Numărul 3 / 2009

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, volumul I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, 183 pag.

Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, 229 pag.

Pentru literatura juridică din România şi, în special, pentru literatura dreptului internaţional public, cursul universitar al Doamnei Profesor Raluca Miga-Beşteliu reprezintă un eveniment care merită remarcat. Lucrarea este rezultatul unei cercetări ştiinţifice implicate şi al îndelungatei experienţe didactice pe care autoarea a dobândit-o în calitate de profesor de drept internaţional public la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Lucrarea face parte din categoria puţinelor cursuri universitare de referinţă publicate în domeniu şi contribuie în mod semnificativ la recuperarea rolului şi al locului cuvenit dreptului internaţional public în formarea oricărui jurist autentic.

Cursul este structurat în două volume care, într-un spaţiu de peste 400 de pagini, oferă o prezentare completă, actuală, clară şi pertinentă a principalelor regimuri juridice care însoţesc sistemul dreptului internaţional public.

Volumul I este alcătuit din şapte capitole care tratează: natura dreptului internaţional public, regimul juridic al subiectelor specifice dreptului internaţional public şi al altor entităţi care participă la raporturi juridice în societatea internaţională, regimul juridic al izvoarelor dreptului internaţional în general şi al tratatului internaţional în special, competenţele statului asupra persoanelor şi asupra teritoriului, dreptul mării şi regimul juridic al spaţiului cosmic.

Volumul al II-lea, alcătuit şi el din şapte capitole, prezintă tema soluţionării paşnice a diferendelor şi a răspunderii internaţionale a statelor, expune regimul juridic general al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi, în acest context, descrie in extenso specificul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al instituţiilor specializate din cadrul ONU, precum şi evoluţia sistemului de securitate colectivă creat prin Carta ONU. În plus, acest volum dedică un capitol distinct organizaţiilor europene şi euroatlantice.

Prezentarea şi analiza problematicii pe care o presupune tematica organizării internaţionale, în planul dreptul internaţional public, constituie unul dintre elementele distinctive ale acestui curs, care îl detaşează printre lucrările de gen.

În contextul evoluţiei istorice a organizaţiilor internaţionale, sunt identificaţi şi analizaţi trei „factori hotărâtori" care au determinat apariţia, proliferarea şi diversificarea organizaţiilor internaţionale: „necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor purtării acestuia" (p. 58), „interdependenţele care apar în procesele de dezvoltare a naţiunilor" (p. 58) şi „efectul conjugat al noilor probleme cu care se confruntă societatea internaţională, ale căror proporţii globale nu pot fi supuse decât unui tratament global (...) creşterea populaţiei, sărăcia şi alimentaţia, controlul deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spaţiului cosmic" (p. 59).

Din raţiuni didactice, lucrarea prezintă şi analizează elementele constitutive ale organizaţiilor internaţionale într-o manieră deductivă, pornind de la definiţiile pe care G. Fitzmaurice şi Bindschedler le-au dat organizaţiilor internaţionale.

O importanţă aparte este acordată analizei actului constitutiv al organizaţiilor internaţionale, căruia i se subliniază caracterul de acord cu dublă natură: „el este un tratat multilateral între state şi, în acelaşi timp, instrumentul juridic fundamental în baza căruia se constituie şi funcţionează organizaţia internaţională, ca subiect nou de drept internaţional. Datorită acestui specific, un astfel de tratat diferă de tratatele obişnuite din punct de vedere al elaborării, intrării în vigoare, interpretării, admiterii de rezerve sau modificării" (p. 68).

Sunt prezentate temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, limitele acestei personalităţii juridice şi opozabilitatea ei, faţă de membri şi faţă de statele terţe. În acest context, este de remarcat faptul că autoarea atribuie tuturor organizaţiilor internaţionale o personalitate juridică obiectivă: „În privinţa opozabilităţii personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale faţă de statele terţe, nemembre ale respectivei organizaţii, potrivit unei reguli cutumiare a dreptului internaţional, enunţată şi în art. 34 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, un acord nu creează prin el însuşi nici obligaţii şi nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Ar părea deci că opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în raporturile acestora cu terţii, ar depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar personalitatea organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea referindu-se la ONU «pur şi simplu» o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci «o personaliate internaţională obiectivă», cu alte cuvinte opozabilă erga omnes" (p. 74-75).

