Numărul 3 / 2009

Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului .(IV) Probarea în dreptul pozitiv, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, 376 p., prefaţă Emil Moroianu

            Gheorghe Mihai este un nume consacrat în doctrina de specialitate, mai ales prin varietatea şi consistenţa temelor abordate, extrem de bine ancorate în contemporaneitate.

Fundamentul epistemologic al probării este subliniat de autor, motiv pentru care arată că "proba şi probarea nu constituie un apanaj al disputelor judiciare, ci au o extensie mult mai mare... ţin de cunoaştere".(pag. 75) Prin prisma mai multor ştiinţe, probarea este astfel o dispută conceptuală şi tehnică de ordin filosofic, logic, etic, psihologic, sociologic. Interferenţa dreptului cu morala şi religia, inclusiv pe tărâm probator, este un pretext pentru autor de a sublinia chintesenţa şi totodată neajunsul major al democraţiei, şi anume imposibilitatea impunerii valorilor, principiilor şi conştiinţei prin votul majorităţii, care astfel nu pot fi generate prin acte normative, fie ele interne sau internaţionale. În acest sens, amintim adagiul extraordinar: "o prostie susţinută de mai mulţi, tot prostie rămâne."

Probarea judiciară, aflată la interferenţa între procedura civilă şi cea penală, se înscrie perfect în problematica Fundamentelor dreptului, prin abordarea unitară şi sistematică a autorului. Aceasta este şi nota particulară a lucrării, comparativ cu alte abordări unilaterale din materia probării care ating adiacent această temă sau o circumscrie exclusiv în sfera dreptului procesual civil sau procesual penal. Pe de altă parte, unitatea metodologică a probării în ambele procese, civil şi penal, nu-l împiedică pe autor să evidenţieze critic notele disparate în materia probării din cadrul celor două proceduri.(pag. 131)

Se remarcă de la început fineţea raţionamentelor şi dimensiunea filosofică a lucrarii. Reflecţia filosofică în cercetarea juridică reprezintă aşadar firul conductor al lucrării, cu temerara întrebare "Ce este adevărul?!", care conferă originalitate şi consistenţă lucrării. Cu atât mai valoroasă este abordarea, cu cât probarea ca procedură trebuie fundamentată pe adevăr, ceea ce subliniază prevalenţa substanţialului asupra proceduralului, şi nu viceversa, ceea ce reprezintă tocmai curentul actual în domeniul dreptului.

Abordarea filosofico-juridică impune, totodată, trasarea foarte precisă a conceptelor şi îmbogăţeşte considerabil registrul operei. Astfel, în circumscrierea termenului de "probare", convingerea, axată pe destinatar, nu se suprapune conceptual cu demonstraţia, axată pe obiecte formale. Autorul arată că bagajul filosofic este fundamental dreptului, care presupune un aparat conceptual propriu, al căror conţinut trebuie bine delimitat şi clarificat. Lucrarea devine, în acest sens, un apret al probării juridice. Această pedanterie a autorului ar putea fi considearată de unii ca un exces sau abuz de conceptualizare.

            Implementarea normelor juridice în raporturile sociale, în vederea rezolvării diferendelor, implică probarea. Se subliniază importanţa probării ca adevăr factual şi juridic. În acest context, este foarte bine ales motto-ul capitolului intitulat "Realizarea dreptului pozitiv": "Nu este suficient să faci dreptate, ci trebuie să se şi vadă că ai făcut dreptate." - Lord Hewart - ( pag. 31)

            Integrarea probării în Fundamentele dreptului ţine de problematica determinării adevărului juridic. Este de subliniat adevărul - valoare al propoziţiilor cognitive care formează obiectul probării. Tot în capitolul " Problema adevărului; adevărul judiciar", autorul atinge tangenţial instituţia autorităţii lucrului judecat, pusă în paralel cu probabilitatea concluziilor, care dobândesc astfel un carcacter " apodictic adevărat". (pag. 122)

Testarea juridică, diferită de cea factuală, are în plus retorica discursului care, de exemplu, prin "argumente emoţionale, nu rezonabile", poate pleda pentru războiul din Irak. (pag. 134)  Fundamentarea dreptului se realizează, în acest caz, ca utilitate, nu ca adevăr. Una este realitatea factuală şi alta este caracterul adevărat sau fals despre aceasta.

În capitolul "Despre principii şi reguli ale probării" se remarcă cu prisosinţă acurateţea autorului care surprinde identitatea falsă între regulă şi principiu, prima având caracter imperativ, pe când principiul doar orientativ, precum şi "deformările practice", pornind de la conceptele operate. Astfel, "conţinutul legal al principiului" conduce la falsa idee că există o latură legală şi una nelegală a principiilor juridice, ceea ce pledează încă o dată pentru necesitatea acurateţei termenilor utilizaţi şi circumscrierea atentă a conceptelor juridice. (pag.151)

Autorul surprinde caracterul formal al egalităţii din norma juridică, considerând că "principiul echităţii umanizează formula juridică a egalităţii, fiind calea de legătură dintre normele din sistemele de drept şi categoriile moralei naturale, conexând dreptul legal, normativ cu dreptul metalegal, natural în aşa fel că îmbogăţeşte unilateralitatea normei juridice." (pag. 158) Autorul demitizează, totodată, conceptul de "avocat bun" - care este în stare să găsească chichiţe ale legii (pag. 180) - fără a fi interesat de problema fundamentală, cea a adevărului. Autorul arată faptul că probele, sub aspect formal, sunt egale, dar sub aspect psihologic, devin ierarhizate.

