Numărul 2 / 2010

Articole

 

Exproprierea de fapt. Un comentariu al hotărârii CEDO în cauza Burghelea c. România

Radu Chiriţă*

 

Abstract: Factual expropriation - remarks on the ECHR judegment in the case Burghelea vs. Romania. In january 2009, The European Court of Human Rights passed its judgement in the case of Burghelea v. Romania. In the judgement, the Court noted for the first time a case in which Romania violated a persons  right to protection of property consequently to a factual expropriation. The term of "factual expropriation" is currently unknown to romanian law. However, the mere ocuurance of a factual expropriation is not compatible with the internal Fundamental Law and the relevant provisions in the European Convention that grant the right to protection of property. Regarding this aspect, the Court clearly stated that it is absolutely necessary for the state to urgenly modify the romanian law regarding the expropriation for public wellfare. Namely, the law should clearly impose the state the obligation to buy the expropriated gods.

 

Keywords: property, factual expropriation, European Court of Human Rights, privation of property, effects of ECHR judgements

Cuvinte cheie: proprietate, expropriere de fapt, Curtea europeană a drepturilor omului, privare de proprietate, efectele deciziilor CEDO

 

La 29 ianuarie 2009, Curtea europeană a drepturilor omului[1] a pronunţat hotărârea în cauza Burghelea c. România. Hotărârea instanţei europene aduce în discuţie, pentru prima dată în cauzele împotriva României, noţiunea de expropriere de fapt şi stabileşte obligaţiile statului în cazul ori de câte ori un bun este afectat unei utilităţi publice. În acest context, consider că se impune o discuţie mai amplă cu privire la noţiunea de expropriere de fapt, utilizată de multe ori de Curte, precum şi cu privire la obligaţiile pe care aceasta le impune statelor în cazul apariţiei unor exproprieri de fapt.

 

I. Hotărârea Burghelea c. România (2009)

Înainte de asta însă, se impune o scurtă prezentare a hotărârii Burghelea c. România. În fapt, reclamantei i s-a reconstituit titlul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren forestier, aflat în zona unui lac de acumulare administrat de societatea Hidroelectrica. În vederea realizării unor lucrări de extindere a lacului în cauză, societatea a cerut autorităţilor locale să ceară un acord de principiu de la proprietarii terenurilor ce urmau să fie inundate în vederea vânzării imobilelor către Hidroelectrica. Reclamanta şi-a exprimat, iniţial, un astfel de acord şi, în baza lui, societatea electrică a despădurit şi inundat terenul său. Ulterior, reclamanta şi-a retras acordul iniţial şi a introdus o acţiune în instanţă prin care solicita despăgubiri pentru utilizarea bunului său. Acţiunea a fost respinsă, în principal, pe motiv că a existat un acord al său în vederea unei viitoare vânzări, care nu era posibilă la acel moment din cauza interdicţiei temporare de înstrăinare a terenurilor obţinute prin aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 18/1991. Alte demersuri realizate, între care o plângere penală pentru tulburare de posesie şi o acţiune în revendicare, au rămas fără rezultat. La data judecării cauzei de către Curte, reclamanta nu putea să îşi utilizeze terenul, al cărei proprietar era, acesta fiind inundat şi utilizat de către Hidroelectrica.

Sesizată cu o plângere care viza încălcarea dreptului său de proprietate, Curtea europeană a admis plângerea şi a constatat violarea de către statul român a dreptului de proprietate al reclamantei. Constatând că reclamanta nu îşi poate exercita niciunul dintre atributele dreptului său de proprietate, instanţa europeană a decis că reclamanta a fost victima unei exproprieri de fapt, care nu poate fi justificată nici de acordul său de principiu la vânzarea terenului, câtă vreme oferta nu conţinea un preţ al vânzării, şi nici de interdicţia de vânzare stabilită prin prevederile legii Nr. 18/1991. În realitate, Curtea a constatat că, deşi statul român putea să apeleze la aplicarea dispoziţiilor din legislaţia cu privire la expropriere, acesta a preferat să intre în posesia terenului reclamantei fără a plăti vreo despăgubire acesteia. În aceste condiţii, reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcţionării unei hidrocentrale, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat.

