Numărul 2 / 2009

 

 

REFLECTAREA JURISPRUDENŢIALĂ A PRINCIPIULUI NON-DISCRIMINĂRII ÎN LITIGIILE PRIVIND CARIERA MAGISTRAŢILOR

 

 

Gabriela BOGASIU*

 

 

Résumé : La réflexion jurisprudentielle du principe de la non-discrimination dans les litiges concernant la carrière des magistrats. Le présent article analyse l'incidence du principe de non-discrimination en matière d'accès à la magistrature et à la carrière de juges et de procureurs vu par la jurisprudence récente de la Section de contentieux administratif et fiscal de la Haute Cour de Cassation et de Justice, à partir de l'hypothèse que la pratique judiciaire est le premier récepteur de la dynamique du phénomène administratif et qu'elle est posée plus rapidement  en face de la provocation d'encadrer du point de vue juridique certaines réalites inédites, qui vont, ultérieurement, être fitrées par la doctrine.

Consacrée par de nombreux instruments juridiques nationaux et internationaux et de plus en plus fréquemment invoquée dans la pratique administrative et judiciaire, l'application du principe de la non-discrimination donne naissance à des débats concernant des sujets comme: le contenu du concept de non-discrimination, les critères selon lesquels on peut retenir une conduite discriminatoire, le traitement égal devant les instances judiciaires et les autorités publiques.

Une différence de traitement est discriminatoire si elle n'a pas une justification objective et raisonnable, c'est-à-dire si elle n'a pas un but légitime ou s'il n'a pas un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens utilisés et le but poursuivi.

En tenant lieu de conclusions, la fin de l'article est une invitation à la reflexion sur certains problèmes toujours actuells concernant le rôle de l'instance de contentieux administratif et les mécanismes desquels elle dispose pour "dire la verité", sur le rapport entre la loi, le droit et la morale et, surtout, sur les moyens de contribution du juge à l'harmonisation de ces concepts.

 

 

                Rezumat. Articolul de faţă tratează incidenţa principiului nediscriminării în materia accesului în magistratură şi a carierei judecătorilor şi procurorilor prin prisma jurisprudenţei recente a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pornind de la premisa că practica judiciară este primul receptor al dinamicii fenomenului administrativ şi este pusă mai rapid în faţa provocării de a încadra juridic unele realităţi inedite, care urmeaza a fi ulterior filtrate în doctrină.

                Consacrat prin numeroase instrumente juridice naţionale şi internaţionale şi tot mai frecvent invocat în practica administrativă şi judiciară, aplicarea principiului nediscriminării generează dezbateri cu privire la teme cum sunt: conţinutul conceptului de nediscriminare, criteriile pe baza cărora poate fi reţinută o conduită discriminatorie, tratamentul egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor publice.

                O diferenţă de tratament este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat

                În loc de concluzii, studiul se incheie cu o invitaţie la reflecţie asupra unor probleme mereu actuale privind rolul instanţei de contencios administrativ şi mecanismele de care dispune aceasta pentru "a spune dreptul", asupra raportului dintre lege, drept şi morală şi mai cu seamă, asupra modului în care judecătorul poate contribui la armonizarea acestor concepte.

 

 

 

Mots clés : principe de la non-discrimination, magistrat, jurisprudence, carrière

Cuvinte cheie : principiul nediscriminării, magistrat, jurisprudenţă, carieră

 

            I. Consideraţii introductive privind consacrarea principiului nediscriminării în dreptul intern şi în dreptul internaţional

 

            Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie esenţa unei societăţi democratice, pentru că nu poate exista democraţie fără a fi asigurată recunoaşterea şi respectarea unor valori recunoscute universal.[1]

            Premisa asigurării protecţiei şi promovării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale constă în înscrierea acestora în reglementările naţionale şi internaţionale; numai astfel devin realităţi juridice care pot fi garantate efectiv, prin mijloace reparatorii de natură politică sau juridică la care titularii să aibă acces în cazul vătămării drepturilor lor. Aşa cum se precizează în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate de un regim de drept".[2]

            Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, a devenit, treptat, unul dintre cele mai eficace instrumente de apărare a drepturilor omului.

            Recunoaşterea importanţei Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca reper pentru întreg spaţiul european, rezultă şi din dispoziţiile Tratatului asupra Uniunii Europene, aşa cum a fost modificat la Amsterdam şi la Nisa, care şi-a propus să dezvolte Uniunea ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fondat pe principiile libertăţii, democraţiei, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi statul de drept, principii care sunt comune statelor membre. Uniunea a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi are ca principii generale ale ordinii sale juridice drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţie şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.[3]

            În exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, articolul 14 instituie regula interzicerii discriminării pe criterii de sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.

8          Interzicerea generală a discriminării este consacrată în art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005 şi ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.

 

În România, egalitatea în drepturi este recunoscută şi garantată prin Constituţie, formând obiectul de reglementare al articolului 16, inclus în Capitolul II- Drepturile şi libertăţile fundamentale.

Potrivit acestei norme constituţionale, (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

            În plan legislativ, norma consacrată cu valoare de principiu în art. 16 din Constituţie a fost concretizată prin adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea si sanctionarea. tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2002 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007.

            Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, în România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege.

