Numărul 1 / 2009

 

 MODURILE GENERALE DE DOBÂNDIRE ALE  BUNURILOR TEMPORALE

 DE CĂTRE BISERICĂ

 

dr.Liviu-Marius HAROSA*

 

 

 Résumé. Les manières généraux d'acquérir la propriété es biens temporels par l'Eglise. Comme conséquence de son droit inné de posséder des biens, l'Église peut acquérir des biens temporels nécessaires à la conduite de ses activités et à l'atteinte des buts séculiers et spirituels poursuivis. Le droit d'acquérir des biens est un attribut inhérent à la personnalité, tant pour les personnes physiques que pour les personnes morales.

Tant le CIC de 1983 (pour l'Église catholique romaine), le CCEO (pour l'Église unie à Rome), que le Statut de fonctionnement et le Règlement d'administration des biens ecclésiastiques en vigueur au sein de l'Église Orthodoxe Roumaine prévoient des modalités diverses par lesquelles les biens peuvent entrer dans le patrimoine de l'Église, celui des personnes morales publiques et privées de l'Église, ainsi que, dans certains cas, dans la possession des personnes physiques liées, d'une manière ou d'autre, à l'Église. Les modalités d'acquisition des biens temporels sont variées et difficiles à contenir dans des modèles précis et unitaires. Les moyens par lesquels les biens temporels deviennent partie du patrimoine de l'Église peuvent être gouvernés par le droit naturel, le droit canonique, civil (la canonisation de la loi civile) ou mixte, ils peuvent être originaires (l'occupation, l'accession ou l'incorporation, la prescription) ou dérivés (actes de disposition à titre gratuit inter vivos, mortis causa, succession légale ou testamentaire, contrats, faits juridiques, fusions, divisions, absorptions ou extinctions des personnes morales etc.), ainsi que de droit public (taxes, impôts) ou de droit privé.

Abstract. Consequent to its innate right to possess goods, the Church may acquire temporal goods required for its operation and for the achievement of the worldly and spiritual goals it pursues. The right to acquire goods is an attribute inherent to personality, for private individuals and legal entities alike.

Both CIC 1983 (for the Roman-Catholic Church) and CCEO (for the Uniate Church) on the one hand, and the Statutes and Regulations on the administration of church goods currently employed within the Romanian Orthodox Church on the other hand, stipulate various methods via which  goods may become part of the patrimony of either the Church or public and private legal entities within the Church; in certain cases, the goods may come into the possession of private individuals connected in one way or another with the Church. The methods by which these temporal goods may be acquired are various and hard to define in precise and unitary patterns. The means by which these temporal goods become part of the Church patrimony may be governed on the one hand by natural, canon, civil (canonization of civil law), or mixed law, and as such they may be original (via occupation, accession or incorporation, prescription) or derived (voluntary dispositions inter vivos, mortis causa, legal or testamentary succession, contracts, legal acts, fusions, divisions, absorptions or extinctions of legal entities, etc.) and of  public (taxes, duties) or private law on the other hand.

 

Mots clés: droit canonique, droit civil, propriété, bien temporaux de l'Eglise, église catolique.

Cuvinte cheie: drept canonic, drept civil, proprietate, bunuri temporale ale bisericii, biserica catolică.

 

 

            § 1. Moduri de dobândire

1. Introducere. Ca o consecinţă a dreptului ei înnăscut de a poseda bunuri[1], Biserica poate dobândi bunuri temporale necesare desfăşurării activităţilor sale şi atingerii scopurilor lumeşti şi spirituale urmărite[2]. Dreptul de a dobândi bunuri este un atribut inerent al personalităţii, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice[3].

 

Atât CIC 1983 (pentru Biserica Romano-catolică), CCEO ( pentru Biserica Unită cu Roma)[4] cât şi Statutul de funcţionare şi Regulamentul de administrare al bunurilor bisericeşti ce funcţionează în cadrul Bisericii Ortodoxe Române prevăd diverse modalităţi prin care bunurile pot ajunge în patrimoniul Bisericii, al persoanelor juridice publice şi private din Biserică precum şi, în anumite cazuri, în posesia persoanelor fizice legate, într-un fel sau altul, de Biserică.

Potrivit canonului 1259 CIC, Biserica poate dobândi bunuri temporale prin orice mijloace permise şi altor persoane potrivit dreptului natural sau pozitiv[5].

Canonul 1010 din CCEO prezintă aceleaşi dispoziţii, însă mult mai precise, arătând că persoanele juridice din Biserică pot dobândi bunuri temporale prin orice mijloc just, permis şi altora[6], în timp ce Regulamentul BOR prevede în art. 25 că Patriarhia, părţile componente locale şi toate persoanele juridice ale Bisericii Ortodoxe Române pot dobândi bunuri, în conformitate cu dispoziţiunile Codului Civil, ale celorlalte legi, ale Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Orotodoxe Române şi ale Regulamentului pentru administrarea bunurilor bisericeşti.  Art. 176 alin.1 din actualul Statut de organizare și funcționare al BOR[7] dispune ca dobândirea, înstrăinarea, grevarea şi administrarea patrimoniului bisericesc, controlul şi verificarea gestionară să se desfăşoare în conformitate cu prevederile statutare şi regulamentare în vigoare.

Aceste texte canonice se completează cu prevederile art. 10  alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, potrivit căruia cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor.

 

2. Diverse clasificări ale modurilor generale de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra bunurilor temporale.

Ca şi o discuţie liminară, arătăm că modalităţile de dobândire a bunurilor temporale sunt variate şi greu de cuprins în tipare precise şi unitare. Mijloacele prin care bunurile temporale devin parte a patrimoniului Bisericii pot fi guvernate de dreptul natural, de cel canonic, de cel civil (canonizarea legii civile) sau mixte, pot fi originare (ocupaţiunea, accesiunea sau incorporarea, prescripţia) sau derivate (acte de dispoziţie cu titlu gratuit inter vivos, mortis causa, succesiune legală sau testamentară, contracte, fapte juridice, fuziuni, divizări, absorbţii sau extincţii ale persoanelor juridice etc.) precum şi de drept public (taxe, impozite) sau de drept privat.

 

Majoritatea cazurilor de dobândire sunt asemănătoare în dreptul ortodox şi în cel catolic, în unele cazuri diferind doar exemplele concrete şi reglementările de detaliu pentru realizarea lor.

 Câteva observaţii se impun a fi făcute asupra mijloacelor de creştere a patrimoniului bisericii:

α) în ceea ce priveşte dobândirea bunurilor temporale, când utilizăm această sintagmă înţelegem achiziţionarea de drepturi (bunuri temporale privite în sens larg) de către Biserică (prin persoanele sale juridice publice sau private), acestea constând în dreptul de proprietate, diverse drepturi reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile sau mobile, drepturi reale accesorii unor drepturi de creanţă, drepturi de creanţă propriu-zise[8].

 

β) deşi se discută în doctrina canonică de modalităţi de dobândire conforme dreptului natural[9]  (ocupaţiunea, accesiunea, contractele, legatele)[10] precum şi de moduri de apropriere ale dreptului pozitiv, dreptul natural funcţionează cel mult la nivelul principiului dobândirii (Biserica este îndreptăţită să dobândească bunuri şi nu poate fi împiedicată de la aceasta de Statul laic ş.a.m.d.), cazurile concrete (inclusiv cele date cu titlu de exemplu de autorii citaţi, e.g. ocupaţiunea, accesiunea, contractele) sunt în fapt reglementate de dreptul civil sau normele canonice speciale, astfel încât considerăm că o atare distincţie nu are o importanţă prea mare.

 

γ) modurile de achiziţie a bunurilor pot fi de drept public sau de drept privat[11], cele de drept public fiind acelea care îşi au fundamentul direct din lege[12] (e.g. taxe, contribuţii cerute de Biserică), în timp ce mijloacele de dobândire a bunurilor bazate pe dreptul privat derivă din voinţa liberă a părţilor[13], prin forţa autonomiei contractuale. Trebuie precizat că în domeniul dreptului canonic, în afară de principiile generale enunţate în Coduri sau în Regulamentul BOR, modalităţile concrete sunt lăsate, prin efectul canonizării, regulilor speciale în vigoare în fiecare ţară, respectiv dreptului privat român. Exemplul cel mai pregnant al canonizării legii civile este dat de prevederile can. 1010 CCEO, prin care orice mijloc just (adică permis de lege) poate sta la baza dobândirii bunurilor temporale.

 

δ) modurile de dobândire fundamentate pe dreptul public sunt generale şi speciale[14]. În cazul în care titlul de transfer este dat de voinţa autorităţii superioare, fără un scop specificat, vorbim de moduri de dobândire generale (de exemplu în situaţia unor impozite stabilite de autoritatea superioară), iar atunci când autorităţile ierarhice pretind o anumită taxă pentru un serviciu, modul de dobândire este special[15].

 

ε) modurile private de dobândire pot fi originare sau derivate, în prima situaţie dreptul de proprietate se naşte în patrimoniul subiectului dobânditor în mod direct, fără intervenţia vreunei alte persoane[16], în timp ce modurile derivate se bazează pe transferul proprietăţii între subiectele juridice, prin acte inter vivos (oneroase sau gratuite) sau acte mortis causa (succesiune legală sau testamentară)[17].

În doctrină[18] se consideră că modurile originare de dobândire a proprietăţii se realizează în absenţa unui raport juridic între proprietar şi avândul său cauză, fie în situaţia în care nu exista un precedent proprietar (ocupaţiunea lucrurilor fără stăpân, accesiunea a ceea ce este produs de bun), fie în cazul în care, deşi există un titular al unui drept real, acesta nu a transmis dreptul său proprietarului actual (în cazurile posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile reglementată de art. 1909 alin 1 C.Civ., al prescripţiei achizitive, al accesiunii în profitul proprietarului fondului în ceea ce priveşte construcţiile efectuate de altă persoană sau cu materialele altei persoane precum şi naşterea dreptului de proprietate ca efect al jocului aparenţei în drept)[19].

Per a contrario, se consideră că dobândirea unor bunuri se realizează prin moduri derivate în ipoteza în care există o transmitere a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin intermediul unui raport între autor şi avânzii săi cauză, adică, de exemplu, între proprietarul precedent şi noul proprietar. Astfel este cazul dobândirii prin concenţie (vânzare-cumpărare, donaţie ş.a.m.d.) prin succesiune legală, testament, diviziunea sau fuziunea persoanelor juridice etc. În toate aceste cazuri natura şi întinderea dreptului depinde de patrimoniul precedent din care provine, şi rămâne afectat de limitările din acest patrimoniu, chiar şi atunci când aceste limitări nu sunt date de existenţa unor obligaţii reale sau drepturi reale consimţite în favoarea terţilor. Prin urmare, în această situaţie se aplică principiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

 

ζ) mijloacele de dobândire pot fi legate de voinţa dobânditorului, astfel încât putem distinge între dobândirea voluntară şi cea non voluntară a proprietăţii.

