Numărul 2 / 2009

 

 

DESPRE IREVOCABILITATEA ŞI CONTROLUL DE LEGALITATE A DECRETULUI DE GRAŢIERE - ACT ADMINISTRATIV INDIVIDUAL

 

 

dr. Lucian CHIRIAC*

 

 

Résumé : Sur l'irrévocabilité et le contrôle de la légalité du décret de grâce - acte administratif individuel. Le présent article analyse quelques problèmes liés aux décrets de grâce émis par le Président de la Roumanie dans l'exercice de ses attributions. Ces problèmes ont été soulévés dans la jurisprudence relativement récemment, depuis l'apparition du Décret no. 1164/2004 mais, surtout, du Décret no. 1173/2004.

Le premier de ces problèmes concerne la possibilité de révoquer un decret de grâce, la conclusion à laquelle on arrive après l'analyse de sa révocabilité étant celle qu'un tel décret - acte administratif individuel - est irrévocable après sa publication dans le Moniteur Officiel, parce qu'une telle publication signifie sa réalisation matérielle et constitue une exception du principe de la révocabilité des actes administratifs. En tenant compte de cette chose, un décret ultérieur qui révoquerait un décret de grâce est frappé d'illégalité évidente, pouvant être considéré comme inexistent.

Un autre problème est la possibilité de vérifier la légalité du décret la grâce par les instances de contentieux administratif. Un tel contrôle est possible, car le décret de grâce ne peut être inscrit parmi les fins de non-recevoir.

Enfin, on se pose aussi le question si le fait que ce décret est contresigné par le Premier Ministre ne le transforme en un acte administratif complexe. En tenant compte que la signification d'une telle contresignature ne peut être que celle que, par là, le Premier Ministre s'assume l'obligation de l'exécution de l'acte, le décret de grâce reste un acte administratif simple.

 

 

                Rezumat. Articolul de faţă se ocupă de câteva probleme legate de decretele de graţiere emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale. Aceste probleme s-au ridicat în practică relativ recent, odată cu apariţia Decretului nr. 1164/2004 dar, mai ales, a Decretului nr. 1173 din 2004.

                Prima dintre aceste probleme se referă la posibilitatea revocării unui decret de graţiere, concluzia la care se ajunge după analizarea revocabilităţii sale fiind aceea că un asemenea decret - act administrativ individulal - este irevocabil după publicarea sa în Monitorul Oficial, întrucât această publicare semnifică realizarea sa materială şi constituie o excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative. Având în vedere acest lucru, un decret ulterior care ar revoca un decret de graţiere este de o ilegalitate vădită, putând fi considerat ca inexistent.

                O altă problemă o constituie posibilitatea de verificare a legalităţii decretului de graţiere de către instanţele de drept administrativ. Un atare control este posibil, decretul de graţiere neputând fi înscris printre actele administrative exceptate de la controlul instanţei de contencios.

                În fine, se mai ridică întrebarea dacă faptul că acest decret este contrasemnat de către Primul Ministru nu îl transformă într-un act administrativ complex. Având în vedere că semnificaţia acestei contrasemnături nu poate fi decât faptul că, prin ea, Primul Ministru îşi asumă obligaţia executării actului, decretul de graţiere rămâne un act administrativ simplu.

 

 

Mots clés : acte administratif individuel, irrévocabilité, decret de grâce, contrôle de la légalité

Cuvinte cheie : act administrativ individual, irevocabilitate, decret de grațiere, control de legalitate

 

            În activitatea ce-i caracterizează exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României poate îndeplini acte juridice, fapte materiale juridice, operaţii material-tehnice (operaţii administrative), acte politice[1]. În privinţa definirii actelor juridice, în literatura de specialitate consensul este aproape unanim, chiar dacă unii autori evită să le denumească ca atare[2], pornind de la natura lor juridică, că actele juridice ale Preşedintelui - decretele [3]- sunt acte juridice administrative[4]. Decretele - acte juridice administrative - îşi au sediul în Constituţia României revizuită şi au un caracter fie normativ[5] (declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate - art.92 alin.2; luarea de măsuri pentru respingerea agresiunii - art.93 alin.3 revizuit; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale - art.93 alin.1), fie individual (conferirea de decoraţii şi titluri de onoare - art.94 lit.a; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral -art.94 lit.b; numirea în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege - art.94 lit.c; acordarea graţierii individuale - art.94 lit.d ).