            Alineatul (2) al aceluiaşi articol enumeră drepturile care intră în câmpul de aplicare al principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării, dintre acestea fiind relevant, în contextul lucrării de faţă, dreptul la un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a oricărui alt organ jurisdicţional - art. 1 alin. (2) lit. a). Aşa cum rezultă din art. 1 alin.(4), orice persoană fizică sau juridică are obligaţia să respecte principiile enunţate la alin. (2).

            În fine alineatul (3) al articolului 1 enunţă regula potrivit căreia exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile.

            Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern în materia drepturilor omului este reglementat în Constituţia României prin art. 20, care instituie, pentru situaţia în care există un conflict de conţinut între legile naţionale şi normele cuprinse în instrumentele juridice internaţionale ratificate de Parlament, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale, regulă de la care se derogă în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern, inclusiv în Constituţia României.[4] Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului nu au, aşadar, valoare supraconstituţională şi nu se aplică în mod automat cu prioritate; ele constituie repere în raport cu care urmează a fi interpretate normele interne, astfel încât acestea din urmă să fie aplicate într-un sens care să concorde cuDeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.[5]

 

            II. Rolul instanţei de contencios administrativ în litigiile privind cariera magistraţilor şi accesul în profesia de judecător sau procuror

 

            Potrivit art.29 alin.(7) din Legea nr. 317/2007 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care soluţionează recursul prin hotărâre irevocabilă, conform alineatul (9) al articolului menţionat.

            Aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor legale ce reglementează această cale specială de recurs la instanţa de contencios administrativ, pentru a obţine desfiinţarea totală sau parţială a unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorului, recurentul („persoana interesată") trebuie să facă dovada existenţei unei vătămări a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.[6]

            De asemenea, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi soluţionează recursurile formulate împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile specializate ale curţilor de apel în litigii privind accesul în profesia de judecător sau procuror.

            Cu privire la aceste din urmă litigii, în practică s-a pornit de la ideea că hotărârile prin care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au respins cererile de numire în funcţia de judecător sau de procuror, fără concurs, formulate în temeiul fostului art. 33 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor[7], nu privesc cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, cererile fiind formulate de persoane din afara acestor profesii. Drept urmare, contestaţiile formulate împotriva unor astfel de hotărâri (acte cu natură juridică administrativă) sunt supuse regulilor de drept comun în materia contenciosului administrativ, prevăzute de art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenţa de soluţionare revine curţilor de apel.[8]

 

            III. Aplicarea principiului non-discriminării în materia carierei magistraţilor şi accesului în profesia de judecător sau procuror. Analiză de practică judiciară

 

            Examen de promovare în funcţie de execuţie. Discriminare pe criteriul religiei

 

            În cauza soluţionată prin decizia nr. 1088/30 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia contencios administrativ şi fiscal a avut de examinat legalitatea unor hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii privind organizarea unui concurs de promovare a judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie din perspectiva respectării libertăţii de religie şi a interzicerii discriminării din motive ce ţin de religia persoanei.

            Prin hotărârea nr. 339 din 8 septembrie 2005, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor în perioada 12 -21 noiembrie 2005, potrivit Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 323/2005 şi conform calendarului propus, aprobând totodată atât tematica şi bibliografia concursului propuse de Institutul Naţional al Magistraturii cât şi numărul posturilor vacante. Data stabilită pentru susţinerea probei scrise, potrivit calendarului aprobat, a fost 12 noiembrie 2005 într-o zi de sâmbătă.

            V. M., judecător la Tribunalul V, a contestat Hotărârea nr.339 din 8 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte data de susţinere a probei scrise la concursul de promovare, colicitând Consiliului Superioar al Magistraturii să reprogrameze proba scrisă într-o altă zi a săptămânii, cu motivarea că ziua de sâmbătă este recunoscută ca zi de închinare, repaus şi sărbătoare religioasă pentru cetăţenii români membri ai Bisericii Creştine Adventiste de Ziua a Şaptea, căreia îi aparţinea şi recurenta.

            Prin hotărârea nr.437 din 4 octombrie 2005, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii i-a respins cererea, reţinând, ca principal considerent, împrejurarea că „interesul public este mai presus de interesele personale ale indivizilor şi în condiţiile în care ceilalţi candidaţi consimt să participe la concurs într-o zi nelucrătoare, pentru a nu afecta activitatea instanţelor de judecată, nu se poate interpreta că este o situaţie de discriminare sau de dezavantaj pentru o singură persoană; condiţiile sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, chiar dacă aceşti participanţi împărtăşesc sau nu convingerile religioase ale bisericii menţionate".

            Înalta Curte a constatat că recursul formulat în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr. 317/2004 împotriva hotărârilor menţionate este fondat, legitimitatea pretenţiilor recurentei găsindu-şi fundamentul nu numai în dreptul pozitiv intern ci şi în reglementările internaţionale de referinţă.

            Conform art.1 alin.(3) din Constituţia României revizuită, România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea sunt valori supreme garantate, art.16 din Constituţia României instituie egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, iar prin art.29 din legea fundamentală se garantează libertatea conştiinţei.