 

II. Exproprierea de fapt

1. Noţiunea de expropriere de fapt

Hotărârea Burghelea aduce astfel în discuţie noţiunea de „expropiere de fapt". Invenţie a Curţii, aceasta desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare de atributele proprietăţii să facă obiect al unui act juridic[2], fiind o formă a privării de proprietate, la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Efectele exproprierii de fapt sunt, de fapt, identice cu cele ale unei exproprieri formale[3].

Privarea de proprietate implică, în esenţă, pierderea de către titular a atributelor dreptului de proprietate în mod definitiv, în urma unui act al puterii de stat. Exemplul clasic de privare de proprietate este exproprierea, înţelegând prin această noţiune orice pierdere a proprietăţii unui bun în favoarea statului în urma unui act juridic al statului, indiferent care este denumirea operaţiunii în legislaţia internă. În afară de situaţia unor exproprieri de drept, privarea de proprietate intervine în orice altă situaţie în care o persoană îşi pierde bunul, spre exemplu, prin distrugerea acestuia[4] sau prin aplicarea unei amenzi contravenţionale[5].

Aşa cum spuneam şi mai sus, Curtea consideră că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita. Pentru a da un exemplu, Curtea a decis că imposibilitatea proprietarului de a se bucura de un bun din cauza unor interdicţii statale constituie o formă a expropropierii de fapt[6]. În cauza citată, în urma ocupării Nordului insulei cipriote de către armata turcă, ciprioţii de orgine greacă au fost nevoiţi să se refugieze în sudul insulei, abandonându-şi bunurile în nordul insulei. În aceste condiţii, deşi persoanele în cauză au rămas proprietari ai imobilelor aflate în zona ocupată de armata turcă, acestea se aflau în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile de proprietar datorită faptului că armata turcă nu le permitea să pătrundă pe teritoriul nou declaratei Republici turce a Ciprului de Nord. O astfel de situaţie este echivalentă cu o expropiere de fapt, proprietarul formal al imobilului neavând, în realitate, niciuna dintre atributele proprietăţii[7].

La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi într-o altă ipoteză, judecată mai recent de către Curtea europeană[8]. În speţă, o servitute de trecere de pe terenul unei persoane s-a tranformat într-un drum public, deservind un magazin care se construise pe imobilul dominant. Constantând că proprietarul imobilului dominat este nevoit să accepte un drum public pe terenul său, Curtea a stabilit că acesta a fost victima unei exproprieri de fapt, întrucât deşi a rămas formal proprietar al suprafeţei de teren în discuţie, şi-a pierdut absolut toate atributele proprietăţii.

2.Admisibilitatea unei exproprieri de fapt

În general, Privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.

Exigenţa legalităţii măsurii impune obligaţia ca măsura să fie prevăzută de lege pentru a putea fi justificată. Spre exemplu, Curtea a considerat că exproprierea indirectă practicată în Italia şi care presupune că autorităţile pot ocupa un teren al unei persoane, pentru a realiza construcţii de interes public, fără niciun fel de decizie anterioară formală de expropriere, urmând ca persoana în cauză să obţină despăgubiri în urma unei proceduri judiciare pe care trebuie să o declanşeze, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1. Norma juridică care permitea exproprierea indirectă era o hotărâre a Curţii de Casaţie, care nu îndeplinea condiţia previzibilităţii, astfel încât practica statului a fost considerată ca fiind contrară principiului legalităţii în materie de privare de proprietate[9].

Cu privire la justificarea privării de proprietate de o cauză de utilitate publică, aceasta este înţeleasă larg de către Curte, considerându-se că utilitatea publică poate să provină din orice politică legitimă de ordin social, economic sau de altă natură. Spre exemplu, sunt justificate de o cauză de utilitate publică exproprierile pentru realizarea unor lucrări publice[10], naţionalizarea industriei aviatice[11], instituire unui drept de preemţiune al statului[12], o politică de comasare a terenurilor pentru admi­nistrarea agricolă mai bună[13], restituirea unor bunuri confiscate în perioada comunistă din raţiuni de atenuare a unor măsuri nejuste[14] etc. Curtea consideră că, graţie unei cunoaşteri directe a societăţii şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale se află, în principiu, mai bine plasate decât un judecător internaţional pentru a determina ce este de utilitate publică. În sistemul de protecţie oferit prin Convenţie este în primul rând sarcina lor de a se pronunţa asupra existenţei unei probleme de interes public ce poate să justifice o privare de proprietate, astfel încât Curtea trebuie să le recunoască o anumită marjă de apreciere. În plus, noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa. Adoptarea unei măsuri privative de proprietate implică examinarea unor chestiuni complexe de ordin politic, economic şi social asupra cărora este inevitabil să se nască opinii contradictorii într-un stat democratic. Astfel, Curtea poate cenzura astfel de măsuri doar atunci când lipsa utilităţii publice este vădită[15].