            Potrivit art.100 alin.2 din Constituţia României revizuită numai decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art.91 alin.1 (încheie tratatele şi acordurile internaţionale negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului), art.91 alin.2 (la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice), art.92 alin.2 (declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate), art.92 alin.3 (luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii), art.93 lit.1 (instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă), art.94 lit.a,b şi d (conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral, acordarea graţierii individuale) se contrasemnează de primul-ministru, ceea ce nu opreşte ca în cazul în care preşedintele o cere şi alte decrete să fie supuse contrasemnării, situaţie în care operaţiunea devine facultativă.

            Odată cu publicarea Decretului de graţiere nr. 1164 din 15 decembrie 2004[6] şi mai ales a Decretului nr. 1173 din 16 decembrie 2004[7] prin care s-a revocat primul decret, precum şi în legătură cu jurisprudenţa asumată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[8] în această materie, s-au născut vii discuţii în literatura juridică având ca obiect irevocabilitatea actului administrativ individual, respectiv admisibilitatea supunerii decretului prezidenţial controlului de legalitate al instanţelor de contencios administrativ.

            În ceea ce priveşte irevocabilitatea actului administrativ, este cunoscut din doctrină că spre deosebire de actele judecătoreşti, actele administrative sunt oricând revocabile, principiu ce are un caracter absolut în ceea ce priveşte actele administrative normative, pe când în cazul actelor administrative individuale, chiar dacă regula revocabilităţii este pe deplin aplicabilă, în unele situaţii acestea devin irevocabile[9]. Aceste excepţii, denumite şi fine de neprimire de la principiul revocabilităţii, nu fac altceva decât să sublinieze nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, însă ceea ce opreşte în cazul lor organul emitent sau organul ierarhic superior în a revoca un act administrativ nu va mai putea constitui pe de altă parte, o piedică în promovarea unei acţiuni în anulare şi aceasta tocmai pentru a nu se aduce o limitare principiului legalităţii sau o restrângere principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Este adevărat că şi în cazul acţiunii în anulare, nimic nu opreşte partea interesată să invoce irevocabilitatea actului administrativ în faţa instanţei judecătoreşti care poate avea în vedere acest caracter al actului la soluţionarea cauzei (de altfel, în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că anularea unui act administrativ pentru nelegalitatea lui, după ce acesta şi-a produs efectele, este nefondată)[10].

            Profesorul Tudor Drăganu a delimitat pentru dreptul nostru patru categorii de excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative individuale: actele administrative jurisdicţionale; actele pe baza cărora a luat naştere un raport contractual; actele care au dat naştere unui drept subiectiv, garantat de o normă de drept în vigoare cu irevocabilitatea actului de bază; actele care au fost realizate material[11]. La rândul său profesorul Ilie Iovănaş preia această teză şi o augumentează în sensul că reţine drept excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative: actele administrative jurisdicţionale; actele pe baza cărora s-au născut raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale; actele care au generat drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate; actele din momentul în care au fost realizate material; la care adaugă şi actele administrative de sancţionare[12]. Irevocabilitatea nu operează în cazul actului inexistent (ilegalitatea lui este evidentă şi atât de gravă)[13] şi a actelor obţinute prin manopere frauduloase sau dolosive (nimeni nu-şi poate invoca propria vină)[14]. Profesorul Antonie Iorgovan prin prisma doctrinei şi a practicii judecătoreşti stabileşte opt categorii de excepţii de la principiul revocabilităţii actelor administrative individuale, printre care reţinem categoria actelor administrative de punere în executare a actelor procedurale penale şi actele administrative ce au fost executate material[15].

