|
Numărul 4 / 2009 
STUDII
DOMENIUL DE APLICARE AL UZUCAPIUNII ÎN SISTEMUL DREPTULUI AUSTRIAC/ DER ANWENDUNGSBEREICH DER ERSITZUNG IM ÖSTERREICHISCHEN RECHTSSYSTEM
Dan TEODORESCU*
Zusammenfassung: Im Kontext der engen Verbindungen, die während der Geschichte zwischen den rumänischen Ländern - insbesondere Siebenbürgen und Bukowina - und dem Habsburgischen Reich bestunden, ist das vorliegende Werk ein Versuch die Rechtsfigur der Ersitzung des österreichischen Rechtssystems, so wie sie zur Zeit der Redaktion des Allgemeinen Bürgerlichen Gesetzbuchs existierte samt ihrer Entwicklung bis zum heutigen Tag darzustellen. Daraufhin kann man eine interessante Parallele mit der Entwicklung der Ersitzung im rumänischen Grundbuchssystem ziehen, insbesondere weil auch dieses der Rechtsordnung des österreichischen Reiches mit deren tiefen Wurzeln bis ins römische Zeitalter entstammt. Darüber hinaus, die meisten gegenwärtigen Fälle in der Region Siebenbürgen, in welchen die Ersitzung zur Anwendung kommt, gründen sich noch immer auf die Anordnungen des ABGB, die einen viel breiteren Anwendungsbereich als die restriktive Vorschrift des Dekret-Gesetzes Nummer 115/1938 haben. Das Problem ist umso aktueller, da voraussichtlich bis zum Inkrafttreten der neuen Katasterverordnung des Gesetzes Nummer 7/1996 noch eine längere Weile zu verstreichen hat.
Rezumat:Prezenta lucrare este justificată de strânsele legături care au existat de-a lungul istoriei între ţările Române - în special Transilvania şi Bucovina - şi Imperiul habsburgic. Este o încercare de a înfâţişa imaginea instituţiei uzucapiunii din sistemul de drept austriac, aşa cum a existat în momentul redactării Codului civil austriac, împreună cu evoluţia acestei instituţii până în zilele noastre. În acest context se poate realiza o paralelă interesantă cu evoluţia uzucapiunii din sistemul românesc de carte funciară, mai ales că şi aceasta are aceeaşi origine - legislaţia Imperiului austriac, cu adânci rădăcini până în epoca romană. Chiar mai mult, inclusiv în prezent cele mai numeroase cazuri de aplicare a uzucapiunii în zona Transilvaniei sunt întemeiate pe dispoziţiile Codului civil austriac, acesta având un spectru de aplicare mult mai larg decât restrictivele prevederi ale Decr.-Lege nr. 115/1938. Problema este cu atât mai actuala cu cât se pare ca până la aplicarea noilor reglementări cadastrale prevazute in Legea nr. 7/1996 va mai trece o perioadă semnificativă de timp.
Schlüsselworte: Ersitzung,Grundbuch, Einverleibung, Besitz, Verjährung Cuvinte cheie: uzucapiune, carte funciara, intabulare, posesie, prescriptie
Cuprins:
I. Prezentare generală a uzucapiunii din sistemului austriac II. Legătura dintre prescripţie şi uzucapiune III. Efectul real al uzucapiunii - argument pentru limitarea drepturilor susceptibile de uzucapiune? IV. Condiţii pentru bunurile susceptibile de uzucapiune A. Înţelesul §1455 ABGB B. Bunuri susceptibile de a fi posedate C. Susceptibilitatea de circulaţie D. Limitări exprese ale posibilităţii de a uzucapa V. Concluzie VI. Aspecte speciale: uzucapiunea extratabulară şi efectele sale juridice VII. Comparaţie cu uzucapiunea românească în regim de carte funciară
Preliminarii În dreptul civil austriac, reglementarea uzucapiunii este oarecum atipică raportat la majoritatea celorlalte legislaţiilor europene, astfel că prin §1455 ABGB[1] teza I se dispune că poate constitui obiect al uzucapiunii „tot ceea ce este susceptibil de dobândire". Realitatea juridică reduce însă în general domeniul de aplicare al uzucapiunii la anumite drepturi reale, cu toate că ideea acestei limitări nu este împărtăşită de toţi doctrinarii. Pentru găsirea variantei corecte este necesar să se determine în ce măsură poate fi justificată, în baza literei legii, eliminarea celorlalte drepturi (în primul rând a drepturilor de creanţă) de la posibilitatea de a fi uzucapate. Se impune aşadar examinarea condiţiilor - mai ales a acelora conţinute de §1455 ABGB teza a II-a - care trebuie îndeplinite pentru ca un bun să poată fi uzucapat. Este vorba în principal de susceptibilitatea de a fi posedat şi de susceptibilitatea de circulaţie. Încă din perioada redactării Codului civil austriac, fondatorii acestuia au susţinut că „pentru a nu se ajunge la situaţia ca proprietatea privată să devină ceva incert şi pentru a evita pe cât posibil disputele juridice, legea trebuie să implementeze drepturile de uzucapiune şi de prescripţie şi să le definească foarte exact"[2]. Cu toate acestea, este greu explicabil de ce limitele acestei instituţii juridice nu au fost niciodată marcate cu precizie, astfel că o dispoziţie prin care să se enumere cu exactitate drepturile susceptibile de uzucapiune nu poate fi întâlnită în toată istoria legislaţiei habsburgice şi ulterior austriece. Se creează în permanenţă impresia că dreptul de proprietate ar fi oarecum centrul instituţiei uzucapiunii, şi totuşi este în acelaşi timp clar că ca pe lângă dreptul de proprietate există de asemenea alte drepturi care trebuie cuprinse; însă chiar întrebării - care trebuie să fie respectivele drepturi, sau unde trebuie trasată exact graniţa - nu i s-a răspuns niciodată în formă legislativă. S-ar părea că definirea precisă a domeniului de aplicare al uzucapiunii a fost lăsată în mod deliberat în seama doctrinei.[3]
•I. Prezentare generală a uzucapiunii din sistemul austriac
Uzucapiunea este dobândirea unui drept prin posesie[4] calificată exercitată pe parcursul timpului stabilit de lege. Aceasta duce la o dobândire originară a dreptului, care are ca urmare faptul că titularul de până atunci îşi pierde respectivul drept (§1478 ABGB). Condiţiile pentru realizarea uzucapiunii sunt următoarele: bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat, o posesie calificata şi exercitarea acesteia de-a lungul unei anumite perioade de timp. Cel ce a uzucapat valabil un drept rămâne protejat faţă de acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză a proprietarului anterior. Obiect al uzucapiunii sunt doar drepturile private patrimoniale care pot forma obiectul posesiei (§1455 ABGB), fiind vorba în principal de dreptul de proprietate şi de servituţi. §1456-1459 ABGB exclud expres de la uzucapiune drepturile suverane ale statului (de exemplu dreptul de a percepe impozite), drepturile personale şi drepturile de familie. În privinţa drepturilor de creanţă, părerile sunt diversificate, însă doctrina majoritară exclude în general uzucapiunea, chiar şi atunci când este vorba de drepturi de creanţă care pot fi posedate[5]. O importanţă practică deosebita revine §50 din Legea Măsurătorii[6], care împiedică uzucaparea unor fracţiuni dintr-un teren înscris în Cadastrul Graniţelor.[7] AGBG cunoaşte două forme ale uzucapiunii, anume propriu-zisă şi improprie. Uzucapiunea propriu-zisă cere o posesie legitimă (§316 si următoarele ABGB), de bună credinţă (§326 si următoarele ABGB) si neviciată[8] (§345 si următoarele ABGB). În cazul uzucapiunii improprii, legitimitatea (titlul) nu este o condiţie, fiind necesară doar posesia de bună credinţă si neviciată a celui care uzucapează. În funcţie de durata de timp necesară se poate de asemenea face diferenţă între uzucapiunea de scurtă durată (3 ani) şi cea de lungă durată (30 ani). Uzucapiunea propriu-zisă este scurtă în cazul bunurilor mobile şi lungă în cazul celor imobile, în timp ce uzucapiunea improprie necesită întotdeauna scurgerea unei perioade de 30 de ani. Astfel, în cazul imobilelor uzucapiunea propriu-zisa devine inutilă, întrucât nu aduce uzucapantului nici un avantaj, ci din contră, dezavantajul necesitaţii unui titlu calificat. Uzucapiunea propriu-zisă are însemnătate practică doar pentru bunurile mobile, timpul uzucapiunii fiind în principiu de 3 ani (§1466 ABGB). §1472 ABGB prevede un termen mai lung, de 6 ani, atunci când bunul uzucapat aparţine statului sau altor persoane juridice, iar în favoarea persoanelor absente §1475 şi §1496 ABGB prevăd o prelungire, respectiv împiedicare a uzucapiunii. De asemenea, în §1476 ABGB se menţionează că cel ce a dobândit de la o persoană care avea posesia viciată sau de rea credinţă are nevoie de timp dublu pentru a uzucapa. Ca şi în dreptul românesc, dacă după începerea uzucapiunii bunul este predat unei alte persoane, în favoarea acesteia se socoteşte şi timpul primului posesor. Posesia celui care uzucapează trebuie să se bazeze pe un titlu obiectiv valabil, care ar fi fost suficient pentru transmiterea proprietăţii dacă înstrăinătorul ar fi fost proprietar, ca de exemplu vânzare-cumpărare, donaţie, legat, etc. (§1461 ABGB). Din contră, nu este suficient pentru uzucaparea proprietăţii un titlu care acordă doar dreptul de folosinţă, ca de exemplu un contract de închiriere (§1462 ABGB). Uzucapiunea propriu-zisă nu are aşadar aplicabilitate în caz de vicii iniţiale ale titlului (de exemplu ale contractului de vânzare-cumpărare), ea fiind de fapt adesea excedentară, întrucât dobânditorul devine de cele mai multe ori proprietar încă de la încheierea cu bună credinţă a contractului şi remiterea bunului, conform dispoziţiilor §367 ABGB[9]. Această uzucapiune are însemnătate mai ales în cazul dobândirii neoneroase de la o persoană neîndreptăţită, întrucât aici nu se aplica dispoziţiile §367. Uzucapiunea improprie se aplică la bunuri mobile şi imobile, necesitând de regula o scurgere a timpului de 30 de ani (§1461, 1470, 1477 ABGB), termen prelungit la 40 de ani în cazul uzucapiunii împotriva persoanelor juridice (§1472 ABGB). Uzucapiunea improprie nu este dependentă de menţiunile din CF, posesorul de buna credinţă şi legitim dobândind proprietatea după 30 de ani (excepţie de la principiul întabulării[10]) şi putând ulterior cere îndreptarea CF. Existenţa sarcinilor întabulate nu este însă afectată de uzucaparea proprietăţii. Totuşi, până la momentul întabulării noului proprietar, terţul care dobândeşte cu bună credinţă, încrezându-se în aparenţa înscrierii din CF, este protejat (§1500 ABGB). Însemnătatea practică a uzucapiunii de lungă durată este aşadar mult mai mare decât a celei de scurtă durată. Prin ea nu doar că se uzucapează proprietatea viciată a persoanei anterioare, ci devine posibilă şi dobândirea dreptului în pofida nevalabilităţii titlului.[11]
•II. Legătura dintre prescripţie si uzucapiune
În cuprinsul ABGB, uzucapiunea se găseşte în partea a treia („Dispoziţiuni comune drepturilor personale si drepturilor reale"), capitolul IV („Despre prescripţie şi uzucapiune": §1451-1502). Din acest fapt şi din formularea deosebit de vagă a obiectului uzucapiunii, în care ar urma să fie cuprins orice bun ce poate fi dobândit (§1455 ABGB), se poate deduce că legiuitorul din anul 1811 a încercat să reglementeze împreună două instituţii nu identice, dar totuşi înrudite între ele. Pierderea dreptului de către o persoana (prescripţie propriu-zisă) a fost privită ca o condiţie pentru dobândirea dreptului de către o alta (uzucapiune). La această viziune este corect faptul că ambele instituţii au la bază ideea conform căreia o stare de fapt care se întinde pe o perioadă îndelungată de timp trebuie transformată în stare de drept (puterea normativă a timpului), în scopul încrederii în situaţia aparentă (siguranţa generală a circuitului civil). Pe de altă parte dispoziţia §1478 ABGB, în care se susţine că uzucapiunea ar impune neapărat o prescripţie, este incorectă, chiar dacă are un fundament legislativ. Aceasta întrucât există drepturi care nu se pot prescrie (de exemplu dreptul de proprietate), însă pot fi uzucapate; în plus există posibilitatea de a fundamenta prin uzucapiune drepturi care până atunci nu aparţinuseră nimănui (ceea ce se întâlneşte foarte des în cazul servituţilor)[12]. Această împletire strânsă a prescripţiei şi uzucapiunii în cuprinsul ABGB a generat în literatură o sumedenie de controverse.[13] Părerea dominantă actuală refuză tratarea prescripţiei şi a uzucapiunii într-un context atât de strâns. Se ştie că redactorii ABGB au pornit de la o viziune legată de relaţia dintre prescripţie şi uzucapiune care odinioară era dominantă şi bazată pe dreptul comun din secolul al XVIII-lea, însă acest lucru este totuşi incorect. Pentru aceasta, în doctrina actuală - în pofida ordinii stabilite de lege - prescripţia este tratată în partea generală a dreptului, în timp ce uzucapiunea rămâne în mod tradiţional obiectul drepturilor reale. Despărţirea sistematică a prescripţiei de uzucapiune are însă consecinţe considerabile pentru aria de utilizare a fiecăreia. Unul dintre actualii doctrinari[14] reuşeşte într-un anumit grad să mijlocească o clarificare în multe puncte de divergenţă dintre vechea şi noua doctrină, el arătând că şi fondatorilor ABGB le era cunoscută diferenţa dintre prescripţie şi uzucapiune. Conform acestui autor, cel mai mic numitor comun al prescripţiei şi uzucapiunii ar consta în consecinţele juridice ale pierderii dreptului prin trecerea timpului. Pentru ambele instituţii ar fi fost însă stabilite reguli proprii, astfel că împărţirea în prescripţie extinctivă şi prescripţie achizitivă nu ar fi de înţeles în sensul că acestea să fie subordonate unei noţiuni superioare comune, care să le cuprindă pe amândouă - aşa cum înţelege adeseori doctrina; în vederea împlinirii uzucapiunii ar fi necesară şi realizarea tuturor condiţiilor prescripţiei. Pentru aceasta, cele două instituţii ar putea fi tratate împreuna doar în ramele ansamblului elementelor constitutive ale uzucapiunii. Dacă acest ansamblu este îndeplinit, apar simultan două consecinţe juridice: atât uzucapiunea cât si prescripţia. Se pune întrebarea care urmare juridică se petrece mai întâi: pierderea sau dobândirea dreptului? Din definiţia proprietăţii ca fiind un drept absolut ar reieşi că întâi trebuie să aibă loc pierderea dreptului, şi doar apoi dobândirea. Dacă uzucapiunea ar fi în acelaşi timp o formă de dobândire originară, atunci dobândirea dreptului ar avea loc doar mijlocit. Pierderea subsecventa a dreptului nu ar fi o condiţie materială, ci o condiţie simultan-logică a dobândirii dreptului prin uzucapiune; prescripţia şi uzucapiunea nu s-ar afla într-o legătură cauzală, ci într-una temporal-logică. De aceea pierderea dreptului nu ar putea fi niciodată o consecinţă a dobândirii dreptului. Genialitatea formulării §1452 ABGB, care exprimă atât unitatea prescripţiei şi a uzucapiunii, cât şi subsecvenţa temporală a pierderii şi dobândirii dreptului ar fi fost neobservată atât de vechea, cât si de noua doctrină. Din cercetările întreprinse de respectivul autor pot fi trase următoarele concluzii, pentru rezolvarea problemei: amestecarea dreptului prescripţiei cu dreptul uzucapiunii de către legiuitorul istoric nu poate fi un argument pentru eliminarea §1455 ABGB, întrucât legiuitorul era foarte conştient de diferenţele dintre cele doua instituţii. Chiar în ABGB sunt folosite două noţiuni diferite de uzucapiune: astfel, în prima teză a §1478 ABGB se întâlneşte o uzucapiune într-un sens larg, influenţată filozofic, în timp ce în a doua teză este vorba de uzucapiune în sens juridic-tehnic. Doar astfel este explicabil faptul ca proprietatea nu se poate prescrie în sens restrâns (§1459), ci doar în sens larg. Cu toate acestea s-a decis că nu doar obiectul prescripţiei, ci şi al uzucapiunii să fie stabilit printr-o regulă cât se poate de cuprinzătoare, urmată de o categorie corespunzătoare de excepţii. Având în vedere cele enunţate, se poate susţine ca legiferarea domeniului vast de aplicabilitate a uzucapiunii nu a fost o omisiune normativă.
