Numărul 1 / 2010

ARTICOLE

 

 

SOLUŢII JURIDICE PENTRU DECRIMINALIZAREA CONSUMULUI DE DROGURI[1]

                                                                                                         

Sergiu Bogdan*

 

 

Abstract. Juridical  solutions for the decriminalization of drug consumption. The author analyses the juridical mechanisms for the decriminalization of drug consumption, as these are used in the judicial criminal system.

                The starting point for this analysis is that a clear delimitation must be made between the necessity of incriminating drug trafficking which is hardly controversial in the international criminal doctrine, taking also into account the international conventions on this matter, on the one hand and the controversy linked to the need, utility and conceptual justification of incriminating drug consumption, seen as a self-harm action on the other.

                The mechanisms used are presented along with their advantages and disadvantages, both in terms of drug prevention and from the perspective of the conceptual justification, since there are other harmful substances that have a self-harm effect on the consumer and, despite this, the criminal legislature does not intervene through the criminalization of the consumption of these (alcohol, cigarettes, chemical substances).

                The author examines the issue of incriminating drug consumption related to the principle of social values legitimately protected, the principle of minimum intervention and the principle of proportionality and non-discrimination.

Subsequently, the concrete mechanisms of decriminalization used in the criminal system are discussed, in fact or in law.

The author analyses the use of the opportunity principle in the case of penal pursuit for drug consumption.

Next follows an analysis of the principle used in the Romanian criminal system, based on the premise that although consumption related activities are incriminated, in fact such acts may not have the degree of social danger specific for a crime.

Other criminal systems that are built on the idea of the existence of a minimum quantity of drugs trafficked or consumed in order to require the intervention of criminal law are also presented. In case of quantities necessary for self consumption, the conduct does not harm any social values that must be protected through the incrimination of the consumer's action.

In the end, the author analyses the decision of legalizing drug consumption, crossing the line of its non-incrimination. In this case, drug consumption would be a licit conduct, not illicit but not incriminated as it is now in Romania.

The author's conclusion is that even though conceptually drug consumptions is a self-harm behavior that must not be incriminated and that the consumption of these substances is treated in a discriminatory manner in the criminal law in relation to alcohol consumption, its legalization is a step too liberal for today's Romanian society.

 

Keywords:  Decriminalisation, Drug, Drug consumption, Self-harm behavior

Cuvinte cheie: decriminalizare, droguri, consum de droguri, comportament autolezant

 

 

 

De la început dorim să facem o delimitate conceptuală între traficul de droguri, comportament antisocial grav care  nu lasă vreo umbră de îndoială asupra folosirii mijloacelor juridico-penale de combatere, şi consumul de droguri. Din nefericire această distincţie evidentă pentru jurişti are o conotaţie diferiră pentru publicul larg, care sesizează de regulă efectele negative în ceea ce priveşte consumatori concreţi, care îşi trăiesc dramele personale şi sociale în preajma publicului larg. Atunci când sesizezi doar efectele eşti tentat să crezi că ai văzut şi cauzele, respectiv decizia personală şi liberă a celui în cauză de a consuma droguri, fără să vezi , atunci când este cazul, şi plasa creată de traficanţi în jurul consumatorului. Plasa care poate ţine un consumator captiv, acesta fiind de multe ori doar o fiinţă exploatată prin şi pentru propria slăbiciune sau vulnerabilitate.

 

În prezentul studiu vom analiza consumul de droguri şi decizia de a interveni cu mijloace juridico-penale. Traficul de droguri nu pune probleme din perspectiva deciziei de a incrimina aceste fapte, existând în acest sens numeroase convenţii, tratate internaţionale sau chiar Decizii-cadru cu privire la necesitatea incriminarea traficului de droguri.

Aceste componente trebuie să fie incriminate deoarece ele speculează economic situaţia de vulnerabilitate şi de dependenţă a consumatorilor. Traficul de droguri generează profituri uriaşe celor implicaţi. Este la fel ca şi o activitate comercială în care nu ai nici un concurent şi publicul ţintă este alcătuit din consumatori captivi ce au nevoie de acel produs la început ca o formă de dependenţă psihologică pentru ca mai apoi să se transforme chiar într-o dependenţă fizică. În plus costurile de producţie a drogurilor sunt foarte scăzute raportat de preţul de comercializare, având un raport beneficiu costuri de 10-15 ori mai mare decât producerea unui gram de aur[2]. Pentru combaterea acestui tip de trafic  pe lângă intervenţia dreptului penal este nevoie de cooperare internaţională şi o pregătire de specialitate a organelor poliţieneşti şi judiciare.