"Excursul istoric în tema probării" conferă autorului prilejul de a ilustra mijloacele de probă utilizate de-a lungul timpului, cu relevarea anacronismul unor probe, cum ar fi tortura - mijloc de probă de excepţie în problema terorismului. Autorul consideră o falsă metamorfozare a unor probe, cum este cea a ordaliei apei sau focului, care îşi regăseşte corespondentul în caracterul iraţional din testul poligrafului, utilizat în zilele noastre.

Autorul arată că probarea judiciară presupune o relaţie triadică, prin intervenţia judecătorului care are obligaţia de a stărui în scopul aflării adevărului. Procedura contradictorialităţii presupune argumente şi contraargumente partizane, astfel încât judecătorului îi revine rolul, prin imparţialitate, de a separa "grâul de neghină", arta ascultării fiind esenţială în vederea atingerii acestui obiectiv. (pag.180)  Din nou, autorul separă conceptul de imparţialitate, de care trebuie să facă dovadă judecătorul, de noţiunea de obiectivitate, despre care nu poate fi vorba în materia probării, având în vedere implicarea subiecţilor umani în operaţiune. Imparţialitatea faţă de părţi trebuie fundamentată, în opinia autorului, pe trei repere conjuncte: instanţa e reprezentanta puterii etatice, a conştiinţei sociale şi a interesului general.(pag. 209) Autorul remarcă faptul că justiţia, în calitate de serviciu public, este "subsistem al statului" şi "subsubsistem" al politicului (pag. 210), iar arta constă în stabilirea echilibrului dintre nevoia de imparţialitate şi cea de promovare a interesului politic. "Neutralitatea socială a judecătorului mai înseamnă rezistenţa absolută faţă de presiuni externe politico-economice, riscându-şi chiar interesele personale, bunurile, viaţa." (pag. 332) - se desprinde imaginea judecătorului - erou, nu a judecătorului - marionetă.

Aprecierea probelor reprezintă "pivotul sistemului probator", care trebuie să se bazeze pe diferite coordonate, şi anume verosimilitate, pertinenţă, concludenţă, utilitate, care devin astfel condiţionări ale libertăţii probelor.(pag. 186-188) Ideea centrală în materia probării este că numai propoziţiile cognitive pot forma obiect al activităţii de probare.

Autorul atinge adiacent aspecte precum exproprierea pentru utilitate publică, pedeapsa cu moartea şi ridică, în acest context, problematica hotărârii judecătoreşti, corectă sub aspectul procedurilor şi interpretărilor, dar imorală. (pag. 324-325)

Cucereşte, de asemenea, plasticitatea exprimării autorului. Cităm, în acest context, ironia fină a la Molière:"publicitatea legii creează o prezumţie absolută de cunoaştere a ei, orice persoană, nolens volens, fiind considerată jurist chiar în pofida dorinţei ei"(pag.305) , respectiv fascinaţia drepturilor omului "regăsite" în politic: "binefacerile drepturilor omului, pălitede culorile politice pe care le vădesc majorităţile parlamentare"(pag. 108). Justul dincolo de rigorile legii are uneori pentru jurişti, în concepţia autorului, valoarea unor "struguri acri"(pag. 325), termenul rezonabil este un "cuvânt care spune totul şi nimic" (pag. 330), iar rostirea dreptului nu înseamnă că judecătorul este numai "gură", fără minte. (pag. 340) Judecătorul are un rol dual activ, atât în privinţa probelor, cât şi în privinţa normelor, pe care le interpretează - "judecătorul are, nu este putere".(pag. 328)

Marea subtilitate a raţionamentelor juridice, permanenta pedanterie lingvistică relevă un autor pasionat de ceea ce face, care transpune pasiunea sa în lectura vie, antrenantă a lucrării. Subliniem, în acest sens, nota particulară a probării surprinsă de autor, care arată faptul că "starea obiectivă se asociază cu evaluarea subiectivă; în aceasta constă fascinaţia probării judiciare".(pag. 74) Fascinaţia cercetării realizează o pasionantă incursiune ştiinţifică, în măsură să capteze receptorul. O abordare, chiar în cadrul unei note de subsol, devine astfel o mină de aur de idei, care deschide drumul spre noi demersuri ştiinţifice.

Dezbaterile pe teren probator reprezintă un instrument esenţial al înfăptuirii justiţiei, astfel încât lucrarea suscită interes atât pentru teoreticienii cât şi pentru practicienii dreptului.

            Fineţea raţionamenelor şi problematicile actuale ridicate de autor validează o adevărată bijuterie juridică, astfel încât proba valorii ştiinţifice este incontestabilă.

Lucrarea reprezintă, în esenţă, o interpretare de profundis a ceea ce înseamnă drept şi justiţie, prin prisma probării, tratată în manieră extrem de pedantă de către autor.

dr. Meda Boroşteanu

« Back