Există o dobândire voluntară a proprietăţii în cazul în care transmiterea ei sau al altui drept real sau de creanţă este rezultatul acordului de voinţă între vechiul şi noul proprietar, ceea ce presupune un contract, în situaţia actelor între vii sau, în ipoteza actelor pentru cauză de moarte, prin efectul voinţei vechiului proprietar ce dispune de bunul său în favoarea altuia (prin intermediul unui legat). Dobândirea voluntară presupune prin urmare un raport juridic între un autor şi avânzii lui cauză[20].

Dobândirea non voluntară a proprietăţii nu presupune în toate situaţiile un raport juridic între autor şi dobânditor. Acest raport există totuşi în cazul succesiunii ab intestat, prin transmiterea patrimoniului, dobânditorul fiind avândul cauză universal al defunctului. În ipoteza în care un asemenea raport nu există avem de-a face cu o dobândire exterioară voinţei autorului - în cazul în care acesta există - (ipoteza contrară este dată de ocupaţiunea unui lucru/bun fără stăpân, sau în cazul accesiunii artificiale imobiliare a materialelor de construcţie), sau când, chiar dacă vechiul proprietar există, dreptul nu i-a fost transmis noului proprietar, ci s-a născut direct în patrimoniul său prin intermediul posesiei, fie celei de bună credinţă din art. 1909 C.Civ, fie prin efectul uzucapiunii.

 

Modalităţile de dobândire a bunurilor temporale trebuie să fie juste[21], adică conforme cu dreptul natural şi cu precizările şi limitările aduse de dreptul pozitiv[22]. Toate aceste mijloace sunt deschise Bisericii la fel cum sunt accesibile oricărei persoane publice sau private[23]. Prin urmare, fără a exceda bornele propriilor competenţe, Statele nu pot stabili reguli de achiziţie mai riguroase pentru Bisericii decât pentru ceilalţi actori ai circuitului civil[24].

Cu toate acestea, puncte comune există în fiecare mijloc de dobândire, creare a patrimoniului de către Biserică, acestea fiind date de două principii fundamentale: pe de o parte, dreptul Bisericii de a dobândi bunuri şi de a pretinde finanţări sau contribuţii din partea credincioşilor, iar pe de altă parte dreptul credincioşilor (precum şi obligaţia lor) de a contribui material la îndeplinirea scopurilor şi misiunii Bisericii[25].

 

Regulamentul de organizare şi administrare al bunurilor bisericeşti al BOR şi Statutul BOR prevăd ca şi mijloace canonice de dobândire a averilor ecleziastice doar posibilitatea persoanelor juridice de  utilitate publică din Biserică, identificate prin art. 41 alin.2 raportat la art. 40 din Statutul BOR, de a cere mirenilor diverse contribuţii, precum şi modalităţile de dobândire a bunurilor prin intermediul cumpărării, succesiunii[26] sau ale voinţelor pioase. În cea mai mare parte, dreptul canonic ortodox trimite la legislaţia civilă română, reminiscenţă a legăturii strânse a dreptului bisericesc oriental cu normele statului[27].

Astfel, potrivit art. 189 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, cheltuielile pentru întreţinerea cultului ortodox vor fi acoperite din contribuţiile benevole ale credincioşilor, din veniturile unităţilor de cult obţinute din activităţi proprii şi din contribuţii de la bugetul de stat, de la bugetul autorităţilor publice locale şi al altor instituţii, în condiţiile legii.

 

 

În ceea ce priveşte dreptul canonic romano-catolic, Titlul I, „De aquisitione bonorum", al Cărţii a V-a a CIC 1983 se referă la dobândirea bunurilor temporale şi cuprinde 14 canoane. Deşi există un titlu unitar, structura  ideatică a acestor canoane nu este cea mai fericit aleasă, normele referitoare la diverse modalităţi canonice de achiziţiile de bunuri temporale putându-se divide în patru grupe[28] ce prezintă o tendinţă dinspre general spre particular[29].

Astfel, un prim grup de articole cuprinde can. 1259-1263 care, după ce enunţă principiul general al dobândirii de bunuri din partea Bisericii (can. 1259), prezintă un alt principiu fundamental, anume acel al dreptului Bisericii de a pretinde credincioşilor ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopurilor sale (can. 1260). Totodată, se specifică mai multe moduri de formare a patrimoniului bisericesc, de asemenea într-o manieră generală: oferta liberă a fidelilor (can. 1261), ofrandele cerute acestora (can. 1262), impunerile tributare (can. 1263), taxele ( can. 1264)[30].

Un al doilea grup de canoane (can. 1256-1267) se referă la normele particulare specifice ofrandelor cerute de Biserică, cum ar fi cheta sau elemosina (can. 1256), colectele speciale (can. 1266), precum şi despre ofertele fidelilor (can. 1267)[31].

Al treilea grup de norme canonice au ca obiect special prescripţia (can. 1268-1270), dispoziţiile legislative fiind complementare textelor cuprinse în Cartea I în canoanele 197-199[32].

În fine, cel de-al patrulea grup tratează în canoanele 1271-1272 două cazuri specifice: contribuţii la cheltuielile Scaunului Apostolic (can. 1271) şi reforma sistemului beneficial, caz care nu are relevanţă pentru demersul nostru, fiind aplicabil doar sistemelor de drept din America de Sud şi o parte din Extremul Orient[33].

 

Deşi mai există două mijloace importante de dobândire şi augmentare a patrimoniului bisericesc, şi anume voinţele pioase, fundaţiile şi contractele, aceste instituţii au fost tratate în lucrări anterioare fiind și elel susceptibile de  interesante discuţii şi dezvoltări[34].

Totodată, în capitolul referitor la dobândirea bunurilor bisericeşti vom trata, pe lângă cazurile arătate mai sus şi cuprinse în canoanele Titlului V, şi succesiunea, privită ca mijloc de devoluare ale unor anumite bunuri în patrimoniul bisericesc.

 

 

§2. Principiile inspiratoare ale normelor canonice privind dobândirea bunurilor temporale.

 

 3. Dreptul Bisericii de a dobândi bunuri şi de a pretinde credincioşilor contribuţii. Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 (legea cultelor): "Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii", iar conform art. 10 alin. 2 din aceeaşi lege cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară.

Pe lângă prevederile legii române, can. 1259 CIC[35] dispune că Biserica are dreptul de a dobândi bunuri temporale în toate modurile juste prevăzute de dreptul natural şi pozitiv, fapt ce pune în evidenţă capacitatea achizitivă a Bisericii, independent de puterea statală[36]. Această capacitate achizitivă nu se referă doar la Biserică în integralitatea sa, ci şi la persoanele juridice publice şi private din cadrul Bisericii, care au dreptul de a-şi majora patrimoniul în scopul atingerii scopurilor lor specifice[37].

În dimensiunea sa ad extra, acest drept al Bisericii este, vis-à-vis de societatea laică, o exprimare colectivă a dreptului la libertatea religioasă[38], recunoscut de tratatele internaţionale şi de prevederile constituţionale şi legale ale statelor[39], în timp ce, în accepţiunea sa intra-eclezială, acest principiu semnifică faptul că toate subiectele dreptului canonic şi titulare ale bunurilor bisericeşti pot dobândi bunuri temporale în scopul îndeplinirii ţelurilor Bisericii, fără ca vreo autoritate să le poată împiedica în mod legitim să achiziţioneze astfel de bunuri[40].

Acest drept al Bisericii de a dobândi bunuri include în sfera sa atât capacitatea de a le achiziţiona  prin orice mijloc legitim[41], cât şi capacitatea de a cere şi de a primi valori de la persoanele fizice şi persoanele juridice[42].

 

Dreptul de a cere contribuţii persoanelor fizice sau juridice a fost criticat de unii autori[43] care au considerat că ar avea un fundament iuspublicist, care poate îşi găsea locul în CIC 1917 (Biserica, fiind o societate perfectă, are şi capacitatea de impozitare, la fel ca şi Statul), dar în niciun caz în constelaţia teologică creată de Conciliul Vatican II, al cărui exponent juridic este CIC 1983. Astfel, ar fi de preferat să nu se amintească, nici chiar marginal, de puterea fiscală a Bisericii[44].

Parţial, critica este fondată[45], Biserica nu acţionează ca un Stat în ceea ce priveşte capacitatea sa de impozitare, iar dreptul de a pretinde ajutor din partea credincioşilor, a entităţilor publice ale Statului sau a persoanelor publice din Biserică derivă din ecleziologia comuniunii[46], care permite autorităţii bisericeşti să impună taxe sau să ceară contribuţii concrete de la credincioşi, ori de câte ori este necesar, deoarece în aceste cazuri orice ofrandă sau dar al credincioşilor, precum şi orice impozit este un semn al comuniunii cu Biserica şi se manifestă în serviciul comunităţii ecleziale[47].

Mai mult, Statul ajută cultele religioase prin diverse finanţări şi reduceri de taxe, precum şi prin ajutorul dat cultelor cu venituri reduse.

Astfel, potrivit art. 10 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 489/2006, „statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii.

Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege".

Totodată, art. 10 alin. 6 din Legea nr. 489/2006 conferă cultelor dreptul de a cere sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.

 

Capacitatea de a pretinde bunuri nu este absolută şi nici arbitrară. Biserica poate cere doar cât îi este suficient pentru atingerea scopurilor sale, spiritul de pauperitate al Bisericii trebuind să fie un principiu imuabil[48]. Din aceste motive, este preferabil ca exercitarea acestui drept să se facă cu moderaţie, fiind preferată calea ofrandei credincioşilor decât sistemul de impozitare[49] (unele State nu admit Bisericii capacitatea de impunerea asupra credincioşilor, taxa cultuală fiind percepută direct de către Stat şi care le repartizează apoi cultelor religioase)[50].

81. Dreptul şi obligaţia credincioşilor de a contribui la necesităţile Bisericii. Potrivit art. 189 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, cheltuielile pentru întreţinerea cultului ortodox vor fi acoperite din contribuţii consimţite de credincioşi şi din venituri proprii ale Bisericii.

La fel, Codex Juris Canonici reglementează de principiu, în canonul 222 § 1, faptul că fidelii sunt ţinuţi de obligaţia de a participa la acoperirea nevoilor Bisericii, când este necesar, pentru ca aceasta să poată dispune de ceea ce este util pentru cultul divin, pentru opere de apostolat şi de caritate şi pentru întreţinerea onestă a clerului, normă preluată şi de CCEO în canonul 25 § 1 [51].

 

În doctrină[52] se interpretează că, prin aceste norme canonice, se stabileşte atât un drept (α), cât şi o obligaţie (β) a fidelilor de a contribui la necesităţile Bisericii, acest complex de drepturi şi obligaţii fiind structurat, în funcţie de scop, pe trei paliere: susţinerea clerului, susţinerea cultului, opere de apostolat şi de caritate[53].