•III. Efectul real al uzucapiunii - argument pentru limitarea drepturilor susceptibile de uzucapiune?
S-ar putea avea in vedere, din modul în care acţionează uzucapiunea, o reducere a obiectului ei: dacă se poate prezuma că uzucapiunea are efect real, atunci pot fi fundamentate prin uzucapiune doar astfel de drepturi. Efectul real (mai bine spus absolut) al uzucapiunii ar trebui să exprime în general faptul că dreptul uzucapat acţionează imediat împotriva oricui. Aceasta nu se menţionează totuşi expres de lege: efectele uzucapiunii în general sunt tratate de ABGB în §1498, care însă vizează doar efectul împotriva proprietarului anterior, acesta trebuind să recunoască dreptul uzucapantului. Conform actualei păreri dominante nu mai este nevoie de nimic altceva pe lângă condiţiile uzucapiunii (de exemplu de întabulare), în vederea dobândirii dreptului prin uzucapiune. Aceasta înseamnă că drepturile reale (care conform părerii majoritare formează exclusiv obiectul uzucapiunii) sunt dobândite imediat, cu toate atributele lor - aşadar şi cu efectul real. Cine aduce însă efectul real ca argument pentru posibilitatea de uzucapare doar a drepturilor reale se situează într-un cerc vicios: doar atunci când se elucidează care drepturi pot fi uzucapate se poate răspunde la întrebarea cum acţionează aceste drepturi.[15] Împotriva unei argumentări bazate pe caracterul real se poate aduce de asemenea faptul că sarcinile reale au fost tratate dintotdeauna ca obiect al uzucapiunii, chiar şi în vremurile în care încadrarea acestora în categoria drepturilor reale era foarte disputată. Concluzionând, se poate susţine că din punctul de vedere al conţinutului domeniului de aplicare al §1455 ABGB există două concepţii: pe de-o parte este expresia (destul de clară) a §1455 ABGB; pe de altă parte pledează doctrina majoritară, deja prin însăşi rânduirea dreptului uzucapiunii în cadrul drepturilor reale, pentru o expunere restrictivă a elementelor constitutive.
•IV. Condiţii pentru bunurile susceptibile de uzucapiune
În cuprinsul său, §1455 ABGB face referire la „bunuri" atunci când reglementează obiectul uzucapiunii. §285 ABGB prezintă noţiunea de „bun" ca şi termen tehnic, lărgind acest termen nu doar asupra bunurilor în sensul limbajului uzual, ci asupra a „tot ce serveşte la trebuinţele omului şi se deosebeşte de persoană". Este clar însă că în special în domeniul uzucapiunii, prin formularea „uzucapiunea unui bun" (spre exemplu în §1455 ABGB) trebuie înţeleasă uzucapiunea unui drept asupra bunului. A vorbi despre uzucapiunea unui bun este imprecis, întrucât rezultatul împlinirii uzucapiunii este - aşa cum corect menţionează şi §1452 ABGB - întotdeauna un drept dobândit nou, anume uzucapat. Se poate doar diferenţia eventual între uzucapiunea unui drept asupra unui bun corporal sau incorporal. De asemenea trebuie avut în considerare faptul că redactorii ABGB nu doar au exemplificat unele drepturi susceptibile de uzucapiune, ci au şi exclus explicit prin §1456-1459 ABGB o serie de drepturi de la posibilitatea de a fi uzucapate. De aici se poate concluziona că aşezarea sistematică a uzucapiunii în partea a III-a a ABGB („Dispoziţiuni comune drepturilor personale si drepturilor reale") nu a fost aleasă aleatoriu, şi că uzucapiunea ar trebui să reprezinte un „motiv general de dobândire a tuturor drepturilor".[16] Consecinţe.După reglementarea susceptibilităţii generale de uzucapare a bunurilor din punctul de vedere al §285, în §1455 teza I ABGB domeniul de aplicare al uzucapiunii cunoaşte în continuare două limitări semnificative, prin faptul că bunul trebuie să poată face obiectul posesiei: în primul rând aceasta înseamnă că existenta a corpus si animus trebuie să fie cel puţin imaginabilă, iar pe de altă parte rezultă chiar din elementele constitutive ale posesiei că bunul trebuie să fie obiect al circuitului juridic civil. În această sferă problematică se încadrează şi ideea că trebuie să fie posibilă - conform §1455 teza I ABGB - „dobândirea" bunului, şi că acesta, din pricina §1455 teza a II-a ABGB, nu poate fi absolut inalienabil.
O foarte consistentă restrângere a obiectului uzucapiunii se realizează prin posesie, cerută de §1455 ABGB: toate bunurile care pot fi posedate sunt susceptibile de a fi uzucapate. Este evident că pot fi aduse o serie de argumente sistematice pentru o expunere restrictivă a formulării deosebit de vagi din §1455 ABGB; în acest scop trebuie cercetat cum se poate limita domeniul de aplicare al uzucapiunii, care aparent este nemărginit.
•1. Posesia - prezentare generală În general pot fi posedate bunuri corporale („posesie de bunuri") şi de asemenea pot fi în principiu uzucapate fracţiuni din bunuri şi părţi componente ale bunurilor. Însă obiect al posesiei îl pot constitui şi drepturile („posesie de drepturi"[17]): §311 ABGB exprimă clar, că bunuri corporale sau incorporale care sunt legalmente în circulaţie pot fi luate în posesie. În doctrina actuală, posesia este recunoscută asupra anumitor drepturi reale, ca de exemplu servituţile, dar şi asupra drepturilor de creanţă rezultate din raporturi de creanţă ce executare succesivă. Se mai pune doar problema dacă nu cumva acele bunuri a căror posesie este interzisă prin lege sunt automat excluse de la uzucapiune. În acele legi care interzic posesia (de exemplu Legea drogurilor[18] si Legea armelor[19]) nu este vorba în realitate de o interzicere a posesiei în sensul dreptului civil, ci doar de o sentinţă de nevalorificare referitor la detenţie. În acest sens menţionează §6 din Legea armelor, că „are valoare de posesie a armelor şi muniţiei [..] şi detenţia acestora".[20] Stânjenitor uzucapiunii ar putea fi în cele doua legi speciale mai degrabă faptul că în §6 din Legea drogurilor sau în §17 din Legea armelor este interzisă nu doar posesia, ci de asemenea dobândirea de „mărfuri interzise". Aceasta urmează însă a fi analizat în secţiunea legată de susceptibilitatea de circulaţie. •2. Posesia în baza unui titlu (putativ) - § 1461 ABGB •2.1 Relevanţa generală a dispoziţiei Conform §1461 ABGB, în vederea împlinirii uzucapiunii este nevoie de o posesie legitimă. Această condiţie, referitoare la uzucapiunea de scurtă durată, ar putea justifica în acelaşi timp o nouă îngrădire a sferei drepturilor susceptibile de a fi uzucapate. Astfel, după litera legii (§1477 ABGB), pentru uzucapiunea de lungă durata nu este necesar un just titlu; ba mai mult, nici măcar dovada inexistenţei unui just titlu nu poate elimina efectele uzucapiunii deja împlinite.[21] Prin această dispoziţie sunt avute în vedere acele situaţii în care titlul a luat naştere formal, însă este suspensiv, neeficient sau anulabil din cauza unui viciu, urmărindu-se astfel protejarea posesorului nelegitim, dar de bună credinţă. Justeţea rămâne totuşi un punct important, care trebuie să se suprapună cu buna credinţă. Într-o formă substanţial modificată (în sensul de slăbită) are importantă justeţea şi pentru uzucapiunea de lungă durată: se pune problema în ce fel de titlu s-a încrezut uzucapantul. Doar dacă acest titlu - acceptat din eroare de către uzucapant - corespunde exigenţelor pentru justeţea titlului, atunci poate fi vorba despre intervenţia uzucapiunii; aceasta întrucât instituţia uzucapiunii nu are în principiu scopul de a legitima dobândirea fără titlu şi nejustă, ci - cu excepţia uzucapiunii extratabulare[22] - în primul rând are scopul de a „uzucapa" lipsa îndreptăţirii proprietarului anterior.[23] În cazul lipsei titlului s-ar putea constitui două categorii: cel care spre exemplu crede că a dobândit proprietatea dintr-un titlu care teoretic ar fi fost suficient pentru transferul proprietăţii, deşi posesia bunului i-a fost transmisă doar în baza unui contract de închiriere, este protejat în cadrul uzucapiunii de lungă durată, deoarece această apreciere greşită referitoare la conţinutul titlului trebuie să ducă la dobândirea dreptului.[24] Cel care, din contră, ştie că a obţinut bunul doar în baza unui contract de închiriere, însă crede că prin uzucapiune poate dobândi proprietatea dacă foloseşte bunul suficient de mult timp, acesta este de rea credinţă - întrucât foloseşte bunul cu credinţa că este proprietar doar din momentul în care s-a scurs termenul uzucapiunii -,în spatele respectivei situaţii aflându-se în realitate (doar ipotetic în privinţa uzucapiunii de lungă durată) şi problema justului titlu prevăzut în §1461 ABGB. Sfera bunurilor susceptibile de a fi uzucapate trebuie aşadar limitată la aria uzucapiunii de scurtă durată. Un argument pentru această susţinere poate fi adus printr-o interpretare teleologică a normelor ABGB: §1477, care exclude legitimitatea posesiei de la cerinţele pentru uzucapiunea de lungă durată, nu se situează în secţiunea referitoare la condiţiile uzucapiunii (§1460-1465 ABGB), ci se situează relativ ascuns, la sfârşitul dispoziţiilor legate de timpul uzucapiunii. Această aşezare nu lasă impresia că legiuitorul ar fi dorit crearea unei forme diferite a uzucapiunii pentru o nouă categorie de drepturi.[25] Prin ideea că doar acele drepturi pot fi dobândite prin uzucapiunea de lungă durată care cel puţin raportat la titlul lor ar putea fi dobândite în principiu şi prin uzucapiunea de scurtă durată, s-ar putea eventual exclude de la susceptibilitatea de uzucapare şi drepturile de creanţă; referitor la aceste drepturi nu este aplicabilă uzucapiunea de scurta durată, deoarece în cazurile în care există deja un just titlu, dreptul de creanţă se naşte oricum - chiar şi dacă respectivul titlu are drept consecinţă obligarea la daune-interese întrucât nu procură poziţia dorită (de exemplu în cazul subînchirierii interzise)[26]. O uzucapiune de scurtă durată a drepturilor de creanţă ar presupune aşadar posibilitatea uzucapării propriului drept, ceea ce nu este acceptabil.
•2.2 Conţinutul §1461 ABGB •2.2.1 Limitarea uzucapiunii prin titlu Conform viziunii redactorilor ABGB, proprietatea poate fi uzucapată în baza unui just titlu doar dacă respectivul titlul ar fi putut transmite proprietatea: dacă bunul este transmis în vederea folosinţei, titlul nu este suficient pentru uzucaparea proprietăţii; cel căruia i se transmite un bun cu titlu de uzufruct sau depozit, nu poate să şi-l însuşească permanent ca şi proprietar, în baza instituţiei uzucapiunii[27]; persoana care beneficiază de un contract de folosinţă a unui drum larg de 2 metri nu poate în baza respectivului titlu să uzucapeze folosinţa unui drum de 2,5 metri. De asemenea, într-o speţă s-a statuat că deşi a folosit mai mult de 40 de ani un teren acordat de autorităţile locale, biserica nu a dobândit totuşi proprietatea prin uzucapiune, deoarece folosinţa a fost acordată doar pentru înmormântări, iar folosirea conform acestei de destinaţii nu poate duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.[28] Limita titlului constituie aşadar şi limita uzucapiunii.
