maghiară a se vedea: Miklós KIRÁLY, Egység és sokféleség. Az Európai Unió jogának hatása a kultúrára, Budapesta, Editura Új Ember 2007; Zoltán CSEHI, Új humanizmus a nemzetközi magánjogban - a kulturális identitás, Magyar Jog, 2005, p. 8, 502; J.J WEILER - Keresztény Európa Budapesta, Editura Szent István Társulat, 2006 (traducerea în limbă maghiară a operei autorului Ein christliches Europa. Erkundungsgänge, Salzburg/München 2004). Literatura de specialitate în limbă străină în această materie este vastă, dintre contributorii cei mai semnificativi numele lui J.J. Weiler şi U. Haltern fiind demne de menţiune, deşi nu neapărat în susţinerea aceloraşi păreri.

[7] A se vedea infra, pct. III. 3. al prezentului studiu.

[8] Cu prilejul ultimelor extinderi, Uniunea Europeană a „importat" numeroase conflicte care au făcut să apară ca necesară definirea politică din ce în ce mai accentuată a procesului de integrare. Animozitatea între Cipru şi Turcia în legătură cu graniţa lor comună, neînţelegerile între Slovenia şi Croaţia privind accesul la mare al celei dintâi, conflictul între Uniune şi Bulgaria pe fondul corupţiei răspândite şi a abuzurilor legate de sursele de finanţare comunitare. Printre situaţiile conflictuale se arată o corelaţie specifică între instituţia cetăţeniei Uniunii şi interdicţia generală a discriminării (art. 12 TCE) bazată pe aceasta, respectiv principiul tratamentului egal (art. 13 TCE) care se interpretează împreună cu ea, pe de o parte şi între protecţia insuficientă acordată drepturilor minorităţilor naţionale de către statele membre pe de altă parte.

[9] A se vedea, de exemplu:  Balázs MAJTÉNYI, András László PAP: A szlovákiai nyelvtörvény és a diszkrimináció tilalma, MTA Jogtudományi Intézet, 2009,  http://www.mta-jti.hu/allamnyelv_majtenyipap.pdf, ultima accesare: 25 august 2009 sau Gábor KARDOS, Balázs MAJTÉNYI, Balázs VIZI, A szlovákiai államnyelv-törvény módosításának elemzése, MTA Etnikai-nemzeti Kisebbségkutató Intézet, 2009, ultima accesare: 30. 08 2009.

[10] Al treilea raport comprehensiv despre activitatea Comunităţii Europene, 1969, p. 527. şi urm., citat de: Stefan KADELBACH: Unionsbürgerschaft, în: Armin von Bogdandy (Hrsg.), Europäisches Verfassungsrecht. Theoretische und dogmatische Grundzüge, Berlin-Heidelberg, Springer-Verlag, 2003, p. 542.

[11] Sintagma de „cetăţean comunitar" s-a referit la regimul juridic al cetăţenilor statelor membre reglementat de dreptul comunitar în perioada precedentă Tratatului de la Maastricht. Limba germană foloseşte expresia de „Marktbürger", în limbajul francez de specialitate s-a răspândi denumirea de „ressortissant" respectiv „citoyenneté communautaire", pentru aceasta a se vedea, de ex., din literatura germană de specialitate: Christian CALLIES, Der Unionsbürger: Status, Dogmatik und Dynamik, Europarecht Beiheft 1, 2007, p. 9. şi urm.; în literatura de specialitate maghiară se citează denumirea franceză de ex. în: Judit FAZEKAS, Zsófia ASZTALOS, Uniós polgárok: hogyan tovább? Az uniós polgársághoz kapcsolódó jogok fejlődése a Maastrichti Szerződéstől az Alkotmányos Szerződésig, Acta Humana, anul 16, nr. 2/2005,  p. 81 şi urm.

[12] Buletin al CE,  7/1985 anexă, citat de: Ferdinand WOLLENSCHLÄGER, Grundfreiheit ohne Markt, Tübingen, Mohr Siebeck, 2007, p. 96- 97.