În acest sens, Curtea a considerat că nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care să prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care să impună privarea de proprietate[16]. Existenţa unei utilităţi publice care grevează un bun privat dă naştere şi unei obligaţii pozitive a statelor. Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială pe „spinarea" unei persoane private, ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o persoană anume. În consecinţă, statul are obligaţia de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată şi care este afectat utilităţii publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spaţiile verzi publice[17].

Proporţionalitatea se verifică după criteriile dezvoltate de Curte şi în alte materii, despre care am discutat pe larg în special în contextul art. 8 şi 10. În principiu, pentru a se putea păstra un just echilibru între interesele generale ale comunităţii şi cele private, statele trebuie să aibă grijă să nu impună în sarcina persoanelor de drept privat sarcini excesive, ţinând cont de faptul că costurile realizării utilităţii publice nu pot fi impuse unei persoane private, cât timp acesta este rolul statului. În principiu, proporţio­nalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea stabilirii unor despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcţie de pierderea suferită de către fostul proprietar[18]. În stabilirea valorii de indemnizare, Curtea le recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere, apreciind cu destul de multă flexibilitate modalităţile de calcul alese de către acesta[19].

Totuşi, Curtea reţine ca şi condiţie esenţială de funcţionare a clauzei derogatorii caracterul just al despăgubirii stabilite. În ciuda marjei de apreciere extrem de largă care este recunoscută în favoarea statelor, atunci când suma acordată ca şi indemnizaţie este departe de a fi rezonabilă faţă de valoarea bunului expropriat, se va reţine o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. În primul rând, trebuie să spus că, în concepţia Curţii, valoarea bunului pierdut nu este echivalentă neapărat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sancţionat statul atunci când, la stabilirea valorii indemnizaţiei pentru exproprierea unui teren agricol nu a ţinut cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei în cauză de veniturile pe care aceasta le obţinea de pe suprafaţa agricolă expropriată, ci doar de valoarea intrinsecă a terenului[20].

Pe de altă parte, Curtea admite şi faptul că, uneori, urmare a lucrărilor ce se realizează pe terenul expropriat, este posibil ca valoarea terenurilor adiacente să crească, astfel încât, dacă exproprierea a avut ca obiect o parcelă dintr-o suprafaţă mai mare ce aparţine aceleiaşi persoane, statul poate să acorde o despăgubire mai mică decât valoarea intrinsecă a bucăţii expropriate. Totuşi, acest fenomen nu se petrece întotdeauna, astfel încât statul nu poate să utilizeze o prezumţie absolută ori relativă după care terenul adiacent al unei lucrări de construcţiei câştigă în valoare, întrucât acest fapt nu impune o examinare separată a fiecărei situaţii[21] şi poate produce dezechilibre grave între valoarea acordată ca şi indemnizaţie pentru expropriere şi valoarea pierderii suferită[22].

Reparaţia ce trebuie acordată pentru o privare de proprietate nu trebuie să fie neapărat pecuniară, ci poate consta în alte măsuri compen­satorii[23]. Spre exemplu, atunci când o comunitate a fost mutată de pe terenurile sale de vânătoare din Groenlanda pentru a se amplasa o bază militară, Curtea a considerat că este suficient faptul că reclamanţii au primit unele indemnizaţii, li s-au construit alte case, teritoriul bazei militare a fost restrâns, s-a construit masiv în dezvoltarea zonei, astfel încât statul danez a acţionat păstrând un just echilibru între interesele în joc[24]. Totuşi, situaţia diferă atunci când proprietatea asupra bunului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, s-a decis, atunci când unei persoane i s-a recunoscut prin hotărâre irevocabilă dreptul de a-i fi retro­cedat de către stat un teren, că oferirea către reclamant a unui alt teren echivalent celui pierdut nu constituie un element care să înlăture violarea dreptului său de proprietate stabilit prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care ingerinţa statului în exercitarea acestui drept nu a fost în niciun fel justificată[25].