            De asemenea, prin art.53 alin.(2) din Constituţia României revizuită s-a statuat că restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

            Principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării sunt garantate, în temeiul art.1 alin.(2) din O.G.nr.137/2000, în special pentru exercitarea drepturilor prevăzute la lit.a) - f), printre care, la lit.d) drepturi civile se regăseşte la pct.(VII) dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.

            Având în vedere că în temeiul art.20 alin.(1) din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, instanţa a reţinut că prevederile art.16 alin.(1) precum şi cele ale art.29 din Constituţie, se corelează şi se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului.

            Într-o succintă enumerare, au fost reţinute ca semnificative în cauză dispoziţiile art.2 paragraf 1, art.7 şi 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, cele ale art.2 şi 18 din Pactul internaţional ONU privitor la drepturile civile şi politice, ale art.6 lit.h din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare din motive de religie sau de convingere, dar mai ales cele ale art.9 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (cu denumirea simplificată de Convenţia europeană a drepturilor omului).

            A fost avută în vedere şi Hotărârea nr. 350 din 19 decembrie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a stabilit că faptele prezentate de V. M. constituie tratament diferenţiat din perspectiva principiului egalităţii şi al nediscriminării şi s-a recomandat Consiliului Superior al Magistraturii organizarea examenelor cu respectarea principiului nediscriminării în promovarea profesională din prisma dreptului la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.

 

            Accesul în profesia de judecător. Discriminare pe criteriul vârstei

 

            Prin Hotărârea nr.665 din 19 octombrie 2006 Plenul C.S.M. a respins o cerere de numire în funcţia de judecător, fără concurs, cu motivarea că petenta „nu răspunde cerinţelor instituite prin art.33 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dată fiind perioada limitată de timp în care aceasta poate exercita funcţia de judecător, având în vedere şi prevederile art. 41 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare".

            Această hotărâre a fost anulată prin sentinţa nr.52/CA din 23 aprilie 2007 a Curţii de Apel Iaşi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3467/20 septembrie 2007 a Înaltei Curţi.

            Instanţele au reţinut că prevederile legale care reglementează accesul în profesia de judecător sau procuror nu impun condiţii referitoare la vârsta persoanei sau la perioada de activitate rămasă până la împlinirea vârstei legale de pensionare.

            În consecinţă, criteriul introdus de Plenul C.S.M. şi reţinut ca motiv pentru respingerea cererii de numire în funcţia de judecător a intimatei-reclamante este lipsit de temei legal, autoritatea recurentă exercitându-şi dreptul de apreciere în mod arbitrar, prin exces de putere, cu încălcarea dreptului fundamental consacrat la art.16 alin.(1) din Constituţie, al egalităţii în faţa legii.

 

            Dreptul la un tratament egal în faţa instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor publice

 

            Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 748 din 7 mai 2007 au fost respinse cererile de numire în funcţia de judecător formulate de un număr de 54 procurori, în baza dispoziţiilor art.61 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, art.22 - 23 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procurori şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 şi a art.35 lit.a din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată şi modificată.

            În partea expozitivă a actului s-a făcut trimitere la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.738 din 1 mai 2007 prin care a fost aprobată lista posturilor vacante de judecători destinate procedurii de soluţionare a cererilor formulate de procurori pentru numirea în funcţia de judecător.

            Învestită cu un recurs formulat de una dintre persoanele vizate de hotărârea menţionată, Înalta Curte[9] a constatat că pentru a examina modul în care Consiliul Superior al Magistraturii îşi exercită dreptul de apreciere în privinţa îndeplinirii cerinţelor legale pentru numirea în funcţia de judecător, este obligatoriu potrivit art.29 alin.(4) din Legea nr. 317/2004, republicată, modificată şi completată ca hotărârea atacată să fie motivată. Motivarea conferă actului administrativ, transparenţa, fiind importantă atât pentru cel vizat cât şi pentru instanţa de judecată care înfăptuieşte controlul de legalitate.

            Din perspectiva instanţei de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcaţia dintre actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice şi cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în art.2 alin.1 lit.n) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată.

            Deşi Hotărârea nr. 748 din 8 mai 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost succint şi generic motivată, Curtea a considerat că raţiunea pentru care cererile formulate de un număr de 54 procurori, printre care şi recurentul, au fost respinse, poate fi uşor decelată, fiind menţionate criteriile avute în vedere la adoptarea acesteia respectiv avizele date de conducerile parchetelor şi instanţelor în cazurile prezentate privind traseul profesional precum şi prestaţia avută în cadrul interviului în faţa Plenului.

            În ceea ce priveşte motivul de recurs ce viza tratamentul discriminatoriu aplicat recurentului, s-a constatat că principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii pentru situaţii identice, condiţie care nu era îndeplinită în speţă şi că o practică administrativă nelegală nu poate constitui fundamentul juridic al unei soluţii pronunţate în cadrul controlului de legalitate exercitat în temeiul art.29 alin.7 din Legea nr. 317/2004.

            Într-o altă cauză, a fost invocată inegalitatea de tratament în cadrul soluţionării unei cereri de valorificare ulterioară a rezultatelor unui examen de promovare în funcţii de execuţie[10].

