Numărul 3 / 2009

 

 

FUNDAMENTELE REZERVEI SUCCESORALE

 

Diana Bere*

 

Résumé. Les fondements de la réserve successorale. La propriété a eu toujours un rôle extrêmement important pour l'existence humaine. De plus, sa fortune devient plus qu'importante au décès du titulaire du droit. Les réglementations spécifiques aux différents systèmes juridiques se tournent sur deux institutions : la liberté testamentaire absolue et la réglementation légale de la succession. La plus stricte limitation de cette liberté est représentée par la réserve successorale.

La raison principale de cette étude découle d'une part de la ténacité qui caractérise cette institution et qui apparemment reste inerte face au dynamisme du droit, et, d'autre part, du caractère restrictif de la réglementation de la réserve dans notre système.

Afin de qualifier dans une telle manière les règles successorales roumaines, on a considéré nécessaire de jeter un coup d'œil sur l'analyse des fondements du ce mode de réglementation, aussi dans le droit roumain, que dans une perspective historique et comparée.

Ainsi, on a arrivé à observer le parcours suivi par les changements dans le domaine de la transmission successorale, en relevant le fondement religieux, économique ou affectif en fonction du contexte socio-historique. En dépit des influences exercées par les changements du plan social, l'institution de la réserve attire encore bien des soutenants.

Enfin, le fondement pourrait être en présent intellectuel avec toutes les conséquences dans le plan normatif.

 

 

Mots clés: réserve successorale, liberté testamentaire, systèmes de transmission successorale, fondements de la transmission

Cuvinte cheie: rezervă, libertate testamentară, sisteme succesorale, fundamentele transmisiunii succesorale.

 

 

I. INTRODUCERE. Acumularea de bunuri are ca scop satisfacerea nevoile umane. Primele bunuri au fost apropriate pentru a se asigura hrana şi protecţia împotriva animalelor sălbatice şi a fenomenelor meteorologice. În acelaşi ritm cu dezvoltarea societăţii are loc şi diversificarea nevoilor umane. Averea sau proprietatea individului îi determină în prezent modul de viaţă. Statutul social, speranţa de viaţă şi nivelul calitativ al acesteia, accesul la educaţia dorită, şi chiar modul în care îşi petrece timpul liber sunt direct influenţate de conţinutul patrimoniului său. La nivel statal are loc acelaşi fenomen; forţa economică a statului dă naştere unor largi prerogative şi posibilităţi.

În încercarea de a defini şi contura proprietatea şi semnificaţia ei în viaţa umană îşi găsesc punct comun toate ştiinţele umaniste, concentreându-şi eforturile în elaborarea unor teorii sau sisteme care să reziste oricăror dezbateri. Fie că este vorba despre o indisolubilă legătură naturală, fie că reprezintă în realitate o fascinaţie lipsită de profunzime, raportarea omului la proprietate i-a definit mereu soarta, de la naştere, până la moarte. Nu avem intenţia şi nici interesul de a dezvolta sau comenta în această lucrare teorii ale dreptului de proprietate şi nici de a ne declara ataşamentul faţă de vreuna din ele. Cu toate acestea, nu putem să nu ne manifestăm intrigarea faţă de relaţia om-proprietate. Gradul de acumulare al bunurilor întrece de multe ori nevoile proprietarului raportate la contextul social şi durata vieţii. Dreptul de proprietate reprezintă aşadar pentru individ mai mult decât un mijloc prin care îşi asigură traiul, exprimând o legătură mult mai personală.

În cele ce urmează vom analiza soarta bunurilor agonisite de-a lungul vieţii şi măsura în care legătura dintre om şi bunurile sale se manifestă după momentul morţii. În sistemele de drept bazate pe proprietatea privată se consideră că titularul are libertatea de a dispune de bunurile sale atât în timpul vieţii cât şi pentru cauză de moarte, însă gradul de libertate diferă de la sistem la sistem şi de la epocă la epocă. Având în vedere importanţa pe care proprietatea o are în viaţa umană, ne propunem o analiză a raţiunilor care determină modul de reglementare al acestei libertăţi după moarte.

Interesul nostru pentru fundamentele rezervei succesorale se datorează în primul rând raportului dintre această instituţie şi principiul libertăţii testamentare. Cum se justifică restrângerea libertăţii testamentare la o cotitate care reprezintă a opta parte din averea unei persoane (care lasă trei copii şi un soţ supravieţuitor) în condiţiile în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului - dintre care şi dreptul de proprietate - au dobândit o recunoaştere şi protecţie aproape absolute?

În al doilea rând este de observat longevitatea şi stabilitatea acestei instituţii în condiţiile în care dreptul suferă mereu modificări ca efect al contextului istoric, social, economic, etc. Este rezerva o instituţie ferită întrutotul de aceste influenţe? Sau influenţa realităţii sociale s-a făcut simţită numai în ceea ce priveşte fundamentele rezervei? Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de rezervă succesorală şi a fundamentelor reglementării sale în dreptul nostru, apreciem că este necesară aşezarea ei întrun cadru extins, atât prin raportarea la alte noţiuni juridice, cât şi  întro largă perspectivă istorică şi comparată pentru a putea urmări dezvoltarea instituţiei şi justificarea ei în prezent.

 

            II. DREPTUL DE PROPRIETATE. Comuna primitivă, ca primă formă de asociere umană, se naşte pentru facilitarea supravieţuirii. Împreună oamenii au reuşit să-şi procure mai uşor mijloacele de trai şi o mai mare siguranţă în raport cu forţele naturii şi animalele de pradă. Mijloacele rudimentare de care dispuneau au putut fi contrabalansate numai de efortul comun. În cadrul acestui tip de societate, proprietatea privată nu exista. Toate bunurile aparţineau ginţii organizată iniţial în jurul antecesorului comun în linie feminină, iar ulterior, datorită progresului înregistrat în producţie, în linie masculină.

În urma domesticirii şi creşterii animalelor, a apariţiei uneltelor şi armelor de fier, prizonierii căzuţi în luptă deveneau sclavi folosiţi la producţie. Menţinerea nivelului de trai nu mai necesita efortul comun al ginţii, acesta fiind asigurat în mod satisfăcător şi de un grup familial, organizat în familia patriarhală. Mijloacele de producţie, casa, gospodăria, trec în proprietatea privată a familiei patriarhale. Pământul rămâne însă, pentru multă vreme, proprietatea comună a obştii, colectivitate din care se desprind familiile. Din acest moment, proprietatea comună a coexistat cu cea privată, chiar dacă în diferite forme.[1]

Familia patriarhală se prezintă diferit faţă de cea organizată în jurul mamei. Puterea economică a bărbaţilor ajunge să crească peste limitele nevoilor elementar. Această putere creşte în grad diferit de la o persoană la alta, în funcţie de seriozitatea şi perseverenţa individului raportat la munca depusă. Depăşind planul în care supravieţuirea în sine prezenta serioase provocări, proprietatea comună a ginţii asupra bunurilor obţinute prin efortul diferit depus de membrii acesteia, nu se mai justifică. S-a argumentat[2] că familia monogamă a luat naştere din intenţia bărbatului de a lăsa bunurile unor urmaşi ai săi cerţi. Singurul mod de a obţine această certitudine era impunerea regulii potrivit căreia o femeie era a unui singur bărbat, cu obligaţia de a-i fi credincioasă. Astfel, familia în forma pe care o cunoaştem s-ar fi născut şi din nevoi legate de transmisiunea succesorală. În susţinerea acestei teze, se citează concepţia indiană, exprimată în Codul lui Manu potrivit căreia „printr-un fiu, omul obţine stăpânirea lumii; prin fiul fiului dobândeşte nemurirea; prin fiul nepotului se înalţă până la împărăţia soarelui".  Textul din Codul lui Manu reprezintă un model de raportare a omului la mortalitate. Observăm cum, prin descendenţi, omul parcurge anumite etape înspre un ţel suprem. Cu cât linia descendenţilor se întinde pe mai multe generaţii, cu atât omul se apropie de zeu. Astfel, bunurile agonisite în timpul vieţii, erau transmise descendenţilor asigurând astfel supravieţuirea stirpei, realizând în acelaşi timp şi funcţia religioasă. Aceasta devine primul fundament - cel religios - al transmiterii proprietăţii la momentul decesului titularului, deosebit de important pentru omul primitiv.

            Vom putea observa în secţiunile următoare cum pe măsură ce societatea se dezvoltă, la fel fac şi instituţia familiei şi dreptul de proprietate. În perioada în care are loc industrializarea şi odată cu ea migraţia populaţiei la oraş, apare noţiunea de familie nucleară - soţii şi copii. Femeia, care de multă vreme se ocupa de gospodărie şi de creşterea copiilor, îşi câştigă o tot mai largă independenţă, contribuind în egală măsură cu bărbatul la patrimoniul familiei. Dezvoltarea ştiinţifică determină o mai mare speranţă de viaţă, părinţii putând să asigure sprijinul copiilor mult timp după ce aceştia devin adulţi. Pe de altă parte, dreptul de proprietate dobândeşte un tot mai înalt grad de individualizare. De la gintă, proprietatea trece la familie şi apoi la individ, cel care prin meritele proprii a dobândit averea. Rezerva succesorală nu a fost ferită de toate modificările sociale.

CARACTERUL ABSOLUT ŞI CARACTERUL PERPETUU AL DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ. Din punct de vedere juridic, orice persoană are un patrimoniu[3][4]. În dreptul nostru, conţinutul acestei noţiuni poate fi dedus din prevederile art. 1718 C. civ, conform căruia "oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare". Din acelaşi articol reiese şi legătura sau dependenţa elementelor patrimoniului, care constituie astfel o universalitate juridică.

Patrimoniul, atribut  al personalităţii, durează numai atât timp cât persoana fizică este în viaţă. Conţinutul său pe de altă parte, va supraviţui titularului. Cele mai multe drepturi dobândite sau obligaţii asumate de către o persoană nu îşi găsesc încetarea efectelor la moartea acesteia. În aceste condiţii, se pune problema de a şti ce se întâmplă cu patrimoniul în caz de deces. Acesta nu poate exista fără titular[5]. 

Soluţia oferită de legiuitor se regăseşte în modul de reglementare al transmiterii proprietăţii. Art. 644 C. civ. prevede că „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune". Aşadar, la decesul unei persoane, patrimoniul său „se deferă sau prin lege sau după voinţa omului, prin testament" (art.650 C. civ.). Există aşadar două tipuri de transmisiune mortis causa. „Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viaţă.(...) Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să se împartă averea pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul acestuia, în lipsa unui astfel de act de ultimă voinţă se va împărţi în conformitate cu legea."[6]

Dreptul unei persoane de a testa decurge din caracterele dreptului de proprietate privată. „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege" (art. 480 C. civ). Dreptul de proprietate privată este în prezent garantat de Constituţie şi este considerat un drept fundamental al omului, apărat prin tratate internaţionale ratificate şi de România, dintre care locul cel mai important este ocupat de Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din primul Protocol adiţional.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, în virtutea căruia, titularul are libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu dreptul său. Pe de altă parte dreptul de proprietate privată are un caracter perpetuu. El nu se stinge cât timp bunul care face obiectul său există. Unul din cele trei atribute ale dreptului de proprietate este dispoziţia. Din punct de vedere juridic, dispoziţia asupra unui bun proprietate privată poate lua forma unui act între vii sau pentru cauză de moarte. Aşadar, odată intrat în patrimoniul unei persoane, dreptul se supune dispoziţiilor titularului atât pentru perioada în care acesta se află în viaţă, cât şi după moarte.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate se conturează în perioada sclavagistă a dreptului roman, din raţiuni economice. „Pe de o parte, stimularea producţiei cerea ca acumularea de bunuri (...) să fie întărită prin încredinţarea acestuia (proprietarului - n.a.) că la moartea sa, bunurile ce-i aparţin vor trece asupra urmaşilor; pe de altă parte, siguranţa creditului necesar producţiei cerea ca dreptul de proprietate să nu dispară la moartea titularului, (...) rămânând astfel în gajul comun al creditorilor şi după această dată."[7]

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu presupune implicit şi libertatea absolută în exercitarea acestui drept, care trebuie să se înscrie, aşa cum prevede şi art. 480 C. civ. în limitele determinate de lege. „În spaţiul libertăţii acţionează principiul conform căruia este permis tot ce nu este interzis de lege"[8]. Această normă restrictivă este justificată firesc de teoria contractualistă. Pentru a fi posibilă coexistenţa socială, apărarea libertăţii fiecărei persoane este posibilă numai dacă se face o dublă cedare de libertate. Libertatea unui individ se termină acolo unde începe libertatea altui membru al societăţii.