 

α) dreptul credincioşilor de a contribui la nevoile Bisericii.  Potrivit can. 1261 § 1 CIC, fidelii sunt liberi să ofere bunuri temporale în favoarea Bisericii. În realitate, considerăm că, în fapt, dreptul credincioşilor de a contribui la nevoile Bisericii se include în sfera libertăţii religioase, fiind revendicat faţă de societatea civilă, care nu poate împiedica o persoană să susţină din punct de vedere economic confesiunea din care face parte sau la care aderă. Această susţinere poate îmbrăca atât formele de dobândire ale bunurilor temporale pe care la vom discuta mai jos (ofrande, chete, daruri manuale, taxe, donaţii pioase, fundaţii ne-autonome etc), ci şi servicii prestate Bisericii (construirea şi repararea edificiilor de cult, achiziţionarea de materiale de construcţie pentru Biserică, ajutorul dat prin lucru cultivării terenurilor aparţinând Bisericii, prestarea de diverse munci pentru Biserică, acordarea de servicii specifice Bisericii de către diverşi specialişti, în domeniul lor de activitate - gratuitatea  sau reducerea costurilor aferente serviciilor de consultanţă juridică sau financiar-fiscală prestate persoanelor juridice publice din Biserică, gratuitatea unor consultaţii medicale prestate unor membri ai clerului etc.).

Prin urmare, faţă de dreptul credincioşilor de a contribui la nevoile Bisericii, Statul nu trebuie să împiedice exercitarea acestei facultăţi specifice dreptului de libertate religioasă şi este obligat, pe de altă parte, de propriile sale prevederi constituţionale să respecte alegerea cetăţenilor săi de a participa la viaţa religioasă, cu respectarea ordinii publice şi a exigenţelor binelui comun[54]. Singurele  limitări admise sunt cele prevăzute de normele imperative ale legii astfel încât libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 2 alin. 2 din Legea nr.  489/2006).

 

β)obligaţia credincioşilor de a contribui la nevoile Bisericii.  Pe lângă canonul 222 § 1 CIC, canonul 1261 § 2 (fără corespondent în CCEO) prevede că episcopul este ţinut să amintească credincioşilor obligaţia pe care aceştia o au potrivit can. 222 § 1 şi anume de a contribui, în cazuri urgente, susţinerea Bisericii, iar canonul 1262 prevede că fidelii vor contribui la necesităţile Bisericii cu diverse subvenţii cerute în conformitate cu normele emanate de la Conferinţele Episcopale ale ţării de care aparţin sau în care îşi au domiciliul[55].

Această obligaţie reiese din normele ecleziale care privesc Biserica şi părţile ei componente ca pe o comunitate de credinţă. Din moment ce credincioşii au dreptul de a ajuta Biserica, ei au şi această obligaţie ce derivă din apartenenţa la această comunitate[56].

Textele normelor mai sus citate arată existenţa unei obligaţii generice de a îndeplini necesităţile Bisericii, nu în calitate de supus, ci în aceea provenind din condiţia activă de credincios[57], creează cadrul în care fidelul va contribui la finalităţile Bisericii (cultul divin, operele de apostolat şi de caritate, susţinerea clerului) şi, în final, stabilesc o limită obiectivă al acestui ajutor cerut mirenilor, numai în condiţiile în care este necesar un asemenea ajutor pentru atingerea scopurilor enumerate[58].

Canonul 385 §1 CCEO precizează, referindu-se la clerici, că aceştia vor destina operelor de apostolat sau de caritate excedentul pe care îl primesc cu ocazia exercitării oficiului lor, după ce şi-au reţinut un venit necesar onestei lor subzistenţe şi obligaţiilor derivând din funcţia lor[59].

Conţinutul obligaţiei credincioşilor de a contribui la binele comun al Bisericii nu este explicitat de normele codiciale, astfel încât aspectele practice, cum ar fi modul de executare, tipul contribuţiei - servicii, prestaţii pecuniare etc. - şi valoarea lor sunt lăsate la latitudinea Conferinţelor Epsicopale sau puterii legislatoare a autorităţii ecleziastice. Mai mult, şi sfera persoanelor cuprinse în categoria credincioşilor nu este precizată, doctrina arătând că norma canonică se referă la persoanele fizice, laici sau clerici deopotrivă care fac parte din comunitatea Bisericii prin săvârşirea Tainei/Sacramentului Botezului valid[60].

Rolul credincioşilor nu se epuizează odată cu îndeplinirea obligaţiei de a ajuta Biserica în anumite momente, ci se continuă, fidelii beneficiind de un spaţiu de iniţiativă personală în sensul subvenţionării scopurilor pioase, prin intermediul fundaţiilor, instituţiilor pioase, legatelor etc[61].

Deoarece nu se prevăd sancţiuni aplicabile pentru executarea ei, considerăm că această obligaţie este una mai degrabă morală, generată de apartenenţa la Biserică, iar Biserica nu impune cu titlu obligatoriu aceste taxe, nebeneficiind de o forţă de constrângere materială. Oricum, se consideră că şi noţiunea de impozite şi taxe ar trebui să fie înlocuită cu cea de contribuţii cerute, tocmai pentru a reliefa comunitatea de credinţă ce se stabileşte în cadrul Bisericii[62].

Această orientare este întărită şi de prevederile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 489/2006 ce statuează că nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

 

 

 § 3. Modalităţile civile şi canonice de dobândire a bunurilor temporale

 

4. Modalităţile civile de dobândire a dreptului de proprietate. Art. 644-645 din Codul civil prevăd că dreptul de proprietate se poate dobândi prin următoarele moduri generale: succesiune, legate, convenţie sau contract, tradiţiune, accesiune sau încorporaţiune, prescripţie achizitivă sau uzucapiune, lege şi ocupaţiune.

Aşa cum pe drept cuvânt s-a arătat, această enumerare este criticabilă[63]. În primul rând, este incompletă deoarece unele din modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate au fost omise, cum sunt, de pildă, posesia de bună credinţă a bunurilor mobile, dobândirea în proprietate a fructelor de către posesorul de bună credinţă al bunului frugifer şi hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi. De asemenea, termenul de succesiune, fără nicio altă precizare, desemnează, atât devoluţiunea succesorală legală, cât şi devoluţiunea succesorală testamentară. Or, ar fi fost necesar ca legiuitorul să precizeze că este vorba de succesiunea legală. Aceasta pentru motivul că succesiunea testamentară este prevăzută ca mod distinct de dobândire a proprietăţii, sub denumirea de legate. Legatele nu sunt altceva decât dispoziţii testamentare prin care o persoană fizică dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte.

 

Totodată, în opinia noastră, legea - prin sine însăşi - nu constituie un mod separat, de sine stătător, de dobândire a dreptului de proprietate. Chiar atunci când legea instituie o prezumţie de proprietate, temeiul acelei prezumţii îl constituie, în realitate, tot un fapt sau act juridic. Aşa de pildă, deşi uneori se afirmă că dobândirea mobilelor prin posesie de bună credinţă, în condiţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., are loc ex lege, în ce ne priveşte, apreciem că dreptul de proprietate se dobândeşte, şi de această dată, în temeiul unui fapt juridic, care este tocmai posesia de bună-credinţă. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer, în situaţia prevăzută de art. 485 C.civ.

În urma acestor considerente, apreciem că modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate sunt următoarele: contractul sau convenţia translativă sau constitutivă de drepturi reale; succesiunea legală; succesiunea testamentară; uzucapiunea sau prescripţia achizitivă; accesiunea; posesia de bună credinţă a bunurilor mobile; dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer; tradiţiunea şi ocupaţiunea.

            Deoarece modalităţile generale civile de dobândire a proprietăţii sunt cunoscute şi, în marea lor parte, nu ridică probleme faţă de aplicarea lor bunurilor temporale ale Bisericii, ne vom restrânge în demersul nostru la tratarea proiecţiilor civile pe care dreptul canonic le suportă în cazul contractului, succesiunii legale şi testamentare,  precum şi a  uzucapiunii. Legea, ca modalitate de dobândire a proprietăţii, nu va face obiectul prezentei lucrări, legile de restituire şi de reconstituire a dreptului de proprietate asupra bunurilor cultelor religioase preluate în mod abuziv de către statul comunist necesitând o analiză atentă şi detaliată care depăşeşte limitele acestei lucrări.

 

5. Modalităţile canonice de dobândire a bunurilor temporale. În Codex Juris Canonici 1983 sunt prevăzute în Cartea V, Titlul I numai două modalităţi principale de dobândire a bunurilor temporale: A) dobândirea prin contribuţie şi B) dobândirea prin prescripţie, restul fiind prevăzute în materia voinţelor pioase şi a contractelor. Noi vom tratata în cadrul acestui capitol şi C) dreptul Bisericii la succesiune ab intestat şi testamentară, acesta fiind un mijloc important de creştere a patrimoniului Bisericii Orotdoxe şi Catolice, precum şi D) veniturile obţinute din activităţile lucrative asupra cărora Biserica are monopol.

 

A)    DOBÂNDIREA PRIN CONTRIBUŢIE.

 

6. Dobândirea prin contribuţie. Potrivit can. 1262 CIC 1983, „fidelii vor ajuta Biserica achitând contribuţiile cerute potrivit regulilor stabilite de Conferinţa episcopilor"[64].

Achiziţionarea prin contribuţie este susceptibilă de a fi divizată în mai multe modalităţi. Astfel, Biserica cunoaşte contribuţiile libere sau ofrandele spontane ale credincioşilor (α), contribuţiile solicitate credincioşilor de către autorităţile bisericeşti (β), care se împart la rândul lor în chete, denumite şi elemosine, sau contribuţii generale  (β1) şi colectele sau contribuţiile speciale (β2), precum şi contribuţiile impuse - tribute - (γ), anume impozitele (γ1) şi taxele - ofrande - cerute pentru administrarea anumitor acte sacramentale sau administrative bisericeşti (γ2)[65].

 

 7. α)  Ofrandele spontane ale credincioşilor. De-a lungul istoriei[66], cel mai de seamă mijloc prin care comunitatea creştină şi-a strâns cele necesare cultului l-au format ofrandele credincioşilor.

În dreptul ortodox, Biserica primeşte averi în felul următor: prin donaţii (contribuţii - ofrande spontane) din partea credincioşilor, pentru întreţinerea persoanelor din Biserică şi a cultului (Fapte 4, 32-37)[67], potrivit cuvintelor Mântuitorului şi al Apostolului Pavel; altarul simbolizând Biserica, ofrandele „de pe altar"[68] asigură subzistenţa clerului[69]. „Dacă preotul nu are nevoie personală de donaţiile oferite să le primească pentru folosul bisericii, al săracilor, bolnavilor, orfanilor şi văduvelor, menţinând în popor sentimentul religios de jertfă"[70].

Potrivit art. 27 din Regulament, donaţiile manuale se primesc de organele de administraţie ale bunurilor bisericeşti, pentru fiecare instituţie bisericească în parte, cu respectarea prevederilor legilor în vigoare[71], iar donaţiile de orice natură se acceptă numai dacă sunt de un real folos instituţiilor bisericeşti (art. 26 alin. 1 din Regulament).