La nivel internaţional pe de o parte se constată un exces de reglementare, existând Convenţii ale ONU, Consiliului Europei, Uniunii Europene etc, care uneori se suprapun şi creează dificultăţi de aplicare, iar pe de altă parte, aceste acte de multe ori au un caracter declarativ tocmai pentru a nu impune tipuri de politici statelor în acest domeniu sensibil pentru o populaţie dintr-un anumit spaţiu[3].

Pentru a discuta despre decriminalizarea consumului de droguri trebuie să facem un demers analitic în sens invers adică să stabilim dacă acest comportament este un comportament uman normal sau unul anormal. Dacă acest comportament uman este un comportament normal trebuie ca intervenţia dreptului penal să fie imediat înlăturată deoarece nu s-ar leza nici o valoare socială care să justifice o intervenţie a dreptului penal, fiind un demers legislativ disproporţionat de intervenţie statală pe această temă. Această chestiune nu este una uşor de lămurit aşa cum pare la prima vedere, fiind tentaţi să răspundem că acest comportament este evident un comportament uman anormal.

Dacă am accepta că acest comportament ar fi unul anormal trebuie să stabilim care sunt mecanismele de intervenţie pentru a împiedica existenţa în concret a acestui comportament uman anormal. Mijloacele de intervenţie pentru a înlătura acest comportament, pe care îl presupunem anormal, pot fi diverse, adică pot fi mecanisme medicale, psihologice, sociale sau juridice ( inclusiv juridic penale).

 

Pentru a folosi mijloace de intervenţie juridico-penale trebuie ca acest mecanism să se constituie ca o ultima ratio, în dreptul penal fiind cunoscut şi sub numele de principiu  al minimei intervenţii[4]. Conform acestuia dreptul penal poate fi folosit doar atunci cât alte mijloace de reglare a conflictelor din societate ar fi insuficiente sau lipsite de eficacitate. Adică în cazul consumului de droguri doar dacă mijloacele medicale, psihologice, sociale sau juridic civile sunt în mod evident ineficiente pentru a înlătura acest comportament din societate, pe care l-am presupus ca fiind anormal .

 

Referitor la problematica incriminării consumului de droguri din perspectiva intervenţiei dreptului penal există 4 aspecte ce trebuiesc lămurite, şi doar după acest moment se poate decide fără nici un risc de a greşi că sistemul juridico-penal trebuie să intervină.

 

În dreptul penal există principiul valorii sociale legitim protejate ( Rechtsgueterschutzprinzip[5]) care cere ca intervenţia dreptului penal să se realizeze doar dacă poate fi identificată o valoare socială care să fie protejată prin respectivul text de incriminare. Acest demers conceptual este sau ar trebui să fie realizat de legiuitor, dar în cazul nerespectării acestui principiu se poate vorbi de un comportament abuziv al statului care foloseşte dreptul penal, "ca cea mai ascuţită sabie", cu cele mai importante efecte asupra individului într-o manieră disproporţionată.

 Dacă ne referim exclusiv la consumul de droguri putem constata că nu este foarte uşor de a afirma cu certitudine că decizia unei persoane de a consuma droguri lezează în mod direct societatea, efectele fiind de regulă mediate sau indirecte.

 Acel consum poate să devină un stimul direct ce duce la conduite antisociale pentru satisfacerea acelei nevoi (sustrage bunuri sau se prostituează pentru a obţine banii pentru droguri sau chiar se implică în activităţi  de trafic de droguri pentru a-şi obţine doza zilnică).Tot o consecinţă este şi faptul că statutul trebuie să susţină politici  în domeniul sanitar şi pentru aceste categorii de persoane, politici care consumă resursele financiare ale statului. Argumentul cel mai important este faptul că un consumator de droguri poate să devină un model de urmat, producând astfel efecte negative în societate.

Înainte de aceste momente, sau chiar în lipsa unor asemenea consecinţe în cazul consumului ocazional recreativ, fără consecinţe majore asupra societăţii sau sănătăţii individului este mai greu de identificat în ce fel este lezată societatea.