            Prin Hotărârea nr. 730 din 16 noiembrie 2006, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea formulată de I. D., judecător la Judecătoria T. J., având ca obiect promovarea pe loc în funcţia de judecător la Tribunalul G., prin valorificarea rezultatelor examenelor de promovare în funcţii de execuţie, desfăşurate în sesiunile mai-iunie 2002 şi mai-iunie 2004. În esenţă, în motivarea soluţiei s-a reţinut că la data susţinerii examenelor de promovare dispoziţiile legale în vigoare nu prevedeau posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor obţinute de către candidaţi.

            În recursul formulat în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr. 317/2004, recurenta a arătat că au existat situaţii similare, în care s-a recunoscut posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor obţinute la cele două examene de promovare. A făcut referire şi la o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr.1785 din 17 mai 2006), prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat să emită o hotărâre de promovare în funcţia de judecător la o instanţă superioară într-o situaţie similară, arătând că în cazul său au fost încălcate prevederile art.16 din Constituţie, care instituie egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

            În legătură cu aplicarea principiului egalităţii în drepturi, recurenta a arătat că în mod constant Curtea Constituţională a stabilit că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

            În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care în aplicarea principiului nediscriminării prevăzut la art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.

            Înalta Curte a constatat că ambele examene de promovare la care a participat recurenta (mai - iunie 2002 şi mai - iunie 2004) au fost organizate sub imperiul Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2958/C din 10 decembrie 2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 18 din 15 ianuarie 2002.

            Acest act normativ nu prevedea posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor examenului în cazul vacanțării unor posturi, ci organizarea unor sesiuni extraordinare pentru ocuparea posturilor vacanțate între cele două sesiuni ordinare de examen. Astfel, potrivit art.3 alin.1 din Regulament, „Examenul în vederea promovării magistraţilor în funcţii de execuţie vacante sau pe loc, prevăzut la art.1, se organizează de două ori pe an, de regulă toamna şi primăvara...", iar în temeiul alineatului 2 al aceluiaşi articol atunci când între două sesiuni ordinare apăreau posturi vacante, ministrul justiţiei putea dispune, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, organizarea unor sesiuni extraordinare pentru ocuparea acestora.

            O situaţie juridică nu poate genera decât efectele prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată încă din dreptul roman conform adagiului „tempus regit actum".

            Intimatul a constatat corect, în acord cu principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art.15 alin.2 din Constituţia României, că dispoziţiile ulterioare ale Regulamentului aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.621 din 21 septembrie 2006, în vigoare la data formulării cererii, sunt aplicabile doar concursurilor organizate după data intrării sale în vigoare.

            În ceea ce priveşte referirea la o situaţie similară de valorificare ulterioară a rezultatelor examenului, Înalta Curte constatat din nou că o practică administrativă nelegală, chiar în măsura în care ar fi dovedită, nu poate constitui fundament juridic al unei soluţii pronunţate în cadrul controlului judecătoresc de legalitate exercitat în temeiul art.29 alin.7 din Legea nr. 317/2004.

            Totodată, Curtea a constatat că trimiterea la o decizie de speţă, care produce efecte doar între părţile litigante şi care a rămas singulară, fiind urmată de o practică judiciară constantă, contrară celor susţinute de recurentă, nu este argument consistent în sensul violării principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art.16 din Constituţia României şi a dreptului la nediscriminare, prevăzut de art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

            Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar.

            Important este să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, climat care s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (cauza Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii împotriva Franţei, nr.24846/1994, citată în hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 iunie 2006).

            Or, aşa cum s-a menţionat mai sus, decizia nr.1785 din 17 mai 2006 a rămas singulară în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, jurisprudenţa ulterioară fiind constantă, în sensul că valorificarea rezultatelor examenului de promovare în funcţie de execuţie se poate face numai prin prisma reglementărilor în vigoare la data susţinerii examenului.

 

            Gradul profesional al procurorilor numiţi la Direcţia Naţională Anticorupţie şi la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a legii- sursă de discriminare?                      

 

            În cursul anilor 2007- 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu un număr mare de recursuri împotriva hotărârilor prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins mai multe cereri de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism .

            Practica instanţei a fost constantă şi unitară, în sensul admiterii recursurilor menţionate, urmare a analizei împrejurărilor de fapt şi de drept proprii fiecărei cauze. Dintre numeroasele hotărâri pronunţate în acest sens ne vom referi, în lucrarea de faţă, la considerentele reţinute în două decizii, una privind gradul profesional al unui procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie[11] şi una privind gradul profesional al unui procuror din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism[12]

            În cazul procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în motivarea hotărârii nr. 791 din 28 noiembrie 2007, Consiliul Superior al Magistraturii a reţinut, în esenţă, următoarele considerente :

            - Parchetul Naţional Anticorupţie a fost înfiinţat, la nivel naţional, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, independent în raport cu instituţiile judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. Chiar dacă în prezent Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a rămas o structură specializată, cu personalitate juridică proprie, ale cărei atribuţii, competenţă, organizare, funcţionare şi salarizare sunt stabilite prin lege specială (art.87 alin.10 din Legea nr.304/2004);

            - competenţa efectuării urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie aparţine direcţiei, astfel că nu poate fi ridicată problema validităţii actelor procedurale întocmite de procurorii specializaţi care nu au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