            Vis à vis de analiza fiecărei categorii de excepţii, considerăm că, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Decretului nr.1164/2004, acesta a fost realizat material, adică manifestarea de voinţa a Preşedintelui României s-a concretizat prin clemenţa acordată şi prin urmare, odată săvârşită publicarea, nu se mai putea, nici chiar prin revocare, restabili situaţia anterioară. Nici chiar operaţiunea materială (administrativă) de punere în executare (aplicare) a actului administrativ - inclusiv punerea în libertate a condamnatului - nu mai putea avea nici o influenţă asupra manifestării de voinţă exprimată deja. De aici, nu trebuie înţeles, că actul administrativ individual - în acest caz - şi-a pierdut trăsătura sa executorie odată cu publicarea sa în Monitorul Oficial.

            În opinia noastră, decretul de graţiere nr.1164/2004, odată cu publicarea sa la 16 decembrie 2004 s-a consumat material, adică s-a epuizat, respectiv şi-a produs singurul efect juridic urmărit prin manifestarea de voinţă, „iertarea", rezultat al exercitării de către Preşedinte a unui atribut constituţional. Din momentul publicării, moment care reprezintă şi intrarea în vigoare[16] acest tip de act administrativ individual nu mai putea fi revocat şi prin urmare decretul 1173 din 17 decembrie 2004 nu poate fi decât ilegal[17]. De altfel, spunea profesorul Tudor Drăganu, „există o imposibilitate practică de a schimba o situaţie de fapt consumată (ceea ce s-a întâmplat în cazul nostru - n.n.) pe calea unei simple manifestări de voinţă"[18] (ulterioară - n.n). Este adevărat că şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întâlnim teza potrivit căreia doar instanţa de contencios administrativ poate anula sau modifica actul administrativ „intrat în circuitul civil"[19]. În opinia noastră este mai aproape de substanţa instituţiei revocării să se spună că odată cu emiterea şi publicarea lui, actul administrativ individual - decretul de graţiere - şi-a epuizat efectul juridic, s-a consumat, s-a realizat ori s-a executat material[20], decât că a devenit irevocabil prin faptul că „a intrat în circuitul civil"[21], caz în care s-ar putea presupune o continuitate de efecte juridice, ceea ce ar putea naşte unele discuţii privitoare la irevocabilitatea actului.

            Prin prisma acestei fine de neprimire Decretul nr. 1164/2004 a fost şi a rămas irevocabil, pe când Decretul nr. 1173/2004 este vădit ilegal prin obiectul său, ceea ce atrage cea mai gravă sancţiune - inexistenţa lui şi pe cale de consecinţă putem considera, inclusiv în acest moment, că acest ultim decret, nu a produs deloc efecte juridice, cu atât mai mult cu cât un asemenea act nu se poate bucura de prezumţia de legalitate, iar iregularitatea sa nu se poate acoperi în nici un fel[22]. Chiar şi în situaţia în care primul decret ar fi fost inexistent, acesta ar fi rămas tot irevocabil şi prin urmare decretul de revocare, rămas intangibil în comentariile instanţelor judecătoreşti[23], este vădit ilegal.

            În ceea ce priveşte controlul de legalitate a decretului de graţiere, considerăm că acest control aparţine în exclusivitate instanţelor de contencios administrativ şi în nici un caz Parlamentului şi cu atât mai puţin pe calea unui control indirect săvârşit prin intermediul Primului-ministru aşa cum susţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[24].

            În contextul dat, ar fi complet ilogic şi străin spiritului Contituţiei României, ca numai instituţia Preşedintelui şi mai precis actele sale juridice, să fie sustrase de la orice formă a controlului de legalitate, timp în care actele juridice emise de toate celelalte autorităţi ale statului să fie supuse într-o formă sau alta unui astfel de control.

            Este adevărat că în literatura de specialitate în privinţa controlului ce poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti asupra decretelor, după adoptarea Constituţiei din 1991, s-au conturat două opinii: una care admite acest control[25] şi alta care consideră că acest tip de acte sunt exceptate de la controlul judecătoresc[26].