[13] În limbajul de specialitate maghiar se foloseşte alternativ expresia de „deficit democratic" şi de „deficit-democratic". Fără să întreprinderea unor cercetări şi analize mai aprofundate, încercăm să utilizăm în mod consecvent expresia de „deficit-democratic". Considerăm că „deficit" ca şi cuvânt sugerează un conţinut negativ şi deci poate fi utilizat ca şi sufix/prefix, iar în versiunea substantivală pare să se refere la natura democratică a acestui deficit sau a acestei lipse, ceea ce pentru noi pare a fi neinteligibil.

[14] Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva surse în limbă maghiară: Judit FAZEKAS, Zsófia ASZTALOS, op. cit.,p. 83 şi urm.; Ernő VÁRNAY, Mónika PAPP,  Az Európai Unió joga, Budapesta, Editura KJK-Kerszöv, 2005, p. 58 - 63; Sándor Erzsébet SZALAYNÉ, Az Európai Unió közjogi alapjai, Budapesta-Pécs, Editura Dialóg Campus, 2003,  p. 255 - 266; András OSZTOVITS (editor), Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata 1, Editura CompLex, Budapesta, 2008, p. 63 şi urm.

[15] A se vedea: Judit TÓTH, Választójog, népképviselet és állampolgárság az EU-ban és Magyarországon, în: László BODNÁR (editor): EU-csatlakozás és alkotmányozás, Szeged, Universitatea Ştiinţifică de la Szeged, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi ale Statului, Catedra de Drept Internaţional, 2001, p. 22; Tamás GYULAVÁRI, Uniós polgárság: vágyak és valóság, Európai Tükör, anul VIII, nr. 7/2003, p. 21 şi urm., cu referinţe la alte lucrări în literatura de specialitate; Ulrich HALTERN, Das Janusgesicht der Unionsbürgerschaft, Schweizerische Zeitschrift für Politikwissenschaft, 2005, p. 87; Simone STAEGLICH, Rechte und Pflichten aus der Unionsbürgerschaft, Zeitschrift für Europarechtliche Studien, anul 6, nr. 4/2003, p. 520 - 521.

[16] A se vedea Tamás GYULAVÁRI op. cit.,  p. 42 - 43.

[17] Art. 12 TCE: „În domeniul de aplicare a prezentului tratat şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate".

[18] A se vedea, de exemplu, al treilea raport al Comisiei Europene despre cetăţenia Uniunii - COM (2001) p. 506.

[19] Art. 13 TCE: „Fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii din prezentul tratat (...) Consiliul (...) poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală."

[20] Art. 17 alin. (2) TCE: „Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute de prezentul tratat."

[21] Shiofra O'LEARY, The Relationship Between Community Citizenship and the Protection of Fundamental Rigths in Community Law, Common Market Law Review, 32, 1995, p. 519.

[22] A se vedea documentul întitulat „Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene", publicat cu solemnitate de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie - JO 2007 C 303/01, 12.14.2007. Conform noului text al art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), modificat prin Tratatul (de Reformă) de la Lisabona, Carta - în mare parte în forma adoptată în data de 7 decembrie 2000 (cu rectificările adoptate în data de 12 decembrie 2007) - a fost ridicată la nivelul unei norme primare, la rang egal cu tratatele fondatoare. Deci Carta nu a dobândit puterea obligatorie ca parte a unui tratat, cum a fi fost cazul dacă ar fi fost adoptată proiectul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, ci  uno actu,împărtăşind soarta juridică a Tratatului de Reformă, desigur după intrarea în vigoare a acestuia. A se vedea,  de exemplu, Klemens H. FISCHER, Der Vertrag von Lissabon. Text und Kommentar zum Europäischen Reformvertrag, Baden-Baden, Wien, Bern, Nomos Verlag, 2008, p. 115-116.

[23] Carta conţine următoarele drepturi: dreptul electoral activ şi pasiv la alegerea Parlamentului European şi a autorităţilor publice locale ale statelor membre (art. 39 şi 40); dreptul la bună administrare (art. 41), dreptul de acces la documente (art. 42), dreptul de a sesiza Ombudsmanul European (art. 43), dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European (art. 44), libertatea de circulaţie şi de şedere (art. 45), şi în fine dreptul la protecţie diplomatică şi consulară (art. 46).