Din perspectiva filozofică între idea de libertate şi ideea de contract social se identifică două laturi ale fiinţei umane, respectiv latura individuală şi latura socială. Într-un spaţiu al libertăţii, latura individuală va prevala asupra laturii sociale, care implică renunţarea la libertate. Din perspectivă juridică, s-a arătat că „proprietatea privată îndeplineşte, în primul rând, o funcţie individuală, cu o dimensiune economică şi una de garantare a libertăţii persoanei... Totodată, în mod indirect, proprietatea privată are şi o funcţie socială, ceea ce permite şi explică restrângerea exercitării sale fie pentru a asigura echilibrul între diferite drepturi de proprietate aparţinând unor proprietari diferiţi, fie pentru a satisface anumite interese comunitare."[9]

DIFICULTATEA REGLEMENTĂRII. Întrucât proprietatea are caracter perpetuu iar omul este dator cu o moarte se impune necesitatea reglementării unui regim al proprietăţii după moartea titularului. Fiecare societate care recunoaşte dreptul de proprietate privată se confruntă cu problema realocării averii acumulate, la momentul morţii proprietarului. Cui i se cuvine această avere?[10] „Atunci când defunctul nu lasă vreo dispoziţie prin care să orânduiască modul după cum urmează să fie transmisă şi împărţită averea sa, legea cheamă la moştenire pe rudele de sânge şi aceasta pentru un îndoit motiv: afecţiunea presupusă a defunctului şi consolidarea familiei prin conservarea bunurilor moştenite."[11] Atât criteriul după care sunt chemate rudele cât şi motivul pentru care sunt alese au suferit de-a lungul timpului diferite modificări. Întotdeauna însă legiuitorul a prevăzut un regim al moştenirii care să nu permită abandonul ei, prin dispoziţiile care guvernează moştenirea legală.

Dreptul de proprietate privată nu este un simplu drept subiectiv civil, ci şi un drept fundamental, consacrat atât în Constituţia României cât şi în tratatele internaţionale care reglementează drepturile omului. Este definit aşadar un cadrul normativ caracterizat prin libertate, în care restricţiile trebuie să fie justificate fie prin necesitatea respectării drepturilor altor persoane, fie pentru a satisface interese de ordine publică.

Libertatea testamentară, prelungire a dreptului de proprietate prin caracterele acestuia, este de asemenea supusă restricţiilor legale. În sistemul nostru de drept, „succesiunea testamentară, adică cea care este reglementată de însuşi de cujus, este îngrădită de lege printr-o serie de restricţii, dintre care cea mai importantă este instituţia rezervei"[12]. În alte sisteme de drept, în care libertăţile cetăţeneşti sunt de asemena consacrate, libertatea testamentară este limitată în diferite grade. Nu putem să nu reflectăm asupra echilibrului, sau proprorţionalităţii extrem de dificil de găsit dintre concesiile făcute în ceea ce priveşte funcţia individuală a proprietăţii şi interesele particulare sau sociale apărate.

Reglementarea dreptului de a dispune asupra bunurilor aflate în proprietate privată se înscrie pe o paletă largă, înregistrând pendulări între libertatea testamentară absolută şi instituţia rezervei succesorale, într-o formă sau alta a sa. Întrucât reglementarea libertăţii testamentare, respectiv a rezervei, nu se poate întemeia decât la nivel de principiu pe teoria contractului social, trebuie să apreciem proporţionalitatea restricţiilor libertăţii testamentare în funcţie de contextul fiecărui sistem de drept.

În secţiunile următoare ne propunem o analiză istorică şi comparată a fundamentelor rezervei succesorale în încercarea de a trage nişte concluzii asupra reglementărilor actuale şi diferenţele care le aşează uneori la extreme diferite. Deoarece temeiurile limitării dreptului de a testa au evoluat împreună, cu, sau derivat din fundamentele dreptului de moştenire, am ales să le tratăm laolaltă.

 

III. DREPTUL ROMAN. Dreptul roman constituie originea reglementării succesorale atât în sistemele de drept europene, cât şi în cele care se inspiră sau derivă din acestea. Deşi pe parcursul evoluţiei sale a suferit numeroase şi profunde modificări pentru a ajunge la formele existente astăzi, o analiză istorică inclusiv a acestor alterări ne conduce inevitabil înapoi în dreptul roman. 

Moştenirea legală, sau moştenirea ab intestato îşi găseşte originea în obiceiurile gentilice care atribuiau bunurile cogentililor după principiile rudeniei materne în primă fază urmând a fi consacrată ulterior rudenia paternă în acest scop.

A. FUNDAMENTUL RELIGIOS AL SUCCESIUNII. În perioada de dezvoltare a societăţii romane, familia era constituită din persoanele care se aflau sub stăpânirea şefului de familie, lucrând şi trăind împreună. La moartea lui pater familias locul său era luat de către unul din moştenitorii săi de sex masculin. Deşi părintele de familie avea dreptul de a decide în ceea ce priveşte proprietatea, aceasta aparţinea întregii familii, despre care se credea că nu moare niciodată. Din proprietatea familială făcea parte şi locul unde se desfăşura cultul strămoşilor. În consecinţă, iniţial din considerente religioase, proprietatea trebuia păstrată în familie.

Pentru a împiedica întoarcerea bunurilor casei sau domus-ului sub controlul ginţii, părintele de familie fără succesori apelează iniţial la adopţie, pentru că puteau moşteni doar cei aflaţi sub puterea lui pater familias.[13] „Religia prescrie ca bunurile şi cultul fiecărei familii să nu poată fi despărţite şi ca grija sacrificiilor să fie întotdeauna în sarcina celui care culege moştenirea." Raportat la contextul prezentat de Cicero prin afirmaţia de mai sus, s-a observat legătura firească dintre grija arătată faţă de cultul familiei şi moştenire.[14] Nu se pot găsi candidaţi mai potriviţi pentru exercitarea sacrei îndatoriri de familie decât cei care deţin o legătură de rudenie cu predecesorii onoraţi prin întreţinerea cultului.

Conceptul de rudenie era diferit la acea vreme faţă de cel cunoscut astăzi. Elementul determinant de legătură era puterea.  Rudenia se caracteriza prin controlul deţinut de acelaşi şef de familie şi era cunoscută în dreptul roman ca „rudenie agnatică", cuprinzând pe cei care au fost sub puterea aceluiaşi părinte până la moartea lui, dar şi pe cei care ar fi fost sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar fi trăit la infinit. Legea celor XII table, în reglementarea succesiunii legale, atestă importanţa rudeniei agnatice în transmisiunea patrimonială a bunurilor familiale, instituind ca primă clasă de moştenitori pe cei care erau heredes sui sau agnaţii privilegiaţi. Aceştia culegeau moştenirea, înlăturând alte persoane de la succesiune. Denumirea de heredes sui (proprii lor erezi) se datorează faptului că succesiunea părintelui de familie cuprindea în realitate patrimoniul întregii familii agnatice, astfel încât membrii acesteia „dobândeau" prin moştenire propriul patrimoniu. În consecinţă, devoluţiunea avea iniţial ca temei puterea, şi nu legătura de sânge, care va fi introdusă pe cale pretoriană ulterior. În baza rudeniei agnatice, vor fi excluşi de la moştenire copii emancipaţi şi alte rude de sânge (cognaţii) pe de o parte, însă va moşteni soţul supravieţuitor.

B. FUNDAMENTUL ECONOMIC. Legea celor XII table instituie regula uti legassit, ita ius esto (ce s-a dispus prin testament să fie considerat lege). Pater familias, singurul care are dreptul de a dispune asupra bunurilor familiale, deţine, până în primele timpuri ale republicii, libertate testamentară absolută. Şeful de familie, împreună cu toţi cei care trăiau sub autoritatea sa (copiii, soţia, sclavii în orânduirea sclavagistă) constituiau în fapt o comunitate de muncă în scopul asigurării traiului membrilor ei. Libertatea testamentară deplină oferă şefului de familie un mijloc de a menţine unitatea şi disciplina grupului familial, având puterea de a pedepsi prin exheredare sau a recompensa prin instituire de erede pe cei care urmau sa-i culeagă moştenirea.  În această formă a sa, dreptul succesoral îşi fundamentează normele pe raţiuni de natură economică, constituind un sprijin pentru supravieţuirea familiei.

C. LEGĂTURA DE SÂNGE. Dreptul pretorian consideră necorespunzătoare reglementarea civilă care nu ţine seama de rudenia de sânge şi modifică ordinea în care moştenitorii vor fi chemaţi la succesiune. În prima clasă de moştenitori, stabilită pe cale pretoriană, se regăsesc descendenţii (liberi), adică atât cei care se află în puterea defunctului, cât şi cei emancipaţi sau daţi în adopţie dacă nu se mai găsesc în familia adoptivă. A doua clasă de moştenitori se compune din agnaţi sau legitimi, care moştenesc în lipsă de descendenţi. Dacă lipsesc şi aceştia, în clasa a treia, pretorul instituie rudele de sânge, sau cognati. În cele din urmă, dacă nu se găsesc moştenitori din primele trei clase, pretorul va chema la moştenire pe soţul supravieţuitor.[15]

Încă din ultima perioadă a republicii, urmare a cuceririlor romane şi a bogăţiillor nou dobândite, coeziunea familiei nu mai condiţionează supravieţuirea membrilor săi, nemaifiind celula de bază a producţiei de bunuri materiale. Ca o consecinţă a acestui fapt, puterea şefului de familie scade iar familia începe să se destrame.[16] În dreptul imperial legătura de sânge începe să fie recunoscută ca fundament al dreptului succesoral prin senatus-consultele Terullian şi Orfitian care cheamă mama la succesiunea copiilor şi copiii la succesiunea mamei. Prin novelele 118 şi 127, împăratul Iustinian pune bazele unui drept succesoral bazat exclusiv pe principiul cognaţiunii, chemând succesorii la moştenire în următoarea ordine: descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor, fraţii şi surorile cosangvini sau couterini şi copiii lor, şi în cele din urmă, colateralii.

ÎNDATORIREA MORALĂ FAŢĂ DE MEMBRII FAMILIEI. Un vechi obicei roman îndatorează pe testator să lase rudelor apropiate cel puţin o parte din bunurile moştenirii, în considerarea faptului că patrimoniul familial reprezintă rezultatul muncii tuturor membrilor familiei. Această obligaţie, fiind de natură morală îşi pierde din eficienţă în noile condiţii sociale. Precaritatea legăturilor de familie în ultima perioadă a republicii şi în vremea imperiului se reflectă în dezmoşteniri scandaloase şi instituiri de moştenitori determinate de adulări şi corupţie.[17]

În timp, pentru ca averea familială să rămână în marile familii, în statul roman, practica judiciară cataloghează testamentul prin care defunctul nu lăsa nimic rudelor apropiate ca fiind incompatibil cu cele mai elementare îndatoriri morale - officium pietatis - şi declară că un astfel de testament nu poate fi decât opera unui nebun. Încă din acea perioadă nebunii erau lipsiţi de capacitate testamentară activă, iar testamentele acestora erau considerate nule, devoluţiunea urmând cursul stabilit de lege. [18]

Mijlocul procedural prin care se înfăptuia acest lucru era acţiunea rudelor lezate, numită querela inofficiosi testamenti. Această acţiune putea fi intentată de ascendenţi, de descendenţi şi de fraţi si surori, dacă ultimii au fost dezmoşteniţi în favoarea unor persoane socotite nevrednice (cum erau consideraţi gladiatorii, infamii, etc). Având în vedere persoanele care puteau acţiona împotriva testamentului prin querella nu putem să nu observăm adaptarea vechiului obicei roman la noile fundamente succesorale. Datorită numărului nefiresc de mare al testamentelor anulate, s-au impus în timp şi alte condiţii. Astfel apare noţiunea de quarta legitima care este o primă formă a rezervei din dreptul nostru. Asemenea rezervei, legitima asigură un minim de protecţie a moştenitorilor legali, îndrituindu-i la dobândirea a cel puţin un sfert din moştenirea legală ce li se cuvenea. Sancţiunea încălcării acestui drept de moştenire era însă nulitatea testamentului.

În acest fel, testatorul considerat conform criteriilor legii romane perfect capabil de a-şi exprima ultima voinţă era declarat nebun exclusiv datorită conţinutului testamentului său, iar actul devenea în consecinţă nul.

Practica din epoca Dominatului, prin mai multe reforme aduse querellei, şi, ulterior, reglementările împăratului Iustinian, aduc instituţia legitimei aproape de forma actuală a rezervei succesorale din dreptul românesc, stabilind minuţios clauzele de valabile de dezmoştenire şi cuantumul acesteia raportat la numărul copiilor. Iustinian instituie o nouă sancţiune pentru încălcarea rezervei sub forma unei acţiuni personale în completarea acesteia, pentru moştenitorul care, prin testament a primit o parte, indiferent de dimensiunile acesteia, din succesiune. Corelativ completării acestei cote are loc reducţiunea liberalităţii.  Acest mijloc de completare reprezintă un prim pas înspre relglementarea reducţiunii în forma în care se găseşte noţiunea în dreptul nostru.