Singurul efect indiscutabil este o potenţială autolezare a sănătăţii consumatorului. După cum se ştie individul se poate autoleza şi în alte modalităţi fără a fi sancţionat penal pentru aceasta ( de exemplu îşi asumă riscuri exagerate în anumite cazuri concrete şi devine victima propriului risc asumat sau chiar în mod voit se poate autoleza fără a fii sancţionat penal.

Un argument  în favoarea nesancţionării este tocmai faptul că, deşi consumul de tutun  sau de alcool produce efecte nocive asupra sănătăţii consumatorului de alcool sau tutun, efecte uneori extinse chiar şi asupra societăţii, cu toate acestea, se consideră că este un evident act de autolezare iar aceste comportamente nu trebuiesc sancţionate penal, deşi au existat încercări în istorie în acest sens[6].

Se pune întrebarea de ce această autolezare prin consumul de droguri trebuie sancţionată penal spre deosebire de alcool sau tutun. În cazul consumului de alcool acesta este incriminat doar în ipoteze punctuale, când riscul pentru societate devine unul evident (de exemplu conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală). Consumul de alcool este incriminat dacă presupune o activitate specifică şi anume conducerea unui autovehicul ca sursă de pericol, doar dacă este realizată pe drumurile publice şi dacă consumatorul a consumat o cantitate semnificativă de alcool. Textul de incriminare din codul rutier face referire şi la împrejurarea că o persoană se află sub influenţa unor substanţe stupefiate. Acest lucru arată că un consumator de droguri va fi sancţionat penal dacă sub influenţa unor droguri conduce pe drumurile publice un autovehicul. Per a contrario fapta de a consuma droguri în alte împrejurări în sistemul românesc nu are semnificaţie penală. Prin aceste exemple nu dorim doar să aducem argumente în sprijinul idei că în Romania consumul de droguri nu este incriminat ci doar interzis[7] ci vrem să punem în discuţie principiul în sine, adică dacă ar trebui să fie incriminată o atare faptă. Aceasta şi pentru că legea penală nu poate proteja individul de acte de autolezare. Legea penală, de principiu, nu te poate proteja ca individ prin sancţionare atunci când te autolezezi.

 

Al doilea principiu de drept penal aplicabil este acela al minimei intervenţii, conform căruia dacă am admis că există o valoare socială lezată în cazul consumului de droguri trebuie găsite alte mecanisme de intervenţie ( medical, psihologic sau social) şi doar dacă acestea se dovedesc insuficiente trebuie folosit dreptul penal ca o ultima ratio.

Este evident că mijloacele pentru a determina o persoană să nu consume droguri sau să renunţe la ele trebuie să fie de natură medicală, psihologică sau socială. ( De exemplu programe de informare, tratamente medicale, acces la consiliere psihologică etc). Dreptul penal ar putea fi teoretic folosit doar dacă celelalte mecanisme s-ar dovedi în mod evident insuficiente.

 

Al treilea principiu important de drept penal, aplicabil cazului analizat, este acela al proporţionalităţii sancţiunii cu valoarea socială lezată. Aceasta pentru a nu se încălca principiul vinovăţiei ( nulla poena sine culpa). Dacă acceptăm că există o valoare socială ce trebuie protejată prin mijloace penale în cazul incriminării consumului de droguri, sancţiunea aplicată pentru această faptă nu trebuie să fie disproporţională cu valoarea socială lezată.

 

Ultimul principiu, care merită a fi amintit din perspectiva temei de analiză, este chiar un principiu constituţional şi anume principiul nediscriminării.  Acest principiu merită a fi enunţat deoarece nu este permisă discriminarea între sancţionarea penală a unor comportamente şi nesancţionarea penală a unor comportamente echivalente ca şi gravitate socială. Aici ne referim spre exemplu la neincriminarea consumului de alcool, nici ocazional şi nici a celui care devine alcoolic. În aceeaşi categorie poate fi evidenţiat şi neincriminarea consumului de tutun, deşi efectele nocive ale acestuia sunt subliniate prin limitarea spaţiilor în care se poate fuma, interzicerea publicităţii sau vânzării către minori etc.

 

Din nefericire politica penală în acest domeniu este influenţată aproape exclusiv pe recunoaşterea gravităţii problemei, pe reprezentări, pe teamă şi mituri.

În cele ce urmează vom prezenta câteva mijloacele juridice de decriminalizare a consumului de droguri.