•2.2.2 Titlu irevocabil O ultimă îngrădire a domeniului de aplicare al uzucapiunii este reprezentată de excluderea tuturor titlurilor revocabile, redactorii ABGB considerând că acestea nu se pot încadra în categoria titlurilor juste. Însă dacă ar fi să urmăm fidel acest punct de vedere ar trebui exclusă şi uzucapiunea bazată pe un transfer al proprietăţii cu titlu de garanţie[29] (cel puţin în cazul în care transferul se face sub condiţie). În realitate, soluţia corectă este că sunt îndestulătoare doar acele titluri în baza cărora un bun este transferat durabil unei alte persoane[30]. Înţelesul vag al noţiunii „durabil" necesită în continuare o analiză detaliată, putându-se forma mai multe categorii de situaţii în care titlul este îngrădit prin durată:
•a) Transferul proprietăţii cu titlu de garanţie - sarcina de natură obligaţională de returnare a transferului Actuala majoritate doctrinară consideră că un titlu prin care se realizează transferul proprietăţii cu titlu de garanţie nu este suficient pentru admiterea uzucapării propriu-zise a proprietăţii. Există însă şi unii autori care nuanţează puţin ideea de respingere categorică a fundamentării uzucapiunii propriu-zise pe transferul proprietăţii cu titlu de garanţie. Aceştia aduc ca argument faptul că revocabilitatea titlului operează doar în raport cu titularul precedent, nu şi faţă de terţi - aşadar nici faţă de adevăratul proprietar. Printr-un exemplu se poate demonstra că în cazul de faţă uzucapiunea contravine siguranţei circuitului civil, fără a ajunge însă din această cauză la rezultate inechitabile: B („fiduciant") transferă un bun cu titlu de garanţie lui C („fiduciar"), adevăratul proprietar fiind însă A. C uzucapează proprietatea (oferită ca şi garanţie), dar este nevoit să o transfere înapoi lui B, în baza obligaţiei contractuale; în continuare B, întrucât dispune de titlul, modus şi îndreptăţirea titularului precedent, devine el însuşi proprietar pe cale derivativă - cale în care nu este nevoie de buna credinţă[31]. În prima variantă, B este de bună credinţă şi ar fi uzucapat proprietatea chiar şi fără mijlocirea lui C. Faptul că el dobândeşte de la fiduciar şi nu direct de la A nu afectează rezultatul, întrucât A şi-ar fi pierdut proprietatea şi în cazul în care B însuşi ar fi uzucapat între timp. În varianta a II-a, B este de rea credinţă, neputând să uzucapeze de unul singur. Deoarece i-a fost înstrăinat propriul bun, lui A îi stă oricum la dispoziţie o acţiune de revendicare împotriva lui B, obţinând restituirea în baza §1041 ABGB („întrebuinţarea unui bun în folosul altuia"). Aşadar admiterea uzucapiunii nu duce la o nedreptate nici în această variantă, bunul ajungând în cele din urmă înapoi la A. Ar putea fi discutabil dacă C, care a uzucapat „doar" proprietatea cu titlu de garanţie, poate sa-i transfere „înapoi" lui B (care este de rea credinţă) şi proprietatea materială deplină. Doctrina majoritară consideră că aceasta este posibil, întrucât proprietatea cu titlu de garanţie este deplin valabilă faţă de terţi. B nu profită însă de uzucapiunea lui C întrucât în cazul lui B nu se aplică principiul conform căruia cel ce dobândeşte proprietatea în mod originar prin uzucapiune rămâne protejat faţă de acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză. Aşadar A poate revendica şi obţine bunul în temeiul §1041 ABGB. Rezultatul revendicării lui A este diferit doar în cazul în care B a ajuns între timp în insolvenţă, deoarece în această variantă bunul va intra în masa de faliment, iar A va fi tratat ca orice alt creditor. Dacă B ar fi falimentat înainte de dobândirea intermediară a proprietății de către C, atunci A ar fi putut cere sustragerea bunului din masa de faliment, întrucât acesta îi aparţinea încă. Aşadar din punctul de vedere al rezultatului final, uzucapiunea nu are consecinţe care să-l avantajeze în vreun fel pe B, iar raportat la A, uzucapiunea are efecte depline doar atunci când B şi C sunt de bună credinţă (şi îndeplinesc bine-nţeles restul condiţiilor uzucapiunii).[32]
•b) Transferul proprietăţii cu titlu de garanţie, afectat de condiţie sau termen Pentru analiza influenţei condiţiei şi a termenului asupra uzucapiunii este necesară diferenţierea între titlul juridic afectat de condiţie/termen rezolutoriu şi cel afectat de condiţie/termen suspensiv: Daca B îi transferă lui C un bun cu înţelegerea ca titlul să se desfiinţeze şi bunul să fie înapoiat lui B în momentul în care acesta face plata, atunci este vorba de un titlu cu condiţie/termen rezolutoriu[33]. Acest caz se aseamănă cel mai mult celui descris mai sus. În baza unui just titlu, C poate uzucapa (eventual cu adăugarea timpului de uzucapiune al lui B) doar proprietate acordată cu titlu de garanţie sub condiţie/termen rezolutoriu, întrucât limitele titlului reprezintă şi limitele uzucapiunii. În cazul realizării condiţiei/termenului, titlul lui C dispare, dispărând astfel şi proprietatea sa uzucapată de la neproprietar.[34] Se pune problema cui să îi revină în acest moment proprietatea. Şi aici trebuie făcută distincţie între buna si reaua credinţă a lui B: dacă B este de rea credinţă, atunci el dintru început nu poate să uzucapeze, în consecinţă proprietatea poate ajunge în acest caz doar înapoi la A, care era îndreptăţit iniţial (§1041 ABGB). Situaţia diferă în ipoteza în care B este de bună credinţă: detenţia lui C trebuie înţeleasă în sensul că acesta îi mijloceşte posesia lui B până în momentul dispariţiei titlului, astfel încât buna credinţă a lui B duce la uzucapiune. În formula în care B este de bună credinţă, uzucapiunea lui C acţionează în defavoarea lui A. Mai rămâne de analizat situaţia în care un bun aparţinând lui A este vândut de către B lui C sub condiţie/termen suspensiv (de exemplu din cauza necesităţii emiterii de către o autoritate publică a unei aprobări legate de circulaţia terenurilor). Titlul lui C este susceptibil de a transfera proprietatea doar în momentul realizării condiţiei/termenului, până atunci proprietatea i-ar fi rămas vânzătorului B şi în ipoteza în care ar fi vândut un bun propriu[35]. O parte a doctrinei[36] susţine că un titlu afectat de condiţie/termen suspensiv - aşadar încă nesusceptibil de transferul proprietăţii - permite o uzucapiune legitimă doar din momentul realizării condiţiei/termenului. Ar fi vorba aşadar, spre deosebire de ipotezele enunţate mai sus, nu de un caz de revocabilitate (în sensul unei desfiinţări) a titlului, ci de încheierea situaţiei suspensive de dinaintea începerii validităţii titlului. Totuşi, doctrina majoritara consideră că timpul de posesie anterior realizării condiţiei/termenului se adaugă la uzucapiune. Întrucât atât în cazul titlului suspensiv cât şi în cazul titlului rezolutoriu nu intervin rezultate inechitabile şi contrare ordinii generale, posesia bazată pe astfel de titluri este susceptibilă să ducă la uzucapiunea propriu-zisă a proprietăţii şi a altor drepturi condiţionate rezolutoriu (de exemplu servituţi).[37]
•c) Revocare în baza dreptului potestativ[38] stabilit de lege După cum s-a enunţat mai sus, conform viziunii redactorilor ABGB, un drept poate fi uzucapat doar în cazul în care a fost transferat irevocabil printr-un contract ce reprezintă titlu. Această teză este la prima vedere incompatibilă cu ideea că orice contract - indiferent că este un contract cu executare instantanee sau unul cu executare succesivă - este desfiinţabil cel puţin prin acţiunea redhibitorie a cumpărătorului în cazul existenţei unor vicii substanţiale. În realitate, sensul „irevocabilităţii" cerute de ABGB priveşte excluderea doar a ipotezelor unui drept de revocare absolut arbitrar (în care înstrăinătorului îi revine exclusiv dependent de voinţa sa un drept de revocare sau de reziliere - aşadar un drept potestativ), nu şi a acelor ipoteze în care dreptul de revocare rezultă din dispoziţii legale generale, în special când este vorba atingeri aduse bunelor moravuri şi ordinii publice. De asemenea se încadrează în sfera irevocabilităţii imaginate de fondatorii ABGB situaţia transferului afectat de condiţie, dacă realizarea condiţiei nu este dependentă exclusiv de voinţa unei parţi contractante, ci mai necesită în plus anumite circumstanţe obiective.[39]
La analiza textului §1455 ABGB („Tot ce se poate dobândi, [...] bunuri ce nu se pot poseda [...] de asemenea bunurile şi drepturile ce sunt absolut inalienabile"), se poate constata că susceptibilitatea de circulaţie a bunurilor care pot fi uzucapate este de fapt exprimata în trei rânduri. Teza I a articolului menţionează că doar „ce se poate dobândi" poate fi uzucapat, iar teza a II-a face referire în prima parte la posesie, care de asemenea este posibila doar la acele bunuri care sunt legalmente in circulaţie (§311 ABGB), în timp ce în a doua parte exclude de la uzucapiune acele „bunuri şi drepturi ce sunt absolut inalienabile".
Ultima parte a §1455 ABGB menţionează că bunurile şi drepturile absolut inalienabile nu pot face obiect al uzucapiunii. Ce-i drept, susceptibilitatea generală de circulaţie este în sine o condiţie a posesiei unui bun, însă totuşi redactorii ABGB nu au vrut să renunţe la legiferarea acestui element al posibilităţii de înstrăinare ca punct independent. •2. Susceptibilitatea de circulaţie raportat la §311 ABGB După cum s-a amintit, §311 ABGB impune susceptibilitatea de circulaţie a bunurilor pentru ca acestea să poată fi posedate. Aceasta indică în primul rând că efectele juridice ale posesiei sunt legate doar de bunuri patrimoniale sau de drepturi patrimoniale, nu şi de acele drepturi care nu pot exista în proprietatea vreunei persoane sau care izvorăsc din personalitatea omului. În comentariile sale, unul dintre părinţii fondatori ai ABGB[40] enunţă bunurile care nu pot face parte din circuitul civil, încadrându-le în două categorii: pe de-o parte bunuri care din motive de stat şi pe de altă parte bunuri care din pricina naturii lor nu sunt susceptibile de circulaţie. Sfera drepturilor neincluse în circuitul de drept privat poate fi şi ea împărţită în două: drepturi care nu pot fi dobândite de nici o persoană şi drepturi strict personale. Totuşi, de la instituţia posesiei nu trebuiesc excluse acele bunuri a căror posesie este expres interzisă de lege, dacă această interdicţie nu este generală, adresată tuturor persoanelor: este vorba aici doar de o îngrădire a circulaţiei, nu de o suprimare a susceptibilităţii de circulaţie.
•3. Susceptibilitatea de dobândire obiectivă si subiectivă •3.1 Noţiuni generale În observaţiile redactorilor ABGB legate de §1455ABGB (având ca temă susceptibilitatea de circulaţie), aceştia fac trimitere nu doar la dispoziţiile articolului referitor la posesie (§311 ABGB), ei menţionează de asemenea că trebuie să se facă uz şi de dispoziţiile §355 ABGB[41]. Acest articol cunoaşte însă pe lângă limitările obiective (generale, reale) şi limitări subiective (legate de persoană) ale circulaţiei. Faptul că este necesară şi susceptibilitatea de dobândire subiectivă reiese încă din §1453 ABGB. Această dispoziţie cere pe latură subiectivă „capacitatea de a dobândi", însă trebuie făcută observaţia că în dreptul austriac nu există persoane complet incapabile de a avea patrimoniu; în consecinţă este în principiu oricine capabil din punct de vedere subiectiv de a uzucapa. Totuşi, §1453 ABGB nu se referă la o capacitate de dobândire abstractă, ci la una concreta, după cum şi fondatorii ABGB susţineau că „cine nu este capabil să posede şi să dobândească anumite categorii de bunuri sau drepturi, nu le poate obţine pe acestea nici prin uzucapiune"[42]. Este vorba aşadar nu doar de capacitatea subiectivă de dobândire a posesiei, ci în plus de capacitatea subiectivă de dobândire a proprietăţii, reglementată în §355 ABGB. În concluzie, obiectul uzucapiunii trebuie să fie nu doar obiectiv susceptibil de circulaţie, ci şi (subiectiv) susceptibil de a fi dobândit. Vechea doctrină[43] sublinia că există bunuri corporale care n-ar trebui înstrăinate, însă nu există asemenea bunuri care nu pot fi înstrăinate, astfel că un contract de dobândire interzis determină doar nevalabilitatea titlului, uzucapiunea de lungă durată fiind posibilă. Se făcea de asemenea distincţie între noţiunea de susceptibilitate de circulaţie şi cea de susceptibilitate de înstrăinare, iar aceasta din urmă era enunţată în legătură cu interdicţiile de înstrăinare legale, judecătoreşti şi „voluntare". Cazurile înstrăinării interzise nu reprezintă - după cum susţineau vechii doctrinari - cazuri ale înstrăinării absolut imposibile; o interdicţie de înstrăinare (de exemplu limitările de circulaţie în cazul terenurilor) se răsfrânge doar asupra titlului, lăsând neatinsă posibilitatea unei uzucapiuni de lungă durată. Încă din vechea doctrina se dezvoltase ideea că susceptibilitatea de înstrăinare poate fi împiedicată doar de interdicţii de înstrăinare absolute, în timp ce în cazul interdicţiilor relative rămâne valabil contractul (care constituie titlul) încheiat contrar interdicţiei de înstrăinare cu un terţ. Actualmente se consideră că trebuie diferenţiat şi între interdicţii de înstrăinare legale, voluntare sau judecătoreşti, iar în cadrul limitărilor de înstrăinare voluntare trebuie din nou distins între limitări contractuale şi limitări de ultima voinţa.