O primă diferenţă dintre instituţia rezervei şi legitima romană se manifestă în situaţia rezervatarului, care, fiind exheredat, trebuie să apeleze tot la querella inofficiosi testamenti pentru a fi instituit erede. Se poate deduce din această reglementare că invocând legitima nu se invoca un drept ce decurgea din calitatea de moştenitor ci unul derivat din rudenie. Pentru a se sublinia distincţia, în doctrină, dreptul beneficiarului legitimei nu este considerat un drept succesoral propriu-zis - pars hereditatis - ci un drept de creanţă contra succesiunii - pars bonorum.

În dreptul novelelor, deşi mijlocul la care era îndreptăţit succesibilul dezmoştenit este querella, efectele acestei acţiuni sunt similare cu cele ale reducţiunii, eredele fiind obligat să respecte toate dispoziţiile testamentare (care nu mai sunt sancţionate prin nulitate) în limitele cotităţii disponibile, cu menţiunea că reducţiunea în această formă a sa se realiza prin echivalent. O a doua diferenţă a fost eliminată în constituţiile imperiale prin extinderea efectelor querellei asupra liberalităţilor mortis causa şi la donaţiile între vii (querella inofficiosae donationis, dotis, etc.)[19] în scopul protejării legitimei. Deşi îndatorirea testatorului (care constituie raţiunea limitării ultimei sale voinţe) se baza pe eforturile comune depuse de moştenitorii legali în realizarea patrimoniului, la drepturile obţinute prin querella inoficiosi testamenti au acces rudele de sânge ale defunctului, care nu au neapărat vreo contribuţie la averea familiei. În acest fel se evidenţiază încă o dată transferul înregistrat în fundamentarea transmisiunii succesorale de la considerentele întemeiate pe rudenia agnatică înspre rudenia cognatică, sau de sînge.

Dobândind un simplu drept de creanţă, rezervatarul nu mai este considerat continuatorul persoanei defunctului astfel încât obligaţia sa de a plăti datoriile succesiunii este restrânsă la cuantumul rezervei sale. Dreptul la rezervă fiind considerat un drept personal şi nu unul succesoral era plătit prin echivalent şi nu în natură. Dreptul succesoral modern îşi regăseşte într-un fel sau altul originea în normele dreptului roman în ciuda evoluţiei sociale din cursul ultimelor două milenii.

 

IV. SISTEMELE DE DREPT CIVIL. DREPTUL FRANCEZ. Rezerva legitimă reglementată de Iustinian este adoptată aproape fără modificări în sudul Franţei unde se aplică dreptul scris. În celelalte regiuni franceze, de drept cutumiar, instituţia rezervei suferă profunde modificări influenţate de vechile tradiţii germane. Dreptul de dispoziţie al testatorului se reduce la a cincea parte din bunurile pe care el însuşi le-a dobândit prin moştenire de la antecesorii săi.  Rezerva profită doar descendenţilor iar masa succesorală nu cuprinde şi liberalităţile făcute în timpul vieţii de către defunct.

În doctrina franceză[20] au fost subliniate extrem de elocvent mecanismele celor două sisteme raportat la reglementarea rezervei. Pe de o parte, dacă, transmisiunea succesorală se fundamentează pe consideraţii de ordin economic sau psihologic, ne aflăm în prezenţa modelului succesiunii testamentare. În consecinţă,  dreptul de a stabili succesorii trebuie atribuit lui de cujus. Rezerva limitează o voinţă care la început constituia o regulă suverană, dar care ulterior este limitată prin legitima pentru a nu prejudicia rudele apropiate. Aceasta constituie o excepţie de la principiul liberăţii testamentare, principiu a cărui expresie se restrânge la cotitatea disponibilă. Se subliniază diferenţe între calitatea de rezervatar, care derivă din rudenie, şi calitatea de succesor, care derivă din voinţa defunctului. Rezerva prezintă astfel o anumită asemănare cu obligaţia alimentară, care este cea mai tangibilă expresie a îndatoririlor de familie. Reglementată astfel, instituţia a fost preluată în sistemele de drept scris în care dreptul roman prevala. În calitate de creditor al unei obligaţii de asistenţă, beneficiarul legitimei era îndreptăţit la parte din activul net succesoral, însă într-un fel separat de succesiune: dreptul său are o natură mai degraba alimentară decât succesorală.Legitima se acorda numai rudelor apropiate (descendenţi, ascendenţi, şi în anumite condiţii colateralilor), şi care nu o culegeau în calitate de erezi deoarece această calitate aparţinea doar celor instituţi de către defunct. Ea poartă asupra unei fracţiuni din bunurile dispunătorului, fără a se distinge între bunurile moştenite de acesta de la membrii familiei sale şi bunurile achizite - această fracţiune a variat ca întindere, fără însă a depăşi jumătate. Legitima purta atât împotriva legatelor cât şi împotriva donaţiilor.

Pe de altă parte, dacă moştenirea dobândeşte o justificare familială, fiind considerată un instrument de coeziune familială, rezultă nu doar faptul că succesiunea legală va constitui principiul, dar şi existenţa rezervei devine cât se poate de firească. Pentru că moştenirea, ajunsă în mainile unui străin de familie, nu îşi îndeplineşte funcţia, legea este cea care trebuie să desemneze succesorii, şi asta în mod imperativ. Astfel, în cadrul acestui sistem, departe de a zădărnici principiul transmisiunii patrimoniale, acesta este revigorat: conservarea bunurilor în cercul familial garantează funcţia moştenirii, care este aceea de a uni persoanele legate în vreun fel de bunuri. Rezerva devine astfel principiul în vreme ce cotitatea disponibilă reprezintă excepţia. Decurge de aici în mod firesc legătura indisociabilă dintre calitatea de rezervatar şi cea de moştenitor: rudenia justifică întotdeauna vocaţia succesorală şi caracterul de ordine publică al rezervei. În vechiul drept, în statele de drept cutumiar, rezerva constituia o parte din succesiune - fiind astfel pars hereditatis şi nu pars bonorum. Drept urmare, trăsăturile rezervei cutumiare au fost opuse faţă de ale legitimei. Ea se acorda tuturor moştenitorilor, însă nu se putea pretinde de către renunţători. Purta doar asupra bunurilor de origine familială, excluzând bunurile achizite, însă cuprinde din acestea patru cincimi. Rezerva protejea moştenitorii numai împotriva legatelor, nu şi împotriva donaţiilor, însă aceştia dobândesc întotdeauna bunurile în natură.

Modificările dreptului succesoral efectuate după revoluţia franceză reprezintă o reacţie plină de subiectivism faţă de vechiul regim al privilegiilor nobiliare.

Codul civil francez de la 1805,  elaborat după liniştirea apelor, se inspiră atât din dreptul roman cât şi din dreptul cutumiar aplicat în anumite regiuni ale ţării utilizând totodată şi o anumită doză de empirism în utilizarea mecanismelor provenite din cele două sisteme. S-a subliniat[21] că în această reglementare se înscrie între cele trei fundamente principale ale sistemelor precedente, incluzând reglementarea survenită ulterior revoluţiei: îndatorirea faţă de familie din dreptul scris, conservarea bunurilor în cadrul aceleiaşi familii din dreptul cutumiar şi o minimă egalitate în ceea ce priveşte descendenţii, câştigată în contextul revoluţionar.

Rezerva reglementată în Cod profită descendenţilor şi părinţilor, protejându-i atât împotriva liberalităţilor testamentare, cât şi celor făcute în timpul vieţii de către defunct. Cotitatea disponibilă putea fi lăsată unuia dintre moştenitori. Un aspect interesant îl constituie faptul că în noua reglementare, rezerva succesorală devine parte din moştenire. Rezervatarul poate invoca acest drept numai în calitate de moştenitor, iar dacă renunţă la succesiune, fiind considerat un terţ străin de moştenire, va pierde dreptul de rezervă. Modificarea caracterului rezervei indică şi o schimbare a fundamentului transmisiunii succesorale. Familia nu mai este organizată sub stăpânirea şefului de familie, iar moştenirea lăsată de acesta nu mai reprezintă conţinutul patrimoniului familial la care au contribuit rezervatarii. Caracterul de pars hereditatis al rezervei reprezintă amprenta dreptului cutumiar asupra Codului civil francez şi îşi are originea în dreptul german care consacra coeziunea familiei. Făcând parte din moştenirea succesorală, rezerva nu mai este un drept de creanţă al moştenitorului îndreptăţit să o invoce, ci se transformă într-o limitare de ordine publică a libertăţii testamentare a defunctului.

Situaţia soţului supravieţuitor prezintă deosebită relevanţă în ceea ce priveşte studiul fundamentelor reglementării succesorale. Acesta a avut, pentru o lungă perioadă de timp, o soartă vitregă din punct de vedere al moştenirii. Legăturile de sânge, au surclasat legăturile instituite prin căsătorie până la 3 decembrie 2001. De-abia prin reforma succesorală care intră în vigoare la 1 iulie 2002, soţul supravieţuitor dobândeşte noi drepturi asupra succesiunii. În concurs cu descendenţii proveniţi din căsătoria sa cu defunctul, soţul poate opta între a culege proprietatea unei pătrimi din averea lăsată şi uzufructul întregii moşteniri. În situaţia în care averea defunctului este de dimensiuni reduse, iar o pătrime este insuficientă pentru ca soţul supravieţuitor să-şi păstreze modul de viaţă, el poate alege uzufructul moştenirii. Acesta se poate transforma, în orice moment, într-o rentă viageră sau într-o sumă de bani, la propunerea soţului supravieţuitor sau a altui moştenitor, printr-o convenţie între aceştia. Transformarea nu va împiedica exercitarea dreptului de abitaţie asupra casei de locuit. Se asigură astfel o mai mare adaptabilitate la contextul existent în fiecare cauză, în beneficiul direct al soţului supravieţuitor.

Se poate observa de asemenea prioritatea acordată soţului supravieţuitor în raport cu alte rude decât descendenţii şi părinţi. În situaţia în care defunctul nu lasă nici descendenţi nici părinţi, soţul supravieţuitor, înlăturând în totalitate colateralii privilegiaţi şi celelalte clase de moştenitori, este îndreptăţit să dobândească întreaga succesiune. Moştenitorii înlăturaţi nu sunt lipsiţi total de drepturi asupra moştenirii defunctului. În cazul în care moşteneşte singur, soţul supravieţuitor trebuie să returneze fraţilor şi surorilor defunctului jumătate din bunurile moştenite sau dobândite prin donaţie de acesta de la părinţii lor comuni, cu condiţia ca aceste bunuri să se regăsească în natură la masa succesorală. De asemenea, este prevăzută situaţia în care defunctul lasă un singur părinte şi alţi ascendenţi aflaţi în nevoie. În acest caz, ascendenţii ordinari vor avea un drept de întreţinere împotriva succesiunii, dacă de cujus nu prevede altfel.

La decesul unuia dintre soţi, celălalt soţ are dreptul să rămână în locuinţa pe care o ocupa cu titlu de locuinţă principală la momentul deschiderii succesiunii şi să se folosească de mobilierul casnic indiferent dacă respectiva locuinţă aparţinea ambilor soţi sau doar celui predecedat. Mai mult, dacă soţul supravieţuitor locuia la momentul decesului în chirie, plata acesteia cade în sarcina moştenirii. Aceste drepturi sunt sustrase în mod expres[22] aplicării normelor de drept succesoral, fiind considerate efectul direct al căsătoriei. Având izvoare diferite, dreptul temporar de abitaţie şi folosinţă a mobilei şi partea cuvenită cu titlu de moştenire se vor cumula în patrimoniul soţului supravieţuitor. Un nou izvor de drepturi asupra patrimoniului unei persoane la decesul acesteia, relevă un nou fundament al transmisiunii, care a fost denumit în doctrină „afecţiune prezumată".

Dreptul permanent de abitaţie prevăzut de Codul francez se poate naşte doar dacă defunctul nu a dispus altfel. Pe perioada unui an de la momentul decesului şi în aceleaşi condiţii, soţul supravieţuitor îşi poate exprima opţiunea de a păstra dreptul de abitaţie, respectiv de folosinţă a mobilei din locuinţă pentru întreg restul vieţii sale. Acest drept permanent deşi izvorăşte din succesiune nu-i respectă întocmai regimul general, operând derogări în beneficiul soţului supravieţuitor. Astfel, art. 765, alin. 1, C. civ. Fr. arată că valoarea dreptului de abitaţie se va deduce din valoarea părţii de moştenire cuvenită soţului supravieţuitor. Dacă valoarea părţii de moştenire cuvenită soţului depăşeşte valoarea drepturilor de abitaţie şi folosinţă, moştenirea soţului va fi completată. Dacă însă raportul dintre cele două este invers, soţul supravieţuitor nu va fi ţinut la completarea masei succesorale cu diferenţa de valoare. Prin convenţie cu ceilalţi moştenitori, soţul supravieţuitor poate converti dreptul de abitaţie şi dreptul de folosinţă într-o rentă viageră sau într-o anumită sumă de bani. În dreptul francez, în sarcina succesiunii cade în plus şi plata întreţinerii soţului supravieţuitor care se află în nevoie. Aceasta este datorată de toţi moştenitorii defunctului, şi inclusiv de legatarii cu titlu particular, în cazul în care restul moştenirii nu este suficient.