            În decizia nr.1840 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încercat să motiveze de ce decretul de graţiere individuală nu este supus controlului instanţei de contencios administrativ. Dar într-o astfel de confruntare de idei, văzând şi principiul simetriei în drept, este greu de acceptat că graţierea individuală este sustrasă controlului de legalitate al unei instanţe judecătoreşti, iar graţierea colectivă care face obiectul unei legi nu este exceptată de la controlul de constituţionalitate (în sens larg de legalitate) anterior sau posterior prin intermediul Curţii Constituţionale.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în argumentarea soluţiei, reţine că decretele de graţiere individuale fiind o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României, sunt acte juridice unilaterale de drept public, prin care se manifestă două voinţe, dar care produc acelaşi efect şi independent de faptul că acestea sunt numite acte administrative complexe sau acte administrative atipice, cu certitudine aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unor alte categorii de acte administrative fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de o parte, între cei doi şefi ai executivului, pe de altă parte cu Parlamentul. Şi ca argument suprem, aceeaşi instanţă stabileşte că „raţiunea obligaţiei de a contrasemna aceste decrete de către Primul ministru, constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art.1 alin.4 din Constituţia României republicată". Dar, probabil deloc convinsă de propria argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie revine şi concluzionează: „în consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt considerate acte administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art.126 alin.6 din Constituţia României şi ale art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004".

Este evident că această argumentare, cu toate eforturile făcute, neglijează elemente deja consacrate în dreptul administrativ şi care nu permit deturnarea problemei legalităţii unui decret de la obligaţia de a fi supusă rezolvării unei instanţe judecătoreşti.

            Astfel, reiterând critic argumentele anterioare, precizăm că este neîndoielnic că decretul de graţiere este un act juridic unilateral de drept public, şi mai exact spus este un act administrativ unilateral, aşa cum îl vom găsi definit în art. 2 lit.c din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ[27].

            În ceea ce priveşte controlul de legalitate a decretelor de graţiere, indiferent că ne aflăm în exerciţiul Legii nr.29/1990 (acte de autoritate) sau a Legii nr.554/2004, considerăm că acest control aparţine exclusiv intanţelor de contencios administrativ (mai puţin în cazul acelor decrete care într-adevăr privesc raporturile dintre Preşedinte şi Parlament - unde se cere încuviinţarea, înştiinţarea, acordul, aprobarea - forme procedurale posterioare sau anterioare emiterii actului administrativ individual - decretul) şi poate avea ca obiect actele juridice ale preşedintelui. De altfel, nici un act al preşedintelui nu poate scăpa controlului, nici chiar în cazul decretelor emise în baza art.91, 92 alin.2 şi 3 şi 93 alin.1 deoarece încuviinţarea, aprobarea, înştiinţarea, se face prin hotărâre a Parlamentului, şi prin urmare sunt supuse controlului organului legislativ. În faţa acestei evidenţe, cu atât mai greşită pare astăzi aserţiunea potrivit căreia actele preşedintelui sunt scutite de controlul de legalitate, deoarece exprimă interdicţia prevăzută de art.126 alin.6 din Constituţie, privind raporturile dintre Preşedinte şi Parlament.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că decretul nr.1173/2004 ab initio era ilegal, a căutat o altă ieşire din această gravă greşeală a autorităţii şi a stabilit, că decretul de graţiere individuală este un act juridic unilateral de drept public (prin care se manifestă două voinţe), numit act administrativ complex sau act administrativ atipic, fiind rezultatul unor raporturi de natură constituţională între cei doi şefi ai executivului pe de o parte, şi Parlament pe de altă parte. Calea unui control indirect este motivată prin prezenţa în ecuaţie a Primului-ministru care răspunde în faţa legislativului[28].

            Raţionamentul nu are un suport corect, în afară de argumentul că ne aflăm în faţa unui act juridic unilateral de drept public.

            Este adevărat că profesorul Tudor Drăganu în cursul său Drept constituţional şi instituţii politice[29], susţine că ori de câte ori decretele Preşedintelui Republicii sunt contrasemnate de Primul-ministru, vor apare ca acte administrative complexe, adică acte care iau naştere prin două manifestări de voinţă ale unor organe de stat diferite, dar care, întrucât converg spre producerea aceluiaşi efect juridic, formează o singură unitate juridică.