•3.2 Limitări de dobândire dispuse prin lege •3.2.1 Bunuri corporale Referitor la susceptibilitatea dobândirii de bunuri a căror înstrăinare este limitată prin norme speciale, trebuie făcută distincţie între situaţia în care mijlocul respectiv de dobândire nu poate fi realizat din cauza naturii sale şi situaţia în care însăşi transmiterea dreptului trebuie sa fie împiedicată. De regulă scopul normei este diferit, în funcţie dacă un bun nu trebuie deloc să ajungă în proprietate privată, sau dacă nu poate fi transmis mai departe într-o anumită formă. Şi în BGB[44] este de altfel menţionat că interdicţiile de circulaţie stabilite prin lege împiedică uzucapiunea atunci când prin ele se urmăreşte să fie împiedicată dobândirea proprietăţii. Aşadar când interdicţia de circulaţie are scopul de a împiedica dobândirea proprietăţii, o „potenţială dobândire legală" este inimaginabilă. Asemenea limitări de înstrăinare se întâlnesc în diferite ramuri ale ordinii de drept austriece, cum ar fi spre exemplu Legea armelor[45], care interzice în sensul dreptului armelor nu doar dobândirea, ci şi „posesia" fără aprobare din partea autorităţilor publice. Dacă se admite că scopul interdicţiei nu se îndreptat doar împotriva naturii, locului şi timpului încheierii contractului, ci în realitate împotriva dobândirii necontrolate a anumitor arme de către persoane neadecvate, atunci trebuie trasă concluzia că achiziţionarea fără aprobare a unei arme este lipsită de efect. Aşadar în acest caz nu se poate ajunge la uzucapiune întrucât dobândirea unui drept prin uzucapiune este posibilă doar în acel cadru în care este permisă şi dobândirea prin contract. O finalitate diferită o are §3 din Legea pirotehniei[46], al cărei scop nu este de a îngrădi dobândirea de articole pirotehnice, dar mai degrabă de a asigura ca bunurile periculoase să ajungă doar în mâinile persoanelor competente. Aceasta înseamnă că industriaşul poate cumpăra asemenea articole, însă nu le poate „poseda" în sensul de a le deţine în păstrarea sa personală; aşadar fiind admisibilă posesia mijlocită, prin angajaţi profesionişti, nu există nici un motiv pentru înlăturarea posibilităţii de a uzucapa.
•3.2.2 Drepturi de creanţă Drepturile de creanţă, asemenea bunurilor corporale, reprezintă valori patrimoniale pentru cel îndreptăţit, iar la dispoziţia transmiterii lor se află instituţia cesiunii de creanţă. Şi în cazul acestei categorii de valori patrimoniale există anumite drepturi care din cauza susceptibilităţii lor de circulaţie pot face obiect al posesiei, însă în lipsa susceptibilităţii de dobândire nu pot face obiectul uzucapiunii. În principiu sunt toate drepturile de creanţă susceptibile de înstrăinare în sensul că sunt cesibile. Îngrădiri ale posibilităţii de cedare pot reieşi din lege la fel cum se întâmplă la dobândirea de bunuri corporale, astfel că nu pot fi în general cedate drepturi atunci când prin schimbarea creditorului i se impune debitorului cedat un conţinut modificat al creanţei. Cerinţa identităţii conţinutului creanţei are rolul de a-l ocroti pe debitor şi este o aplicare a principiului inadmisibilităţii încheierii de contracte în dauna terţilor. În plus există interdicţii legale exprese de cesiune, ca de exemplu pentru dreptul de răscumpărare (§1070 ABGB), dreptul cumpărătorului de a revinde bunul vânzătorului (§1071 ABGB corelat cu § 1070 ABGB) şi dreptul de preempţiune (§1074 ABGB).
•3.3 Limitări de înstrăinare făcute voluntar[47] •3.3.1 Limitări de ultimă voinţă (substituţia fideicomisară[48]) În prezent se admite în mod unanim că în nici un caz nu pot fi afectate de substituţia fideicomisară alte acte decât cele de dispoziţie, în timp ce actele de asumare a obligaţiei rămân neafectate. Aşadar înstrăinarea împotriva interdicţiei este valabilă în ceea ce priveşte actul de asumare a obligaţiei, doar dreptul de dispoziţie fiind condiţionat de consimţământul moştenitorului subsecvent. În ipoteza în care acest consimţământ pentru dispoziţie lipseşte, este necesară evaluarea unei dobândiri de bună credinţă. Legat de bunurile imobile şi drepturile tabulare, în încheierea unei hotărâri a Curţii Supreme austriece[49] se poate observa o modalitate a dobândirii de bună credinţă care depăşeşte principiul pozitiv al publicităţii prevăzut în GBG[50]: instanţa a statuat că în cazul în care rubrica de substituţie[51] nu a fost niciodată completată, cererea prin care moştenitorul subsecvent solicită iradierea noului dobânditor este din start ineficientă, iar acesta din urmă obţine o poziţie de drept incontestabilă. O dobândire de bunuri mobile ar fi de asemenea imaginabilă, mai ales în ceea ce priveşte dobândirea bunurilor de gen.
•3.3.2 Interdicţia de înstrăinare şi grevare, conform §364c ABGB
Începând cu a treia revizuire a ABGB din anul 1916, §364c stabileşte clar că interdicţiile de înstrăinare şi grevare sunt valabile exclusiv inter partes. Doar înscrierea unei asemenea interdicţii în CF (conform tezei a II-a a §364c ABGB) face posibilă o limitare opozabilă terţilor a susceptibilităţii de circulaţie pentru dreptul de proprietate asupra imobilelor şi dezmembrămintele acestuia. Referitor însă la uzucapiune, actuala doctrină consideră că aceasta nu poate fi împiedicată nici chiar printr-o interdicţie de înstrăinare şi grevare opozabilă terţilor. Dacă uzucapiunea se împlineşte înainte ca interdicţia să fie întabulată, atunci respectiva interdicţie, întrucât nu are acţiune retroactivă, nu mai poate înlătura efectele uzucapiunii. Pentru situaţia în care interdicţia de înstrăinare sau grevare luase fiinţă înainte de împlinirea uzucapiunii, în doctrină s-au conturat două opinii: una consideră că şi în acest caz uzucapiunea produce efecte, întrucât acestea nu sunt împiedicate de naşterea unei interdicţii „reale"; dimpotrivă, cealaltă opinie (ce-i drept minoritară) consideră că uzucapiunea nu se mai poate împlini.[52]
Conform unei viziuni mai vechi, interdicţia de înstrăinare sau grevare ar împiedica doar naşterea unui titlu valabil, nu şi uzucapiunea de lunga durata.[53] Din contră, majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei actuale consideră că nu contractul-titlu, ci doar actul de dispoziţie ar putea fi ineficient în cazul în care acesta se face cu nerespectarea interdicţiei. Aşadar la prima vedere nu pare a fi problematică nici încălcarea prin uzucapiune a interdicţiei întabulate de înstrăinare sau grevare. Scopul „tehnic" al §364c este limitarea capacităţii de dispoziţie a celui împotriva căruia operează interdicţia. Pe lângă posibilitatea juridică de a dispune, prin interdicţia de înstrăinare şi grevare este îngrădită şi posibilitatea faptică de dispoziţie, întrucât altfel persoana obligată ar putea sa-i înlesnească terţului posesia de bună credinţă, şi astfel să eludeze obligaţia; dovada celui în favoarea căruia operează interdicţia că posesia i-a fost acordata terţului de către proprietarul tabular este suficientă pentru eliminarea eficacităţii uzucapiunii deja împlinite.[54] Extinderea asupra dispoziţiei de fapt se justifică şi prin scopul interdicţiei: proprietarului unui imobil trebuie sa-i fie permis să transmită neîngrădit dreptul său tabular urmaşilor săi, cu alte cuvinte el trebuie sa fie protejat de dispoziţii care contravin intereselor acestora. Încheierea de contracte nu are nimic condamnabil în sine, deoarece înstrăinătorul poate încerca să obţină consimţământul din partea celui în favoarea căruia operează interdicţia.
Întrucât uzucapiunea extratabulară generează transferul dreptului încă dinainte de întabulare, o interdicţie de înstrăinare sau grevare înscrisă ulterior în CF nu poate înlătura efectele uzucapiunii deja împlinite. Problema se pune dacă o asemenea interdicţie născută anterior împlinirii termenului de uzucapiune îngrădeşte în asemenea măsură susceptibilitatea de circulaţie a bunului, încât să poată împiedica dobândirea dreptului prin uzucapiune extratabulară. Jurisprudenţa si doctrina majoritară neaga în general această posibilitate. Cu toate acestea, există unii autori[55] care susţin că răspunsul jurisprudenţei şi al doctrinei este corect doar cât priveşte cazurile în care terţul uzucapează fără influenţa celui împotriva căruia operează interdicţia. Motivarea constă în faptul că §364c ABGB are rolul de a împiedica doar acele modificări ale proprietăţii care se întemeiază pe voinţa celui obligat, nu şi cele întemeiate exclusiv pe voinţa legii, ca de exemplu atunci când neclarităţi legate de poziţionarea hotarelor duc la uzucaparea unor fracţiuni dintr-o parcelă de teren. Problematice devin însă acele cazuri în care cel ţinut prin interdicţie favorizează uzucapiunea într-un anumit mod: cazul extrem pare a fi cel în care acesta îi acordă posesia (de buna credinţă) terţului. Asemănarea cu un act de dispoziţie nu poate fi tăgăduită în această situaţie. Este însă vorba de o dispoziţie şi în cazul în care cel obligat îl vede pe terţ exersând „dreptul" său, fără însă a-l lămuri pe acesta, nepunându-i astfel capăt bunei credinţe? Sau în cazul în care permite exersarea fără rezerve a „dreptului", de către persoana care uzucapează, aceasta considerându-se legitimată printr-un titlu (putativ)? Unde este graniţa? Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere că există două poziţii care ar merita ocrotite. Pe de-o parte persoana în favoarea căreia operează interdicţia îşi dobândeşte adesea dreptul său în mod oneros şi în principiu se asigură împotriva tuturor prin întabularea dreptului său. Pe de altă parte posesorul care uzucapează se comporta în mod obligatoriu cu bună credinţă - altfel nu ar putea oricum uzucapa. Lui îi poate fi imputat cel mult că ar fi trebuit să verifice înscrierile din CF, pe când celui în favoarea căruia operează interdicţia i se poate eventual imputa că ar fi trebuit să se ocupe în 30 de ani de imobilul care este obiect al dreptului său. Aşadar stau faţă-n faţă pe de-o parte principiul ocrotirii aceluia care a avut încredere în siguranţa înscrierii din CF, iar pe de altă parte a aceluia care posedă cu bună credinţă, neviciat şi (eventual, însă nu obligatoriu) legitim. Evaluarea intereselor ocrotite de lege trebuie să fie făcută având ca bază domeniul de aplicare al interdicţiei de înstrăinare (prezentat mai sus) şi luându-se în considerare că utilizarea §364c ABGB se cere a fi tendenţial restrictivă. Din aceasta rezultă că în principiu dobândirea dreptului prin uzucapiune nu este vizată de interdicţia din acest articol, deoarece nu se află în mod nemijlocit în sfera de dispoziţie a celui obligat prin interdicţie.[56] În practică însă uzucapiunea este împiedicată în majoritatea cazurilor deoarece interdicţia este înscrisă în CF, ceea ce se răsfrânge asupra bunei credinţe.
•3.3.3 Dreptul de preempţiune şi dreptul de răscumpărare Raportat la dreptul de preempţiune par a fi valabile - din punctul de vedere al limitării susceptibilităţii de circulaţie - aceleaşi idei ca şi în cazul interdicţiei de înstrăinare şi grevare, întrucât cele două instituţii sunt tratate în principiu, sub condiţia înscrierii în CF, asemănător. Există totuşi o diferenţă importantă între dreptul de preempţiune întabulat şi interdicţia de înstrăinare întabulată: astfel, §1079 ABGB reglementează în cazul dreptului de preempţiune urmarea juridică a înstrăinării împotriva interdicţiei, anume că bunul poate fi revendicat terţului dobânditor; aceasta înseamnă că o înstrăinare validă este posibilă (când funcţionarul CF nu observă înscrierea interdicţiei şi efectuează întabularea), însă deasupra ei planează ca o sabie a lui Damocle revendicarea celui care avea dreptul de preempţiune, când în procedura de acordare a posesiei există un act care poate fi asimilat unuia de înstrăinare.[57] În doctrina de specialitate[58], ca de altfel şi în jurisprudenţă[59], se consideră că trebuie pornit - ca şi în cazul interdicţiei de înstrăinare şi grevare - de la ideea că uzucapiunea poate opera în principiu asupra unui bun grevat de un drept de preempţiune cu efect absolut. Situaţia urmează să fie tratată diferit în cazurile de eludare, în care se consideră că debitorul obligaţiei de preempţiune efectuează un act de dispoziţie (în sensul arătat mai sus). Eludarea deliberată a înstrăinării prin intermediul uzucapiunii trebuie tratată în consecinţă ca pe o înstrăinare, motiv pentru care în asemenea cazuri se porneşte de la prezumţia că avem de-a face un drept de preempţiune, iar cel ce beneficiază de respectivul drept poate revendica bunul în baza §1079 ABGB. Aşadar dreptul de preempţiune întabulat nu îngrădeşte în principiu susceptibilitatea de dobândire a bunului. Cât priveşte dreptul de răscumpărare, acesta nu conţine o interdicţie de înstrăinare - nici chiar atunci când este întabulat - prin urmare nu poate limita în nici un fel susceptibilitatea de circulaţie a bunului.