Se poate constata că în general legea franceză prevede posibilităţi mai largi şi soluţii diverse pentru soţului supravieţuitor. Dacă însă defunctul apreciază altfel afecţiunea pe care o poartă moştenitorului său, el îşi poate lipsi soţul de moştenire, acesta beneficiind de o rezervă succesorală de o pătrime numai atunci când la moştenire nu se găsesc ascendenţii sau descendenţii defunctului.

Modificările aduse exprimă pe de o parte recunoaşterea legăturii dobândite prin căsătorie iar pe de altă parte o recunoaştere a aportului comun al soţilor în acumularea averii familiale, astfel încât prevederile legale crează cadrul juridic în măsură să asigure pe cât posibil soţului supravieţuitor continuitate în ceea ce priveşte modul de viaţă. Pe de altă parte, prin consacrarea dreptului de rezervă al soţului supravieţuitor numai în lipsa descendenţilor sau părinţilor defunctului, se păstrează prevalenţa legăturii de sânge faţă de orice alt tip de legături. Progresul înregistrat însă în ceea ce priveşte soţul există, fără îndoială, şi se fundamentează pe afecţiunea prezumată a defunctului.

În ceea ce priveşte rudele de sânge îndepărtate de soţ de la moştenire, prin regimul instituit se evidenţiază slăbirea importanţei legăturii de sânge, în raport de alte fundamente regăsite în realitarea socială (afecţiunea prezumată, contribuţia comună).

Totuşi, moştenirea va asigura întreţinerea rudei de sânge aflată în nevoie. Pe de altă parte, soţul supravieţuitor chemat singur la moştenire va preda jumătate din bunurile moştenite de de defunct de la succesiunea părinţilor, rămase în natură, fraţilor şi surorilor soţului predecedat. Se menţine astfel, deşi rezidual, ideea păstrării bunurilor în cadrul familiei cognatice.

 

DREPTUL ROMÂN. Transmisiunea moştenirii, instituţie străveche în dreptul român, apare odată cu „privatizarea" proprietăţii. Această privatizare se făcea, în faza feudalismului timpuriu, în cadrul obştei, pe cete şi mai apoi pe familii, pentru ca doar mai târziu să ajungă să se facă şi pe persoane, dobândind un caracter individualist. În orânduirea feudală, transmisiunea proprietăţii este guvernată de obiceiul pământului. Proprietatea trece urmaşilor defunctului ca un ecou al solidarităţii morale a familiei. În vreme ce sistemele feudale occidentale transmiteau proprietatea terenurilor, conform regulii primogeniturii, primului fiu născut, dreptul consuetudinar românesc atribuie gospodăria părintească mezinului, împărţind celelalte bunuri între fraţii şi surorile sale. Se poate evidenţia în acest obicei un fundament diferit de al sistemelor occidentale în care prin regula primogeniturii urmăreau perpetuarea familiei. Având în vedere speranţa relativ scăzută de viaţă, descendenţii - în special ultimii născuţi - având toate şansele de a rămâne orfani înainte de a reuşi să-şi creeze un rost, prin această practică părinţii se asigură că şi mezinul familiei va avea după moartea lor cele necesare traiului. Pe de altă parte, fiind următorul proprietar al gospodăriei, mezinul asigura îngrijirile necesare părinţilor la bătrâneţe. Se poate concluziona că în dreptul român, ca fundament al transmisiunii succesorale, primează solidaritatea familială.

Pe măsură ce se accentuează procesul de destrămare al sistemului feudal, apare transmisiunea succesorală prin testament, expresie a voinţei proprietarului. Într-o primă formă, dreptul de a testa era limitat la cadrul strâmt al familiei, respectându-se regula gignuntur, non scribuntur heredes (prin naştere devin moştenitori, nu prin înscrisuri). Nevoia păstrării pământului - cea mai importantă parte a moştenirii - în limitele comunităţii familiale, făcea ca transmisiunea pentru cauză de moarte să asigure menţinerea imobilelor în mâinile urmaşilor. De aceea solidaritatea, „în aparenţă morală, în realitate economică a familiei[23] în această fază, nu permite apariţia testamentului în favoarea unui străin de familie.

Cadrul familial al libertăţii testamentare a fost extins la biserică şi la domnul ţării, care, în scopul asigurării avutului bisericesc respectiv patrimoniului domnesc, apar ca cei mai mari susţinători ai dreptului proprietarului de a dispune de bunurile sale prin actul de voinţă şi în favoarea persoanelor care nu fac parte din aceeaşi familie. Astfel, într-o primă fază, în lipsă de urmaşi sau în dorinţa de a-i exhereda, testatorul dispunea transmiterea dreptului de proprietate bisericii, la moartea sa. Fundamentul religios apare ulterior celui economic în dreptul nostru şi este manifestat prin testamente de diverse forme. În paralel cu testamentul în favoarea bisericii, dreptul consuetudinar românesc recunoaşte şi instituţia religioasă numită „partea sufletului". Cei care îşi presimţeau sfârşitul, obişnuiau să lase, cu       „limbă de moarte" sau „diată", o parte din avutul lor, fie unei rude, fie unui străin de familie, fie chiar bisericii, pentru a i se asigura cele necesare înmormântării şi pomenirii. Biserica însăşi veghea la respectarea ultimei voinţe a defunctului. Ca mijloc suplimentar de protecţie a dispoziţiilor testamentare, se întâlneşte în cuprinsul actului de ultimă voinţă, blestemul.[24]

În dreptul roman, considerente religioase au făcut ca moştenirea legală să preceadă celei testamentare.  Destrămarea vechilor mentalităţi, a reclamat unele limitări ale libertăţii de a dispune mortis causa - pentru conservarea proprietăţii familiale. Putem observa că în dreptul român, dezvoltarea libertăţii testamentare se întemeiază pe aceleaşi raţiuni, doar că luate în ordine inversă. În dreptul român, succesiunea ab intestato a fost cea dintâi practicată, pentru a menţine bunurile devălmăşie în familie. Libertatea de a testa, stimulată de biserică, apare în scopul întreţinerii cultului funebru, personal de această dată şi nu al familiei.[25] Putem realiza prin această comparaţie importanţa pe care contextul social o reprezintă în reglemetarea dreptului succesoral.

Izvoarele dreptului român în secolul al XVIII-lea constau atât în legea bizantină sau pravilă, cât şi în obiceiul pământului. Pe de o parte, în demersurile româneşti de codificare se utilizau surse bizantine, iar pe de alta s-a aplicat legea cutumiară sau obiceiul pamantului, care deşi nu a fost vreodată confirmată de domnitor, niciodată codificată, studiată de invăţaţi sau predată ca atare în academiile vremii prezenta tocmai avantajul transmiterii sale orale, într-o societate în care scrisul nu era la îndemâna oricui. Confruntaţi cu neajunsurile unor sisteme legale multiple după jumătatea secolului al XVIII-lea, domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o reforma generala a normelor şi procedurilor judiciare. În 1814, înaltul magistrat Andronache Donici a elaborat un nou „Manual de drept civil" - o sistematizare a normelor juridice aplicate - întemeiat pe Basilicale si Obiceiul pamantului. Usor de utilizat, el s-a bucurat de o largă folosinţă până în 1685. Din porunca lui Ion Caragea, întemeindu-se pe legea bizantina, pe lucrarea predecesorului acestuia, dar şi pe surse occidentale (Codul civil napoleonian din 1804 referitor la contracte şi moşteniri), juriştii de la începutul secolului al XIX-lea şi un Sfat de obşte convocat în 1818 au elaborat şi aprobat celebra lucrare cunoscută sub numele de Legiuirea lui Caragea, în vigoare până la promulgarea noului Cod civil din 1865. În 1817, Scarlat Calimach a promulgat un cod cuprinzător - Codul Calimach - bazat pe izvoarele tradiţionale, dar în mare măsură şi pe codurile occidentale. Fiind redactat în limba greacă (abia în 1838 a fost tradus în limba română), a avut o mai restrânsă utilizare.

În Transilvania, s-au impus izvoare cu o largă aplicare în perioada stăpânirii habsburgice: hotărârile dietale (dintre care Articuli novellaris dintre anii 1744-1748 şi Articuli provisionalis, 1791-1792), şi alte legi civile, penale, financiare şi comerciale.

Astfel, dreptul român scris[26] în care se disting deja puternice influenţe romane a precedat adoptarea în bloc a Codului civil francez. În materie de exheredare şi rezervă succesorală, Manualul lui Andronache Doinici, folosit în Moldova până la jumătatea secolului XIX recunoaşte ca moştenitori rezervatari pe descendenţi şi părinţi, „iar fraţii numai dacă cei orânduiţi de testator sunt netrebnici şi necinstiţi. Testamentul este nul dacă îi omite pe cei chemaţi după dreptate la moştenire sau îi omite nemotivat. În Legiuirea Caragea, descendenţii şi ascendenţii sunt rezervatari şi nu pot fi dezmoşteniţi de cotele expres prevăzute, sub sancţiunea ineficacităţii parţiale a voinţei testatorului. Exheredarea poate avea totuşi loc pentru anumite motivele stabilite de legiuitor.

Codul civil preluat în 1865 din dreptul fancez a suferit până în prezent puţine modificări în materia rezervei succesorale, acestea privind în principal drepturile de rezervă ale soţului supravieţuitor. În vechea reglementare, Codul civil acorda soţului supravieţuitor un drept de moştenire, dar el era chemat numai după rudele de gradul XII ale defunctului, potrivit art. 652 C. civ., raportat la art. 676 C. civ, întrucât regula care guverna succesiunea era cea a legăturii de sânge. Recunoaşterea dreptului de moştenire în acest mod, deşi reprezintă un progres teoretic, are extrem de rare aplicaţii practice. Prin Legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 28 iunie 1921 a fost modificat, implicit, art. 676 C. civ., limitându-se la patru gradul până la care rudele defunctului aveau vocaţie succesorală legală, aşa încât soţul supravieţuitor venea la moştenire după rudele de gradul IV ale defunctului. Totodată, prin art. 1279 C. civ. se recunoştea soţiei supravieţuitoare dreptul de a cere, pentru cursul anului de doliu, fie dobânzile ori fructele dotei sale, fie alimente din succesiunea defunctului. De asemenea, în cursul anului de doliu, locuinţa şi hainele de doliu ale soţiei supravieţuitoare erau procurate din succesiunea defunctului.  Prin excepţie, legiuitorul de la 1864, prin art. 684 C. civ., a recunoscut văduvei sărace un drept de moştenire asupra averii soţului. Astfel, în cazul în care la succesiune veneau descendenţii, văduva săracă avea un drept de uzufruct asupra a 1/3 din moştenire, dacă venea în concurs cu un singur descendent, sau asupra unei porţiuni virile (o parte egală cu cele atribuite descendenţilor) din moştenire, dacă venea la moştenire în concurs cu doi sau mai mulţi descendenţi. „Dreptul de moştenire recunoscut prin art. 684 C. civ. văduvei sărace în averea soţului său nu este condiţionat de o stare de sărăcie absolută care ar lipsi-o de orice mijloace materiale, ci de o stare de sărăcie relativă care nu i-ar permite continuarea traiului în condiţii cât mai apropiate de acelea din timpul căsătoriei, stare de sărăcie care tocmai din această  cauză urmează să fie examinată în fiecare caz, în raport cu felul de viaţă al soţilor, cu starea lor socială şi cu averea bărbatului"[27]. Dacă analizăm condiţiile acestui drept de moştenire, asigurarea continuităţii traiului nu exprima neapărat o recunoaştere a legăturii matrimoniale. Protecţia asigurată prin art. 684 îi este destinată exclusiv femeii care în urma morţii soţului său îşi vede substanţial modificat modul de viaţă, întrucât forţa economică a familiei era încă asigurată de bărbat. Un argument în plus poate fi considerat faptul că văduva săracă nu avea drept de rezervă. Prin Legea din 21 decembrie 1916 s-a recunoscut văduvelor de război un drept de moştenire în plină proprietate, care era de o treime în caz de concurs cu un descendent, de o pătrime dacă venea în concurs cu doi sau mai mulţi descendenţi, de jumătate din succesiune dacă venea în concurs cu ascendenţii şi colateralii, iar în lipsa rudelor în linie directă de orice grad şi a rudelor colaterale ale defunctului până la gradul XII (gradul IV, după adoptarea Legii privind impozitul progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921), soţia  supravieţuitoare moştenea întreaga avere. Totodată, legea prevedea că aceste drepturi ale soţiei nu se puteau exercita decât asupra cotităţii disponibile, dacă venea în concurs cu moştenitori rezervatari. De asemenea, legea prevedea un drept de abitaţie în cazul în care succesiunea nu trecea de 10.000 lei şi când cuprindea şi o casă. De asemenea, văduva de război nu era rezervatară. Prin Legea nr. 609 din 1 iulie 1941 s-a recunoscut văduvelor de război un drept de moştenire în plină proprietate egal cu o parte de copil, dar fără a depăşi 1/3 din succesiune, atunci când venea la succesiune în concurs cu descendenţii, şi de 1/2 din succesiune, dacă vine în concurs cu ascendenţii sau colateralii privilegiaţi. În absenţa acestor moştenitori, văduva de război moştenea întreaga avere.