[24] C-168/91 Konstantinidis, Rep. 1993, 1191.

[25] C-274/96 Bickel şi Franz, Rep. 1998, I-7637; C-378/97 Wijsenbeek, Rep. 1999,  I-6207.

[26] C-85/96 Martinez Sala, Rep. 1998, I-2691; C-184/99 Grzelcyk, Rep. 2001, I-6193; C-224/98 d'Hoop, Rep. 2002, I-1691.

[27] C-138/02 Collins, Rep. 2004, I-2703; C-456/02 Trojani, Rep. 2004, I-7573; C-200/02 Zhu şi Chen, Rep. 2004, I-9925; C-192/05 Tas-Hagen, Rep. 2006, I-451; C-11, 12/06 Morgan şi Bucher, Rep. 2008, I-9761; C-499/06 Nerkowska, Rep. 2008, I-3993. Cauze rezolvate definitiv, dar nepublicate încă în Repertoriu: C-33/07 Jipa (2008), C-127/08 Metock (2008), C-353/06 Grunkin şi Paul (2008), C-158/07 Förster (2008), C-524/06 Huber (2008), C-221/07 Zablocka-Weyhermüller, C-22,23/08 Vatsouras şi Koupatantze (2009). Cauze aflate încă pe rol: C-135/08 Rottmann, C-310/08 Ibrahim, C-535 Pignataro, C-480/08 Teixeira etc.

[28] C-209/03 Dany Bidar, Rep. 2005, I-2119, punctul 28.

[29] A se vedea concluziile finale ale avocatului general Geelhoed publicate la 19 februarie 2004 (punctul 10) în cauza Troiani, C-456/02, Rep. 2004, I-7573.

[30] A se vedea concluziile finale ale avocatului general Geelhoed publicate la 11 noiembrie 2004 (punctul 28) în cauza Bidar, C-209/03, Rep. 2005, I-2119.

[31] A se vedea cauza Troiani, supra sau inter alia, cauza C-138/02 Collins, Rep. 2004, I-2703.

[32] În literatura de specialitate există un autor care denumeşte dreptul rezultat din logica şi argumentaţia de mai sus a Curţii „Reflexrecht": Ulrich HALTERN, Europarecht. Dogmatik im Kontext, Mohr Siebeck, Tübingen 2005, p. 503.

[33] A se vedea cauza C-200/02 Zhu şi Chen, Rep. 2004, I-9925. Pentru detalii despre cauză, a se vedea Bernhard HOFSTÖTTER, A Cascade of Rights, or Who Shall Care for Little Catherine? ELRev. 30 (2005), p. 548. şi urm.

[34] C-148/02, Rep. 2003, I-11613.

[35] A se vedea supra, nota 26.

[36] C-293/83, Gravier, Rep. 1985, 593.

[37] C-274/96, Bickel şi Franz, Rep. 1998, I-7637.

[38] C-92/92 şi C-326/92, Phil Collins, Rep. 1993, I-5145.

[39] C-353/06 Grunkin şi Paul, decisă în data de 14 octombrie 2008 (Nepublicată încă în Repertoriu).

[40] În pregătire: Sándor Erzsébet SZALAYNÉ, studiul Az „európai polgár" névviselési jogáról - avagy a közösségi jog alkalmazási körének rugalmas határai, în curs de apariţie la începutul anului 2010.

[41] În această privinţă, pentru o analiză amănunţită, a se vedea: Zsófia ASZTALOS, Uniós polgárság és diszkrimináció tilalma, lucrare de doctorat în manuscris, Miskolc 2009, p 134 şi urm.

[42] Kay HAILBRONNER, Die Unionsbürgerschaft und das Ende rationaler Jurisprudenz durch den EuGH?, Neue Juristische Wochenschrift 2004, p. 2185 - 2188.

 

« Back