•3.3.4 Interdicţii contractuale de cesiune În plan obligaţional, interdicţiile de cesiune stipulate în convenţiile parţilor pot împiedica transmiterea contractuală a drepturilor relative. Dacă se porneşte de la efectul absolut al interdicţiilor de cesiune - aşa cum o face şi doctrina majoritară - atunci acest efect împiedică circulaţia contractuală a drepturilor în aceeaşi măsură în care o face şi §364c ABGB referitor la bunuri. Aşadar se poate afirma şi despre interdicţiile de cesiune - în baza aceloraşi raţionamente ca la §364c - că acestea nu pot face din drepturile vizate nişte res extra commercium, nesusceptibile de a fi posedate respectiv uzucapate.[60]
•3.4 Interdicţii judecătoreşti de înstrăinare, grevare şi gajare/ipotecare Interdicţiile de înstrăinare, grevare şi gajare/ipotecare dispuse de instanţele judecătoreşti sunt reglementate în Legea executării silite, iar în practică ele se întâlnesc în hotărârile cu executare provizorie. Respectivele interdicţii au rolul de a-l împiedica pe adversarul celui periclitat de la a face acte de dispoziţie voluntare, prin aceasta practica judiciară înţelegând, în măsura în care este vorba de drepturi tabulare, actul de dispoziţie împreuna cu toate actele necesare prestaţiei tabulare (de exemplu autentificări). Actul de asumare a obligaţiei nu este însă cuprins în noţiunea de dispoziţie. Interdicţiile pronunţate nu produc efecte generale şi directe faţă de terţi, dar sunt opozabile oricărui potenţial dobânditor, putând împiedica dobândirea dreptului; situaţia prezintă însă un oarecare pericol de inducere în eroare în măsura în care se stăruie asupra noţiunii de ineficacitate relativă a dispoziţiilor interzise. Raportat la executările silite, care sunt independente de voinţa adversarului celui periclitat, aceste interdicţii nu au efect. Tot ca o dobândire independentă de voinţa adversarului, asemenea executării silite, trebuie privită şi uzucapiunea, şi astfel admisă ca o formă valabilă de dobândire. La urma urmei, „vindecarea" dreptului de dispoziţie viciat al proprietarului anterior se numără printre funcţiile de bază ale uzucapiunii. •4. Consecinţe Aşadar există bunuri care sunt retrase din circuitul civil, uzucapiunea putând fi împiedicată în special prin îngrădirile de drept public, atunci când acestea au scopul de a-i sustrage bunului - în circumstanţele sus arătate - susceptibilitatea de circulaţie (posibilitatea de a fi înstrăinat). Aceasta se întâmplă atunci când contractul de dobândire este desfiinţat datorită faptului că prin lege nu se doreşte dobândirea dreptului. Este de asemenea esenţial pentru admiterea uzucapiunii ca legea să nu urmărească o interdicţie a asumării de obligaţii de către înstrăinător, ci eventual o interdicţie a dobândirii de către cumpărător. Susceptibilitatea de circulaţie şi uzucapiunea nu sunt împiedicate nici printr-o simplă limitare a dreptului de dispoziţie. Existenţa şi a altor drepturi pe lângă cel de proprietate care pot fi limitate din punctul de vedere al susceptibilităţii de înstrăinare este unanim recunoscută, şi de asemenea se recunoaşte că nu toate drepturile strict personale sunt „absolut inalienabile". În orice caz, din criteriul susceptibilităţii de circulaţie nu se poate deduce limitarea obiectului uzucapiunii la cazul drepturilor reale.
În afara de limitările derivate din §1455 ABGB trebuie avute în vedere şi diferite limitări legale speciale, care interzic expres uzucapiunea. Astfel, §4 din Legea Apelor[61] interzice dobândire proprietăţii sau a altor drepturi reale asupra apelor maritime prin uzucapiune.
•V. Concluzie
Aşadar din interpretarea strictă a dispoziţiilor legale referitoare la uzucapiune nu se poate deduce cu claritate că aceasta s-ar întinde doar asupra drepturilor reale. În consecinţă rămâne de analizat fiecare drept în parte, pentru a vedea în ce măsură îndeplineşte exigenţele cerute de lege pentru a putea fi uzucapat. Problema practică cea mai importantă şi cea mai controversată legată de această neclaritate este cea a drepturilor de creanţă, şi anume dacă acestea pot sau nu forma şi ele obiect al uzucapiunii; este vorba despre drepturi de creanţă susceptibile de a fi posedate, caracterizate prin prestaţii succesive[62], şi doar referitor la uzucapiunea de lungă durată.[63] Cu toate că doctrina majoritară şi jurisprudenţa nu acceptă în general o asemenea posibilitate, problema rămâne totuşi foarte controversată. Însăşi OGH a acceptat uzucapiunea unui drept de creanţă într-o speţă mai veche[64], în care se cerea autorităţii locale continuarea plăţii unei rente anuale, care fusese plătită de aceasta de mai mult de 40 de ani, însă căreia nu i se cunoştea temeiul juridic. Deşi în perioada mai recentă instanţa supremă şi-a modificat practica legată de această problemă, ea nu a motivat în mod suficient de clar fundamentul legal de scoatere al drepturilor de creanţă de sub incidenţa uzucapiunii. Aşadar problema rămâne în continuare deschisă şi discutabilă.
•VI. Aspecte speciale: uzucapiunea extratabulară şi efectele sale juridice
•(1) Dezvoltarea actualei situaţii juridice
După cum s-a arătat mai sus, în vederea dobândirii proprietăţii asupra imobilelor întabulate, §431 ABGB prevede că singurul mod susceptibil de realizare al transferului (modus) este înscrierea contractului de dobândire în CF.[65] Trebuie evidenţiat faptul că redactorii ABGB i-au recunoscut întabulării efectul constitutiv al dobândirii proprietăţii (modus) asupra imobilelor nu doar pentru situaţia dobândirii prin contract, ci pentru toate modurile de dobândire. În aceasta stă diferenţa esenţială faţă de actuala viziune doctrinară, care ce-i drept îi menţine întabulării funcţia constitutivă în cazul dobândirii prin contract, însă recunoaşte şi cazuri de dobândire extratabulară a proprietăţii; în aceste din urmă cazuri modificarea înscrierilor funciare mai are doar rol declarativ.[66] În cadrul şedinţei Comisiei pentru redactarea ABGB s-a propus impunerea unei noi condiţii (pe lângă cerinţa documentului întabulabil) necesare pentru eficienţa deplină a întabulării, anume „declaraţia precisă a posesorului care predă bunul cum că dobânditorul poate fi întabulat". Se susţinea că această declaraţie este „foarte necesară pentru siguranţa înstrăinătorului", întrucât „adesea contractul este deplin încheiat, însă dobânditorul bunului nu a îndeplinit toate condiţiile exprese sau tacite, în special achitarea preţului, astfel că n-ar avea dreptul la întabulare necondiţionată. Din acest motiv ar trebui să se pretindă, în vederea întabulării, ca dobânditorul să dovedească îndeplinirea obligaţiilor sale prin intermediul declaraţiei de renunţarea la drept făcută de înstrăinător sau printr-o chitanţă".[67] Urmând acestei propuneri, comisia a inclus drept condiţie suplimentara a întabulării consimţământul (conţinut în contractul de dobândire sau într-un document separat) dat de cel ce predă bunul cum că „dobânditorul poate fi întabulat ca proprietar".[68] Prin această măsură s-a pus „supravegherea" îndeplinirii de către dobânditor a condiţiilor material-juridice, necesare pentru întabulare, în sarcina personală a înstrăinătorului bunului.
Din faptul că principiul înscrierii în CF a fost statuat fără excepţii pentru dobândirea proprietăţii asupra imobilelor întabulate se poate deduce că redactorii ABGB nu vedeau în uzucapiunea extratabulară a proprietăţii un mod de dobândire cu efecte reale; din contră, ei au prevăzut ca efect al acesteia un drept de creanţă al posesorului uzucapant împotriva proprietarului înscris în CF, prin care se poate cere transcrierea tabulară a proprietăţii (prin aceasta dobândind dreptul de proprietate). Dacă proprietarul întabulat era dispus să admită voluntar modificarea înscrierii din CF, atunci se proceda la întocmirea unui document (§435 ABGB) care putea duce la transcrierea dreptului. În cazul refuzului unei atare contribuţii, posesorul uzucapant era nevoit să ceară pe calea acţiunii în justiţie recunoaşterea proprietăţii şi apoi întabularea dreptului recunoscut în baza §1498 ABGB.
După ce primele principii legate de dobândirea drepturilor reale în baza înscrierii în CF au primit prin intermediul ABGB o reglementare unitară pentru toate provinciile, o comisie a curţii imperiale a fost însărcinată cu propunerea unei ordini funciare generale, care să se integreze în noua ordine civilă. Evenimentele anului 1848 (în special cele prin care aşa-numita „eliberare a ţăranilor" a provocat naţionalizarea cărţilor funciare domneşti) au făcut neamânabile numeroase reforme. Lucrările de modernizare legislativă au condus în cele din urmă în anul 1869, după elaborarea mai multor proiecte, la introducerea în Parlament a proiectului de adoptare a unei legi funciare generale. §4 al acestuia menţiona că „prin înscrierea drepturilor reale şi a modificărilor acestora în CF, dobândirea, grevarea sau desfiinţarea respectivelor drepturi se produce corespunzător dispoziţiilor dreptului civil". Comisia juridică a Parlamentului a reliefat că proiectul - asemenea tuturor legilor funciare austriece emise până la acel moment - porneşte de la principiul că drepturile reale asupra imobilelor pot fi dobândite doar prin înscrierea în CF (§431 si §445 ABGB). Comisia nu a renunţat la acest principiu printre altele şi datorită faptului că în motivarea unei legi prusace din anul 1868, legată de dobândirea proprietăţii şi grevarea reală a terenurilor şi a minelor, se evidenţiaseră efectele negative ale recunoaşterii tradiţiunii din dreptul roman ca modus în domeniul imobiliar. Urmând indicaţiilor Comisiei, în §4 al redactării finale a GBG 1871 era specificat că „dobândirea, transmiterea grevarea şi desfiinţarea drepturilor civile se realizează doar prin înscrierea acestora în CF". Această dispoziţie, prin lipsa trimiterii la ordinea civila generală (aşa cum se făcea în proiectul legii), consfinţea în mod independent principiul întabulării, fără excepţii, pentru toate drepturile întabulate. Autorii GBG 1871, cărora li se întipărise concepţia redactorilor ABGB, au aplicat prin această lege în continuare principiul întabulării nu doar la cazurile înstrăinării de voluntare (dobândirea imobilului printr-un contract), ci au făcut de asemenea orice dobândire a proprietăţii dependentă de întabulare. În conformitate cu acestea, uzucapiunea contra tabulas genera doar un drept de creanţă în baza căruia se putea cere transcrierea proprietăţii, întabularea fiind o condiţie esenţială pentru dobândirea dreptului de proprietate. Întabularea unui drept real obţinută în procedura nou reglementată în domeniul CF putea fi aprobată doar printr-un document obţinut în temeiul unui motiv de drept valid. §32 GBG 1871 stabilea ca şi condiţie necesară pentru susceptibilitatea de întabulare a unui document privat declaraţia expresă (conţinută în documentul respectiv, în altul separat sau într-o cerere adresată CF) a persoanei al cărui drept era restrâns, grevat, desfiinţat sau transcris asupra unei alte persoane, cum că este de acord cu întabularea. În cazul în care această persoană refuză să coopereze, locul acordului său putea fi ţinut de o hotărâre judecătorească, de asemenea susceptibilă să ducă la întabulare (şi astfel la transferul proprietăţii).
Anul 1896 a marcat o întrerupere a perspectivei legiuitorului austriac în legătură cu valoarea absolută a principiului înscrierii în CF pentru toate modurile de dobândire ale drepturilor reale asupra imobilelor întabulate. Parlamentul a stabilit expres în Legea executării silite[70] că adjudecatarul imobilului licitat public poate solicita instanţei de executare întabularea dreptului său de proprietate şi transcrierea drepturilor tabulare legate de proprietatea respectivului imobil chiar şi înainte de distribuirea către creditori a sumei adjudecate, în măsura în care dovedeşte împlinirea tuturor condiţiilor licitaţiei. În §237 al acestei legi s-a specificat pentru întâia oară că dreptul de proprietate se dobândeşte în cadrul licitaţiei publice odată cu plata preţului. Curând după acestea a urmat - printr-o lege specială pentru regiunile Tirol si Voralberg - încă un pas legal în direcţia înlăturării principiului general că drepturile reale asupra imobilelor pot fi dobândite doar prin întabulare. Respectiva lege stabilea că servituţile de trecere şi de scurgere a apelor, în măsura în care se întemeiază pe uzucapiune, nu necesită înscrierea în CF şi prevedea că dispoziţia §1500 ABGB nu are aplicare asupra acestor drepturi.[71]
Una dintre deosebirile esenţiale conţinute de noua lege funciară faţă de cea veche constă în faptul că în §130-135 reglementează rectificarea pe cale judecătorească a CF, iar în §136 rectificarea acesteia la cerere[72]. Aceste noutăţi sunt deosebit de utile, întrucât în vechea reglementare lipsea un instrument adecvat pentru rectificarea înscrierilor inutile, nepermise, fără obiect sau greşite, astfel de înscrieri care împiedicau sever circulaţia imobilelor neputând sau putând foarte greu fi înlăturate. În vederea îndreptării înscrisurilor neconforme cu starea de drept, noua lege funciară prevede că aceasta se face fără alte formalităţi suplimentare în cazul în care eroarea este notorie sau poate fi dovedita prin documente publice. În măsura în care această dovadă poate fi adusă prin declaraţia unei părţi, este suficient un act privat autentificat de notar sau de instanţă (§136 alin. 1 GBG).
•(2) Actuala viziune în doctrină si jurisprudenţă În prezent se consideră că principiul întabulării - conform căruia dobândirea şi transcrierea (precum şi îngrădirea şi desfiinţarea) drepturilor reale asupra imobilelor întabulate are loc prin înscrierea în CF a contractului de dobândire, ca o formă de tradiţiune (modus) pentru bunurile imobile - are aplicabilitate doar pentru acele cauze de dobândire pentru care la bunurile mobile tradiţiunea este stabilită de lege ca formalitate obligatore pentru transferul proprietăţii[73]. În afara acestei sfere a devenit de netăgăduit transferul extratabular al proprietăţii în cazul moştenirii, al adjudecării executării silite, al dobândirii proprietăţii prin expropriere sau prin construirea cu bună-credinţă pe teren străin, în cazul dobândirii proprietăţii prin succesiunea universală a persoanei juridice (de exemplu prin fuziune), al transferului proprietăţii terenurilor în cadrul unei proceduri de constituire a unei proprietăţi comune şi de asemenea în cazurile dobândirii originare a proprietăţii (de exemplu prin aluviune sau avulsiune), inclusiv al uzucapiunii.[74] Această viziune şi-a găsit o pârghie excelentă de aplicabilitate prin §136 GBG 1955, în care se prevedea posibilitatea îndreptării prevederilor tabulare neconforme cu realitatea juridică. În baza acestei dispoziţii, ABGB a putut fi interpretat în sensul că acţiunea prevăzută la §1498 ar fi de fapt doar o cerere de îndreptare a menţiunilor funciare, întrucât proprietatea se transmisese deja în momentul împlinirii uzucapiunii, astfel că înscrierea nu mai corespundea realităţii juridice.