În prezent, în România, drepturile soţului supravieţuitor sunt reglementate de prevederile Legii 319/1944, care îmbunătăţeşte situaţia acestuia[28], conferindu-i în plan juridic un statut mai aropiat de cel pe care îl ocupa deja în plan social. Conform reglementărilor actuale, soţului supravieţuitor îi sunt recunoscute trei categorii de drepturi: drepturi de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori, care îi conferă deplina proprietate asupra unei cote-părţi din moştenire şi sunt calculate în funcţie de clasa şi gradul moştenitorilor cu care vine în concurs; un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor ce aparţin gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă; dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Alte particularităţi specifice moştenirii soţului supravieţuitor se pot observa în materie de rezervă, respectiv la calcularea ei, precum şi în situaţia special reglementată de art. 939 C.civ., când există un copil dintr-o căsătorie precedentă.

Deşi ordinea şi componenţa claselor de moştenitori şi principiile devoluţiunii succesorale nu diferă de cea prevăzută de noul sistem francez, acestea operează identic doar în lipsa unui soţ supravieţuitor. În dreptul francez, soţul împiedică accesul ultimelor două clase de moştenitori la succesiune. În privinţa naturii juridice a dreptului de a moşteni mobilele şi obiectele gospodăreşti, în prezent este adoptată teoria dreptului de moştenire legală cu destinaţie specială. Dintre efectele acestei teorii, notabilă şi favoriabilă soţul supravieţuitor, este separarea acestor bunuri de masa de calcul din care se determină rezerva. Ca o consecinţă, chiar în situaţia limită în care soţul predecedat nu are altă avere decât bunurile prevăzute de art. 5, ceilalţi moştenitori îndreptăţiţi nu vor putea opune dreptul lor de rezervă.[29] Transferul art. 5 din Legea 319/1944 la art. 988 al Proiectului de cod civil îndreptăţeşte soţul supravieţuitor la mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor fără a menţiona darurile de nuntă. Legea recunoaşte aşadar soţului supravieţuitor dreptul de a-şi menţine pe cât posibil modul de viaţă, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în dreptul succesoral francez.

Legea nr. 319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor un drept de moştenire legală în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali şi în lipsa rudelor din cele patru clase (art. 1), inclusiv un drept de rezervă succesorală în concurs cu oricare din clasele de moştenitori legali şi în lipsa rudelor din cele patru clase (art. 2), un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5) atunci când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, precum şi un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 4). Totodată, prin art. 3 din Legea nr. 319/1944, soţul supravieţuitor este obligat să  raporteze donaţiile primite de la soţul decedat atunci când vine în concurs cu descendenţii acestuia. Cu toate că nu este rudă de sânge cu defunctul calitatea de moştenitor legiuitorul recunoaşte prin noile reglementări importanţa legăturii derivate din căsătorie.

Criticile aduse sistemului codului civil din 1864, datorate inechitabilităţii ce se crea faţă de soţul supravieţuitor, de necesitatea de a se ţine seama de afecţiunea existentă între soţi, la fel de puternică în principiu ca şi cea dintre rudele de sânge, au determinat intervenţia legiuitorului din 1944 care a introdus Legea nr. 319, prin care s-au acordat soţului supravieţuitor noi drepturi succesorale. În ciuda reglementărilor care îmbunătăţesc soarta soţului supravieţuitor, legătura de sânge pare a-şi păstra importanţa în dreptul român, fapt care se poate deduce inclusiv din tehnica de reglementare care fără a institui un sistem în care să fie cuprins soţul supravieţuitor, se multumeşte să adauge noi reglementări sistemului existent. Având în vedere că este vorba despre legiuitorul din 1944, concluzia trebuie să fie cea a creşterii importanţei legăturii matrimoniale.

Cea mai nouă măsură legislativă în dreptul român este Legea de modificare a Codului civil. În Expunerea de motive adoptată la 11 martie 2009 se spune despre normele Codului civil că ele răspund unor nevoi concrete şi, în acelaşi timp, tind să vină în întâmpinarea dinamicii vieţii sociale. Din următorul paragraf aflăm însă că principiile care guvernează raporturile dintre oameni sunt, în esenţa lor aceleaşi. Tocmai de aceea, un cod civil oferă, prin excelenţă, principii de drept constante, în jurul cărora se structurează orice tip de societate, indiferent de timp şi spaţiu. Ne plasăm aşadar, în mod oficial, în spaţiul caragialianesc. Progresul sesizabil înregistrat de Codul civil[30] în materia rezervei succesorale, se situează mai degrabă în plan teoretic.

În primul rând, raportat la cele două tipuri de moştenire, se poate observa o opţiune mai clar exprimată în art. 955, alin. 1, care prevede că "patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament". Subsidiaritatea moştenirii legale faţă de moştenirea testamentară dobândeşte astfel consacrare legală expresă. Cu toate că această modificare este una binevenită, valoarea sa rămâne una de ordin formal.

Un al doilea element de noutate ar fi definiţia dată rezervei. Conform art. 1.086 „rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul, în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri". Aşadar, rezerva dobândeşte caracter de pars bonorum. Art. 1.102 alin. 2 prevede că „legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi". Se poate nota aşadar o delimitare între drepturile dobândite în temeiul rezervei succesorale şi dreptul de moştenire şi o tendinţă înspre modificarea regimului rezervei. Pentru o reală actualizare a instituţiei ar fi însă de o modificare cu mai multe implicaţii practice.

 

VI. SISTEMELE DE COMMON LAW. EVOLUŢIE ISTORICĂ. Primele forme ale devoluţiunii succesorale în sistemele de drept anglo-saxon pornesc de la regula primului născut, în linie masculină. Fiul cel mare devenea la moartea tatălui proprietarul terenurilor lăsate de acesta. Este prefeată inegalitatea în faţa cotelor egale de moştenire, întrucât ea presupune o şansă în plus ca unul din descendenţi să menţină, prin averea strânsă, linia familiei pentru un timp cât mai îndelungat. Regula primogeniturii nu îşi are izvorul în dreptul cutumiar anglo-saxon ci este atribuită cuceritorilor nordici. Până la sfârşitul domniei lui Henry II, regula se aplica doar militarilor, urmând a fi extinsă ulterior tuturor proprietarilor. Până în perioada domniei lui Edward I (1272 - 1307), dacă primul născut era predecedat, însă lăsase cel puţin un descendent în linie masculină, acesta avea să culeagă moştenirea bunicului său, înlăturându-şi unchii, fraţi mai mici ai tatălui său.

Instanţele de common law, întemeindu-se pe reglula solus Deus heredem facere potest, non homo (doar Dumnezeu, nu omul, poate institui un moştenitor) nu recunosc libertatea de a testa. Pentru a ocoli această cutumă, părintele apela la înstrăinarea bunurilor sale din timpul vieţii şi se supunea la toate dificultăţile practice care urmau vânzării. În paralel, celelalte bunuri cădeau în competenţa instanţelor ecleziastice, care recunoşteau şi încurajau întocmirea testamentelor. Instanţele bisericeşti aplicau legitima romană fără a deosebi între descendenţii după criterii de sex sau vârstă.

Regula primului fiu, deşi în general nepopulară, este menţinută până în secolul XIV. În această perioadă se dezvoltă în practică o nouă instituţie similară uzufructului. Aceasta permitea practic testatorului să lipsească pe primul său fiu de moştenirea sa printr-o dispoziţie care transmitea unui terţ „uzufructul" imobilelor moştenirii. Cu toate că dreptul anglo-saxon nu cunoştea acest drept, instanţele puteau să-i recunoască efectele. Până la începutul secolului XVI cea mai mare parte a teritoriilor engleze erau deţinute astfel. Transmisiunea succesorală a „uzufructului" eluda în acelaşi timp regula primului născut şi taxele feudale.[31] În 1536, Henry al VIII-lea, lipsit de o considerabilă sursă de venit, exercită presiuni asupra Parlamentului, care emite o lege - The Statute of Uses - prin efectele căreia se revine la situaţia anterioară: Regele primeşte taxele iar primul născut dobândeşte deplina proprietate a imobilelor. Nemulţumiţi de restrângerea libertăţii testamentare atât de ingenios câştigată, marii proprietari de terenuri exercită la rândul lor presiuni asupra Parlamentului, astfel încât, în 1540 este adoptat The Statute of Wills, act normativ prin care se recunoaşte dreptul proprietarului de a dispune liber asupra imobilelor pentru cauză de moarte, cu excepţia unei treimi din terenuri urmaşilor defunctului. În 1660, prin modificarea acestui Statutului, testatorul dobândeşte libertate deplină.

În ceea ce priveşte devoluţiunea succesorală a mobilelor, limita impusă de legitima de origine romană cade în desuetudine. Până la finalul secolului XVII, fără a fi recunoscută prin act normativ, libertatea testamentară în ceea ce priveşte bunurile mobile devine absolută.  S-a argumentat că un rol determinant în lupta proprietarilor de terenuri pentru libertatea testamentară absolută a fost jucat atât de dorinţa de a asigura bunăstarea tuturor descendenţilor cât şi de a putea înlătura pe primul născut de la moştenire.[32] Şi în dreptul anglo-saxon se poate identifica într-o primă fază importanţa familiei, care trebuia să supravieţuiască prin fiul cel mai mare, chiar cu sacrificiul celorlalţi copii. Ulterior creşte importanţa individului care poate dispune de proprietate independent de orice considerente familiale.

Libertatea testamentară absolută este respectată şi în coloniile Britanice din America, iar până în anul 1800, acestea abrogă regula primului născut şi pentru moştenirea legală, incompatibilă cu forma republicană de guvernământ.

REGLEMENTARE ACTUALĂ. În Anglia, Ţara Galilor, Noua Zeelandă, Australia şi unele regiuni ale Canadei funcţionează, în domeniul succesoral, aşa-numitul sistem al „întreţinerii familiale".  Acest sistem menţine libertatea absolută  a testatorului de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte, însă acordă instanţelor judecătoreşti autoritatea de a proteja membrii familiei, cenzurând efectele unui testament care nu conţine „dispoziţii financiare rezonabile", prin instituirea de astfel de dispoziţii. Familia dobândeşte în contextul englez noi dimensiuni întrucât cuprinde soţul supravieţuitor, descendenţii, partenerul cu care defunctul trăia, fostul soţ care nu s-a recăsătorit, „copilul familiei" (child of the family), crescut de către defunct, fără a exista vreo legătură de rudenie, şi orice persoană care la momentul morţii depindea financiar de de cujus. Prin stabilirea persoanelor care au dreptul la parte din moştenirea defunctului, sistemul englez de transmisiune succesorală se bazează pe legătura emoţională, afectivă, dedusă din coabitare.

 În Australia, pentru soluţionarea cererii, instanţa trebuie să ţină seama de contribuţia solicitantului la achiziţionarea, conservarea sau îmbunătăţirea proprietăţii defunctului; de caracterul şi comportamentul solicitantului înaintea şi după moartea testatorului; precum şi de circumstanţe existente înainte şi după moartea lui de cujus. În cele din urmă, curtea poate analiza orice alt aspect i se aduce în atenţie şi considerat a fi relevant. Dreptul de a fi chemat la moştenire ţine aşadar, în sistemul de common law, de rolul, afectiv sau economic, pe care o persoană îl joacă efectiv în viaţa testatorului, fără a prezenta importanţă covârşitoare relaţiile de rudenie. Astfel, în lipsa testamentului, regulile de moştenire legală vor atribui bunurile defunctului rudelor sale apropiate, în considerarea afecţiunii prezumate care le leagă de defunct, iar în prezenţa unui act de ultimă voinţă, testatorul poate răsturna această prezumţie şi odată cu ea sarcina probei. Moştenitorul prezumtiv (calitate necesară la contestarea testamentului) este în sistemul anglo-saxon cel care trebuie să facă dovada nedreptăţii căreia i-a căzut victimă.

Prin comparaţie cu aceste reglementări, nu putem să nu observăm folosirea improprie a noţiunii de „prezumţie de afecţiune" în dreptul nostru. În cazul în care testatorul instituie un legatar universal, contrazicând direct această prezumţie, va fi suficient ca rezervatarii să accepte moştenirea pentru a reduce efectele voinţei defunctului. Considerăm că în aceste condiţii este vorba mai curând de o „obligaţie de afecţiune". Ca un dezavantaj al sistemului anglo-saxon se prezintă faptul că judecătorul devine un „testator surogat", ajustând voinţa testatorului real la situaţia familială. Rolul extrem de important al instanţei în devoluţiunea succesorală presupune o perspectivă aproape vizionară, greu de format pe durata unui proces.