 

1.Principiul oportunităţii urmăririi penale[8]. Respectând acest principiu acuzarea poate renunţa la o procedură penală împotriva unui consumator atunci când magistratul apreciază că dimensiunea antisocială a consumului în cazul concret nu lezează societatea atât de grav sau că, deşi există o lezare, beneficiile derulării unei proceduri penale împotriva celui acuzat sunt nesemnificative în raport cu costurile acelei proceduri. În acest caz procurorul decide că nu este oportună derularea unei astfel de proceduri. Un astfel de principiu există în majoritatea procedurilor penale, cu excepţia procedurile penale române. În România nu poate fi oprită o procedură penală pentru motive de oportunitate. Sistemele penale care incriminează consumul de droguri oferă procurorului şi posibilitatea concretă de a nu declanşa o procedură penală împotriva unui simplu consumator, raportat la circumstanţele concrete ale speţei. Acest aspect este valabil în cazul oricărei infracţiuni fără a ajunge la o aplicare abuzivă a acestui principiu procesual penal.

Atunci când un magistrat român constată că nu este oportună declanşarea sau continuarea unei proceduri penale acesta găseşte pseudo-mecanisme procesuale care să aibă acelaşi efect, respectiv neînceperea sau necontinuarea procedurii penale începute, fără însă a exprima explicit motivaţia reală a acestei decizii. În fapt acesta în concret poate decide că cel acuzat doar a consumat  şi nu a şi deţinut în vederea consumului propriu, a primit droguri, nu a cumpărat în vederea consumului propriu etc.

 

2. Al doilea mecanism posibil de decriminalizare are ca temei faptul că unele fapte pot fi lipsite de gradul de pericol social al unei infracţiuni. În sistemul de drept penal român art. 18 ind. 1 C pen prevede că o faptă prevăzută de legea penală este infracţiune doar dacă prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni. Acest sistem este mecanismul cel mai frecvent utilizat de practicienii dreptului pentru a nu sancţiona penal anumite forme care vizează comportamentelor accesorii consumului de droguri. Se susţine că în 90 la sută dintre cazurile de acţiuni conexe consumului de droguri se foloseşte acest mecanism de a aplica sancţiuni administrative în locul unei sancţiuni penale[9].

Acest mecanism, dincolo de critica lui la nivel de principiu[10], are un dezavantaj major deoarece nu permite şi consumatorului, celui căreia i se adresează un text de incriminare, să aprecieze când fapta lui, în concret, prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni. În lipsa acestui element de certitudine el poate fi un infractor sau doar o persoană care nu respectă anumite conduite apreciate corecte de majoritatea societăţii[11].

De exemplu în practica judiciară română[12]  s-a considerat că faptele reţinute în sarcina inculpatului prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni  acesta fiind condamnat la 3 ani închisoare pentru comiterea faptelor în următoarele împrejurări.

În fapt instanţa  a reţinut că la data de 12.09.2006 inculpatul a intrat în ţară pe la punctul de frontieră Nădlac având asupra sa drog de risc, respectiv haşiş, cantitatea de 1.6 grame, iar la data de 14/15.09.2006 aflându-se în discoteca din comuna S. a propus martorilor T. Ş. J. şi E. J.  să fumeze o ţigară de haşiş reuşind să-l atragă doar pe primul,  numai că au fost surprinşi de organele de poliţie aflate în zonă.

Această faptă a fost corect  încadrată ca infracţiunea de trafic de droguri prev. de art. 2 alin. 1 , art. 3 alin. 1 şi  art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000, întrucât a oferit martorului T. Ş. J. drogul deţinut, a introdus în ţară,  fără drept, această substanţă interzisă de lege  şi pe care a deţinut-o pentru consum propriu, fără drept.

Nu dorim să facem o analiză din punct de vedere a temeiniciei sale juridice ci vrem să arătăm că suntem în ipoteza deţinerii unei cantităţi reduse de droguri de risc pentru consum propriu, pe care inculpatul l-a introdus în ţară venind din ţara în care lucra şi evident a încercat să le consume cu scop recreativ cu prietenii într-o discotecă. În puţine sisteme penale europene această conduită ar fi intrat sub incidenţa unei sancţiuni penale, plecându-se de la premisa că este evidentă deţinerea şi folosirea în scop recreativ şi nu poate fi relevată dorinţa de a trafica droguri chiar la nivel transnaţional.