•(3) Procedura de întabulare a proprietăţii dobândite prin uzucapiune
Dacă uzucapantul proprietăţii unui imobil întabulat doreşte - în vederea dobândirii deplinei posibilităţi de dispoziţie formală (tabulară) asupra imobilului şi în vederea excluderii posibilităţii dobândirii proprietăţii de către terţul de bună credinţă (§1500 ABGB) - întabularea proprietăţii sale dobândite deja extratabular, el are la dispoziţie două variante de a obţine un document care poate duce la întabulare (document impus de Legea CF pentru realizarea acestei intenţii): pe de-o parte calea de acceptare voluntară a proprietarului aparent din CF şi pe de altă parte, în lipsa colaborării voluntare a acestuia, înlocuirea acestei căi de comun acord prin utilizarea unei proceduri în faţa autorităţilor. În ambele cazuri, noul proprietar obţine un document în baza căruia poate cere îndreptarea înscrierii din CF.
Trebuie menţionat că, în general, consimţirea la întabulare - declaraţie expresă a aceluia al cărui drept urmează să fie îngrădit, grevat, desfiinţat sau transcris asupra unei alte persoane prin înscrierea în CF (§433 ABGB şi §32 alin 1 lit. b GBG 1955) - este, ca document doveditor al voinţei de a dispune, parte componentă a actului de dispoziţie care duce la întabulare (modus)[75]. O cerere de predare a acordului de întabulare - în orice caz după îndeplinirea condiţiilor de drept material pentru înscrierea în CF (în special contraprestaţia din actul de asumare a obligaţii contractuale) sau după asigurarea îndeplinirii acestora - trebuie făcută doar în concordanţă cu actul anterior de asumare a obligaţiei şi doar acolo unde este necesară pentru transferul dreptului, realizat prin tradiţiunea bunului (la imobile întabulate prin înscrierea în CF); nu însă acolo unde această modificare de natură reală a intervenit deja extratabular. [76] Cu toate acestea, practica judiciară tratează „întabularea consensuală" a proprietăţii uzucapate în acelaşi fel în care tratează procedura de transcriere tabulară a proprietăţii în temei contractual. Astfel, într-un document de recunoaştere, părţile indică actualul conţinutul al CF şi starea de fapt relevantă pentru uzucapiune împreună cu concluzionarea împlinirii valabile a uzucapiunii, iar în baza acestui document uzucapantul îşi poate valorifica dreptul de întabulare a proprietăţii. Cel întabulat recunoaşte astfel expres cererea de transcriere funciară a proprietăţii şi consimte la întabulare conform §32 alin (1) lit b GBG 1955 (articolul este identic cu cel din GBG 1871). „Temeiul legal" este aşadar în cazul acesta un contract civil de consimţire (§26 GBG 1955). Această procedură are la bază §433ABGB şi §32 alin (1) lit b GBG 1955, norme redactate în conformitate cu vechea doctrină, în care se susţinea că uzucapiunea proprietăţii la imobilele întabulate i-ar procura uzucapantului împotriva celui întabulat doar un drept de creanţă de a cere transcrierea proprietăţii (modus), singura în măsură să îi furnizeze dreptul de proprietate. Soluţiile practicii sunt aspru criticate în doctrina de specialitate, care consideră că fundamentul întabulării proprietăţii obţinute prin uzucapiune ar trebui să fie §136 GBG (referitor la rectificarea la cerere a înscrierilor greşite). Aceasta pare a fi varianta corectă, având în vedere că efectul real al uzucapiunii îi procură uzucapantului proprietatea originar, extratabular şi pune în acelaşi timp capăt proprietăţii celui întabulat chiar în secunda juridică a împlinirii uzucapiunii. Ideea acceptată în practica judiciara, că întabularea se face prin intermediul unui document privat - cu declaraţia expresă a aceluia împotriva căruia operează uzucapiunea cum că acceptă înscrierea (§32 alin 1 lit b GBG 1955) - nu este aşadar conformă cu situaţia juridică generală. Persoana întabulată face declaraţia în scopul îndeplinirii unei formalităţi care este însă lipsită de conţinut, întrucât se fundamentează pe aprobarea transferului proprietăţii unui imobil care nu mai este al său. Odată cu scurgerea timpului de uzucapiune intervine dobândirea proprietăţii de către uzucapant şi în acelaşi timp pierderea proprietăţii de către cel intabulat ipso iure, fără a mai fi necesar vreun alt act juridic. Înscrisul din CF, care iniţial era corect, nu mai corespunde realităţii din momentul modificării situaţiei juridice (discrepanţă între starea de drept materială şi înscrisul tabular). Uzucapantului i se naşte, din dreptul său real dobândit extratabular, dreptul unei cereri de natură reală de rectificare a CF, această cerere nefiind însă una de transfer al proprietăţii, ci una având ca scop îndreptarea înscrierii greşite din CF.[77] Aşadar întabulării cerute îi revine doar o valoare declarativă, nu una constitutivă. Ca şi fundament al înscrierii este suficient, în locul condiţiei suplimentare cerute de GBG 1955 (înaintarea unui document public sau privat), dovada incorectitudinii înscrierii funciare, dovadă ce se face printr-un document public sau prin faptul că incorectitudinea este notorie, conform §136 GBG. Această dovadă poate fi de asemenea făcută prin declaraţia unei părţi (în special cea împotriva căreia a acţionat uzucapiunea) conţinută într-un document autentificat de instanţă sau notar, atâta timp cât aceste afirmaţii relevă incorectitudinea înscrisului din CF. Însă o simplă declaraţie a unei părţi, chiar şi a aceleia care a pierdut prin uzucapiune, cum că înscrisul din CF ar fi incorect, nu este suficientă pentru a genera automat modificarea înscrisului. Aceasta este o apreciere juridică ce revine instanţei funciare, părţile putând doar să-i furnizeze acesteia starea de fapt, din care instanţa va trage singură concluziile.
În cazul în care cel intabulat nu este dispus la întocmirea unui document privat susceptibil să rectifice înscrierea din CF, uzucapantul poate să obţină pe cale contencioasă un alt document - anume public - potrivit pentru transpunerea cererii sale de îndreptare. Acest document trebuie să aibă conform §33 alin 1 lit d GBG 1955 „proprietatea unei sentinţe executabile silit" Jurisprudenţa, ca de altfel şi doctrina majoritară îmbrăţişează punctul de vedere că doar o sentinţă care este executabilă silit potrivit §350 Legea executării silite corespunde cerinţelor §33 alin 1 lit d GBG 1955 privind posibilitatea de întabulare, în timp ce unei sentinţe în constatarea dreptului îi lipseşte caracterul executabil, şi prin urmare susceptibilitatea înscrierii în CF. Astfel, în practică, acţiunea de chemare în judecată intentată de proprietarul care a uzucapat îmbracă adeseori forma unei cereri în constatarea dreptului, cumulată cu o cerere în realizarea dreptului (de exemplu cerere de predare a acordului la întabulare sau cerere de transfer tabular al proprietăţii); această formulă combinativă are evident rolul de a deschide uzucapantului calea spre întabulare potrivit §350 din Legea executării silite[78]. Există unii autori[79] care aduc critici unei asemenea practici. S-a susţinut că având în considerare efectele dobândirii extratabulare şi nemijlocite a dreptului, cererea din §1498 ABGB în vederea „recunoaşterii dreptului de proprietate" este o simplă cerere de îndreptare a CF. Prin urmare nu ar trebui să fie admisibilă o cerere suplimentară - cumulată cu cea în constatarea dreptului - prin care să se ceară pârâtului întabulat consimţirea expresă la întabularea proprietăţii uzucapate, întrucât la un asemenea consimţământ este obligată persoana întabulată doar când este vorba de moduri derivative de dobândire a proprietăţii, care necesită înscrierea în CF (modus). În argumentarea acestei susţineri se merge pe ideea că sintagma „pronunţare executabilă silit" din §33 GBG 1955 înseamnă, de fapt „executabilă de către instanţa de carte funciară". Aşadar sentinţa care consfinţeşte proprietatea reclamantului uzucapant asupra unui imobil întabulat ar fi, conform autorului menţionat, un document public adecvat pentru realizarea întabulării în baza §33 alin 1 lit d GBG 1955, o asemenea sentinţă în constatarea dreptului intrând în categoria acelor documente care au proprietatea unei pronunţări „executabile silit" a unei autorităţi publice.
•(4) Concluzie Cu toate că fondatorii ABGB au avut în vedere un principiu absolut al întabulării, jurisprudenţa şi doctrina ultimului secol au adus o altă interpretare a normelor care se află într-o anumită relaţie de tensiune cu acest principiu; o astfel de interpretare nu este în contradicţie cu textul ABGB şi se armonizează cu celelalte principii ale dreptului civil. Chiar şi legiuitorul austriac şi-a însuşit această concepţie prin faptul că - încă din 1896 prin §237 al Legii executării silite (referitor la transferul proprietăţii odată cu plata preţului în cadrul adjudecării imobilelor la licitaţii publice), dar cel mai evident în anul 1955 prin redactarea §136 GBG - a recunoscut expres excepţii ale principiului înscrierii in CF.
•VII. Comparaţie cu uzucapiunea românească în regim de carte funciară
•A. Efectele uzucapiunii extratabulare Uzucapiunea extratabulară este reglementată în Transilvania de art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938[80] (Legea cărţilor funciare), care conferă dreptul de proprietate celui care a posedat timp de 20 ani după moartea proprietarului înscris în CF. O problemă foarte controversată în literatura de specialitate românească se referă la efectele pe care le produce uzucapiunea extratabulară, conturându-se în principal două opinii. Pe de-o parte unii autori consideră că această uzucapiune îi procură posesorului uzucapant un drept de creanţă prin care poate cere înscrierea în CF, întabulare care ar avea un efect constitutiv, generând transferul dreptului uzucapat de la momentul îndeplinirii înscrierii.[81] Pe de altă parte s-a conturat ideea că înscrierea în CF are doar un efect declarativ, întrucât dreptul real se transferă în mod retroactiv prin împlinirea uzucapiunii, încă de la data începerii posesiei, respectiv a morţii titularului tabular. Astfel, prin întabulare se recunoaşte doar un drept preexistent.[82] Probabil că în reglementarea uzucapiunii extratabulare, legiuitorul român a încercat o oarecare continuare a tradiţiei austriece, care în anul 1938 încă mai prevedea - în baza principiului absolut al întabulării consfinţit de §4 GBG - că uzucapiunea ar genera doar un drept de creanţă în baza căruia se poate cere înscrierea în CF, înscriere prin care s-ar realiza transferul proprietăţii. Cu toate acestea, în doctrina austriacă au început să apară voci critice la adresa acestor efecte ale uzucapiunii încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea[83], astfel că până la mijlocul secolului trecut, majoritatea doctrinei renunţase la viziunea clasică. Începând cu anul 1942, odată cu revizuirea adusă GBG, a devenit posibilă aplicarea practică a noii orientări, aşa încât s-au putut interpreta dispoziţiile ABGB în sensul că împlinirea uzucapiunii produce transferul proprietăţii fără alte formalităţi, rămânând înscrierii tabulare doar un efect declarativ. Această înscriere are loc în baza dispoziţiilor din GBG referitoare la îndreptarea menţiunilor funciare care nu corespundeau realităţii juridice.[84] Este drept că, spre deosebire de Codul civil român şi de cea de-a doua interpretare sus-amintită a dispoziţiilor Decr.-lege 115/1938, în actualul sistem austriac dreptul se consideră transferat în momentul împlinirii termenului de uzucapiune, fără efect retroactiv. În concluzie există posibilitatea ca, orientându-se spre un model care încă mai era în vigoare în anul 1938, legislaţia românească să fi preluat din dreptul austriac nişte principii care deja erau învechite şi în pragul revizuirii. Un lucru este sigur: că uzucapiunea imaginată de legiuitorul român interbelic este într-o anumită măsură depăşită, împiedicând intervenţia unui efect imediat şi eficient, anume efectul real; acesta este sacrificat în schimbul unei aşa-zise „protecţii" suplimentare a titularului întabulat, protecţie care pare a fi exagerată. O soluţie asemănătoare celei austriece ar putea fi găsită şi pentru legislaţia noastră, dacă se încearcă o reorientare a opticii legate de art. 34 alin 3 din Decr.-lege 115/1938, în care se prevede că rectificarea unei întabulări se poate cere „dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris". Dacă dreptul uzucapat s-ar întabula prin intermediul unei acţiuni în rectificare, cu procedura prevăzută la art. 130 Lcf, atunci condiţia prevăzută la art. 17 alin 1 pentru transferul proprietăţii ar fi din start evitată. În ipoteza în care prin uzucapiune trece spre exemplu dreptul de proprietate asupra altei persoane, condiţiile de existenţă ale vechiului drept, al cărui titular era proprietarul anterior, nu mai sunt întrunite; aceasta întrucât uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietăţii, ceea ce înseamnă că vechiul drept se stinge simultan cu naşterea noului drept al proprietarului uzucapant. De asemenea, dacă prin uzucapiune se dobândeşte un drept nou de servitute, condiţiile de existenţă ale proprietăţii în forma înscrisă în CF nu mai sunt întrunite, deoarece proprietatea iniţială nu mai este deplină, ea suferind o divizare prin dezmembrământ; în consecinţă suntem iarăşi în prezenţa a două drepturi noi, unul fiind proprietatea în forma redusă, iar celălalt drept fiind dezmembrământul proprietăţii iniţiale, anume servitutea. S-ar putea susţine că un asemenea mod de dobândire a drepturilor reale nu ar putea fi aplicabil întrucât presupune în sine şi o stingere a dreptului titularului iniţial, stingere pe care art. 17 alin 2 o condiţionează de înscrierea în CF cu acordul titularului. Cu toate acestea, considerăm că articolul menţionat nu se referă la pierderea dreptului în cadrul unor moduri originare de dobândire, ca argument pentru această afirmaţie putându-se aduce cazul accesiunii. Aceasta - fiind un alt mod originar de dobândire a proprietăţii, asemenea uzucapiunii - este formată dintr-o pierdere a dreptului iniţial, simultană cu dobândirea subsecventă a dreptului. Aşadar în art. 26 accesiunea este prevăzută ca o excepţie de la principiul că drepturile reale se pot dobândi doar prin întabulare, însă nicăieri nu este prevăzut că accesiunea este o excepţie de la art. 17 alin 2, anume că drepturile reale se sting tot numai prin înscriere. În consecinţă, pierderea dreptului real ca urmare a unui mod originar de dobândire, fără necesitatea întabulării, pare a rezulta implicit din prevederile Decr.-lege 115/1938. Mergând în continuare cu argumentaţia, nici prevederile art. 17 alin. 1, în care este prevăzut principiul efectului constitutiv al întabulării, nu mai au aplicabilitate, deoarece acestea se referă la o dobândire care necesită acordul de voinţă al fostului titularului; or, de îndată ce dreptul acestuia nu mai există în momentul dobândirii de către uzucapant (pierderea şi dobândirea dreptului petrecându-se simultan), ar fi absurd să se mai solicite un astfel de consimţământ. Legat de controversa amintită, un alt punct disputat a fost determinarea persoanelor protejate de ultimul alineat al art. 130 Lcf, în care se prevede că dreptul uzucapat nu mai poate fi întabulat dacă între timp acesta a fost înscris definitiv sau provizoriu în folosul unei alte persoane. Se pune problema dacă beneficiază de această protecţie şi moştenitorii titularului sau terţii care aveau cunoştinţă despre împlinirea uzucapiunii.[85] Şi acest articol al Lcf pare a fi inspirat din §1500 ABGB, însă în acesta din urmă se prevede că este protejată persoana care a dobândit dreptul înainte de întabularea dreptului uzucapat „încrezându-se în registrele publice". Aşadar formularea Codului civil austriac implică automat buna-credinţă a terţului, excluzând prin urmare moştenitorii şi persoanele care cunoşteau situaţia juridică reală a bunului[86].