Ca şi cum nu ar fi suficientă dificultatea analizei într-un timp relativ scurt a motivelor adunate pe parcursul unei vieţi de către testator, practica judiciară din diferite state supuse sistemului succesoral bazat pe întreţinerea familială acordă în unele cazuri drepturi asupra moştenirii chiar şi unor succesori al căror comportament condamnabil în relaţie cu defunctul este de notorietate.[33] Independent de calificarea acestor practici, ele denotă un transfer de putere în ceea ce priveşte anumite succesiuni, de la testator către instanţa care deţine informaţii limitate cu privire la faptele relevante care au dus la decizia dezmoştenirii uneia dintre rudele apropiate. Totuşi nu se poate ignora libertatea testatorului de a alege persoanele pe care doreşte să le răsplătească sau sancţioneze prin legat.

În sistemul normativ american, condiţiile economice, viaţa politică şi modul de relaţionare socială reflectă desprinderea de instituţia familiei, care conferă individului o identitate de grup, prin recompensarea efortului şi succesului personal.[34]

Individualizarea dreptului de proprietate merge până la instituirea unui regim matrimonial separatist. Regula, în lipsă de dispoziţii contrare prevede că bunurile, deşi obţinute în timpul căsătoriei, aparţin individului care deţine titlul. Acest regim corespunde climatului social al republicii americane din secolul XIX. Prin expansiunea către vest averea individului înregistrează o creştere substanţială. Femeile devin tot mai independente din punct de vedere financiar determinând şi o creştere a numărului divorţurilor. În aceste condiţii, individului trebuia să-i fie protejat dreptul de proprietate asupra averii sale atât în timpul căsătoriei, cât şi după moarte.

 În Statele Unite, regula în ceea ce priveşte dreptul succesoral este libertatea absolută. Părintele poate dezmoşteni un descendent, chiar minor, pentru orice motiv sau chiar fără a avea unul. În anumite jurisdicţii se impune condiţia ca exheredarea să fie expres prevăzută în actul de ultimă voinţă a testatorului. Copilul născut sau adoptat ulterior elaborării testamentului,  sau un alt descendent care nu este menţionat de defunct va putea solicita în instanţă o parte din moştenire, fără a avea însă vreun drept de rezervă. Libertatea testamentară absolută nu exclude dreptul moştenitorului prezumtiv de a contesta testamentul după momentul deschiderii succesiunii. Scopul contestării actelor de ultimă voinţă este mult restrâns faţă de contestarea de provenienţă engleză, constituind mai mult un mijloc de protecţie al libertăţii voinţei exprimate de defunct decât un mijloc de protecţie al rudelor sale. Raţiunile şi mijloacele juridice puse la dispoziţie de sistemul nord-american includ doctrina elaborată pe marginea undue influence (instituţie similară prezumţiei de captaţie şi sugestie şi insanităţii de spirit din dreptul român), frauda, violenţa şi execuţia neregulile întâlnite în execuţia testamentară.

Unii autori susţin că istoria querellei se repetă întocmai prin mijlocul noii instituţii,  undue influence, acordând judecătorilor puterea de a lipsi de efecte dispoziţiile testamentare în măsura în care tind să încalce drepturile „naturale" ale moştenitorilor. [35] O opinie contrară susţine că prin contestarea testamentelor întocmite în condiţiile undue influence se evidenţiază încă o dată respectul profund pe care concepţia liberală îl poartă liberului arbitru.[36] Efectul contestării dispoziţiilor testamentare pe motivul alterării voinţei testatorului nu trebuie exagerat întrucât cazurile în care moştenitorii prezumtivi utilizează acest mijloc juridic sunt extrem de rare. Pe de altă parte testatorul îşi poate proteja dispoziţiile mortis causa preconstituind probe ale capacităţii sale în scopul utilizării acestora într-un eventual proces sau prin includerea unei clauze de necontestare în cadrul testamentului.

FUNDAMENTELE LIBERTĂŢII TESTAMENTARE ABSOLUTE. Un prim fundament al libertăţii testamentare s-a identificat în dreptul natural. John Locke şi Hugo Grotius susţin faptul că testatorii, fiind cei care au agonisit averea, au un drept natural să determine liber soarta ei la moarte. Raportat la această susţinere se poate observa foarte uşor cum diferenţele de ordin istoric, social, economic determină diferenţe esenţiale de concepţie. „Natural"  în sistemele de drept civil este dreptul rudelor de a fi chemate, una la moştenirea celeilalte.

O altă părere susţine că libertatea absolută de a testa se fundamentează pe raţiuni de ordin economic. Pentru testator, dreptul de a decide cum va fi folosită proprietatea după moartea sa reprezintă un factor care sustine îi susţine motivarea de a acumula bunuri - la începutul vieţii acumulează pentru a-şi asigura cele necesare traiului, însă la finalul vietii, pt a lăsa moştenire viitoarelor generaţii.[37] Libertatea testamentară încurajează iniţiativa individuală, investiţiile şi asigurarea unor fonduri de rezervă.[38] Părerea este combătută prin evidenţierea faptului că o persoană care doreşte să ofere un sprijin viitoarelor generaţii nu se va opune în mod necesar instituţiei rezervei succesorale sau întreţinerii familiale. Or, avantajul oferit de reglementarea SUA este tocmai faptul că testatorul îşi poate lăsa averea moştenitorilor în mod inegal. În această opinie, raţiunea libertăţii testamentare trebuie căutată în individualismul american. Americanii deţin o lungă tradiţie în opoziţia faţă de restrângerea libertăţilor personale. Legea trebuie să respecte acest individualism chiar şi cu privire la exheredarea unui moştenitor. În această concepţie rămâne de explicat protecţia oferită soţului supravieţuitor, în privinţa căruia exista o limită a dezmoştenirii. Acest lucru se realizează fie prin acordarea unei cote de moştenire soţului supravietuitor, fie prin stabilirea comunităţii de bunuri a soţilor astfel încât jumatate din bunurile familiei să aparţină automat soţului supravieţuitor, în considerarea contribuţiei sale la acumularea proprietăţii familiale. În consecinţă, şi acest fundament se dovedeşte a fi insuficient.[39]

Un alt element în fundamentarea libertăţii testametare a fost considerat capitalul uman. S-a arătat că natura transmisiunii succesorale a suferit modificări din sec XIX când averea moştenită consta în ferma sau firma familiei. În secolul XX se investeşte în educaţia copiilor, care reprezintă un efort financiar substanţial. Se consideră că prin asigurarea educaţiei, părintele şi-a facut datoria de a acorda o parte din averea sa copilului, care dobândeşte prin educaţie şi un mijloc de a-şi asigura existenţa, fapt pentru care nu se mai poate plânge dacă este dezmoştenit. Investiţiile în capitalul uman devin în această concepţie o nouă formă de transmitere a averii. În plus, nu trebuie scăpat din vedere faptul că speranţa de viaţă a crescut odată cu dezvoltarea tehnică şi noile cuceriri ştiinţifice, astfel încât o bună parte din averea părinţilor se consumă în anii de pensie datorită costurilor pe care le presupune îngrijirea. Într-o perspectivă mai largă s-a arătat că speranţa de a moşteni constituie un mijloc prin care se asigură solidaritatea familială între generaţii. Părintele poate răsplăti copilul care i-a asigurat suportul în ultima parte a vieţii sale. Împortanţa acestei funcţii a libertăţii testamentare este în creştere în Statele Unite datorită unor raţiuni demografice. Datorită îmbunătăţirilor înregistrate în sistemul medical, perioada de viaţă a persoanei creşte. Pe de altă parte, datorită numărului de naşteri survenit ulterior celui de-al doilea război mondial (fenomen cunoscut ca „baby boom") procentul persoanelor trecute de 65 de ani va creşte dramatic în anii imediat următori. În recunoaşterea acestei situaţii, Organizaţia Naţiunilor Unite a supranumit anul 1999 „Anul vârstnicilor". Acest segment de populaţie va avea nevoie de îngrijirea şi suportul care este întotdeauna accesibil din punct de vedere financiar. Alternativa oferită de casele de bătrâni nu este preferată de mulţi americani, deoarece nu prezintă confortul psihic şi social specific cadrului familial.[40] 

Diferenţa majoră în fundamentarea transmisiunii succesorale în dreptul anglo-saxon rezidă în cele din urmă în „lipsa tradiţiei" care să lege transmisiunea succesorală de asigurarea supravieţuirii familiei sau membrilor acesteia cu posibilitatea încurajării - pe acest fond - a unui sistem centrat pe meritocraţie şi libertate individuală.

 

VII. SISTEMELE MIXTE. QUÉBEC. Dreptul succesoral din Québec derivă din dreptul cutumiar parizian însă împrumută principiul britanic al libertăţii testamentare absolute. În 1991 este adoptat un nou Cod civil, intrat în vigoare în 1994, finalizând astfel reforma începută în anul 1955. În urma unei atente analize a libertăţii testamentare şi fundamentelor sale, legiuitorul canadian se fereşte a prelua instituţia rezervei caracteristică sistemelor de drept civil, însă nu poate fi mulţumit nici de alternativa oferită de sistemul de common law sub forma obligaţiei de întreţinere. La începutul secolului XX încep să se facă auzite voci care susţin restrângerea libertăţii testamentare. Deşi dreptul de a stabili soarta bunurilor după moarte este considerat în doctrina majoritară corolarul dreptului de proprietate a oricărei persoane, se ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte moralitatea posibilităţii unei persoane de a-şi dezmoşteni soţul şi copii în favoarea unui străin. La moartea testatorului, soţul supravieţuitor se găsea adesea înlăturat de la moştenire. Întrucât această consecinţă afecta mai ales soţiile supravieţuitoare se consideră necesară instituirea unor instituţii care să protejeze văduvele şi copiii acestora. Se identifică astfel nevoia unei noi reglementări în domeniul succesoral, care să limiteze "abuzurile" testatorilor.

O primă problemă s-a ridicat în ceea ce priveşte alegerea mijlocului juridic potrivit în scopul asigurării protecţiei familiale. Recomandările  Comisia pentru modificarea Codului civil - Civil Code Revision Office acordate în urma efectuării unui studiu temeinic al mijloacelor din dreptul comparat de a restrânge libertatea testamentară se materializează prin prezentarea a două instituţii alternative. O opţiune consta în instituirea unei rezerve a soţului supravieţuitor, cu stabilirea cuantumului în funcţie de existenţa sau lipsa descendenţilor lăsaţi de testator. Legiuitorul canadian a găsit însă nepotrivită instituţia de drept civil, întrucât aceasta oferă dreptul la o parte din moştenire anumitor persoane, fără a lua în seamă circumstanţele economice sau familiale.

A doua variantă era menţinerea obligaţiei de întreţinere a defunctului în sarcina succesiunii, mai ales în ceea ce priveşte obligaţia care beneficiază descendenţilor sau soţului. Fiind o instituţie de common law ar fi alterat într-o mai mică măsură reglementările existente în Québec la acea dată, prezentând în acelaşi timp şi avantajul de a nu se aplica tuturor succesiunilor. Totuşi menţinerea obligaţiei de întreţinere aduce după sine marele dezavantaj de a implica instanţele de judecată în realizarea devoluţiunii succesorale.

O altă problemă priveşte identificarea moştenitorilor care sunt într-adevăr îndreptăţiţi la o asemena protecţie. Majoritatea grupurilor sociale consultate se opun instituirii unei rezerve în beneficiul descendenţilor, argumentând că aceştia nu au nici un fel de drept asupra proprietăţii părinţilor în Québec. De asemenea, copiii pot să apeleze la sprijinul părintelui supravieţuitor, astfel încât necesită un grad de protecţie legală redus. Se consideră pe de altă parte firească îndreptăţirea soţului supravieţuitor la dobândirea proprietăţii defunctului la moarte. Patrimoniul dobândit în timpul căsătoriei este recunoscut a fi efectul contribuţiei ambilor soţi. Pornind de la această premisă, dacă legiuitorul ar fi acordat soţului supravieţuitor un drept asupra moştenirii soţului decedat, ar fi provocat diferenţe nejustificate între drepturile soţilor în situaţia încetării căsătoriei prin decesul unui soţ şi cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, întrucât, dreptul familiei prevedea în Québec posibilitatea alegerii între diferite regimuri matrimoniale.

În consecinţă, o cale mult mai justă în soluţionarea situaţiei soţului supravieţuitor la încetarea căsătoriei prin deces se prezintă sub forma unui act normativ, introdus în anul 1989, care prevede obligativitatea regimului comunităţii de bunuri a soţilor, şi menţinerea obligaţiei de întreţinere şi după deces, dacă aceasta profită fostului soţ, soţului supravieţuitor şi rudelor în linie dreaptă de gradul I, cu condiţia a fi solicitată de titularul aflat în nevoie în primele 6 luni imediat următoare decesului.