La fel în cazul unui asistent medical care a fost condamnat la 2 luni pentru deţinere de droguri în vederea consumului propriu şi 1 lună pentru fals deoarece acesta a falsificat reţete medicale pentru a obţine astfel de substanţe aflate pe lista drogurilor pe care şi le-a injectat singur. Instanţa a considerat că fapta prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni[13].

Este greu de criticat dacă instanţa a decis corect sau nu tocmai pentru că aprecierea gradului de pericol social concret are nişte limite flexibile de apreciere. Observaţia pe care dorim să o facem este aceea că din perspectiva celor doi condamnaţi aceştia nu au ştiut că faptele lor au în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni astfel încât să dorească să depăşească limitele impuse de lege? Credem că ei au crezut că aceste atitudini sunt în esenţă doar autolezante şi nu lezează semnificativ ordinea socială.

Acest mecanism este folosit în practica judiciară ca singurul care poate împiedica sancţionarea penală a consumatorilor sau a faptelor asimilate consumului atunci când aceste fapte formal sunt prevăzute de legea penală.

O altă instanţă[14] a decis că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În motivare se arată că faptele săvârşite au fost recunoscute de inculpat, recunoaştere care s-a dovedit a fi sinceră, cantitatea infimă de drog (cannabis 3,96 gr.) găsită asupra acestuia pentru consum propriu, apreciem că, pe cât posibil alternativa terapeutică şi nu cea a pedepsirii trebuie să primeze, mai cu seamă că se află pentru prima oară în conflict cu legea penală.

Astfel, în funcţie de cantitatea şi calitatea drogului deţinut, de circumstanţele faptei instanţa a apreciat corect  că sunt realizate cerinţele art.181 Cod penal pentru fapta respectivă.

Plecând de la motivarea acestei ultime soluţii vrem să arătăm că există un al treilea mecanism de decriminalizare a  consumului de droguri.

 

3.Mecanismul prin care se face o delimitare între cantităţile de drog consumate sau chiar traficate.

Acest sistem funcţionează în Germania şi are ca temei o decizie a Curţii Constituţionale germane care a trebuit să motiveze dacă poate fi legiferat consumul de droguri uşoare. Concluzia la care ajunge Curtea este că nu trebuie legalizat consumul de droguri, dar o cantitate minimă deţinută sau consumată nu lezează valorile sociale astfel încât să justifice intervenţia dreptului penal.

După acest moment chiar faptele aparent de  trafic de droguri ( vânzarea unor cantităţi mici pentru a plăti propria doză) interesează dreptul penal doar dacă cantitatea de drog depăşeşte o anumită limită. Aceste limite[15] sunt diferite chiar între Landurile germane ( se ţine cont de tradiţia juridică a acestora spre o politică mai represivă sau liberală, aproprierea de zone unde consumul este chiar legalizat nu doar tolerat etc).

  Această abordare a fost încurajată şi de Decizia-cadru cu privire la stabilirea dispoziţiilor minime referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi pedepselor din domeniul traficului ilicit de droguri[16] care prevede în art. 1 pct. 2 că scopul Deciziei nu este acela de a sancţiona conduitele legate de consumul propriu de droguri.

Acest mecanism are avantajul că oferă nişte criterii de intervenţie relativ obiective între acte de autolezare, mai exact doar consumul, şi activităţile de trafic de droguri care lezează în mod indiscutabil valori sociale ce trebuie protejate de legea penală.

Un posibil dezavantaj este folosirea acestei portiţe de către traficanţi prin faptul că deţin asupra lor în vederea comercializării doar un număr mic de doze pentru a putea susţine că sunt doze destinate consumului propriu şi a scăpa astfel de urmărire penală[17]. Poate fi citat un exemplu în acest sens, deoarece Instanţa supremă germană a dispus achitarea unui suspect deoarece la telefon comandase un număr de 3 bucăţi fără a se putea preciza dincolo de orice dubiu că era vorba de 3 grame, 300 de grame sau 3 kg[18]. Suntem în prezenţa principiului in dubiu pro reo care protejează acuzatul de riscul de a fi condamnat fără a fi vinovat.