•B. Oportunitatea reglementării restrictive a Lcf Reglementarea Lcf legată de instituţia uzucapiunii este restrictivă prin comparaţie cu reglementarea Codului civil austriac introdus începând cu anul 1853 şi în Ardeal, deşi sistemul de publicitate imobiliară este identic. Astfel, nu este explicabil, pornind de la statutul de stare de fapt al posesiei, de ce aceasta se poate îndrepta numai împotriva moştenitorilor unei persoane decedate în condiţiile nevalorificării statutului lor de moştenitori prin introducerea unei acţiuni în revendicare timp de 20 ani. S-ar putea găsi o justificare de ordin istoric, însă aceasta nu este în măsură să justifice o măsură legislativă pe termen lung, cum trebuie sa fie reglementările în materia proprietăţii, ci doar să acopere o realitate specifică în mod limitat la România postbelică. Astfel, în anul 1938, când s-a emis Decretul-lege nr. 115/1938, tocmai se împlineau 20 de ani de la sfârşitul primului război mondial şi probabil că erau numeroase situaţiile în care acest text de lege ar fi fost aplicabil în urma pierderilor de vieţi omeneşti atunci survenite. Este o situaţie atipică, îngrădind posibilitatea posesorului neproprietar de a uzucapa împotriva proprietarului neposesor înscris în CF şi aflat în viaţă. Limitarea este inechitabilă, mai ales că cel înscris în CF ar fi mai în cunoştinţă de cauză, mai în măsură şi mai îndreptăţit să îşi apere proprietatea decât moştenitorii săi, asupra cărora poate plana suspiciunea că nu cunosc tot patrimoniul moştenit. Este inechitabil de asemenea că se realizează o diferenţiere a efectelor juridice ale aceleiaşi situaţii de fapt în funcţie de subiectul pasiv (proprietar înscris în CF sau moştenitor) al efectelor uzucapiunii fără nici o justificare obiectivă. De asemenea, faţă de enunţul art. 28 din Lcf rămâne un mare semn de întrebare asupra aplicabilităţii acestui text de lege în situaţiile în care moştenitorii, fără a deposeda pe proprietarul neposesor, îşi întabulează dreptul de proprietate cu titlu de moştenire asupra imobilului. Interpretând strict textul art. 28, se poate concluziona că nici în această situaţie nu se mai poate uzucapa, întrucât cel înscris în CF trăieşte, iar instituţia uzucapiunii devine inaplicabilă, chiar dacă posesia ar continuă astfel de ordinul sutelor de ani. Acesta este şi unul din motivele pentru care în practica judiciară din Ardeal, cele mai multe situaţii de invocare a uzucapiunii sunt fondate pe dispoziţiile §1453 ABGB[87] şi mai puţin pe dispoziţiile art. 28 din Lcf. Condiţiile de probatoriu pentru invocarea §1453 ABGB devin însă din ce în ce mai dificile, dat fiind că dovada posesiunii trebuie realizată începând cu anul 1943, iar martori care să fi trăit în acele vremuri sunt tot mai rari. În condiţiile în care judecătorii vor manifesta rigiditate (sau „exigenţă") în dovedirea posesiei pe întreaga perioadă, tot mai mulţi justiţiabili vor deveni la modul etern posesori neproprietari. De aceea pare îngrijorător faptul că, pe măsura trecerii timpului, instituţia uzucapiunii devine în zonele de carte funciară tot mai mult o literă moartă, o instituţie fără acoperire în practică. Acesta este şi motivul pentru care pot fi exprimate rezerve faţă de decizia Curţii Supreme de Justiţie[88], care a opinat pentru neaplicarea art. 1890 şi 1895 din Codului civil român în ţinuturile cu regim de CF. Se poate ajunge în România - dintr-o ignoranţă legislativă grefată pe lipsa unor iniţiative venite din sfera doctrinei şi a practicii judiciare - ca instituţia uzucapiunii, deşi s-a dovedit timp de milenii benefică pentru limpezirea situaţiilor de incertitudine în materia proprietăţii, să cadă în desuetudine până la momentul în care nevoile stringente ale societăţii vor presa de o asemenea manieră încât să forţeze forul legislativ să o readucă în actualitate. Este de remarcat în materia uzucapiunii un hiatus legislativ pentru zonele cu carte funciară din Transilvania, dat fiind că noua Lege a cadastrului[89], după ce în art. 72 abrogă integral Decretul-lege nr. 115/1938 (desigur ulterior finalizării lucrărilor de cadastru la nivel naţional) nu mai reglementează nici o ipoteză de uzucapiune, deşi la art. 28 aminteşte de această instituţie ca temei al înscrierii în CF. Întrebarea care derivă din aceasta ipoteză este aceea dacă se intenţionează desfiinţarea instituţiei sau este doar o omisiune a legiuitorului. Desigur că nevorbindu-se de abrogarea art. 1890 şi 1895 Cod civil ne putem întoarce la dispoziţiile acestuia[90], însă apare în mod firesc întrebarea de ce în viitor se va putea uzucapa în temeiul actualului Cod civil, iar în prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îngrădeşte posibilitatea uzucapiunii la situaţiile limitativ prevăzute în art. 27 si 28 din Decretul-lege nr. 115/1938[91].
•C. Dispoziţiile noului Cod civil român În noul Cod civil, legiuitorul dă dovadă de aceeaşi lipsă de interes faţă de instituţia uzucapiunii, preluând practic dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, inclusiv clasificarea în „uzucapiune tabulară" şi „uzucapiune extratabulară" (art. 930-932 N.C.civ.), singura diferenţă fiind termenele injumătăţite din viitorul cod. Însă după cum am evidenţiat mai sus, această viziune asupra instituţiei uzucapiunii este una pe care dreptul austriac (în care există acelaşi sistem funciar) a părăsit-o acum un secol, iar dreptul german chiar mai devreme[92].
•D. Concluzie Aşadar în momentul de faţă, legat de uzucapiunea în sistemul de CF din ţara noastră există două probleme majore: pe de-o parte aplicarea dispoziţiilor foarte restrictive ale art. 26 şi 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938 duce la imposibilitatea de a utiliza în practică această instituţie, iar pe de altă parte - chiar şi în această situaţie - a considera că transferul proprietăţii nu operează prin faptul uzucapării, ci prin înscrierea în CF, nu mai corespunde realităţilor actuale ale sistemului de drept. O soluţie pentru evitarea efectelor negative ar putea fi aplicarea extensivă a unor artificii de interpretare, putându-se ajunge chiar la redarea deplinei aplicabilităţi instituţiei uzucapiunii, aşa cum exista înainte de restrângerea exagerată făcută prin Decr.-lege 115/1938, restrângere implementată sub imboldul unei griji excesive pentru fostul proprietar funciar, astfel că „dobândirea dreptului de proprietate n-a fost recunoscută decât în cazurile când, în chip legitim, se poate presupune că nu se aduce de fapt vreo ştirbire drepturilor celui înscris"[93]. Marele dezavantaj al aplicării restrictive al instituţiei uzucapiunii îl constituie nesiguranţa juridică rezultată din neconcordanţa stării de fapt cu starea de drept, neconcordanţă ce se poate întinde pe parcursul a sute de ani. De altfel uzucapiunea, tocmai prin condiţiile ei destul de severe - în special termenul îndelungat - oferă o garanţie suficientă oricărui proprietar care manifestă un minim absolut de diligenţă Cu toate că autorul[94] care a propus aplicarea simultană a prevederilor legate de uzucapiune din Codul civil român (art. 1895-1896) cu cele din Decr.-lege 115/1938 (art. 27-28) a fost sever criticat în doctrină[95], acesta rămâne totuşi singurul care a încercat salvarea de la extincţie a instituţiei uzucapiunii în teritoriile de CF. S-ar putea susţine că este inechitabilă pierderea dreptului prin uzucapiune, după cum menţiona şi unul dintre marii autori austrieci, anume că „nu există aşadar în legea naturală un motiv suficient pentru ce un proprietar adevărat, care nu a vătămat pe nimeni, să-şi piardă bunul şi să-l cedeze altuia împotriva voinţei sale"[96]. În aceste considerente, uzucapiunea nu este în nici un caz o instituţie de drept imaculată, dar cu toate acestea, încă din timpurile străvechi a avut câştig de cauză interesul realizării unei siguranţe juridice generale. Prin urmare ar putea fi timpul ca - după cum s-a întâmplat şi în Austria - doctrina şi jurisprudenţa noastră să apeleze la unele artificii de interpretare, chiar şi fără un fundament legislativ clar, cu scopul de a readuce în actualitate o instituţie a cărei beneficii erau cunoscute încă din dreptul roman.