Se impun două observaţii. În primul rând, în parcursul individualizării proprietăţii, se ajunge de la familie la un singur membru al său, la titularul dreptului de proprietate. Acesta este singurul care are putere asupra bunurilor sale - ceilalţi pot solicita suportul financiar numai dacă ei înşişi nu dispun de mijloacele necesare traiului. Instanţa se pronunţă exclusiv asupra stării de nevoie a solicitantului, fără a lua în calcul dimensiunile masei succesorale. Cuantumul pensiei va fi stabilit de asemenea raportat exclusiv la nevoia titularului.

În al doilea rând, stabilind regimul comunităţii de bunuri a soţilor, se obţine un efect similar rezervei, respectiv limitarea indirectă a libertăţii testamentare, întrucât masa succesorală va cuprinde doar bunurile rămase după ce soţul supravieţuitor va primi jumătate din bunurile comune. Legiuitorul alege aşadar un mijloc de dreptul familiei şi consideră că acestă restricţie este suficientă.

LOUISIANA. Louisiana a intrat pentru prima dată în contact cu edictele, ordonanţele şi cutumele franceze prin intermediul comercianţilor între 1712 şi 1717. Acestea au rămas în vigoare până în 1731 când teritoriul Louisianei a devenit colonie regală. La presiunile exercitate de colonişti asupra guvernului pentru recunoaşterea muncii pe bază de sclavie, se adoptă Code Noir  -„Codul Negru"- în anul 1724. Alături de cadrul juridic extrem de detaliat privind instituţia sclaviei, cu includerea unor prevederi detalialte privind religia, întreţinerea, controlul, judecarea, statutul, şi modurile de dobândire a acestui statut sau de emancipare, Code Noir oferă şi o primă lecţie de reorganizare şi structură normativă.[41] Acesta este doar unul dintre actele normative franceze care au rămas în vigoare chiar după cesiunea teritoriului în favoarea Spaniei, în 1763. Abia în anul 1769, dispoziţiile dreptului francez au fost înlocuite de legile şi instituţiile spaniole, care aveau şi ele la bază dreptul roman.

În anul 1803, Franţa a devenit din nou suveran al teritoriului american, însă doar pentru o scurtă perioadă de timp (20 de zile) înainte ca Louisiana să devină unul dintre Statele Unite ale Americii. La finalul guvernării spaniole, în Louisiana se aplicau unsprezece coduri diferite cu multe prevederi contrare. Datorită confuziei juridice, încep aproape imediat presiuni în sensul adoptării sistemului de common law. Totuşi, sistemul de drept civil era deja prea adânc înrădăcinat în societatea din Louisiana, astfel încât, puterea legislativă a statului desemnează un comitet format din doi specialişti pentru a pregăti o compilaţie de norme de drept civil în scopul aplicării lor în teritoriul Orleans-ului. Rezultatul acestui demers a fost instituirea unui sistem de drept bazat în marea lui majoritate pe Codul civil francez de la 1804, iar în rest, pe instituţiile spaniole. În 1825 se adoptă Codul civil al Louisianei, elaborat în şi mai mare măsură pe baza Codului francez.

Relaţia strânsă dintre cele două sisteme de drept devine şi mai evidentă pe măsură ce Institutul legal din Louisiana se „adoptă" marii doctrinari francezi. În 1959 se finalizează primul proiect prin traducerea în limba engleză a primului Tratat elementar de drept civil,al lui Marcel Planiol. Au urmat şi Cursul de drept civil francez - Charles Aubry - şi Metode de interpretare şi sursele dreptului privat pozitiv - François Geny.

În ceea ce priveşte dreptul succesoral, în Louisiana se aplică dreptul civil, de origine europeană, cu respectarea instituţiei rezervei. Reforma din 1995 limitează atribuirea dreptului de rezervă la copiii care nu au împlinit 24 de ani şi la cei cu infirmităţi permanente sau care riscă dobândirea acestui fel de infirmităţi în viitor datorită unei boli ereditare incurabile.[42] Reforma legislativă prin care rezerva succesorală nu profită descendenţilor majori şi a căror sănătate nu este în pericol a provocat reacţii puternic dezaprobatoare. S-a susţinut că „Rezerva succesorală, instituţie testată de-a lungul timpului, rămâne o politică socială actuală, întrucât contribuie la menţinerea şi întărirea instituţiei familiei, reamintind părinţilor de obligaţiile sociale ce le incumbă şi reuneşte membrii unei familii de-a lungul vieţii şi mai departe."[43] Un alt autor, referindu-se la abrogarea prevederilor privitoare la rezervă în Louisiana o asociază cu "slăbirea legăturilor de rudenie, dragoste şi prietenie" [44]

Într-adevăr, legăturile de familie şi de rudenie sunt fundamente ale rezervei succesorale din sistemul francez de drept, însă identificarea acestor legăruri cu efectul rezervei succesorale ni se pare eronată. Deşi rezerva succesorală nou instituită se fundamentează mai degrabă pe nevoia ridicată de protecţie a unor moştenitori decât pe instituţia familiei, nu se poate susţine că legăturile de familie, sau mai mult, sentimentele de dragoste şi prietenie ar fi lezate în lipsa rezervei. Din contră, un testament întocmit de defunct poate să le pună mai bine în valoare, deoarece - nu trebuie să uităm - testamentul poate avea ca efect o simplă modificare a cotelor prevăzute de lege. În ceea ce ne priveşte, considerăm sistemul din Louisiana ca pe unul inspirat, derivat din experienţa directă a ambelor extreme şi adaptat vremurilor.

 

VIII. TENDINŢE ACTUALE. Datorită diferenţelor sociale, culturale, economice şi religioase, o comparaţie a sistemelor succesorale de drept este adesea percepută a avea valoarea unui simplu exerciţiu intelectual lipsit însă de finalitate. În ceea ce priveşte dreptul familiei pe de altă parte, această concepţie, în oarecare măsură conservatoare, s-a modificat[45], după cum se poate vedea analizând rezultatele studiului efectuat de Comisia Europeană a Dreptului Familiei.[46] Studiile realizate de Comisie sunt revelatoare şi raportat la impactul dezvoltării socio-culturale şi socio-economice, care se regăsesc în mai multe state europene. ţinând seama de strânsa legătură dintre modificările evoluţia instituţiei familiei şi consecinţele acesteia în dreptul succesoral, nu putem nega relevanţa deosebită a acestui studiu în domeniul care face obiectul demersului nostru.

În cuprinsul Raportului General pentru cea de-a şasea Conferinţă europeană de dreptul familiei[47] privind protecţia familiei în domeniul succesoral, se identifică o importantă modificare a modelului succesoral al secolului XIX. Autorul arată că în secolul XIX dreptul succesoral se întemeia pe descendenţa lineară, în scopul de a menţine valorile achiziţionate în cadrul familial. Soţul supravieţuitor şi copilul din afara căsătoriei, fiind consideraţi „străini" familiei, nu puteau veni la moştenire. Se subliniază de asemenea că dreptul succesoral era aplicat (şi în consecinţă destinat) familiilor înstărite, respectiv marilor proprietari de terenuri. Premisele acestui model dispar însă odată cu creşterea generală a nivelului de trai şi pierderea statutului de valoare principală pe care o aveau imobilele. Noul model se întemeiază pe afecţiune (logic of affection) lăsând în urmă cosangvinitatea (logic of blood).

În analiza elementelelor noului model social sunt menţionate mai multe transformări. În primul rând, se constată o contracţie a legăturilor de familie, adesea reduse la familia nucleară, cu consecinţa creşterii solidarităţii dintre soţi şi în acelaşi timp, o diversificare a tiparelor familiale. Acestea includ fenomenul căsătoriilor multiple[48], familia reconstituită[49], familia mono-parentală, familia cu un singur copil sau familia fără copii,  parteneriatele. Datorită numărului crescut de divorţuri urmate de noi căsătorii, la moştenire sunt chemaţi tot mai des rudele vitrege. Căsătoriile nu mai sunt percepute ca o legătură de termen lung, care să înceteze numai la decesul unuia dintre soţi. De asemenea, se mai identifică intoleranţa faţă de orice formă de discriminare şi acceptarea altor tipuri de uniuni similare căsătoriei. Nu sunt indiferente problemei dezbătute nici creşterea spectaculoasă a speranţei de viaţă tehnicii sau faptul că moştenirea nu mai reprezintă principalul mod de a acumula averea.

Nici în Statele Unite modelul nu a rămas acelaşi. În notele premergătoare revizuirii dispoziţiilor Uniform Probate Code (actul normativ care guvernează transmisiunile succesorale) operate în anul 1990 s-a arătat că cel mai folosit mijloc de a transfera averea este simulaţia prin încheiera unui act inter vivos care ascunde în realitate acte de ultimă voinţă. De asemenea, se identifică şi în spaţiul american diverse forme ale familiei.[50]

În acest context, chiar fără modificări exprese, dreptul succesoral suferă uriaşe transformări. Ulterior îmbunătăţirii situaţiei soţilor supravieţuitori, regimul acestora s-a extins şi asupra partenerilor de viaţă. Prin instituirea „parteneriatelor înregistrate" pentru partenerii care locuiesc împreună, sau căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, s-a lărgit şi sfera moştenitorilor, care acum includ şi partenerul supravieţuitor, asimilat soţului. Fertilizarea in vitro - o nouă posibilitate medicală - ridică problema paternităţii defunctului. Subzistă legătura de rudenie în cazul în care copilul a fost nu doar născut, ci şi conceput, după momentul morţii părintelui? În unele state copii concepuţi şi născuţi în mod artificial au dreptul de a veni la moştenirea legală a tatălui.[51]

Longevitatea are de asemenea efecte asupra devoluţiunii succesorale. Datorită prelungirii vieţii unei persoane, moştenitorii acestora nu vor fi tocmai tineri la momentul în care se deschide succesiunea, şi vor fi acumulat deja avere prin mijloace proprii.[52]

Acelaşi Raport face o analiză a tipurilor de „protecţie obligatorie" faţă de anumiţi membrii ai familiei[53] existente în sistemele europene de drept succesoral. Cea mai comună tehnică prin care se asigură această protecţie este rezerva. Într-o formă sau alta, sub o denumire sau alta (legitieme portie, Pflichtteil, voorbehounden deel, réserve, legitima, etc.) rezerva poate fi întâlnită în toate statele care aplică sistemul de drept civil.

 

IX. CONCLUZIE. Libertatea testamentară constituie un principiu atât în sistemele de drept civil cât şi în cele de common law. Restricţiile sale - dintre care rezerva ocupă cel mai important loc - având caracter de excepţie, trebuie să fie direct proporţionale cu cauza care le determină. Analiza acestei cauze nu este însă posibil de realizat fără a lua în considerare contextul în care diferite elemente au influenţat modul de reglementare al succesiunii testamentare.

Pentru a înţelege mai bine mecanismele care au dus la existenţa unor prevederi diametral opuse am considerat necesar să urmărim evoluţia succesiunii testamentare atât în parcursul său istoric, cât şi din perspectiva dreptului comparat.

Am observat pe de o parte, cum, pornind de la aceleaşi izvoare romane şi respectând acelaşi principiu al libertăţii de a dispune, contextele istorice şi sociale au contribuit la dezvoltarea a două sisteme opuse, unul bazat pe tradiţie şi solidaritate familială, altul pe meritul şi libertatea personală.

Pe de altă parte, urmărind parcursul câtorva sisteme de drept, am încercat să scoatem în evidenţă tocmai cauzele care au determinat instituirea sau destituirea rezervei succesorale. Marea majoritate a acestora se regăsesc în evoluţia dreptului roman. Fundamentul religios, ca expresie a raportării omului la moarte, afectează profund normele oricărei societăţi primitive. Consecinţă a naturii nemuritoare a familiei, bunurile trebuiau păstrate într-un cadru care să permită oficierea cultului funebru al antecesorilor. Fundamentul economic a determinat gruparea oamenilor pentru asigurarea supravieţuirii, pentru satisfacerea nevoilor de hrană, odihnă, adăpost, etc. Bunurile agonisite în timpul vieţii se cuveneau fără îndoială grupului. Modificarea condiţiilor sociale transformă dimensiunile grupului de la cele ale unei ginţi, a unei familii patriarhale (creşterea forţei economice a bărbatului) sau este o mică familie formată din cei doi soţi (revoluţia industrială), nu afectează îndreptăţirea celor ce contribuie la formarea patrimoniului să se şi bucure de el. Interesant este că în acelaşi scop al supravieţuirii familii sunt reglementate în diferite momente şi contexte istorice atât rezerva cât şi libertatea testamentară absolută.

Un alt fundament este cel care leagă oamenii între ei la un nivel fizic - legătura de sânge. Dacă împortanţa familiei, determinată în continuare şi de considerente religioase reuşeste să se menţină, definirea noţiunii suferă modificări. Pe măsură ce omul ajunge la satisfacerea nevoilor sale de bază, fiziologice, iar coeziunea grupului de muncă se erodează, rudenia de sânge constituie o legătură indiferentă la această schimbare, şi pare mai firească. Din legătura de sânge derivă regula primogeniturii, care provoacă reacţia revoluţionară ce duce înspre libertatea testamentară absolută.