            - încadrarea procurorilor la structura specializată în combaterea faptelor de corupţie s-a făcut potrivit unei proceduri speciale, prevăzute iniţial în art. 6, 8 şi 9 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi apoi în art. 87 din Legea nr. 304/2004, numirea lor nefiind echivalentă cu promovarea în funcţii superioare de execuţie, care atât sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/1999, cât şi în prezent, conform art. 43 din Legea nr. 303/2004 se face prin concurs. Niciunul dintre procurorii care au solicitat recunoaşterea gradului profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a funcţionat, nu a fost promovat şi nu a participat la un concurs de promovare, pe loc sau efectivă, în funcţii de execuţie la parchetul respectiv;

            - dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „doar prin numirea la Direcţia Naţională Anticorupţie", pe de o parte ar crea o situaţie discriminatorie în raport cu toţi ceilalţi procurori din cadrul Ministerului Public, care pentru promovarea la parchetele imediat superioare trebuie să susţină concursuri, şi pe de o altă parte ar eluda în mod evident dispoziţiile legale privitoare la promovarea în funcţii superioare de execuţie prin concurs;

            - salarizarea procurorilor DNA cu un coeficient de multiplicare corespunzător procurorilor de la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu le conferă de drept şi gradul profesional corespunzător acestui parchet.

            Cererile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au fost respinse de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 819 din 28 noiembrie 2007, unde s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

            - procurorii din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care au solicitat recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au susţinut un concurs de promovare conform art.43 raportat la art.44 alin.1 lit.c) din Legea nr. 303/2004;

            - deşi este organizată ca o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are personalitate juridică proprie, cu atribuţii, competenţă, organizare şi salarizare stabilite prin lege specială (art.75 alin.12 din Legea nr. 304/2004);

            - competenţa prevăzută de Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine Direcţiei, astfel că nu poate fi pusă în discuţie validitatea actelor procedurale întocmite de către procurorii specializaţi care nu au grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

            - numirea procurorilor într-o structură specializată făcută potrivit art.8 alin.1 şi 2 din Legea nr. 508/2004 şi ulterior, conform procedurii speciale prevăzute de art.75 alin.4-8 din Legea nr. 304/2004 republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu se confundă cu promovarea în funcţii de execuţie, care se face numai prin concurs, în condiţiile art.43 şi 44 din Legea nr. 303/2004;

            - art.26 din Legea nr. 508/2004 prevede că dispoziţiile legilor nr. 303, 304 şi 317/2004, republicate, se aplică în mod corespunzător şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, astfel că procurorii care activează în cadrul Direcţiei pot fi promovaţi în funcţii de execuţie numai prin concurs, conform art.43 - 44 alin.1 lit.c) din Legea nr. 303/2004;

            - în temeiul art.75 alin.11 din Legea nr. 304/2004, la încetarea activităţii în cadrul DIICOT, procurorii revin la parchetele de unde provin; pentru situaţia în care la parchetul unde procurorul a solicitat să revină nu există posturi vacante, prin O.U.G. nr. 100/ 2007 s-a constituit prin bugetul de stat, un fond de rezervă;

            - salarizarea procurorilor DIICOT cu un coeficient de multiplicare corespunzător indemnizaţiei procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu conferă de drept şi gradul profesional corespunzător;

            - hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 1112/ 21.02.2007; 1113/ 21.02.2007 şi 3496/ 21.09.2007) nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse analizei pentru că nu au fost pronunţate în recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept dedusă judecăţii.

            În fundamentarea soluţiilor de admitere a recursurilor au fost reţinute, în principal, considerentele ce vor fi expuse în continuare.

 

            Cu privire la noţiunea de "grad profesional"

            Gradul profesional constă în dreptul unui procuror de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept ce poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale - o atare definire regăsindu-se şi în practica administrativă a Consiliului Superior al Magistraturii (hotărârea nr. 878/ 13 decembrie 2007, www.csm1909.ro).

            Prin urmare, „gradul profesional" nu este o noţiune abstractă, care să poată fi analizată separat de funcţia pe care o ocupă procurorul şi de conţinutul atribuţiilor specifice postului, atribuţii corespunzătoare competenţei parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea. Concursurile sau examenele de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcţii de execuţie superioare, în limita locurilor vacante disponibile, iar nu pentru dobândirea unui „grad profesional" privit în mod abstract. Numai prin excepţie, în cazuri expres prevăzute, promovarea se face „pe loc".

 

            Cu privire la condiţiile şi procedura de numire în funcţia de procuror la Parchetul Naţional Anticorupţie, (în prezent Direcţia Naţională Anticorupţie). Aplicarea legii în timp

            În temeiul art.8 alin.(2) şi (3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie erau numiţi iniţial pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii încadrării în funcţie cu acordul lor, şi eliberaţi din funcţie de ministrul justiţiei, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pe baza recomandării procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.

            După încetarea funcţiei, prin expirarea perioadei pentru care a fost numit ori datorită unor cauze neimputabile, procurorul avea dreptul să revină la postul ocupat anterior, a cărui rezervare era obligatorie.

            Pentru numirea procurorilor în Parchetul Naţional Anticorupţie era necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: calităţi profesionale deosebite, o bună reputaţie, o conduită morală ireproşabilă, pregătire specială în combaterea infracţiunilor de corupţie şi o vechime de 6 ani în funcţia de procuror sau de judecător.