 

Atât în dreptul canonic ortodox, cât şi în dreptul catolic, prin ofrandă se înţelege un dar (în special în bani) făcut Bisericii, prin simpla voinţă a credincioşilor, în scopuri pioase, făcute ori în timpul vieţii, ori după moarte, cu respectarea legilor civile ce guvernează instituţia respectivă[72].

Plecând de la principiul conţinut de can. 1261 § 1 CIC[73], potrivit căruia credincioşii sunt liberi să ofere bunuri temporale în favoarea bisericii, conferinţele episcopale ale fiecărei ţări sau regiuni pot stabili norme prin care să reglementeze concret modalităţile de încasare a lor[74].

Identic cu dreptul ortodox, dreptul canonic catolic prezintă în can. 1267 § 1 CIC[75]  prezumţia destinaţiei ofrandei spontane; dacă nu este prevăzut altfel, ofrandele făcute superiorilor sau administratorilor oricărei persoane juridice, chiar şi private, sunt prezumate a fi făcute persoanei juridice înseşi[76], dar bineînţeles, proba contrară este posibilă (prezumţie iuris tantum) şi poate rezulta din circumstanţele de fapt.

 

Acceptarea ofrandelor se face după următoarea procedură: în dreptul catolic acceptarea ofrandelor poate fi făcută de Superiorul, administratorul sau moderatorul unei persoane juridice, cu aprobarea Consiliului pentru afaceri economice al persoanei juridice publice respective, în baza normelor stabilite anterior de Conferinţa episcopală a locului, iar în dreptul ortodox donaţiile - ofrande se vor primi diferenţiat, în funcţie de persoana juridică ecleziastică publică destinatară. Dacă este vorba despre o donaţie de valoare mică (danie) sau de ofrande spontane efectuate în cursul Liturghiei sau în „cutia milei" ori în „cutia săracilor", dobândirea bunurilor temporale se efectuează potrivit deciziei Consiliului Parohial care, conform art. 38 din Regulament, stabileşte, după ratificarea Adunării Parohiale, mijloacele de introducere a bunului în patrimoniul parohiei.

În cazul în care donaţia este consistentă iar actul juridic excede unei calificări în dar manual, la parohii, preotul paroh aduce la cunoştinţa Consiliului Parohial, conform art. 26 alin. 2 din Regulament, actul de donaţie, iar Consiliul Parohial, în cazul în care hotărăşte acceptarea donaţiei, face cuvenitele propuneri Adunării Parohiale[77]. Dacă şi Adunarea Parohială acceptă donaţia, actul împreună cu încheierile Consiliului Parohial şi a Adunării Parohiale se înaintează Consiliului Eparhial spre aprobare.

 

La mânăstiri, stareţul sau stareţa aduce la cunoştinţa Consiliului Economic ofranda, care, în caz de acceptare, se supune spre deliberare Soborului Mânăstiresc (art. 26 alin. 3 din Regulament). Dacă Soborul Mânăstiresc acceptă donaţia, actul împreună cu încheierile Coniliului Economic şi ale Soborului Mânăstiresc se înainteză Consiliului Eparhial spre aprobare.

La Protoierii şi Eparhii, actele de donaţie se supun deliberării şi aprobării Consiliului Eparhial de Protopop sau respectiv de Consilierul Administrativ Economic.

La Patriarhie, donaţia se supune deliberării şi aprobării Consiliului Naţional Bisericesc, de Consilierul Administrativ Economic. În cazul în care Consiliul Eparhial, respectiv Consiliul Naţional Bisericesc acceptă donaţia (în oricare dintre situaţiile arătate  mai sus) şi aceasta se aprobă de Episcopul respectiv sau de Patriarh, actele se vor încheia cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă cerute de legea civilă, acesta fiind un caz de canonizare a legii civile.

 

Pe de altă parte, atât în dreptul catolic, cât şi în cel ortodox, ofrandele se acceptă dacă sunt utile scopurilor bisericeşti şi nu pot fi refuzate decât pentru o justă cauză, iar, dacă este vorba despre o ofrandă extrem de valoroasă destinată unei persoane juridice publice, refuzul trebuie realizat doar cu permisiunea Episcopului locului[78]. La fel, permisiunea Episcopului este cerută şi în cazul acceptării ca ofrande a unor bunuri grevate de sarcini sau afectate de condiţii (can. 1267 § 2 CIC), avându-se în vedere că ofrandele se acceptă în principiu[79].

Cauza justă, la care Codul face referire când prezintă posibilitatea refuzului unei ofrande, poate depinde de diverse circumstanţe variabile: provenienţa ilicită a bunurilor[80], natura lor sau reprezentarea lor figurativă[81], sarcini sau condiţii ce afectează bunurile, faptul că sunt dificil de administrat[82], sau afectarea, prin voinţa celui care la oferă, la scopuri mai mult sau mai puţin inaccesibile sau imposibile faţă de scopurile finale ale Bisericii[83]. Ofranda poate fi refuzată şi atunci când valoarea ei este prea mare raportată la veniturile donatorului[84].

În cazul în care ofranda se adresează unei persoane juridice publice[85], iar bunul dăruit este important din punct de vedere economic, artistic sau istoric, numai Episcopul poate refuza acest bun, refuzul trebuind să fie motivat[86]. Dacă refuzul este considerat nejustificat, persoana vătămată (în această categorie intrând reprezentantul persoanei juridice publice sau chiar credinciosul care a dorit să efectueze ofranda) poate acţiona în contencios pe autorul refuzului sau pe Ierarh pentru angajarea responsabilităţii sale în baza can. 128 CIC[87] [88], chiar şi pentru daune morale provocate donatorului de refuzul nejustificat[89].

 

Pe de altă parte, „darurile efectuate de către fideli pentru un scop determinat nu pot fi afectate decât acelei afectaţiuni" (can. 1267 § 3 CIC, can. 1016 § 1 CCEO), sub sancţiunea, credem noi, a posibilităţii revocării ofrandei deja acceptate sub acea condiţie, sau a obligării autorului devierii daniei de la scopul iniţial la repararea prejudiciului suferit. Dacă scopul este îndeplinit, sarcina dispare şi suplimentul de ofrandă, dacă mai există, poate fi utilizat în mod liber[90].

O normă foarte practică conţine can. 1021 §1 CCEO, care prevede că în fiecare Eparhie, se va înfiinţa, potrivit dreptului particular al Bisericii Orientale respective, o instituţie specială care va primi bunurile şi ofrandele în vederea stabilirii unei subzistenţe convenabile şi fundamental egale a tuturor clericilor care îşi au serviciul în respectiva eparhie, atâta timp cât nu se dispune altfel.

 

Potrivit art. 31  alin.1 din Legea cultelor, bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel - contribuţii, donaţii, succesiuni -, precum şi orice alte bunuri intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare.

Deşi într-o formă criticabilă, textul legal instituie irevocabilitatea absolută a liberalităţilor efectuate de credincioşi, cazurile de revocabilitate a donaţiilor din codul civil negăsindu-şi aplicare în faţa legii speciale.

 

8. β)Contribuţiile solicitate credincioşilor de către Biserică (subventiones rogatae). Biserica nu se bazează doar pe ofrandele spontane ale credincioşilor, ci şi pe alte moduri tradiţionale de a favoriza generozitatea lor. Astfel, Biserica, bazându-se atât pe dispoziţiile cuprinse în Regulament sau în coduri, precum şi pe prevederile speciale ale statelor, poate cere credincioşilor, cu respectul libertăţii lor, contribuţii pentru finalităţi generale sau particulare[91]. Se constată întotdeauna o grijă a organelor bisericeşti pentru ca aceste contribuţii se nu fie cerute într-un mod excesiv sau să fie într-un cuantum prea mare pentru posibilităţile credincioşilor[92].

Deşi iniţiativa aparţine autorităţilor bisericeşti, termenul cel mai preferabil este acela de contribuţii cerute şi nu de impozite sau taxe, deoarece în aceste cazuri este fundamentală respectarea libertăţii credincioşilor de a da curs sau nu cererii de ajutor.[93]

Autoritatea care stabileşte aceste contribuţii şi, eventual, cuantumul lor, este Epsicopul sau Conferinţa Episcopală (în dreptul canonic catolic, conform can. 1262 CIC)[94] sau Adunarea Eparhială, cu aprobarea Episcopului locului, pentru Biserica Ortodoxă, norma utilizată avându-şi baza în canonul 4  Apostolic[95], precum şi în art. 92 lit. b) şi c) din Statutul Bisericii Ortodoxe Române. La nivelul Bisericii Ortodoxe Române, este rolul Adunării Naționale Bisericești, reglementat de art. 22 lit.e) din Statut, de a stabili mijloacele de ajutorare ale organismelor şi instituţiilor centrale bisericeşti.

 

9. β1) chetele (elemosine) sau contribuţiile generale. Cheta sau culegerea de pomeni (un alt termen folosit este cel  derivat din grecesul „ellemosina", Ελληεμώσιυνε ) este caracterizată în doctrina dreptului canon ca o cerere generală pentru fonduri adresată unui grup de persoane concrete[96] (de exemplu, credincioşii care aparţin unei parohii sau eparhii). În sensul său general, prin chetă se înţelege „...cererea făcută de o persoană, cu voce tare, din poartă în poartă, pentru a strânge ofrande ce vor fi utilizate de oricare institut religios sau pentru scopuri pioase sau ecleziastice"[97].

Deşi dreptul ortodox nu o prevede în Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, elemosina este o instituţie foarte veche, reglementată în amănunţime de dreptul bizantin în Nomocanonul lui Matei Vlastares, cât şi în Hexabiblosul lui Harmenopulos, legiuiri utlizate şi în vechiul drept român[98].

Astfel, s-a opinat că nu este chetă, în sensul strict al cuvântului, o cerere adresată unei sau unor persoane determinate[99], pentru a face o ofertă, chiar şi generoasă[100]. La fel, s-a considerat că nu este chetă nici situaţia în care se face un apel public la strângerea de fonduri printr-un ziar de largă răspândire, fără ca destinatarii să fie determinaţi sau determinabili (orice persoană)[101]. La fel, nu au fost considerate chete cererile de oferte făcute unor persoane puţine prin intermediul unor  circulare, publicaţii periodice, cererile de elemosine efecuate de misionari faţă de binefăcătorii lor, pentru a obţine noi beneficii etc[102].

 

Considerăm că această delimitare este discutabilă, apelul la o colectă publică efectuată printr-o subscripţie publică, deşi nu identifică şi nu determină destinatarii, este o chetă în sensul dreptului canonic, nu determinarea persoanelor sau a categoriei de persoane destinatare fiind cea care delimitează această modalitate de obţinere a bunurilor temporale. Destinatarii se identifică şi se individualizează prin demararea subsripţiei, scopul donaţiilor fiind public prin chiar conţinutul anunţului de chetă, care, în aceste condiţii, ar trebui calificată ca fiind o subscripţie publică de donaţii. La fel se pune problema şi în cazul contactării persoanelor cunoscute, unde, deşi nu este nevoie de aprobarea Ordinarului, ofrandele destinatarilor sunt provocate de cererea celui care iniţiază cheta.