            În opinia mea nu ne aflăm în faţa unui act juridic administrativ complex, deoarece la elaborarea decretului de graţiere individuală nu au concurat două voinţe, Preşedintele exercitându-şi evident atributul său constituţional exclusiv, la care nu se cere să participe şi voinţa Primului ministru, care nu poate interveni în nici un fel, modifica sau înlătura prima manifestare de voinţă. De altfel, singura legătură posibilă, în acest demers, a Preşedintelui cu executivul este art.5 şi art.6 din Legea nr.546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii individuale[30] prin care Preşedintele poate cere avizul Ministerului de Justiţie sau recomandarea autorităţii locale. Dacă am accepta raţionamentul instanţei supreme, atunci am putea spune că şi în cazul graţierii colective, care se poate face şi la propunerea Guvernului, avem tot un act juridic complex deoarece se întâlneşte voinţa Guvernului manifestată prin propunere, cu voinţa Parlamentului organ colegial, ceea ce evident nu poate constitui o construcţie reală şi adevărată.

            Înalta Curte de Casaţie de Justiţie s-a complăcut în această „graţioasă eroare" deoarece nu a plecat în analiză de la definiţia actului administrativ şi nici de la constatarea ce firesc rezulta din întrebarea - a cui manifestare de voinţă a produs efectul juridic al graţierii, numai a Preşedintelui, sau una comună a Preşedintelui şi a Primului ministru. Dacă am accepta această ultimă variantă, ar însemna să lipsim de substanţă una din atribuţiile specifice şi exclusive, date de Constituţie Preşedintelui Republicii, care singur are un drept de apreciere exercitând cu toată răspunderea puterea discreţionară ce i-a fost încredinţată. Potrivit art.100 alin.1 din Constituţia României Preşedintele în exercitarea atribuţiilor sale poate emite decrete.

            Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie greşeşte grav când afirmă că raţiunea obligaţiei de a contrasemna aceste decrete de către Primul-ministru, constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art.1 alin.4 din Constituţia României republicată. Se pune întrebarea - acest aşa-zis control indirect cum poate oare înlătura ilegalitatea unui act administrativ ilegal sau această ilegalitate, având în vedere instituţia de la care provine, nici nu mai are importanţă?

            Profesorul Ilie Iovănaş, în lucrarea sa Drept administrativ - apărută în Editura Servo-Sat, Arad, 1997, ne oferă credem rezolvarea legală şi raţională a dilemei[31]. Atunci când vorbeşte de condiţiile procedurale posterioare adoptării actelor administrative, autorul vorbeşte de contrasemnătură şi de cele trei semnificaţii ale acesteia, respectiv :

            - contrasemnarea unor acte administrative prin care ministrul devenea răspunzător de acele acte (actele regale - art.87 din Constituţia din 1923);

            - contrasemnarea care are semnificaţia unei achiesări, dar cu putinţa sesizării organului ierarhic superior îndrituit să o anuleze sau s-o revoce (secretarul consiliului local în condiţiile Legii nr.57/1968).

            - contrasemnarea de Primul-ministru sau ministrul de resort care are semnificaţia delimitării competenţei în executarea acelui act şi asumarea deplinei responsabilităţi pentru aplicarea lui.

            Fără îndoială, în această ultimă semnificaţie, Primul ministru a contrasemnat actul de graţiere. Contrasemnarea chiar dacă reprezintă o condiţie de valabilitate (art.100 alin.2), este şi rămâne o operaţie material-tehnică (operaţiune administrativă), o formă procedurală posterioară emiterii actului administrativ, dar în nici un caz nu constituie prin ea însăşi un act administrativ propriu-zis. De altfel, chiar profesorul Tudor Drăganu spunea: „ o operaţie materială nu poate fi identificată niciodată cu o manifestare de voinţă[32].