După introducerea sistemului ce impune o cantitate minimă de drog pentru a se putea interveni cu mijloace penale, nu a fost afectată eficienţă intervenţiei poliţiei împotriva traficanţilor de droguri dar a permis consumatorilor să folosească mecanismele statale nepenale care să îi ajute să scape de droguri sau cel puţin să nu sufere şi alte victimizări urmare a stării lor de dependenţă.

În acest fel s-a rezolvat şi chestiunea de principiu dacă autolezarea trebuie să fie incriminată sau nu. Autolezarea nu este incriminată dar trebuie descurajată prin alte mecanisme medicale, psihologice sau sociale.

Criteriul cantităţii este folosit şi România atunci când se face delimitarea între infracţiunea de trafic de droguri şi infracţiunea de deţinere de droguri pentru consum propriu (delimitarea între art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 143/2000). Uneori se foloseşte ca şi argument împrejurarea dacă există urme ale consumului de droguri şi dacă cel prins cu mai multe doze asupra sa nu a consumat va fi sancţionat pentru trafic de droguri şi nu pentru infracţiunea de deţinere de droguri în vederea consumului propriu. Efectul pervers a fost acela că oricărui vânzător stradal care are şi vinde câteva doze i se cere în prealabil de către traficanţi să consume şi el pentru a putea susţine că este consumator sau cel puţin le deţine pentru consumul propriu.

 

4. Legalizarea consumului de droguri. Prin acest mecanism se ajunge mai departe în sensul că un astfel de comportament este apreciat de sistemul judiciar al ţării respective ca fiind unul normal. Nu doar că nu este incriminat consumul dar este chiar legalizat, fiind reglementate situaţii în care se poate consuma licit (raportat la tipul de droguri, în anumite spaţii, de către anumite persoane, o anumită cantitate etc). Consumul nu mai este nici măcar interzis.

Cu privire la acest mecanism acesta este folosit de puţine ţări, exemplu notabil fiind cel al Olandei care deşi nu sancţionează consumul, a legalizat consumul de droguri uşoare în locuri speciale sau în cantităţi prestabilite ( exemplu cinci plante de canabis crescute acasă pe an).

În ţări din America latină unele droguri sunt consumate în mod tradiţional fiind considerate chiar leacuri. În aceste ţări nu există o societate mai liberală care tolerează aceste conduite ci se consideră în mod cutumiar ca fiind conduite licite. Nu suntem în prezenta unui comportament social anormal. Dimpotrivă, în mod tradiţional se foloseau acele plante fie în dietă, recreativ sau chiar cu motivaţii de ordin religios.

Acest motiv al exercitării dreptului libertatea conştiinţei a fost invocat şi în Germania, în faţa instanţelor susţinându-se că legalizarea consumului de marijuana ar trebui permisă pentru că altfel credinciosul care foloseşte droguri în timpul meditaţiei religioase nu ar putea practica religia în care crede, şi care chiar impune consumul acestor substanţe. Agentul a susţinut că respectiva biserică provine din america latină şi există de peste 60 de ani.

O astfel de abordare presupune un nivel ridicat de liberalism al societăţii respective şi de aceea o astfel de soluţie va fi dificil de implementat în lipsa unei atitudini tolerante a societăţii. Aşa cum am arătat mai sus în România nu este incriminat consumul dar este expres interzis.

În societăţile mai tradiţionale se consideră că este suficientă nesancţionarea penală a consumatorilor şi nu trebuie mers chiar până la legalizarea acestei conduite.

În cele foarte conservatoare consumul este incriminat în orice împrejurare.

 

Concluzie. Consumul de droguri este în mod evident o atitudine autolezantă, dar raportat la cantitate, tip de droguri şi circumstanţe poate fi considerat un comportament social normal ( vezi tradiţia din America latină, exemplu Olandei etc).

Pentru România consumul de droguri este în mod evident un comportament social anormal şi de aceea discuţia este mutată în planul mecanismelor de intervenţie deoarece dreptul penal trebuie să protejeze o anumită valoare socială ori în cazul consumul de droguri suntem în ipoteza unei autolezări a individului.