În orice caz, este competenţa Conferinţei Episcopale să stabilească norme comune pentru desfăşurarea chetei, aplicabile pe tot teritoriul supus jurisdicţiei sale. Regulile astfel formulate trebuie „să fie respectate de toţi" (can. 1265 § 2 CIC 1983), pentru a evita eventualele daune care s-ar ivi prin efectuarea de chete, în numele Bisericii, de persoane neautorizate, care ar profita de sentimentele religioase ale credincioşilor pentru profitul propriu.

 

Condiţiile de exercitare a chetei. Potrivit can. 1265 § 1 CIC, „cu excepţia ordinelor catolice ale călugărilor cerşetori[103], este interzis oricărei persoane private, fie fizice, fie juridice, să colecteze bani pentru orice scop sau institut pios sau ecleziastic, fără o permisiune scrisă a Superiorului propriu şi al Epsicopului locului[104]."

Canonul 1015 CCEO prezintă aceeaşi normă, potrivit căreia nu este permis persoanelor fizice şi juridice de a colecta pomeni dacă nu au permisiunea autorităţii căruia îi sunt supuse şi consimţământul scris al Ierarhului locului unde chetele sunt efectuate[105].

O normă asemănătoare transpare şi din canoanele Bisericii Ortodoxe, în care se precizează că numai episcopul locului poate permite clericilor sau monahilor din alte Eparhii să funcţioneze pe teritoriul eparhiei sale[106].

 

Câteva discuţii trebuie purtate pe marginea acestor texte normative.

Ca un principiu general, care emerge din lectura canoanelor mai sus arătate, este că, în Biserică, toate persoanele, fie fizice şi juridice, publice sau private, au dreptul  de a strânge pomeni oferite pentru orice „institut sau scop pios sau eclesiastic" (pro quolibet pio aut ecclesiastico instituto vel fine). Expresia este foarte amplă şi trebuie interpretată într-un sens larg, fiecare credincios putând astfel participa la viaţa Bisericii[107]. Eventualele norme care ar restrânge un asemenea drept nu pot fi decât excepţii strict prevăzute de lege (potrivit can. 18 CIC - exceptiones strictissimae interpraetations sunt).

În ceea ce priveşte scopul acestor elemosine, acesta este dat, potrivit Codului, de institute sau de ţeluri pioase sau religioase. Diferenţa dintre instituţie şi scop este localizată în faptul că institutul este o realitate permanentă şi stabilă, în timp ce finalitatea poate fi doar o ocazie unică şi tranzitorie[108].

 

Este interesant totodată de observat care este categoria persoanelor care au nevoie de autorizaţii speciale de a întreprinde chete, şi felul acestor autorizaţii. În ceea ce priveşte autorizaţiile, considerăm că primul tip de permisiune, dată de Superiorul căruia i se supun persoanele enumerate în can. 1265 §1 CIC şi can. 1015 CCEO este o autorizare funcţională generală, permiţând acestora să procedeze la realizarea chetelor, în timp ce autorizaţia dată de Superiorul locului unde cheta se realizează este o autorizare specială, prin care pe persoanele subiect al permisiunii de a strânge chete sunt supuse, pe perioada colectării lor în altă Eparhie, jurisdicţiei Ierarhului acelei Eparhii sau Dioceze.

În ceea ce priveşte persoanele subiect al autorizaţiior, persoanele juridice publice (parohii, protopopiate, eparhii, dioceze, ordine călugăreşti exempte) nu au nevoie de o asemenea permisiune, însăşi statutul lor permiţând desfăşurarea de chete, precum şi de alte activităţi prin care să constituie venituri pentru scopurile Bisericii. La fel se pune problema şi în cazul persoanelor fizice publice[109], funcţionând în raza teritorială a persoanelor juridice de care aparţin. Este cazul aici a preoţilor parohi, a episcopilor, altor clerici, călugări, stareţi, care realizează cheta în exercitarea funcţiei lor în oficiul lor (parohie, dioceză etc.)[110].

Altul este cazul în care se cere permisiunea Ordinarului locului pentru călugării, laici sau clericii care acţionează în nume propriu, fără să reprezinte o persoană juridică publică, precum şi în cazul în care aprobarea pentru chetă este dată unei persoane juridice private[111].

Semnificaţia acestei aprobări nu este cea a interzicerii dreptului la a efectua chete în numele Bisericii, ci aceea de a reglementa şi controla exerciţiul acestui drept.

 

Terminologia utilizată de cod, şi anume aceea de „persoană privată, atât fizică cât şi juridică", contrapusă „persoanei publice, atât fizice, cât şi juridice", pare surprinzătoare. În realitate, după cum am arătat mai sus, distincţia persoane publice - persoane private este realizată de Cod numai pentru persoanele juridice (conform can. 116 § 1)[112]. Canonul corespondent din vechiul cod (can. 1503 CIC 1917) vorbea de „persoane private, fie clerici, fie laici"[113], sintagmă ce se apropia mai mult decât prevederea noului cod de esenţa distincţei faţă de persoanele fizice[114].  Expresia codicială actuală confirma caracterul particular al persoanei juridice private[115], studiată ca o realitate care a obţinut personalitatea juridică de la autoritatea competentă a Bisericii, dar a cărei activitate rămâne întrucâtva în afara competenţei totale a autorităţii ecleziastice şi se apropie de sfera drepturilor şi obligaţiilor pe care o persoană fizică privată le are[116].

Astfel, semnificaţia acestui canon este clară: există persoane fizice care, prin forţa funcţiei lor sunt investite cu un caracter de publicitate: parohul, episcopul, superiorii institutelor de viaţă consacrată, clericii de drept pontifical (cf. can. 134 § 1 CIC)[117].

 

Pentru a concluziona asupra persoanelor şi scopului realizării strângerii de elemosine, arătăm că persoanele juridice şi fizice publice nu au nevoie de licenţa Ierarhului pentru a strânge elemosine, în timp ce persoanele fizice şi juridice private au nevoi de o dublă aprobare, a Ierarhului de care aparţin şi a Ordinarului locului în care vor să desfăşoare cheta[118].

10. β2)colectele sau contribuţiile pentru iniţiative determinate. Potrivit can. 1266 CIC, precum şi în can. 1014 CCEO[119], în toate Bisericile şi oratoriile[120], chiar şi cele care aparţin institutelor religioase şi care sunt în mod uzual deschise credincioşilor, Ordinarul locului poate dispune efectuarea unei colecte speciale pentru diverse şi determinate proiecte parohiale, diocezane, naţionale sau universale[121], cu obligaţia de a trimite ulterior cele obţinute curiei diocezane.

Colectele au ca principală caracteristică răspunsul credincioşilor la o cerere a Bisericii de a colabora pentru o finalitate determinată[122]. Modalitatea de strângere a colectei poate fi foarte variată, dar, prin obicei, aceasta se realizează în timpul săvârşirii liturghiei[123].

 

Este dreptul Episcopului de a demara acest tip de colecte, prin care se cere mirenilor o anumită contribuţie economică, într-un scop bine stabilit, care nu poate fi schimbat ulterior, pentru că altfel nu s-ar respecta condiţiile iniţiale ale colectei şi voinţa donatorilor[124].

Având în vedere caracterul excepţional al acestor colecte cu o finalitate bine  stabilită, episcopul poate impune efectuarea acestor colecte în toate bisericile şi paraclisele deschise publicului, chiar dacă, în mod normal, acestea sunt în afara sferei sale de competenţă teritorială[125]. La fel ca şi la chete, se lasă la latitudinea fiecărei Conferinţe episcopale stabilirea condiţiilor şi modalităţilor concrete de efectuare a colectelor[126].

 

11. γ)Contribuţiile impuse. Plecând de la norma generală conţinută de canonul 1262 „credincioşii vor ajuta Biserica achitându-se de contribuţiile cerute potrivit condiţiilor stabilite de Conferinţa Episcopilor", canoanele 1263-1264 CIC stabilesc o a doua modalitate principală, tipic canonică, de dobândire a bunurilor temporale: contribuţiile impuse[127].

Acestea se împart în două mari categorii: pe de o parte tributurile sau impozitele, pe de altă parte taxele, în special cele pentru îndeplinirea unor activităţi ecleziastice sau pentru eliberarea unor acte canonice[128].

 

12. γ1) Impozitele. Principalele caracteristici ale impozitelor sunt că prestaţia este în bani, ele sunt obligatorii pentru persoanele supuse lor şi că nu corespund niciunei contraprestaţii din partea autorităţii care le percepe[129].

Potrivit can. 1263 CIC, Episcopul diocezan are dreptul, după consultarea consiliului pentru afaceri economice şi a consiliului presbiterial, să impună, pentru necesităţile diocezei, persoanelor juridice publice supuse autorităţii sale un impozit proporţional cu veniturile fiecăruia; în situaţii excepţionale şi de gravă necesitate, episcopul poate impune altor persoane juridice sau chiar fizice o contribuţie extraordinară şi moderată, cu excepţia cazurilor când legile particulare sau obiceiurile îi atribuie drepturi mai mari[130].

Canonul mai sus arătat instituie în fapt două tipuri de tributuri, unul ordinar şi altul extraordinar, cu proceduri diferite de realizare, şi individualizează două categorii de persoane cărora episcopul diocezan le poate impune contribuţii: pe de o parte, persoanele juridice publice care îi sunt supuse, pe de altă parte alte persoane, fie fizice, fie juridice.

În ceea ce priveşte prima categorie de impozite, tributul ordinar trebuie să fie moderat şi proporţional cu venitul fiecărei persoane juridice publice (un adevărat impozit pe venit)[131], iar legat de a doua modalitate de impozit, acesta poate fi aplicat doar în situaţii grave, extraordinare şi trebuie să fie moderat[132].

Codul canonic al Bisericilor Orientale prevede în canonul 1012 § 1 că niciun asemenea impozit nu poate fi impus persoanelor juridice publice asupra ofrandelor culese cu ocazia celebrării Sfintei Liturghii, deoarece altfel ar fi o încălcare a canonului 23 al Sinodului ecumenic VI Trulan[133].

 

Dreptul bisericesc ortodox cunoaşte şi el instituţia taxelor, clericii, mirenii şi mănăstirile predând episcopilor Kanonikonul[134], o taxă pentru dezvoltarea eparhiei, la fel si kaniska, precum şi zecimile (decimae, δεκαταί)  care în trecut se achitau de credincioşi Bisericii[135].

În prezent, Adunarea Naţională Bisericească (art. 22  lit. e) din Statut) sau, între reuniunile acesteia, Consiliul Naţional Bisericesc (art. 30 lit. e) și g) din Statut), au atribuţii în a stabili mijloacele de ajutorare a organelor şi aşezămintelor bisericeşti şi de cultură religioasă, precum şi pentru Institutul Biblic. Organele centrale de administrare a Bisericii Ortodoxe Române stabilesc modalitatea de culegere a unor asemenea taxe.