            Prin urmare, Primul-ministru prin contrasemnare nu a făcut altceva decât să îşi asume responsabilitatea executării acestuia, având la dispoziţie aparatul de specialitate, prin ministrul de resort şi nimic mai mult. Cu atât mai mult, trebuie să ne raliem la acest punct de vedere cu cât acţiunea în anulare a decretului în faţa instanţei de contencios administrativ sau cea de despăgubiri va trebui a fi îndreptată numai împotriva Preşedintelui, singurul care în acest caz va avea calitate procesuală pasivă[33].

            Dacă ne raportăm la prevederile constituţionale din art.126 alin.6, respectiv la prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, în lumina celor arătate mai sus, constatăm cu uşurinţă că decretul de graţiere individuală nu este un act care să privească raporturile Preşedintelui cu Parlamentul şi prin urmare nu poate fi sustras controlului de contencios administrativ, decât cu încălcarea prevederilor art.21 şi 52 din Constituţia României revizuită, a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Desigur, nu contestăm că astfel de acte, ce derivă din dispoziţiile constituţionale ale art.126 alin.6, sunt decretele emise cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a Parlamentului privind mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, pentru luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii şi aducerea neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi în măsura în care nu se adaugă la prevederile art.126 alin.6 din Constituţia României, şi unele acte prevăzute în art.5 din Legea nr.554/2004[34].

            Dar şi dacă per absurdum ar fi să admitem teza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de observat, din redactarea art.126 alin.6 din Constituţia României revizuită, respectiv a art.5 alin.1 din Legea nr.554/2004, că actele administrative supuse acestei categorii de excepţii, sunt sustrase numai de la controlul instanţelor de contencios administrativ, deoarece textual se spune „ nu pot fi atacate în contenciosul administrativ", astfel că pe cale de consecinţă, în cadrul unei acţiuni de drept comun - de exemplu pentru despăgubiri, nimic nu împiedică ca pe calea excepţiei de nelegalitate să se invoce ilegalitatea decretului de graţiere[35]. Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus şi prin urmare, dacă legea nu interzice expres acest control şi dacă actul îl considerăm revocabil ca în motivarea instanţei supreme, actul administrativ individual poate face obiectul excepţiei de nelegalitate.

            În opinia noastră, decretul de graţiere individuală odată publicat este un act administrativ irevocabil, iar decretul prin care este revocat nu poate fi exceptat de la controlul instanţelor de contencios administrativ, astfel că legalitatea acestuia poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ sau a unei excepţii de nelegalitate.

 

 

*                               Autorul este conferenţiar universitar la Facultatea de Drept, Universitatea "Petru Maior" Târgu-Mureş; office@cabinetlucianchiriac.ro

[1]               A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice - tratat elementar, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.279.

[2]               A se vedea Constantin Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p.743-744; Ion Rusu, Preşedintele României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.53-54.

[3]               Potrivit art.100 alin.1 din Constituţia României revizuită, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial. Preşedintele aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Prezidenţiale - art.2 alin.2 din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României. În legătură cu „aprobarea" a se vedea Radu Carp, „Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României", Revista de drept public, nr.4/2004, p.13(subsol).

[4]               Actele juridice (decretele) sunt supuse de cele mai multe ori, regimului de drept constituţional, susţine Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administaţiei, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p.284.

[5]               În opinia profesorului Antonie Iorgovan, decretele ca principiu nu pot avea caracter normativ şi secret - a se vedea Tratat de drept administrativ, vol.I, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.342; în sensul că nu au caracter normativ- Ioan Vida Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994, p.68.

[6]               Publicat în Monitorul Oficial nr.1207 din 16 decembrie 2004.

[7]               Publicat în Monitorul Oficial nr.1219 din 17 decembrie 2004

[8]               Decizia nr. 1840 din 21 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată în Buletinul Casaţiei nr.2/2005, p.6-8.

[9]               A se vedea Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, op.cit., p.201 şi urm.

[10]             C.S.J. - C.A, decizia nr.126 din 13 februarie 1995 în dosar nr.1016/1994, set P.J. nr.3/1995, pct.4.