Din acest motiv legiuitorul român a preferat să nu incrimineze strict consumul de droguri, dar prin incriminarea comportamentelor prin care se poate obţine un drog pentru consumul propriu ( cumpărare, producere, deţinere) practic taie punţile licite prin care autorul ar putea să ajungă să consume droguri. Din acest motiv încă mai există autori care susţin că în Romania consumul este incriminat. Publicul larg sau chiar unii specialişti[19] nu fac această diferenţă extrem de fină dintre consum şi deţinere sau obţinere în vederea consumului propriu.        Acest mecanism juridic satisface atât un interes pur politic şi de imagine al politicienilor, deoarece se dă impresia că astfel este foarte preocupat de rezolvarea problemei din moment ce chiar "incriminează" consumul, iar, pe de altă parte, pentru jurişti se oferă un răspuns problemei dacă se poate sau nu incrimina autolezarea prin consum de droguri. Răspunsul este că nu se incriminează autolezarea şi aceasta indiferent de tipul drogului consumat.

Se poate afirma că nu se poate consuma un drog, fără ca el în prealabil să fie obţinut sau deţinut, împrejurare ceea atrage răspunderea penală. Din acest motiv sistemul românesc este mai represiv penal decât unul clasic în care consumul nu interesează sistemul punitiv penal dar mai puţin represiv decât sisteme penale care incriminează expres consumul de droguri.

 

 

[1] Articolul este rezultatul unui proiect de cercetare finanţat de CNCSIS ( PNCDI II, ID_2280).

* Lector, Facultatea de Drept a UBB. sbogdan@law.ubbcluj.ro.

[2] S. Bogdan, Criminologie, Ed. Universul juridic, 2009, p. 97.

[3] K. Ambos, Die Drogenkontrolle und ihre Probleme in Kolumbien, Peru, und Bolivien, Ed. Max Plack Institut, 1993.

[4] F. Streteanu, Tratat de drept penal, Ed. CH. Beck, 2008, p. 48-53.

[5] C. Roxin, Strafrecht. Allgemeiner Teil. Vol. 1, Ed. C. H. Beck sche, Munchen, 1992, p. 9. Acest principiu a fost inclus şi cadrul unui Manifest referitor la politica penală a Uniunii Europene ( a se vedea www.crimpol.eu)

[6] A se vedea legea uscată din SUA, incriminare consumului de tutun în Anglia sec XVII, etc.

[7] Consumul de droguri în Romania este interzis, chiar dacă nu este şi incriminat( art 27 din legea nr. 143/2000). În acelaşi sens a se vedea I. Gârbuleţ, Traficul şi consumul ilicit de droguri. Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 143.

[8] În sistemul românesc este consacrat expres principiul contrar adică al oficialităţii, G. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2007 , p. 171.

[9] P. Abraham, Conferinţa din 16-18 octombrie 2009 organizată de Elsa Cluj (Consumul de droguri. Nu aspira iluzii).

[10] F. Streteanu, op. cit., p. 597.

[11] I. Gârbuleţ, op. cit., p. 143.

[12] Dec. nr. 42/2008 a C Ap. Ploieşti, publicată  pe site-ul  www.jurindex.ro

[13] Dec. nr. 19/2008 a C Ap. Suceava, publicată  pe site-ul  www.jurindex.ro

[14] Dec. nr. 100/2008 a C Ap. Constanţa, publicată  pe site-ul  www.jurindex.ro

[15] De exemplu în cazul canabisului cantitatea minimă este de 6 grame în Berlin, Nidersachsen, ori 15 grame în Bremen, şi chiar 30 g Schleswig-Holstein.Pentru detalierea tuturor activităţilor şi a tipurilor importante de droguri a se vedea C. Schaefer, L. Paoli, Drogenkonsum und Strafverfolgungpraxis, Ed. Duncker&Humblot, Berlin, 2006, p.49-77.

[16] Decizia-cadru 2004/757/JAI  JO 2004 nr. L 335, p. 8.

[17] W. Hauptmann,Drogenpolitik ohne Strafrecht? Ed. Oesterreich, Viena, 2000, p.23.

[18] Decizia penală  nr. 22 din aprilie 2009,  Curtea Federală de Justiţie,  http://www.bundesgerichtshof.de

[19] Într-un Raport recent (septembrie 2009) elaborate de Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Riscurilor Sociale  şi Demografice,  intitulat Riscuri şi inechităţi sociale în România, se propune chiar "dezincriminarea" consumului de droguri (http://cparsd.presidency.ro/upload/CPARSD_raport_extins.pdf  la p. 234.) iar această propunere a fost criticată vehement reprezentanţii opiniei publice şi jurnalişti.

« Back