Potrivit art. 76 lit.d) din Statutul BOR, mânăstirile cu mijloacele lor materiale vin în ajutor la nevoile Eparhiei şi tuturor instituţiunilor ei, după normele stabilite de Adunarea Eparhială şi de Chiriarh.

La nivel local, este rolul Adunării Parohiale de a stabili, conform art. 55 lit. f) din Statutul BOR, şi de a fixa cuantumul maximal al taxelor benevole de cult în favoarea parohiei.

 

13. γ2) Taxele. Conform can. 1264 CIC, dacă nu se dispune altfel, Adunarea Episcopală a provinciei poate, pe de o parte, stabili taxe pentru actele de putere executivă graţioasă sau pentru rescriptele Scaunului Apostolic, după aprobarea Sfântului Scaun, iar pe de altă parte, poate determina cuantumul ofertelor efectuate cu ocazia administrări Sacramentelor, text preluat cu mici modificări şi de can. 1013 CCEO.

 

Vom trata fundamentul acestora în partea din lucrare în care discutăm despre voinţele pioase, iar în capitolul de faţă vom prezenta numai problemele generale despre taxe, precum şi terminologia specifică[136].

 

Prin conceptul de taxe se înţelege sumele de bani cerute credincioşilor cu ocazia efectuării anumitor acte ecleziastice sau administrativ bisericeşti[137]. Taxele sunt o modalitate de contribuţii principale, cu o anumită natură mixtă: ele pot fi calificate ca şi voluntare, deoarece ele presupun întotdeauna un act de voinţă al credinciosului (cererea eliberării unuii act administrativ), dar pot fi, de asemenea calificate ca fiind obligatorii pentru toţi cei care recurg la organele administrative bisericeşti pentru a obţine un anumit serviciu plătibil cu  o sumă oarecare[138].

Diferit de impozite, taxa este o contraprestaţie faţă de servicul cerut de credincios şi corespunde unor acte de autoritate, cum ar fi dispense, autorizări, certificate, anumite taxe judiciare în procesul canonic[139] etc.

 

În perioada aplicării CIC 1917, precum şi pe parcursul elaborării noului Cod de drept canonic, doctrina a ridicat obiecţii asupra termenului de „taxe", nepotrivit cu ideea comuniunii şi a respectării libertăţii fidelilor în Biserică[140], mai ales în ceea ce privea utilizarea sintagmei în contextul administrării sacramentelor şi actelor sacramentale (botez, cununie etc.). Prin apariţia CIC 1983, conceptul de taxe a fost modificat, rămânând ca atare doar pentru actele graţioase administrative bisericeşti, iar pentru administrarea sacramentelor preferându-se folosirea termnului de „ofrande", credincioşii fiiind liberi sau nu să le achite. Indiferent de achitarea acestor ofrande, clericii sunt obligaţi să săvârşească actele sfinte, pretinderea lor expresă putând fi calificată drept simonie[141].

 

În CCEO se prevede, legat de taxe şi ofrande, că acestea vor fi fixate, în ceea ce priveşte cuantumul lor, de episcopul eparhiot. Aceste va putea stabili limitele minime şi maxime ale ofrandelor percepute cu ocazia celebrării Sfintei Liturghii şi a administrării Sfintelor Taine, atâta timp cât dreptul comun nu dispune altfel. Prin canonul 716 episcopii sunt insistent rugaţi să introducă în parohii practica potrivit căreia în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii să nu se primească decât ofrandele oferite în mod spontan de către credincioşi[142],  preoţii putând însă să accepte ofrande remise pentru ca slujba să fie oficiată la dorinţa donatorului (can. 715 § 2), după obiceiul locului[143].

Pe de altă parte, episcopii sunt invitaţi să nu permită decât colectarea ofrandelor spontane date în timpul săvârşirii ritualurilor de înmormântare, conform cu can. 878 § 1 CCEO.

Dacă  mânăstirile, sanctuarele, ospiciile, parohiile, instituţiile pioase beneficiază de un patrimoniu şi de venituri proprii, patriarhii şi episcopii pot cere un tribut numit canonicon. Repartiţia beneficiilor obţinute dintr-o parohie se poate reglementa în funcţie de fiecare biserică unită. Patriarhii armeni şi melchiţi au renuntat la zeciuială, iar Biserica Coptă, începând din 1898, a împărţit asfel canoniconul : 1/10-patriarhului, 2/10-episcopului şi 7/10-preotului[144].

 

 

 

* lector, Facultatea de Drept, Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca. mharosa@law.ubbcluj.ro

[1] A se vedea pentru detalii L.-M.Harosa, Bunurile temporale ale Bisericii, teză,  nr.9.

[2] Ca bibliografie generală pentru dobândirea bunurilor, a se vedea: V. de Paolis, "I beni temporali della Chiesa", Edizioni Dehoniane Bologna,  seconda ed, 2001., p. 101-140; F. R. Aznar Gil, „La administración de los bienes temporales de la Iglesia",  Bibliotheca salmanticensis, ed.2., Salamanca, 1993, p. 108-137; P. Valdrini, J.-P. Durand, O. Échappé, J.Vernay - „Droit canonique",  2.ed, Precis Dalloz, Paris, 1999, p. 365-367; A. Sériaux, „Droit canonique" , P.U.F., Paris, 1996, p.659-663; L. Navarro, L'aquisto dei beni temporali, în „I beni temporali della Chiesa, Quaderni della Mendola 4. A cura dell gruppo italiano docenti di diritto canonico", Ed. Glossa, Milano, 1995, p. 43-69; M. López Alarcón, „La administración de los bienes ecclesiásticos",  în „Iglesia Catholica" nr. 24/1984, p. 744-748; A. Mostaza Rodriguez, A.Prieto, J. De Salazar, J.L.Santos, Fr.Vera Urbano, L.de Echeverría - „Nuevo Derecho Canonico. Manual Universitario", ed. Biblioteca de Autores Cristianos, La Editorial Catolica, Madrid, 1983, p. 425-462; V. Şesan, „Curs de drept Bisericesc Universal", ed.a IV-a, Tip. „Mitropolitul Silvestru", Cernăuţi, 1942, p. 248-250.

[3] A se vedea A. T. Araoz, „Derecho de los Religiosos. Manual Teorico Pratico" 4 ed., Ed.Coculsa, V.Pradera, Madrid, 1962, p. 175.

[4] Recunoscute prin H.G. nr.1218/2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, publicată în M.Of. partea I, nr.798 din 27 noiembrie 2008.

[5] „Ecclesia aquirere bona temporalia potest omnibus iustis modis sive naturalis sive positivi, quibus allis licet", corespondent al can. 1499 §1 CIC 1917.

[6] „ Personae iuridicae bona temporalia aquirere possunt omnibus iustis modis, quibus aliis licet."

[7] Aprobat prin H.G.nr.53/2008, publicată în M.Of., partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008.

[8] A se vedea: V. de Paolis, op.cit., p. 102; A. Sériaux, op.cit., p. 659.

[9] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 134-135.

[10] Ibidem. A. Sériaux, op.cit., p. 659-670; L. Navarro, idem.

[11] A se vedea: V. de Paolis, op.cit., p.103; F.R.Aznar Gil, op.cit., p.132.

[12] Dobândirile care îşi au fundamentul „...într-un raport de imperium, prin care o putere superioară impune unui subiect juridic obligaţii independente de voinţa acestuia". A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 52; V. de Paolis, op.cit., p. 103.

[13] „Ce provin din intenţia liber asumată a credincioşilor de a dona bunuri sau din raporturile contractuale stabilite într-un mod neîngrădit de către părţi." V. de Paolis, op.cit., p. 103.

[14] A se vedea, pentru această clasificare, M. López Alarcón, op.cit., p. 749.

[15] A se vedea V. de Paolis, idem.

[16] A se vedea: Ch. Larroumet, „Droit civil. Les Biens. Droits réels principaux",  3-éd., Ed.Economica, Paris, 1997, p. 190-193; J. L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, „Traité de droit civil. Sous la direction de J.Ghestin, Les biens", L.D.G.J., Paris, 2000, p. 80-81; L. Pop, L.-M. Harosa, „Drept Civil. Drepturile reale principale", ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 265-268.

[17]  A se vedea J. L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op.cit., p. 81.

[18] A se vedea Ch. Larroumet, op.cit., p. 192.

[19] Idem. Este evident că atâta timp cât discutăm despre dobândirea proprietăţii printr-un mod originar şi în absenţa unui raport între autor şi avânzii cauză, nu putem aplica principiul  nemo plus juris...

[20] A se vedea Ch. Larroumet, op.cit., p. 191; L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 266.

[21] Prin „just" trebuie înţeles „licit" (licet), nu numai „legal" (legitimo), deoarece dreptul de apropriere al Bisericii nu este necesar să fie redus în mod simplist la normele statului - care pot fi în anumite condiţii injuste - ci trebuie ancorat de principiile unor percepte superioare aparţinând ordinii morale. A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 104; pentru diferenţele dintre drept, religie şi morală, a se vedea: D. Drăghicescu, Droit, morale et Religion, în „Archives de Philosophie de Droit et du Sociologie juridique", Cahier double no. 1-2/1932, Recueil Sirey, p. 236-237; Fr. Terré, „Introduction générale au droit", 5e éd., Dalloz,  Paris, 2000, p. 32.

[22] A se vedea A. Sériaux, idem, p. 659.

[23] A se vedea G. Arteche,  "Derecho  Práctico Parroquial. Derechos Y Deberes De Los Párrocos a tenor del Código de Derecho Cánonico", Santiago de Chile, Imprenta Universitaria, Estado, 63, 1934 p. 659, nr. 686.

[24] Idem.

[25] Pentru dezvoltarea principiilor de temelie ale dobândirii bunurilor, a se vedea paragraful următor.

[26] A se vedea  infra, nr.104 şi urm.

[27] Pentru detalii, a se vedea partea de istoric a lucrării noastre, supra,  nr.27; pentru dezvoltări în ceea ce priveşte relaţia dintre Stat şi Biserica Ortodoxă, a se vedea V. Parlato, Le Chiese d'Oriente tra Storia e Diritto,G. Giappichelli editore, Torino, 2003, passim.; I. V. Leb, Die Rumänische Orthodoxe Kirche im Wandel der Zeiten, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 73-124.

[28] Pentru această împărţire, a se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 101.

[29] A se vedea L. Navarro, L'aquisto dei beni temporali.Il finanziamento della Chiesa, în „Studi giuridici" nr. L, „I beni temporali della Chiesa", Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1999, p. 37-58.

[30] A se vedea: F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 112-113; V. de Paolis, op.cit., p.101.

[31] V. de Paolis, idem.

[32] Ibidem.

[33] Ibid.