În prezent se vorbeşte despre „afecţiunea prezumată" a testatorului, care primeşte din nou în cercul moştenitorilor pe soţul supravieţuitor. Deşi nu poate invoca o legătură de sânge, soţul este cel cu care defunctul a ales să-şi petreacă viaţa şi faţă de care nutreşte asa-numita afecţiune. Acest fundament nu redefineşte noţiunea de familie, întrucât soţul nu este chemat la moştenire în considerarea legăturii de rudenie, ci recunoaşte legătura care transcede nivelul fizic, manifestându-se în plan emoţional. Această recunoaştere este la rândul său sprijinită de factori sociali, economici, etc, pentru că odată cu industrializarea şi migraţia la oraş a familiilor restrânse, prilejuind o anumită izolare faţă de rudele de sânge şi apariţia unei legături noi de solidaritate între soţi.

Evoluţia proprietăţii a jucat de asemena un rol extrem de important în reglementarea transmisiunii succesorale, aceasta din urmă fiind derivată tocmai din caracterele dreptului de proprietate. Analizând evoluţia fundamentelor transmisiunii succesorale în strânsă legătură cu nevoile cărora aceste fundamente le răspund şi gradul de civilizare a societăţii nu ne putem opri din încercarea de a identifica stadiul în care se află acum societatea în care trăim.

Pe de o parte, se pare că legăturile dintre oameni au trecut de la nivelul elementar de asigurarea supravieţuirii, la un nivel fizic, sigur şi confortabil - al rudeniei de sânge, ca apoi legăturile să dobândească o natură emoţională. Ne întrebăm dacă nu cumva pasul firesc pentru viitor ar fi recunoaşterea importanţei legăturii intelectuale născute între indivizi; comunitatea de interese care nu se mai rezumă la satisfacerea nevoilor de bază. 

Pe de altă parte, societatea în care trăim, prin facilitatea şi libertatea circulaţiei indivizilor dar şi libertatea pieţii, prin accesul la o cantitate de informaţii inimaginabilă pentru cei care au trăit cu câteva secole înaintea noastră, principiul nediscriminării, oferă individului o lume infinit mai largă decât cea în care era prins în alte vremuri; posibilităţi nelimitate în stabilirea unor legături care să fie în realitate mult mai personale decât cele de sânge.

Aceste legături de natură intelectuală născute departe de gospodăria părintească instituite ca fundamente ale transmisiunii de natură succesorală, presupun libertatea absolută. În mod cert, extremele sunt periculoase, şi, din experienţa dreptului american, pe cât de uşor de provocat abuzuri, pe atât de greu de gestionat. Cu toate acestea, pe măsură ce ne îndreptăm înspre un nou plan, ar fi bine să fim însoţiţi şi de instituţiile juridice.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

• Ion ROSETTI-BĂLĂNESCU, Alexandru BĂICOIANU, HAMANGIU, RĂDESCU - Drept civil român vol. III Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente- ed. Socec, Bucureşti, 1948.
• Vladimir HANGA - Drept roman - ediţia a VIII-a, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999
• Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966.
• Valeriu STOICA - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004
• Mircea Dan BOCŞAN - Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman - Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
• Dan Chirică - Drept civil. Succesiuni şi testamente - ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
• Ionuţ POPA - Rezerva succesorală - RRDP, nr. 5/2008, p. 104 şi urm.
• Philippe MALAURIE, Laurent AYNÈS - Les successions. Les libèralitès - ed. Defrénois, Paris, 2004.
• Michel GRIMALDI - Droit civil. Succesions - ed. Litec, Paris, 2001.
• Joshua TATE - Caregiving and the Case for Testamentary Freedom - Universitatea din Davis, California, vol. 42:129, 2008;
• Christine Morin - Balancing Interests and Setting Priorities in Family Matters: The Model Advocated by the Law of Succession in Québec - Oral presentation.
• Jens Beckert - InheritedWealth - Princeton University Press, 2007;
• Susanna L. Blumentahl - The Deviance of the Will: Policing the Bounds of Testamentary Freedom in Nineteenth-century America - Harvard Law Review, vol. 119: 959, 2006
• Lee-ford Tritt - Liberating Estates Law from the Constraints of Copyright - Rutgers Law Journal, vol 38:109.
• Martin Schöpflin - Economic Aspects of the Right to a Compulsory Portion in the (French and German) Law of Succession - German Working Papers in Law and Economics, vol. 2006, paper 34.
• Ray D. MADOFF - Unmasking Undue Influence - Boston College Law School Faculty Papers, Minnesota Law Review, vol. 81:571
• Vincent D. Rougeau, No Bonds But Those Freely Chosen: An Obituary for the Principle of Forced Heirship in American Law
• Katherine Shaw Spaht - Forced Heirship Changes: The Regrettable "Revolution" Completed - Los Angeles Law Review, nr. 57, 1996.
• Marc L. Roark - Opening the Barbarians' Gate or Watching the Barbarians From the Coliseum: A Requiem on the Nomos of the Louisiana Civil Law - disponibil pe site-ul http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=923829.
• Joseph W. McKnight - Spanish Legitim in the United States: Its Survival and Decline - American Journal of Comparative Law, 1996
• Paula Monopoli - "Deadbeat Dads": Should Support and Inheritance Be Linked?
• Vernon Valentine Palmer - Historical notes on the First Codes and Institutions in French Louisiana
• Ronald J. SCALISE Jr. - Undue influence and the law of the wills: a comparative analysis - Duke Journal of Comparative & International Law, vol 19:41.
• Hilary HIRAM - New Developments in UK Succession Law - Report to the XVIIth International Congress of Comparative Law, July 2006 Electronic Journal of Comparative Law 2006.
• Sjef van ERP - New Developments in Succession Law - Electronic Journal of Comparative Law 2007

 

* Masterand, Facultatea de Drept, UBB CLuj-Napoca. diana.bere@yahoo.com

[1] Pentru detalii, Valeriu STOICA - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 215 şi urm.

[2] Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966 p. 26

[3] Valeriu Stoica - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p 45 şi urm.

 

[5] Caracteristici ale patrimoniului deduse din calitatea sa de atribut al personalităţii. Pentru detalii, Valeriu Stoica - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p 47 şi urm.

[6] Vladimir HANGA - Drept  roman - ediţia a VIII-a, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p 224.

[7] Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 29;

[8] Valeriu STOICA - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 219;

[9] Valeriu STOICA - Drept civil. Drepturile reale principale - ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p 220.

[10] Jens Beckert - InheritedWealth - Princeton University Press, 2007

[11] M. Cantacuzino, n. 364, p.215

[12] Ion ROSETTI-BĂLĂNESCU, Alexandru BĂICOIANU, HAMANGIU, RĂDESCU - Drept civil român vol. III Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente - ed. Socec, Bucureşti, 1948, p. 223

[13] Mircea Dan BOCŞAN - Testamentul - Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul român - ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

[14] Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 22;

[15] Vladimir HANGA - Drept  roman - ediţia a VIII-a, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 228.

[16] Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 320.

[17] Vladimir HANGA - op. cit. - p. 239.

[18] Idem. - p. 240.

[19] V. HANGA - op. cit., p. 240-241.

[20] Michel GRIMALDI - Droit civil. Succesions - ed. Litec, Paris, 2001, p. 276 şi urm.

[21] Philippe MALAURIE, Laurent AYNÈS - Les successions. Les libèralitès - ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 305.

[22] Art. 763, alin. 3, C. civ. Fr.

[23] Mihail ELIESCU - Moştenirea şi devoluţiunea sa în dreptul Republicii Socialste România - ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 32.

[24] V. FOTINO -

[25] Mircea Dan BOCŞAN - Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman - Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 131.

[26] Pentru detalii - idem. p. 135-146.

[27] I.C.C., decizia civilă nr. 2515/1937, în F. Mihăilescu, S.C. Popescu, Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie Secţiunea I-a  şi a Secţiunilor Unite în materie civilă pe anii 1934-1943, Întreprinderile Grafice „Eminescu" S.A., Bucureşti, 1944, p. 452

[28] Pentru detalii - Dan Chirică - Drept civil. Succesiuni şi testamente - Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 94.

[29] Această teorie vine să modifice concepţia în care dreptul prevăzut la art. 5 nu este altceva decât un legat prezumat, care se supune în consecinţă regimului legatelor, neputând încălca drepturile moştenitorilor rezervatari. Pentru detalii, a se consulta Francisc Deak - Tratat de drept succesoral - Ediţia a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 130 şi urm.

[30] Legea privind Codul civil, publicată în M. Of., Nr. 511/24.07.2009, partea I.

[31] Joshua TATE - Caregiving and the Case for Testamentary Freedom - Universitatea din Davis, California, vol. 42:129, 2008, p. 152.

[32] idem, p. 154;

[33] Cauza Wheatley v. Wheatley - Fiul a fost exheredat în favoarea fiicei datorită "abuzului fizic şi vocal nerespectuos" comis atât împotriva părintelui cât şi împotriva surorii sale. Înstanţa apreciază că nu se justifică înlăturarea fiului de la moştenire ca mijloc de sancţiune a comportamentului său perceput ca fiind neadecvat. În emiterea deciziei, curtea reţine şi starea precară a sănătăţii reclamantului dezmoştenit, care reprezintă şi cauza modului său de viaţă şi a atenuării gravităţii circumstanţelor.

[34] Vincent D. Rougeau, No Bonds But Those Freely Chosen: An Obituary for the Principle of Forced Heirship in American Law, p 73.

[35] Ray D. MADOFF - Unmasking Undue Influence - Boston College Law School Faculty Papers, Minnesota Law Review, vol. 81:571, 1997.

[36] Susanna L. Blumentahl - The Deviance of the Will: Policing the Bounds of Testamentary Freedom in Nineteenth-century America - Harvard Law Review, vol. 119: 959, 2006

[37] Pentru detalii - J. Tate - Caregiving and the Case for Testamentary Freedom - Universitatea din Davis, California, vol. 42:129, 2008, p 158.

[38] Lee-ford Tritt - Liberating Estates Law from the Constraints of Copyright - Rutgers Law Journal, vol 38:109.

[39] Joshua TATE - Caregiving and the Case for Testamentary Freedom - Universitatea din Davis, California, vol. 42:129, 2008

[40] James A.THORSON - Aging in a changing Society - 2000, p. 261.

[41] Marc L. Roark - Opening the Barbarians' Gate or Watching the Barbarians From the Coliseum: A Requiem on the Nomos of the Louisiana Civil Law - disponibil pe site-ul: http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=923829

[42] Joshua TATE - Caregiving and the Case for Testamentary Freedom - Universitatea din Davis, California, vol. 42:129, 2008;

[43] Katherine Shaw Spaht - Forced Heirship Changes: The Regrettable "Revolution" Completed - Los Angeles Law Review,  1996, p. 57-58.

[44] Joshua TATE - op. cit.;

[45] Sjef van ERP - New Developments in Succession Law - Electronic Journal of Comparative Law 2007, p. 2.

[46] The European Comission of Family Law sau Comisia europeană pentru dreptul familiei a luat fiinţă la 1 septembrie 2001 având ca obiectiv principal elaborarea unui studiu inovator, teoretic dar şi practic, pe marginea ideii de armonizare a normelor referitoare la dreptul familiei în Europa. Principalul beneficiu obţinut prin înfiinţarea acestei Comisii este stabilirea unor principii de drept european al familiei considerate a fi cele mai potrivite în demersul de armonizare al dreptului familiei în spaţiul european. Pentru mai multe detalii - http://www2.law.uu.nl/priv/cefl/.

[47] Maria PUELINCKX-COENE -Possible follow-up to the Conference by the Committee of experts on family law - Utrecht Law Review, Volume 1, Issue 2 (December) 2005,  p. 51-75 - se poate consulta pe pagina:   http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/family_law_and_children%27s_rights/conferences/ proceedings%20conffam20023.pdf.

[48] Sintagma multiple marriage society se referă la tipul de societate în care individul încheie mai multe căsătorii succesive.    

[49] Familia cu copii proprii, în care cel puţin unul dintre soţi are un copil dintr-o căsătorie anterioară.

[50] Notele pregătitoare ale modificărilor aduse dispoziţiilor Uniform Probate Code (actul normativ care guvernează transmisiunile succesorale) operate în anul 1990.

[51]Raportul Naţional al Statelor Unite ale Americii, p. 108; Raportul Naţional al Greciei, p. 44 - („Rapoartele Naţionale" au fost prezentate la Congresul Internaţional de Drept Comparat, ediţia a XVI-a şi a XVII-a, de la Brisbane respectiv Utrecht - şi publicate în The Electronic Journal of Comparative Law).

[52] Factor evidenţiat în Raportul Francez prezentat la cea de-a şasea Conferinţă Europeană de Dreptul Familiei, p. 1 şi 2.

[53] Maria PUELINCKX-COENE -op. cit.,  II, B.

 

« Back