[11]             A se vedea Tudor Drăganu, op.cit., p.202-238 - autorul arată că în cazul actelor administrative inexistente sau obţinute prin manevre frauduloase sau dolosive, excepţiile îşi pierd rigiditatea şi aceste acte devin revocabile; aceleaşi categorii de excepţii întâlnim la Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p.327 şi urm.; Lucian Chiriac Activitatea autorităţilor administraţiei publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001, p.178.

[12]             A se vedea Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p.56-62; Rodica Narcisa Petrescu observă critic pe bună dreptate că acelaşi autor a inclus în cadrul excepţiilor şi actele administrative pe baza cărora s-au născut raporturi procesuale: op.cit., p.327.

[13]             A se vedea Tudor Drăganu, op.cit., p.238.

[14]             A se vedea Ilie Iovănaş, op.cit. p.61.

[15]             A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.86.

[16]             Art.11 din Legea 24/2000 republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

[17]             Acelaşi punct de vedere l-am susţinut şi în urma publicării Decretului prezidenţial nr. 1/2002 în Monitorul Oficial nr. 5 din 8 ianuarie 2002 prin care s-a revocat măsura graţierii individuale a unui condamnat graţiat prin Decretul nr. 1101/2001 publicat în Monitorul Oficial nr. 884 din 28 decembrie 2001 - a se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I - partea generală - curs universitar, Editura Universităţii Petru Maior, 2007.

[18]             A se vedea Tudor Drăganu, op.cit., p.235.

[19]             C.S.J.S.C.A - Decizia nr. 315/1994.

[20]             A se vedea Ilie Iovănaş, op.cit. p.59-60; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit. p.329.

[21]             A se vedea Corneliu-Liviu Popescu „Nevaliditatea Decretului Preşedintelui României nr.1164 din 15 decembrie 2004 privind acordarea unor graţieri individuale şi a Decretului Preşedintelui României nr.1173 din 17 decembrie 2004 privind revocarea graţierii individuale a unor persoane", Revista Curierul Judiciar, nr.1/2005, p.130.

[22]             A se vedea Tudor Drăganu, op.cit., p.152-153; Jean Rivero şi Jean Waline, Droit administratif, 21en édition, Dalloz, 2006, p.372-373.

[23]             Î.C.C.J. - S.C.A.F - Decizia nr.1840 din 21 martie 2005.

[24]             A se vedea Î.C.C.J. - S.C.A.F. - Decizia nr.1840 din 21 martie 2005 pronunţată în dosarul nr.797/2005. Probabil se făcea trimitere la art.109 alin.1 din Constituţia României revizuită.

[25]             A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, op.cit. p.285; Rodica Narcisa Petrescu, op.cit. p.85; Ioan Vida, op.cit., pag.69;

[26]             Iniţial profesorul Ion Deleanu a susţinut această teză în Drept constituţional, vol.II, Editura Fundaţia „Chemarea" Iaşi, 1992, p.226, după care s-a raliat primei teze în Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, p.645-646, mai puţin în ceea ce priveşte decretul de graţiere individuală, p.645 subsol.

[27]             Publicată în Monitorul Oficial nr.1154 din 7 decembrie 2004, a intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005.

[28]             Pentru detalii a se vedea Decizia nr.1840 din 20 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios administrativ şi fiscal.

[29]             A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., p.275.

[30]             Publicată în Monitorul Oficial, nr.755 din 16.10.2002.

[31]             A se vedea Ilie Iovănaş, op.cit. p.47-49.

[32]             A se vedea Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, op.cit., p.235

[33]             A se vedea Tudor Drăganu, op.cit, pag.275.

[34]             În măsura în care art. 5 din Legea nr.554/2004 adaugă textului din Constituţie o serie de alte acte administrative, considerând că sunt sustrase acestui control, acesta poate fi considerat vădit ilegal şi prin urmare inexistent.

[35]             A se vedea în acelaşi sens Dacian Cosmin Dragoş, Legea contenciosului administrativ- comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.159-160, subso,l p.161; a se vedea în sens contrar Emanuel Albu, "Excepţia de nelegalitate - mijloc de apărare în cadrul proceselor comerciale, civile, ect.- aspecte procedurale teoretice şi practice - (I)", Revista de drept comercial, nr.9/2006, p.22.

 

« Back