[34] Pentru voinţele pioase, a se vedea L.M.Harosa, teză,  Cap.VII; pentru fundaţiile autonome şi fundaţiile neautonome, a se vedea idem, Cap.VIII, iar pentru contracte, în special vânzarea-cumpărarea şi donaţia, a se vedea partea referitoare la administrarea bunurilor bisericeşti, idem, Cap.IX. De asemenea, a se vedea, pentru detalii, L.-M. Harosa - „Aspecte privind manifestările de voinţă pioasă în dreptul catolic canonic" în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Seria Iurisprudentia", nr. 1-2/2004, și L. -M. Harosa - „Aspecte privind reglementarea fundaţiilor pioase în codurile de drept canonic (codex juris canonici şi codex canonum ecclesiarum orientalium) ale bisericii catolice" în „Culegere de studii In honorem C. Bîrsan, L. Pop", ed. Rosetti, Bucureşti, 2006.

[35] Considerat de doctrină ca fiind un exemplu tipic de canon de drept public ecleziastic, deoarece conţine o declaraţie de drept natural. A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 104.

[36] Pentru discuţii referitoare la dreptul nativ şi independent al Bisericii de a dobândi bunuri, statuat în can. 1254 § 1 CIC, a se vedea L.M.Harosa, lucr.cit,  nr.9. După cum s-a arătat în doctrină „Esta declaración [...] va dirigida a los órganos del Estado para quo no sea discriminada la Iglesia católica mediante prohibiciones ni limitaciones en su libertad y capacidad para adquirir bienes temporales, como corresponde por Derecho natural a toda persona juridica y, en general, a toda formación social, en consonancia con las declaraciones internacionales y constitucionales sobre libertades públicas". M. López Alarcón, op.cit., p. 748-749.

[37] A se vedea: L.Navarro, „L'aquisto dei beni temporali. Il finanziamento della Chiesa (cann. 1259-1272) în Studi Giuridici no. L, I Beni temporali della Chiesa,  Libreria Editrice Vaticana,  Cità del Vaticano, 1998, p. 38-39; V. de Paolis, op.cit., p. 105.

[38] Conciliul Vatican II a proclamat  „... alle comunità religiose compete il diritto di non essere impedite [...] di costruire edifici religiosi, di aquistare e di godere dei beni adequati".  Dignitatis humanae nr. 4, apud.  L. Navarro, op.cit., p. 39, nota 8.

[39] Potrivit art. 6 al Rezoluţiei nr. 36/55 privind „Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare fondate pe religie sau pe convingere" adoptată de Adunarea Generală ONU la 25 noiembrie 1981, se recunoaşte dimensiunea colectivă a dreptului la libertatea religioasă, precum şi, pe lângă dreptul de stabilire şi menţinere a lăcaşurilor de cult pentru reuniuni, dreptul la a înfiinţa şi susţine instituţii umanitare şi caritabile, libertatea de a cere şi de a primi contribuţii voluntare şi finanţări din partea persoanelor juridice, fizice şi a instituţiilor publice sau private. A se vedea, de asemenea, Documentul final al Reuniunii de la Viena al reprezentanţilor Statelor participante la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, 1986, care, la pct. 16.4 afirmă că „Statele participante vor respecta dreptul comunităţilor religioase [..] a construi şi a menţine lăcaşuri de cult sau de a organiza reuniuni accesibile în mod liber, [...] de a solicita şi a primi contribuţii voluntare sau finanţări...".

[40] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 39; A. M. Rodriguez, op.cit., p. 434-435.

[41] A se vedea: V. de Paolis, op.cit., p. 102-103; L. Navarro, lucr.cit., p. 51; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 154-157; A. M. Rodriguez, idem.; A. Sériaux, op.cit., p. 659.

[42] A se vedea: A. Sériaux, op.cit., p. 659-660; P. Valdrini et alii, op.cit., p. 365; I. Mitrofan, op.cit., p. 422.

[43] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 112 şi urm.

[44] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 40, nota 13;  F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 113.

[45] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 40-41.

[46] A se vedea: P. Erdö, „Chiesa e bieni temporali: Principi fondamentali del Magistero del Concilio Vaticano II" în Studi Giuridici nr.L I beni temporali della Chiesa, Libreria Editrice Vaticana, Cità del Vaticano, 1999, p. 32-34; L. Navarro, idem.

[47] L. Navarro, op.cit., p. 40-41.

[48] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 105.

[49]Idem, p. 106.

[50] A se vedea cazul Germaniei. Pentru dezvoltări asupra relaţiilor Biserică-Stat în Uniunea Europeană, a se vedea L.-M. Harosa, lucr.cit., passim., precum şi autorii citaţi acolo, şi anume: G. Robbers, Etats et Eglises dans l'Union europeenne, în Consortium Européen „Rapports Religions-Etat". „Le rapports Eglise-Etat dans les pays de l'Union Europpéenne" Ed. Litec, Paris, 1995, p. 350-351; H. Papastathis, Etat et Eglises en Grèce, Consortium Européen „Rapports Religions-Etat" „Le rapports Eglise-Etat dans les pays de l'Union Europpéenne" Ed. Litec, Paris, 1995, p. 79-81; I. Dűbeck,  Etat et Eglises au Danemark, în „Le statut constitutionnel des cultes  dans les pays de l'Union Europpéenne",  Giuffrè editore, Milano, 1995, p. 39-49; R. Schőtt, Etat et Eglises en Suède,  în „Le statut constitutionnel des cultes dans les pays de l'Union Europpéenne", Giuffrè editore, Milano, 1995, p. 317-325; M. Heikkilä, J. Knuutila, M. Scheinin, Etat et Eglises en Finlande, Consortium Européen „Rapports Religions-Etat" „Le rapports Eglise-Etat dans les pays de l'Union Europpéenne" Ed. Litec, Paris, 1995, p. 302-315.

[51] Can. 25 § 1 CCEO: „Christifideles obligatione tenentur necessitatibus subveniendi Ecclesiae, ut eidem praesto sint, quae ad fines ei proprios praesertim ad cultum divinum, ad opera apostolatus et caritatis atque ad congruam ministrorum sustenationem necessaria sunt."

[52] Pentru dreptul ortodox, anterior Statutului BOR din 1949, a se vedea: N. Milaş, op.cit., p. 429-431; V. Şesan, op.cit., p. 244; pentru perioada ulterioară şi pentru fundamentele scripturale, a se vedea I. N. Floca, S. Joantă, op.cit., p. 198-201. Pentru dreptul canonic catolic, a se vedea: V. de Paolis, op.cit., p. 106-108; L. Navarro, op.cit., p. 41-44; M. L. López Alarcón, op.cit., p. 750 şi urm.; M. F. Maternini Zotta, op.cit., p. 13-15.

[53] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 44.

[54] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 42.

[55] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 106-107.

[56] A se vedea, pentru principiile Conciliului Vatican II,  P.Erdö, op.cit., p. 34. La fel, în ecleziologia ortodoxă, se consideră Biserica o comunitate a credincioşilor întru Iisus, a se vedea I. N. Floca, lucr.cit., p. 321 şi urm.

[57] J. Hervada, op.cit., p. 134.

[58] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 42-43.

[59] A se vedea I. Mitrofan, op.cit., p. 424.

[60] Pentru Taina/Sacramentul Botezului ca un act bisericesc ce creează capacitate canonică de folosinţă persoanelor fizice, a se vedea: I. N. Floca, lucr.cit., vol. II,p. 30-34; P. Valdrini et alii, op.cit., p. 279-287.

[61] A se vedea J. Hervada, op.cit., p. 134.

[62] Ibidem.

[63] A se vedea: Gh. Fekete, I. Zinveliu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 177; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 265; L. Pop, op.cit., p. 252-253; L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 266-268.

[64] Can. 1261 CIC 1983: "Fideles subsidia Ecclesiae conferant per subventiones rogatas et iuxta normas ab Episcoporum conferentia latas".

[65] A se vedea, pentru detalii generale, în ceea ce priveşte această parte a materiei: V. de Paolis, op.cit., p. 108-120; L. Navarro, op.cit., p. 51-69; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 139-172; A. T. Araoz, op.cit., p. 177-179; A. M. Rodriguez, op.cit., p. 435-438; P. Valdrini et alii, op.cit., p. 365-367; A. Sériaux, op.cit., p. 660-661; I. N. Floca, S. Joantă, op.cit., p. 202-204.

[66] A se vedea, pentru dezvoltări, supra., nr.27, precum şi N. Milaş, op.cit., p. 427-428; V. Şesan, op.cit., p. 248-249.

[67] „...Niciunul nu zice că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte [...] Căci nu era niciunul dintre ei care să ducă lipsă: toţi cei care aveau ogoare şi case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie."

[68] Venitul de pe epitrahil (patrafir).

[69] V. Şesan, idem,p. 248; A se vedea I. Mitrofan, op.cit., p. 425.

[70] Ibidem. Autorul continuă ..." dacă nu ajunge donaţia din partea poporului, atunci trebuie să contribuie şi Statul ortodox [...] statul bizantin care a înţeles rolul religios - moral al Bisericii în viaţa de obşte, i-a acordat şi alte privilegii, pe cari însă unele state moderne nu voesc să i le mai recunoască, uitând că Biserica nu are nevoie de averi pentru vreo îmbogăţire individuală, ci numai  pentru o amplificare a mijloacelor pentru îndeplinirea obligaţiilor ei cultice, umanitare şi caritative." idem, p. 249.

[71] Pentru detalii în ceea ce priveşte donaţia ca o modalitate de realizare a voinţei pioase, a se vedea infra., nr.121.

[72] A se vedea: V. Şesan, op.cit., ibidem; A. M. Rodriguez, op.cit., p. 437. De exemplu, dreptul  civil român admite donaţia între vii şi legatele, dar prohibeşte donaţia pentru cauză de moarte (despre care se face referire în Cod), precum şi pactele asupra unei succesiuni viitoare. A se vedea infra, nr.122.

[73] Fără corespondent în CCEO.

[74] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 51-52; A. T. Araoz, op.cit., p. 177.

[75] Corespondent al can. 1016 § 2 CCEO, can. 1267 § 1 prevede: „Nisi contrarium constet, oblationes quae fiunt Superioribus vel administratoribus cuiusvis personae iuridicae ecclesiasticae, etiam privatae, praesumuntur ipsi personae iuridicae factae".

[76] A se vedea: F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 142-143; A. Sériaux, op.cit., p. 662.

[77] Pentru organizarea administrativă şi funcţională a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Catolice, precum şi despre principalele atribuţii ale organelor lor de conducere şi administrare, atât la nivel central, cât şi la nivelul persoanelor juridice publice, a se vedea infra, Cap.IX.

[78] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 143.

[79] Această permisiune se cere tocmai pentru ca sarcinile care grevează sau condiţiile care afectează bunul să nu transforme ofranda într-o sursă de pierderi pentru Biserică.

[80] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 109.

[81] A. Sériaux, op.cit., p. 662.

[82] A se vedea: V. de Paolis, op.cit., p. 109-110.

[83] A se vedea: A. M. Rodriguez, op.cit., p. 437; A. Sériaux, ibidem.