            Această procedură specială deroga de la dispoziţiile art.66 alin.(5) din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data respectivă, care instituiau condiţia examenului pentru promovarea în funcţii superioare de execuţie la tribunale, curţi de apel, şi la parchetele de pe lângă instanţe.

            În acel context legislativ, numirea la Parchetul Naţional Anticorupţie a unui procuror care provenea de la un parchet situat la un nivel inferior în ierarhia parchetelor constituia o veritabilă promovare în funcţia superioară de execuţie, împrejurare ce rezultă şi din temeiurile de drept invocate în preambulul ordinului de numire a recurentei: art.66 alin.(4) lit.d) din Legea nr. 92/1992, care impunea condiţia vechimii în magistratură de cel puţin 8 ani pentru funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procuror - inspector, procuror şef - secţie şi procuror la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, art.69 alin.(2), referitor la promovarea şi transferarea procurorilor prin ordin al ministrului justiţiei şi art.94 alin.(1), privind promovarea şi transferarea magistraţilor numai cu consimţământul acestora.

            La data intrării în vigoare a noilor legi privind statutul magistraţilor şi organizarea judecătorească, magistraţii aflaţi în funcţie au fost consideraţi, în temeiul art.100 alin.(1) din Legea nr. 303/2004, ca îndeplinind condiţiile legale pentru ocuparea funcţiilor în care au fost numiţi.

            Distincţia pe care Consiliul Superior al Magistraturii a făcut-o între noţiunea de „numire" şi cea de „promovare" nu poate fi acceptată nici din perspectiva cadrului legislativ aplicabil în prezent, pentru că art.87 din Legea nr. 304/2004 reglementează o procedură specială de numire sau de promovare într-o funcţie de execuţie, derogatorie de la procedura de drept comun stabilită de art.43 din Legea nr. 303/2004, implicând o selecţie a candidaţilor prin prisma unor condiţii şi calităţi profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiei de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie. Numirea nu se mai face pe o perioadă limitată, ci are caracter definitiv.

 

            Cu privire la gradul profesional al procurorilor din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie (în prezent - Direcţia Naţională Anticorupţie).

            Parchetul Naţional Anticorupţie a fost înfiinţat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, care îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi.

            Iniţial Parchetul Naţional Anticorupţie a fost organizat ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind condus de un procuror general şi coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2003, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a prevăzut că acest parchet specializat funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

            Reglementarea entităţii specializate în combaterea corupţiei a fost radical modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, care în art.1 a prevăzut reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie sub forma Departamentului Naţional Anticorupţie, structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, încadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apoi prin Legea nr. 54/2006 de aprobare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, care a modificat dispoziţia legală menţionată în sensul înfiinţării Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică „în cadrul" Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nemaifiind prevăzut de lege caracterul autonom. Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului şef al direcţiei (art.1 alin.31 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată ulterior).

            Evoluţia legislativă rezumată mai sus nu poate fi interpretată decât în sensul caracterizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie drept o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înglobată acestuia, alături de toate celelalte direcţii care îl compun.

            În aceste condiţii, Înalta Curte a decis că numirea procurorilor specializaţi potrivit reglementărilor care s-au succedat în timp şi îndeplinirea de către aceştia a atribuţiilor specifice funcţiei are ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

            Potrivit art.5 alin.(2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Serviciile teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt înfiinţate „în cadrul" acestea, prin ordin al procurorului - şef, fără a avea o competenţă materială diferită de cea a structurii centrale, astfel că procurorii repartizaţi în structurile teritoriale au acelaşi statut cu cei care îşi desfăşoară activitatea în structura centrală.

            Chiar Consiliul Superior al Magistraturii a susţinut că înfiinţarea şi apoi reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie au fost fundamentate pe raţiuni de politică a justiţiei, în sensul realizării obiectivelor de aderare a României la Uniunea Europeană şi de eficientizare a luptei împotriva corupţiei, prin crearea unor structuri specializate, pe criterii de înaltă ţinută morală şi de performanţă a procurorilor specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie.

            Pornind de la existenţa acestor raţiuni şi obiective specifice avute în vedere la înfiinţarea actualei Direcţii Naţionale Anticorupţie, Curtea a înlăturat apărarea intimatului, în sensul că recunoaşterea gradului profesional solicitat ar avea ca efect o discriminare a celorlalţi magistraţi din România, cărora- a susţinut intimatul - „nu li s-a recunoscut în aceleaşi condiţii vreun grad profesional omisso medio, cu încălcarea principiului egalităţii".

 

            Cu privire la condiţiile şi procedura de numire în funcţia de procuror la Direcţia Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism:

            Potrivit art.75 alin.(3)-(8) din Legea nr. 304/2004, DIICOT se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statutul de funcţii, aprobat potrivit legii.

            Pentru a fi numiţi, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop; interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi a altor calităţi specifice.

            Este adevărat că art.43 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, instituie regula potrivit căreia promovarea procurorilor în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la parchete, cu respectarea condiţiilor de vechime prevăzute la art.44.

            Nu se poate nega însă că procedura prevăzută de art.75 alin.(3)-(8) din Legea nr. 304/2004 implică şi ea o selecţie a candidaţilor din perspectiva calităţilor profesionale specifice stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcţiei de procuror la DIICOT, numai candidaţii declaraţi admişi în urma interviului urmând a fi numiţi, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii.