Actul constitutiv reprezintă şi temeiul legal al capacităţii juridice de care se bucură organizaţiile internaţionale pe teritoriul fiecărui stat membru, pentru a-şi putea atinge scopul şi pentru a-şi exercita funcţiile. Personaliatea juridică de drept intern a organizaţiilor internaţionale decurge aşadar din actul lor constitutiv şi este opozabilă tuturor statelor membre, însă „fiecare stat poate să recunoască această personalitate aşa cum este ea prevăzută în actul constitutiv, dar poate şi s-o lărgească sau s-o restrângă, fie în baza unui acord internaţional, fie în baza unei legi interne" (p. 75).

Sunt prezentate formele de manifestare a personalităţii juridice de drept internaţional a organizaţiilor internaţionale şi principalele probleme legate de fenomenul dizolvării organizaţiilor internaţionale. Sub acest ultim aspect, practica internaţională heterogenă şi absenţa unor reguli cu valabilitate generală generează concluzia „că fiecare caz cunoscut de dizolvare a unei organizaţii internaţionale îşi are regulile sale, aceasta şi pentru faptul că decizia de a dizolva o organizaţie, de a crea una nouă sau de a amenda actul constitutiv al unei organizaţii existente este în mare parte determinată de considerente de ordin politic" (p. 81).

Lucrarea explică şi subliniază caracterul voluntarist al participării la activităţile organizaţiilor internaţionale şi prezintă modurile de dobândire şi de pierdere a calităţii de membru, precum şi formele participării unor organizaţii internaţionale la activităţile altor organizaţii internaţionale, atunci când între obiectivele lor există puncte de interferenţă. În acest context este analizată şi posibilitatea unei organizaţii internaţionale de a participa la activităţile altei organizaţii internaţionale în condiţii de egalitate cu statele membre ale celei din urmă; răspunsul este căutat în studii de caz, precum participarea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică la centrul regional de radioizotopi pentru Orientul Mijlociu sau statutul Comunităţilor Europene în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

De asemenea, lucrarea prezintă pe spaţii largi structura şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale şi analizează forţa juridică a hotărârilor adoptate în cadrul acestora.

Un loc aparte în ansamblul tematicii dedicate organizaţiilor internaţioanle este rezervat Organizaţiei Naţiunilor Unite. Istoricul acestei organizaţii determină revenirea la Societatea Naţiunilor, la actele premergătoare constituirii ONU şi chiar la căutarea paternităţii expresiei „naţiunile unite". ONU este descrisă ca „o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale -state suverane-, cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale" (p. 123). Sunt prezentaţi membrii organizaţiei şi statutul lor juridic, cele şase organe principale şi organele subsidiare ale ONU, cu alcătuirea, funcţiile şi competenţele lor, organizarea lucrărilor şi adoptarea hotărârilor.

În contextul sistemului de securitate colectivă sunt analizate limitele utilizării forţei în dreptul internaţional contemporan: principiul interzicerii recursului la forţă şi excepţiile instituite de Carta ONU, modalităţile de utilizare a forţei în cadrul sistemului de securitate colectivă creat prin Carta ONU, limitele acestui sistem şi soluţiile din practica internaţională. De asemenea este invocată şi discutată problema legitimei apărări anticipate, din perspectiva luptei împotriva terorismului internaţional şi a încercărilor de a controla proliferarea armelor de distrugere în masă.