[84] A. Sériaux, ibid.

[85] Quid dacă ofranda este adresată unei persoane juridice private? Dreptul de a o refuza pentru motive juste pare a putea fi menţinut şi în această situaţie. În schimb, aprobarea superiorului nu trebuie cerută în principiu, totul depinzând de statutul persoanei juridice în discuţie. A se vedea A. Sériaux, op.cit., p. 662-663.

[86] A se vedea: F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 150-151; V. de Paolis, op.cit., p. 119.

[87] Can. 128 CIC: „Quicumque illegitime actu iuridico, immo quovis alio actu dolo vel culpa posito, alteri damnum inferi, obligatione tenetur damnum illatum reparandi".  Oricine provoacă o daună altuia, într-un mod ilicit, prin intermediul unui act juridic sau prin orice alt act emis sau încheiat prin dol sau culpă este ţinut să repare prejudiciul creat.

[88] A se vedea A. Sériaux, op.cit., p. 662.

[89] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 119.

[90] A se vedea: A. Sériaux, ibidem; V. de Paolis, op.cit., p. 120.

[91] A se vedea: V. Şesan, op.cit., p. 249; P. Valdrini et alii, op.cit., p. 366.

[92] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 53.

[93] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 108. „Întreţinerea bisericii de către credincioşi are şi o latură superioară, menţinând legătura sufletească dintre cler şi popor, daniile credincioşiilor fiind bazate pe sentimentul religios de jertfă. Umblarea cu căldăruşa sau cu Sf. Icoană de Crăciun sunt ocazii în plus pentru această legătură pastorală, parohul neavând însă voie se forţeze pe credincioşi la donaţii, amintindu-şi că misiunea sa este întotdeauna o misiune de jertfă, care cere să i se devoteze la timp şi fără timp (II Timot. 4,2)"; V. Şesan, op.cit., p. 161.

[94] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 144-145.

[95] V. Şesan, op.cit., p. 249.

[96] A se vedea: F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 146. G. Vromant, "De bonis Ecclesiae temporalibus", Praesertim Missionarium, Louvain, 1934, Archiva Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 89-90, nr. 80, „Quaestuatio seu collectio eleemosynarum dicitur, personalis et satis generalis quaestitio largitionum"; V. de Paolis, op.cit., p. 113-114.

[97] A se vedea: G. Vromant, ibidem; L. Navarro, op.cit., p. 55.

[98] A se vedea: N. Milas, „Dreptul Bisericesc Oriental" Traducere dupa ediţia a II-a germană de D.I.Cornilescu şi S.V.Radu, revăzută de I.Mihălcescu, Tip. Gutenberg, Bucureşti, 1915, p. 431; M. Vlastares, A, 4 (Sint At. VI, 207-208) comentariile lui  T. Balsamon la can. 40 Trulan, can. 5 al Sinodului I, II şi can. 81 Cartagena.

[99] Cheta cerută unor persoane cunoscute, părinţi, prieteni, membrii ai aceleiaşi asociaţii, etc. L. Navarro, idem, p. 54.

[100] A se vedea: G. Vromant, op.cit., p. 90; V. de Paolis, op.cit., p. 114.

[101] V. de Paolis, idem.

[102] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 55, nota 53, cu autorii citaţi acolo. În cazuistica tipică a comentatorilor vechiului cod canonic erau excluse din conceptul de elemosine: „a) qui a personis solummodo sibi notis subsidium expostulat; b) qui quasdam vel paucas tantum domus adit, cum intentione aliquid subsidii, a personis etiam sibi ignotis, accediendi; c)qui colligit subsidia in ecclesia vel in aliqua societate; d) qui invitati se conferunt ad domus illorum qui ipsos invitaverant; e) missionarius qui benefactores suos nunc visitat ad ipsis valecidendum, etiam sub spe novi beneficii; f) qui litteras mittit circulares, ad opus aliquod pium fidelibus commendandum", G. Vromant, op.cit., p. 89; A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 55-56, nota 55.

[103] Aceştia fac parte din „ordinele sărace" (cele mai importante şi mai cunoscute sunt ordinele fraţilor franciscani, dominicanii, carmeliţii şi augustinii) care trăiesc doar din pomenile date de către credincioşi; cele patru ordine au fost înfiinţate în decursul sec. al XIII-lea d.Hr., iar regulile ordinelor propovăduiesc sărăcia absolută, atât la nivel individual, cât şi la nivel de comunitate ecleziastică. Conciliul Tridentin a permis acestor ordine să adune pomeni la nivel de comunitate, în locul trăirii doar din darurile credincioşilor, fără însă a se afecta principiul sărăciei absolute. A se vedea L. Navarro, op.cit., p.56, nota 54.

[104] „Salvo iure religiosorum mendicantium, vetatur persona quaevis privata, sive physica, sive iuridica, sine proprii Ordinarii et Ordinarii loci licentia, in scriptis data, stipem cogere pro quolibet pio aut ecclesiastico instituto vel fine".

[105] „ Eleemosynas colligere personis physicis vel iuridicis non licet nisi de licentia auctoritatis, cui subiectae sunt, et de consensu scripto dato Hierarchae loci, ubi eleemosynae colliguntur".

[106] Can. 13, sinod IV ecumenic - Calcedon; can. 17 sinodul VI ecumenic - Trulan; can. 58 Laodiceea.

[107] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 114-115.

[108]Idem., p. 115; G. Vromant, op.cit., p. 89, care arată: [... dacă obiectul elemosinei este format din alte scopuri şi alte instituţii, nu mai suntem în câmpul de competenţă al Bisericii, care nu poate nici autoriza, dar nici interzice chete efectuate pentru scopuri profane, fiind vorba despre o materie în afara puterii şi jurisdicţiei sale...trad. ns], ibidem.

[109] Idem, p. 115.

[110] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 144-145.

[111] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 56; V. de Paolis, op.cit., p. 115; G. Vromant, op.cit., p. 90, nr. 88.

[112] Pentru detalii, a se vedea supra., nr.61.

[113] A se vedea: G. Vromant, op.cit., p. 90, nr. 89; V. del Giudice, op.cit., p. 319-320.

[114] Ibidem. A se vedea: V. de Paolis, op.cit., p. 115; R. Naz, în Dictionnaire de droit canonique, vol. VII,  op.cit., p. 365.

[115] Pentru dezvoltări asupra persoanelor juridice private în dreptul canonic, a se vedea L.M.Harosa,  „Privire asupra persoanelor juridice publice şi private în dreptul canonic catolic" în „ Studia universitatis Babeş-Bolyai. Seria Iurisprudentia", nr. 2/2006, p.67.

[116] Idem, p. 115.

[117] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 115-116.

[118] A se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 146.

[119] Can. 1014 CCEO: "In omnibus ecclesiis, quae habitualiter christifidelibus patent, Episcopus eparchialis praecipere potest, ut colligantur oblationes pro determinatis inceptis Ecclesiae".

[120] Mic edificiu sau încăpere într-o locuinţă particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis.

[121] A se vedea A. Sériaux, op.cit., p. 661.

[122] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 53; V. de Paolis, op.cit., p. 116-117.

[123] Ibidem.

[124] L. Navarro, idem;  A. M. Rodriguez, op.cit., p. 437; R. Naz, op.cit., p. 365.

[125] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 117.

[126] A se vedea: L. Navarro, op.cit., p. 54; V. de Paolis, op.cit., p. 117-118; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 149-150; A. M. Rodriguez, ibidem. Pentru o trecere în revistă a diverselor Dispoziţii ale Conferinţelor episcopale catolice din Spania, Italia, Ecuador, Irlanda, Canada, Columbia, Argentina, Gambia, Liberia şi Sierra Leone, Malta, Honduras, Venezuela, Filipine, a se vedea F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 150-155.

[127] A se vedea: F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 155; A. M. Rodriguez, op.cit., p. 435-436; L. Navarro, op.cit., p. 61 şi urm.; V. de Paolis, op.cit., p. 108-109; A. Sériaux, op.cit., p. 660-661; P. Valdrini et alii, op.cit., p. 366.

[128] L. Navarro, op.cit., p. 62.

[129] A se vedea: A. M. Rodriguez, op.cit., p. 435; R. Naz, op.cit., p. 366.

[130] „Ius est Episcopo dioecesano, auditis consilio a rebus oeconomicis et consilio presbyterali, pro dioecesis necessitatibus, personis iuridicis publicis suo regimini moderatum tributum, earum reditibus proportionatum, imponendi; ceteris personis physicis et iuridicis ipsi licet tantum, in casu gravis necesitatis et sub iisdem condicionibus, extraordinariam et moderatam exactionem imponere, salvis legibus et consuetudinibus particularibus quae eidempotiora iura tribuant".

[131] A se vedea V. de Paolis, op.cit., p. 109.

[132] Ibidem.

[133] „S-a orânduit ca niciunul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau diaconi, împărtăşind cu prea curata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte, bani sau ceva asemănător, pentru o astfel de împărtăşire..." A se vedea, de asemenea, can. 4, 29 Apostolic, 2 IV ecumenic, 22 trulan, 4 VII Ecumenic; I. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe..., lucr. cit., p. 113.

[134] A se vedea V. Şesan, op.cit., p. 248.

[135] A se vedea N. Milaş, op.cit., p. 427. Tertulian discuta despre contribuţiile în bani: „Modicam unusquisque stipem menstrua die, vel cum velit, et si modo possit, apponit; nam nemo compellitur, sed sponte confert. Haec quasi deposita pietatis sunt". (Apol., cap. 39, apud. N. Milaş, ibidem).

[136] Pentru detalii, a se vedea infra, Cap.VII.

[137] A se vedea: A. M. Rodriguez, op.cit., p. 436; L. Navarro, op.cit., p. 62-64; V. de Paolis, op.cit., p. 112-113; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 167-169.

[138] A se vedea L. Navarro, op.cit., p. 62.

[139] A se vedea can. 1649 CIC prin care Episcopul, în calitatea sa de conducător al tribunalului canonic, poate stabili anterior oricărui proces, norme privind onorariile procurorilor, avocaţilor canonici, ai interpreţilor sau ai experţilor în procesul canonic, hotărârea sa nefiind atacabilă cu apel, ci numai cu recurs, odată cu calea de atac contra fondului procesului. Totuşi, taxele care ţin de puterea judiciară în Biserică sunt reglementate de normele de procedură canonică, supuse de asemenea aprobării Conferinţei Episcopale în ceea ce priveşte cuantumul taxelor judiciare.

[140] A se vedea: G. Vromant, op.cit., p. 92, nr. 88; R. Naz, op.cit., p. 364-365.

[141] A se vedea I. N. Floca, op.cit., p. 113.

[142] A se vedea I. Mitrofan, op.cit., p. 426.

[143] Ibidem.

[144] A se vedea Ch. De Clercq, Le nouveau droit canonique oriental, în „RDCan.", vol. II,  nr. 2/1952, p. 232 şi urm.

 

« Back