Listă de abrevieri: § = articol alin. = alineat art. = articol ABGB = Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil austriac) BGB = Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german) BGBl = Bundesgesetzblatt Dreptul = Revista „Dreptul" dRGBl = deutsches Reichgesetzblatt CF = carte funciară CSJ = Curtea Supremă de Justiţie EvBl = Evidenzblatt der Rechtsmittelentscheidungen GBG = Grundbuchsgesetz (Legea CF) Lcf = Legea cărţilor funciare (Decr-Lege nr. 115/1938) leg. = lege N.C.civ. = noul Cod civil român OGH = Oberste Gerichtshof (Curtea Supremă)
* Student, Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca; dan_teodorescu86@yahoo.com. [1] „Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch" (Codul civil austriac), publicat în JGS Nr. 946/1811, intrat în vigoare la 1 ian. 1812. [2] Zeiller, Urentwurf III §592, apud K. Gusenleitner, „Ersitzung als allgemeiner Rechtserwerbstatbestand", edit Österreich, Viena 2004 p. 65 [3] O poziţie diametral opusă o are Codul civil german, în care uzucapiunea este reglementată doar prin raportare la drepturile susceptibile de uzucapiune. Astfel, în BGB regula este nesusceptibilitatea de uzucapiune, prin excepţie putând fi uzucapate doar acele drepturi care sunt prevăzute expres. [4] Raportul dintre posesie şi detenţie în dreptul austriac este foarte asemănător cu cel din dreptul român. Astfel, conform §309 teza I ABGB, „cine are un bun în puterea sau în păstrarea sa se numeşte detentor", iar teza a II-a a aceluiaşi articol menţionează că „atunci când detentorul unui bun are voinţa de a-l păstra ca al său, în acest caz devine posesor." Detenţia se bazează aşadar pe ceva exclusiv aparent, condiţia fiind doar ca bunul să se afle în stăpânirea unei persoane, în vreme ce posesia impune, ca şi în Codul civ. rom., corpus şi animus . În domeniul dreptului comercial situaţia este diferită, întrucât pentru obţinerea posesie în sensul Codului comercial nu este necesar ca detentorul să aibă voinţa de a deţine bunul pentru sine (animus), astfel că posesia echivalează cu detenţia în sensul ABGB. Însă în măsura în care în domeniul comercial se impune folosirea Codului civil (de exemplu în cazul tulburării posesiei), va fi avută în vedere posesia specifică ABGB [5] A se vedea infra, nota 17 [6] Vermessungsgesetz 1968, publicată în BGBl Nr. 306/1968 [7] Grenzkataster = sistem de stabilire exactă a graniţelor fondurilor de pe teritoriul Statului austriac, introdus prin Legea măsurătorii (Vermessungsgesetz) [8] Posesia neviciată mai este denumită si „posesie justă" sau „posesie de uzucapiune" [9] Reglementarea este cvasi-identică cu dispoziţiile art. 1909-1910 C. civ. rom., doar că în dreptul austriac posesia de bună credinţă valorează proprietate numai atunci când este dobândită pe cale oneroasă. [10] Principiu conform căruia proprietatea asupra unui imobil întabulat se poate transmite doar în urma înscrierii în CF. [11] H. Koziol, R. Wesler, „Bürgerliches Recht" vol I, ed a 13-a, edit Manz, Viena 2007, p. 337-340 [12] Ibid., p. 337 [13] Gusenleitner, op.cit., p. 85 [14] Thalmayr, „Gemeinsame Rechtsnatur von Verjährung und Ersitzung auf Grundlage des ABGB", Dipl. Univ. Salzburg (1990), p 95 şi urm. apud. Gusenleitner, op.cit., p.87-88 [15] Gusenleitner, op.cit., p. 92 [16] E. Demelius, „Grundriß der Sachenrechts", edit Duncker & Humblot , Leipzig, 1900, p.34, apud. Gusenleitner, op.cit., p.97 [17] Posesia unui drept semnifică în sistemul austriac detenţia de către posesor a unui bun şi comportarea acestuia într-un mod care corespunde exersării unui anumit drept. Ca şi în cazul posesiei unui bun, existenţa efectivă a dreptului nu este nici aici o condiţie. Posesia dreptului exista doar pentru acele drepturi care permit o exercitare succesivă (de exemplu locaţiune, arendă, uzufruct); drepturi care se sting printr-un singur act nu pot face obiect al posesiei (de exemplu plata preţului de cumpărare) (A se vedea R. Wesler et al., „Fachwörterbuch zum Bürgerlichen Recht", edit Manz, Viena 2005, p.426). [18] Suchtmittelgesetz, publicată în BGBl. I Nr. 112/1997 [19] Waffengesetz, publicată în BGBl. Nr. 121/1967 [20] Gusenleitner, op.cit., p. 110 [21] F. Zeiller, „Commentar über das allgemeine bürgerliche Gesetzbuch für die gesammten deutschen Erbländer der oesterreichischen Monarchie", vol. 4, 1813, p. 231 (referitor la §1477 ABGB), apud. Gusenleitner, op.cit., p.112 [22] Prin uzucapiunea extratabulară (contra tabulas) sunt avute în vedere toate situaţiile uzucapării unor drepturi reale înscrise în CF, transferul dreptului operând independent de îndeplinirea întabulării. În dreptul românesc uzucapiunea extratabulară este reglementată de art. 28 din Decr-Lege nr. 115/1938 şi se rezumă la situaţiile în care o persoană posedă neîntrerupt un imobil timp de 20 de ani din momentul decesului titularului înscris în CF sau al înscrierii declaraţiei de renunţare a acestuia la dreptul tabular (a se vedea Radu Motica, „Drept funciar şi publicitate imobiliară. Noile cărţi funciare", edit. All Beck, Bucureşti 2001, p.117). [23] P. Apathy, „Ausgewähnte Fragen der Ersitzungsrecht", în „Juristische Blätter" 1999, p. 210 [24] F. Zeiller, op. cit. vol 4, p. 231 (referitor la §1477 ABGB), apud. Gusenleitner, op.cit., p.113 [25] Gusenleitner, op. cit., p.114 [26] Obligaţia se naşte în sarcina celui care se obligă indiferent dacă acesta în mod subiectiv este incapabil de a-şi onora obligaţia (nu este vorba despre o imposibilitate obiectivă). [27] G. Plopu, „Părţi alese din dreptul privat ungar", tomul I, Tipografia „Ateneul", Societatea Anonimă, Oradea-Mare 1929, p.396 [28] Ştefan Laday, „Codul civil austriac", vol. III, edit. Curţii de Apel Cluj, Cluj 1928, p.692 pct.5543; G. Plopu, op. cit., p.439 [29] Traducerea vine de la noţiunea germană „Sicherungseigentum", care desemnează o instituţie asemănătoare gajului şi ipotecii, prin care însă debitorul transferă proprietatea unui bun asupra creditorului său in vederea garantării creanţei. În raport cu terţii, creditorul dobândeşte proprietatea neîngrădit, însă faţă de debitor aceasta este îngrădită de returnarea convenită de părţi. Folosinţa bunului rămâne în permanenţă debitorului; în caz de neplată a datoriei, bunul urmează să fie valorificat în vederea acoperirii respectivei datorii, iar dacă debitorul îşi îndeplineşte obligaţia, bunul îi revine în patrimoniu; modul de realizare al acestei reveniri (în baza unui drept de creanţă; de drept prin împlinirea condiţiei sau termenului) depinde însă de înţelegerea iniţială dintre părţi. (A se vedea R. Wesler et al., op. cit., p.496) [30] P. Apathy, op. cit., p. 209 [31] Gusenleitner, op. cit., p.120 [32] Ibid, p. 120 [33] Ibid., p.123 [34] H. Koziol, „Grundriss des bürgerlichen Rechts", editia a 12-a, 2002, p. 367 [35] Gusenleitner, op. cit., p. 125 [36] M. Schwimann, „ABGB-Praxiskommentar", edit. LexisNexis, ediţia a III-a, vol. 6, Viena 2006, §1461, 1462 [37] Gusenleitner, op. cit., p. 126 [38] Echivalent al cuvântului german „Gestaltungsrecht", drept subiectiv prin care se poate modifica unilateral o stare de drept. Exemple de asemenea drepturi sunt revocarea în baza garanţiei contractuale (în cazul unor vicii substanţiale ale bunului, cumpărătorul este îndreptăţit să revoce unilateral contractul) sau rezilierea. (A se vedea R. Wesler et al., op. cit., p.240) [39] Gusenleitner, op. cit., p. 127 [40] F. Zeiller, „Commentar über das allgemeine bürgerliche Gesetzbuch für die gesammten deutschen Erbländer der oesterreichischen Monarchie", vol 2 partea I, 1812, p. 43 (referitor la §311 ABGB), apud. Gusenleitner, op. cit. p.133 [41] Idem, op. cit., vol. 4, p.196 (referitor la §1455 ABGB), apud. Gusenleitner, op. cit. p.137. [42] Ibid., p. 194 (referitor la §1453 ABGB) [43] A. Ehrenzweig, „System des österreichischen allgemeinen Privatrechts", ediţia I, partea a II-a: Drepturi reale, 1923 p. 179, apud. Gusenleitner, op cit. p.142 [44] „Bürgerliches Gesetzbuch" - Codul civil german, publicat în Reichsgesetzblatt 1896 p.195, intrat în vigoare la 1 ian. 1900 [45] Waffengesetz, publicată în BGBl. Nr. 121/1967 [46] Pyrotechnikgesetz, publicată in BGBl. Nr. 282/1974 [47] Cu acest prilej considerăm util să amintim că în dreptul austriac, pentru realizarea transferului proprietăţii §380 ABGB pretinde un temei de dobândire valid (causa/titlu) - spre exemplu contractul de vânzare - şi un mod legal de dobândire (modus) - de obicei tradiţiunea bunului. Existenţa doar a titlului (causa) nu este suficientă pentru transmiterea proprietăţii, aceasta dobândindu-se, cu excepţiile prevăzute de lege, doar prin tradiţiunea şi primirea legală (modus), după cum precizează §425 ABGB. Din acest punct de vedere, tradiţiunea bunului este considerată un act de dispoziţie (Verfügungsgeschäft), în timp ce încheierea contractului este un act de asumare a obligaţiei (Verpflichtungsgeschäft). Pentru obţinerea proprietăţii asupra imobilelor întabulate, §431 ABGB prevede înscrierea contractului de dobândire în CF drept singurul mod susceptibil de realizare al transferului (ca modus, corespunzător tradiţiunii bunurilor mobile). În cazul dobândirii originare a proprietăţii (aşa cum se întâmplă la uzucapiune) nu mai poate fi vorba despre un temei de dobândire valid (causa), decât dacă presupunem că însăşi legea ar fi un asemenea temei. (A se vedea R. Wesler et al., op. cit., p.575, 587 şi 536) [48] În această privinţă este de reţinut că legislaţia română în art. 803 Cod civ. se distanţează de reglementarea austriacă prin interzicerea substituţiei fideicomisare. [49] OGH, în SZ 41/151 (www.vlex.at/vid/52368736) [50] Grundbuchsgesetz (Legea CF), publicată în BGBl. Nr. 39/1955 [51] Rubrică în CF în care se menţionează limitările de dispoziţie ale actualului moştenitor în vederea protejării moştenitorului subsecvent. [52] Gusenleitner, op cit p.155 [53] H. Klang, „Kommentar zum Allgemeinen bürgerlichen Gesetzbuch", editia a 2-a, vol. VI 1951, p.572, apud. Apathy, op. cit. p.207 [54] P. Apathy, op. cit., p. 219 [55] Gusenleitner, op. cit., p. 165 [56] Ibid., p. 166 [57] M. Schwimann, op. cit, §1079 [58] A se vedea P. Apathy, op. cit., p. 218 [59] OGH, în EvBl 1958/200 [60] Gusenleitner, op. cit., p.168 [61] „Wasserrechtsgesetz", publicată în BGBl. Nr. 215/1959 [62] A se vedea supra, nota 17 [63] Pentru motivele excluderii drepturilor de creanţă de la obiectul uzucapiunii propriu-zise a se vedea supra, cap. IV B pct. 2.1 [64] Sammlung von zivilgerichtlichen Entscheidungen des kk Obersten Gerichtshofes 6803 [65] A se vedea supra, nota 47. [66] R. Sprung, „Zur Intabulation ersessenen Eigentums an verbücherten Liegenschaften", în Festschrift für Walter Rechberger zum 60. Geburtstag, edit. Springer, Viena 2005, p. 632 [67] F. Zeiller, op. cit., vol. 2 partea I, p. 234, apud. R. Sprung, op. cit., p.633 [68] Varianta iniţială a §435 ABGB dispunea: „În acest act trebuie să fie indicat cu precizie: numele persoanei care înstrăinează şi dobândeşte proprietatea; bunul ce urmează a fi înstrăinat cu hotarele lui; titlul dobândirii; apoi locul şi data încheierii afacerii şi în afară de aceasta, înstrăinătorul trebuie să dea în acest act sau prin act separat consimţământul ca dobânditorul să poată fi întabulat ca proprietar." În urma celei de-a III-a revizuiri a ABGB din anul 1916, această prevedere a fost introdusă în conţinutul §433 ABGB cu unele modificări nesemnificative. [69] Allgemeines Grundbuchsgesetz 1871, publicată în RGBl. nr. 95/1871 [70] Exekutionsordnung, publicată în RGBl 79/1896 [71] R. Sprung, op. cit,, p. 642 şi 643 [72] Aceste dispoziţii au fost de fapt prevăzute încă din anul 1942, prin revizuirea adusă la GBG 1871 („Verordnung zur Änderung und Ergänzung des Grundbuchsrechts im Geltungsbereich des Österreichischen Allgemeinen Grundbuchsgesetzes" din 19 ian. 1942, publicată în dRGBl p.37), fiind ulterior preluate în aceeaşi formă de GBG 1955 [73] A se vedea supra, nota 47; de asemenea, §425 teza a II-a ABGB. [74] H. Koziol, R. Wesler, op. cit., p. 362 [75] A se vedea supra, nota 47. [76] H. Hofmeister, „Die Grundsätze des Liegenschaftserwerbes", edit. Manz, Viena 1977, p. 328 [77] R. Sprung, op. cit., p. 653 [78] §350 alin 1. Leg. executării silite: „Executarea unei cereri de dobândire, transmitere grevare şi desfiinţare a unui drept întabulat se realizează prin întreprinderea înscrierii funciare." [79] R. Sprung, op. cit., p. 655 [80] Decretul-lege nr. 115 din 27/04/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 27/04/1938 [81] Ioan Albu, „Curs de drept funciar", edit. Litografia şi tipografia învăţământului, Bucureşti 1957, p.464; Ana Boar, „Efectul creator al posesiunii în sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare" în „Dreptul" nr. 1/1996, p.78 [82] Eugen Roşioru, „Uzucapiunea în dreptul civil român", edit. Hamangiu şi Sfera juridică, 2008, p.52; D. Chirică, „Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare în practica instanţelor de judecată", în „S.C.J." nr. 1/1986, p.62-65; L. Pop, „Drept civil. Drepturi reale principale", edit. Universul juridic, Bucureşti 2006, p.295 [83] Strohal, „Zur Lehre vom Eigentum an Immobilien ", Graz 1876 apud. R. Sprung, op. cit. p. 640 [84] Pentru detalii a se vedea supra, cap. VI pct. (2) [85] D. Chirică, op. cit., p. 65 [86] G. Plopu, op. cit., p.437 [87] Art. 6 din Leg. nr. 241/1947 prevede că uzucapiunile începute anterior extinderii legislaţiei româneşti în teritoriile de peste Carpaţi rămân a fi guvernate în continuare, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început. [88] C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1264/26.05.1993, în „Dreptul" nr. 7/1994, p.96-97; pentru mai multe detalii, a se vedea şi Adriana Pena, „Accesiunea imobiliară şi uzucapiunea - Culegere de practică judiciară", ediţia a III-a, edit. C.H.Beck, Bucureşti 2007, p.186-189 [89] Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 26/03/1996. [90] Pentru detalii referitor la modul de aplicare uzucapiunii prevăzute de Codului civ. rom. în teritoriile cu CF, a se vedea Eugen Roşioru, op. cit., p.62-65 [91] Pentru o părere contrară, în care se susţine justeţea deciziei CSJ nr.1264/1993, a se vedea Pavel Perju, „Discuţii asupra unor probleme controversate de drept procesual civil şi de drept civil" în „Dreptul" nr. 10-11/1995, p.55 pct. 4 [92] A se vedea supra, cap. VI pct. (2) [93] Salvator Brădeanu, „Extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi", edit. Dacia Traiană, Sibiu 1944 p.188 [94] Paul Demeny, „Legea cărţilor funciare nr. 115/1938 comentată şi adnotată", edit. Cordial Lex, Cluj 1995, p. 48-49 [95] Ana Boar, „Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor", edit. Lumina Lex, 1999, p.259-260; A. Ţuluş, „În legătură cu uzucapiunea extratabulară", în „Dreptul" nr. 7/1995, p.25 pct. 1 c) [96] Carl Anton von Martini, „Lehrbegriff des Naturrechts", Viena 1799, p.189 apud. Gusenleitner, op. cit. p.31 |
Site realizat de Relu Plesciuc