O altă „normă nouă" a dreptului internaţional contemporan şi una dintre soluţiile de reformare a sistemului de securitate colectivă instituit de Carta ONU în 1945 este considerată şi obligaţia internaţională de a proteja, formulată cu scopul de a permite organizaţiei mondiale să răspundă cât mai bine „ameninţărilor, provocărilor şi schimbării" (p. 166) cu care se confruntă societatea internaţională contemporană. În temeiul acestei obligaţii, ONU ar urma să intervină printr-o „«o acţiune colectivă hotărâtă», în temeiul Capitolului VII al Cartei, din partea Consiliului de Securitate", „în cazul unor violări masive ale drepturilor omului, cum ar fi: genocidul, încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar, purificările etnice sau alte crime împotriva umanităţii", „în situaţiile în care se dovedeşte că: 1) autorităţile naţionale nu pot sau nu sunt dispuse să asigure protecţia propriei populaţii împotriva unor asemenea grave încălcări ale drepturilor omului, iar 2) recursul la mijloacele paşnice aflate la dispoziţia Consiliului de Securitate apar ca inadecvate" (p. 167).

Lucrarea prezintă şi principalele elemente care individualizează fiecare dintre instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite, precum şi caracteristicile Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA), în virtutea raporturilor speciale ale acestei din urmă cu Consiliul de Securitate, cu Adunarea Generală şi cu Consiliul Economic şi Social.

Un capitol distinct este rezervat organizaţiilor europene şi euroatlantice: Consiliul Europei, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Fiecare dintre aceste organizaţii este prezentată retrospectiv şi evolutiv, sunt descrise scopurile şi principiile fondatoare, structura instituţională şi procedurile de admitere, este subliniat rolul lor în spaţiul relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional public.

Alături de temele clasice, care pot fi anticipate în orice curs de drept internaţional public, lucrarea surprinde, aşadar, printr-o abordare extinsă şi de profunzime a regimului juridic al organizaţiilor internaţionale, căruia îi sunt dedicate cinci din cele şapte capitole ale volumului II. Expertiza autoarei în problemele juridice pe care le implică fenomenul organizării internaţionale a fost confirmată, de altfel, şi în monografia sa „Organizaţii internaţionale interguvernamentale" aflată, în 2006, la a treia ediţie.

Fiecare capitol al cursului este urmat de o „anexă pedagogică" în care se reiau, succint, trimiterile bibliografice şi jurisprudenţa internaţională relevante pentru tema prezentată, precum şi termenii şi expresiile juridice specifice. În plus, prin intermediul unor întrebări şi teme de dezbateri, fiecare „anexă pedagogică" constituie un dosar aplicativ al informaţiilor teoretice prezentate şi oferă pretextul unor analize mai largi şi aprofundate ale subiectelor propuse. Prin aceasta, lucrarea se prezintă ca un instrument ştiinţific util nu doar celor care au primul contact cu domeniul dreptului internaţional public, ci şi celor care doresc să-şi îmbogăţească ori să-şi aprofundeze cunoştinţele anterioare.

Cursul are la bază un bogat aparat bibliografic, alcătuit din lucrări doctrinare de referinţă, instrumente internaţionale şi hotărâri judiciare ori arbitrale. De asemenea, el cuprinde un index detaliat al noţiunilor juridice abordate în cuprinsul său, care permite cititorului localizarea rapidă şi exactă a chestiunilor de interes personal.

Lucrarea Doamnei Profesor Raluca Miga-Beşteliu este un curs complet, care se recomandă printr-o distincţie de ansamblu, prin claritatea prezentărilor, prin pertinenţa explicaţiilor şi prin acurateţea informaţiilor oferite, prin analiza precisă şi „la zi" a dreptului internaţional public şi, nu în ultimul rând, prin caracterul accesibil al discursului ştiinţific. Exerciţiile incluse în dosarele aplicative ale temelor prezentate sunt bonusuri dăruite cititorului implicat, care aduc mai multă lumină textului şi invită la noi căutări.

Datorită acestor calităţi, cele două volume ale lucrării Drept internaţional public, reprezintă un material de referinţă esenţial oricărei biblioteci juridice şi, nu mai puţin, un instrument util oricui doreşte să-şi lărgească şi să-şi aprofundeze înţelegerea dreptului internaţional public.

Asist. Diana Olar

« Back