A doua condiţie a proporţionalităţii unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă[26]. În plus, o întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoane vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private[27].

Rezultă aşadar din cel expuse mai sus că exproprierea de fapt este destul de greu compatibilă cu dispoziţiile convenţionale care protejează dreptul de proprietate. În măsura în care o privare de proprietate de fapt trebuie să fie prevăzută de lege, trebuie să vizeze un scop de utilitate publică şi trebuie să fie însoţită de acordarea unor despăgubiri anterioare actului în sine, este greu de imaginat cum aceasta poate să rămână la nivelul unei exproprierii de fapt, fără a se transforma într-o expropriere de drept[28]. Practica instanţelor franceze este în acest sens, considerându-se că o privare de proprietate de fapt, fără ca o instanţă de judecată să fi impus un astfel de transfer de drepturi asupra unui imobil nu poate fi decât un act nelegal[29].

III. Concluzii. Exproprierea de fapt în dreptul român

Dreptul român nu cunoaşte această noţiune. Situaţiile care pot fi calificate ca o formă de expropriere de fapt sunt ignorate în legislaţia şi practica instanţelor române. Unicul remediu, în aceste condiţii, rămâne o modificare a legislaţiei cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, astfel încât aceasta să permită o procedură prin care o persoană care se află în faţa unei exproprieri de fapt să poată să obţine obligarea autorităţilor de a declanşa procedura de expropriere şi de a cumpăra bunul ce este folosit în folosul comunităţii.

Altfel, se poate ajunge facil, precum în cauza Burghelea, la ipoteze în care persoane private suportă costul unei utilităţi publice, ceea ce este nefiresc şi contravine tuturor prevederilor în materia protecţiei oferite dreptului de prprietate.

 

 

* Lector dr., Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, av.radu.chirita@gmail.com .

[1] Numită, în cele ce urmează, Curtea sau CEDO.

[2] R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 790.

[3] L. Sermet, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Ed. du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, p. 24.

[4] CEDO, hot. Öneryildiz.

[5] CEDO, dec. Valico.

[6] CEDO, hot. Loizidou.

[7] Pentru detalii, a se vedea, G. Dutertre, Key case-law extracts: European Court of Human Rights, Ed. du Coseil de l'Europe, Strasbourg, 2003, p. 373-374.

[8] CEDO, hot. Buganjny.

[9] CEDO, hot. Belvedere Alberghia SRL. În plus, măsura este lipsită de propor­ţio­nalitate dat fiind că persoanele în cauză sunt afectate de o sarcină excesivă, întrucât acestea sunt cele chemate să ceară în instanţă şi să obţină plata unei indemnizaţii, de regulă în urma unor procese lungi (CEDO, hot. Sciarrotta şi alţii).

[10] CEDO, hot. James.

[11] CEDO, hot. Lithgow.

[12] CEDO, hot. Hentrich.

[13] CEDO, hot. Hĺkansson şi Sturesson.

[14] CEDO, hot. Pincova şi Pinc.

[15] CEDO, hot. James şi alţii.

[16] CEDO, hot. Kehaya şi alţii.

[17] CEDO, hot. Bugajny.

[18] CEDO, hot. James; hot. Sporrong şi Lonroth.

[19] CEDO, hot. Sfintele mănăstiri greceşti.

[20] CEDO, hot. Lallement.

[21] CEDO, hot. Organochimika Lipasmata Makedonias A.E.

[22] CEDO, hot. Katikaridis.

[23] Ch Delalleau, Traité de l'expropriation pour cause d'utilité publique, Imprimerie de Ode Ii Wodon, Waterloo, 1855, p. 251.

[24] CEDO, dec. Hingitaq 53.

[25] CEDO, hot. Mihai-Iulian Popescu.

[26] CEDO, hot. Piron.

[27] CEDO, hot. Akkus.

[28] L. Waelkens, L'expropriation, în Recueil de la Societe Jean Bodin, L'expropriation, Ed. De Boeck, Bruxelles, 1999, p. 125.

[29] Cour de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009, p. 42.

« Back