            Prin urmare, art.75 alin.(3)-(8) din Legea nr.304/2004 reglementează o procedură specială de numire sau promovare într-o funcţie de execuţie, derogatorie de la procedura de drept comun stabilită de art.43 din Legea nr. 303/2004, distincţia pe care intimatul o face între noţiunea de „numire" şi cea de „promovare" având caracter artificial şi bazându-se pe interpretarea strict literală a unor prevederi legale. Promovarea, în ultimă instanţă, nu este altceva decât o numire într-o funcţie superioară celei ocupate de persoana în cauză până la data promovării.

            Este de reţinut, de asemenea, că legea nu prevede o durată limitată a „mandatului" de procuror al DIICOT, numirea în funcţia respectivă având caracter definitiv.

 

            Cu privire la gradul profesional al procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism:

            Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost înfiinţată în temeiul Legii nr. 508/2004, ca structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi (art.1 alin.1 şi 2 din Legea nr. 508/2004, în forma în vigoare la data numirii în funcţie a recurentului).

            În forma actuală a legii, DIICOT este definită ca o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

            De asemenea, art.75 alin.2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului.

            Toate aceste norme exprimă voinţa legiuitorului de a crea o structură specializată „în cadrul" Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înglobată acestuia, iar nu o entitate distinctă, plasată în afara ierarhiei parchetelor.

            În consecinţă, numirea în funcţia de procuror la DIICOT a candidaţilor admişi în urma procedurii de selecţie prevăzute de art.75 din Legea nr. 304/2004 le conferă acestora gradul profesional corespunzător nivelului parchetului din care face parte structura respectivă.

            Acelaşi raţionament este valabil şi în cazul procurorilor numiţi în structurile teritoriale ale DIICOT, constituite în circumscripţiile teritoriale ale parchetelor de pe lângă curţile de apel şi tribunale, fără ca legea să le confere o competenţă materială diferită de cea a structurii centrale.

            Aşa cum a arătat chiar intimatul în notele scrise, DIICOT a fost înfiinţată din raţiuni de politică a justiţiei, în vederea realizării obiectivelor de aderare a României la Uniunea Europeană şi de eficientizare a luptei împotriva criminalităţii organizate, prin crearea unor structuri specializate, în cadrul cărora urmau să activeze procurori selectaţi pe baza unor criterii de înaltă ţinută morală şi de performanţă în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului.

            Aceste raţiuni şi obiective diferite avute în vedere la înfiinţarea DIICOT sunt de natură să infirme teza potrivit căreia conferirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma promovării procedurii de evaluare prevăzute de art.75 din Legea nr. 304/2004 ar constitui o discriminare faţă de celelalte categorii de procurori, care nu promovează decât prin concursul organizat în baza art.43 din Legea nr. 303/2004.

 

            Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, considerentul esenţial reţinut în deciziile Înaltei Curţi cu privire la gradul profesional al procurorilor DNA şi DIICOT (structuri ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a fost acela că numirea procurorilor în aceste structuri s-a făcut în baza unei proceduri speciale, reglementate prin norme exprese ale legii, derogatorii de la regula de drept comun conform căreia promovarea în funcţii de execuţie se face prin concurs. De aceea, nefiind în prezenţa unor situaţii identice, nu se poate vorbi despre o discriminare între procurorii încadraţi între diversele unităţi de parchet sau între procurori şi judecători.

            Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a efectuat o interpretare sistematică şi istorico - teleologică a prevederilor legalecare au reglementat succesiv, pe de o parte, organizarea şi funcţionarea structurilor specializate în combaterea corupţiei, a criminalităţii organizate şi terorismului şi pe de altă parte, accesul procurorilor la posturile din cadrul acestor structuri şi drepturile decurgând din numirea în funcţiile corespunzătoare.

            În privinţa noţiunii de discriminare a fost avută în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a arătat că „o distincţie este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat", or în speţă justificarea există şi este dovedită de necesitatea înfiinţării unor structuri specializate, în cadrul cărora poate activa orice procuror care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi promovează procedura de selecţie reglementată prin norme speciale.[13]

            Jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi nu a constituit motivul hotărâtor, ci a fost reţinută ca un considerent suplimentar, în sensul că soluţie contrară, fără argumente consistente care să justifice declanşarea procedurii de schimbare a practicii, potrivit art.26 din Legea nr. 304/2004, ar genera divergenţe de jurisprudenţă care ar avea efect un climat de incertitudine şi insecuritate juridică, încălcând dreptul la un proces echitabil consacrat de art.21 alin.(3) din Constituţia României şi de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

            În sistemul naţional, practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul constituţional, prevăzut în art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi cu atât mai mult are obligaţia de a asigura uniformitatea propriei sale jurisprudenţe, atunci când judecă în primă şi ultimă instanţă.

            Inclusiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în această materie, este acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei" (Zielinski şi Pradal Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, nr. 24846/94, 59; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, 98); cât priveşte menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare, aceasta este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine şi insecuritate juridică (Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, 96; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, 98; Beian împotriva României, nr.30658/05, 37-39).[14]

 

            IV. În loc de concluzii

 

            Urmare a soluţiilor pronunţate în cazurile analizate, mai mulţi judecători de la judecătorii şi tribunale şi procurori ai parchetelor de pe lângă aceste instanţe au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să le recunoască, fără concurs ori examen, un grad profesional superior celui pe care îl deţin în prezent, invocând o situaţie discriminatorie în care s-ar afla în raport cu procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. 

            Modul în care deciziile referitoare la gradul profesional al procurorilor DNA şi DIICOT au fost percepute de diverşi actori ai scenei juridice oferă un prilej de reflecţie asupra unor probleme actuale privind rolul instanţei de contencios administrativ şi mecanismele de care dispune aceasta pentru "a spune dreptul".

            Este cunoscut că rolul justiţiei este acela de a aplica dreptul în cazuri determinate, funcţie particulară care justifică „locul privilegiat ocupat de justiţie în stat, încă de la începutul statului de drept"[15]. Acest rol privilegiat al judecătorului se exprimă şi prin misiunea sa de a asigura protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, îndeosebi a celor individuale.[16]

            Pe lângă efectele directe pe care o hotărâre pronunţată de instanţa de contencios administrativ le produce asupra conţinutului şi obiectului raportului juridic dedus judecăţii, jurisprudenţa în materie ar trebui să producă şi un efect indirect, constând în orientarea conduitei subiectelor dreptului administrativ.

            În exercitarea misiunii sale de "a spune dreptul", judecătorul contenciosului administrativ nu poate face abstracţie de mediul social, istoric şi juridic, interpretând şi filtrând în mod corespunzător normele dreptului pozitiv, ţinând seama de jurisprudenţa contenciosului constituţional şi de cea a jurisdicţiilor europene şi punându-şi în practică arta de a judeca în aşa fel încât să trezească sentimentul de dreptate şi adevăr şi să dea actului de justiţie adevărata valoare socială şi morală[17].

            A spune ce este drept şi ce este moral într-o hotărâre judecătorească nu este însă o misiune deloc uşoară, dreptul şi morala fiind considerate, de-a lungul timpului, fie autonome, fie înrudite, fie confundate.

            Între ideea exprimată în dreptul roman prin adagiul „Secundum leges, non de legibus iudicatum est"- judecătorul trebuie să judece după legi, iar nu să judece înseşi legile- şi teza promovată de Georges Ripert, decan al Facutăţii de drept din Paris între 1938-1944, membru de onoare al Academiei Române(1939)[18]- care, negând autonomia dreptului faţă de morală, arăta că judecătorul, „legiuitor al cazurilor particulare", are de ascultat cu deosebită sensibilitate legea morală, iar când legea a uitat morala, judecătorul trebuie să o impună el - există o infinită varietate de nuanţe, asupra cărora toţi cei care creează, interpretează sau aplică dreptul au datoria să se aplece, cu echilibru şi înţelepciune.

 

 

*               Autoarea este judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, formator la Institutul Naţional al Magistraturii; gabibogasiu@yahoo.com.

[1]               H. Oberdorff, Droits de l'homme et libertes fondamentales, Dalloz, Paris, 2003, citat în Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol.I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 6

[2]               Cristian Jura, Drepturile omului. Drepturile minorităţilor naţionale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag.81-82

[3]               în lucrarea Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 405

[4]              Cu alte cuvinte, Constituţia României promovează teza potrivit căreia izvorul cel mai protector trebuie să prevaleze, rezultată din prevederile art. 53 din Convenţie. A se vedea, în acest sens, Bogdan Dobrescu, "Rolul Consiliilor de Stat din Europa în apărarea drepturilor şi libertaţilor fundamentale", în Buletinul de informare legislativă nr. 1/2007 ( publicaţie a Consiliului Legislativ), pag. 10

[5]               Victor Duculescu, Nicolae Ploeşteanu, Adrian Pătraşcu, Felix Zaharia, Adrian Boantă, Dreptul Tratatelor- noţiuni de teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 220-227

[6]              ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 4539/23 noiembrie 2007.           

[7]               Prevederea respectivă a fost abrogată prin OUG nr. 46/2008

[8]                ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 2090 /6 iunie 2006

[9]               ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 1553/9 aprilie 2008

[10]             ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 2125/20 aprilie 2007

[11]             ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 1219/21 martie 2008

[12]             ÎCCJ, SCAF, Decizia nr. 1215/21 martie 2008

[13]             ÎCCJ, SCAF, decizia nr. 990/11 martie 2008

[14]             ÎCCJ, SCAF, decizia nr. 1220/ 21 martie 2008

[15]             Ernst Forsthoff, Traite de droit administratif allemand, traduit par Michel Fromont, Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, 1969, citat în Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 24

[16]             Agathe van Lang, Juge judiciaire et droit administratif, Bibliotheque de Droit Public, Tome 183, Librairie generale de droit et de jurisprudence E.J.A., Paris 1996, pag. 79

[17]             Ion Avram Dunăreanu, Justiţie, judecător management, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 pag. 218

[18]             Georges Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, Librairie Generale du Droit, Paris, 1927, ediţia a II-a, pag. 27, citat în Nicolae Steinhardt, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Leon Duguit, Manastirea Rohia/ Polirom, 2008, pag. 83

 

« Back