Numărul 1 / 2009

 

ASOCIAŢIILE DE CONSUMATORI,

ÎN DREPTUL ROMÂN AL CONSUMULUI

 

                                                                                                             Juanita GOICOVICI*

 

Résumé: Les associations de consommateurs en droit roumain de la consommation.Les associations de consommateurs, ayant pour objet la protection des intérêts collectifs ou individuels des consommateurs, jouent en droit roumain de la consommation un double rôle : informer les consommateurs (a), mais aussi les représenter, en agissant en justice dans l' intérêt collectif des consommateurs (b). Le risque de la pratique incorrecte d'un commerçant de provoquer des victimes potentielles suffit à caractériser l'atteinte à l'intérêt collectif des consommateurs et de justifier l'action en justice de l'association de consommateurs (1). Au surplus, afin de faciliter l'exercice de l'action en réparation des victimes subissant des préjudices personnels causés par le fait d'un même professionnel et ayant une origine commune, les associations des consommateurs sont habilitées à agir en leur nom (2). Pour l'heure, le droit d'agir en justice confié aux associations des consommateurs n'est pas subordonné aux conditions précises (ancienneté, représentativité). En outre, en tant que personne morale, l'association peut agir en justice pour obtenir réparation du préjudice qui la lèse directement (3). Quant au rôle consultatif des associations des consommateurs, conçu par le législateur comme une faveur, il est si rarement pratiqué qu'un peut raisonnablement prédire son échec.

 

Mots clés: droit de la consommation, associations de consommateurs, intêrét colectif des consommateurs.

Cuvinte-cheie: dreptul consumului, asociaţii de consumatori, interes colectiv al consumatorilor.

 

 

I. Preliminarii

 

Asociaţiile de consumatori sunt, în dreptul indigen, un soi de fata morgana: reglementate în teorie printre persoanele ocrotite de normele dreptului consumului[i], acestea sunt, în practică, aproape inexistente sau, oricum, într-atât de tăcute încât orice efort de a le caracteriza activitatea pare a fi, din start, sortit eşecului. Cel care îşi asumă rolul de analist al cadrului organizatoric al asociaţiilor de consumatori trebuie, însă, să ia în considerare şi alte paradoxuri. Pentru început, în dreptul român al consumului, în materia constituirii şi funcţionării asociaţiilor de consumatori sunt aplicabile în paralel, suprapunându-se parţial, două seturi de norme legale: (1) cele prevăzute de Capitolul VI („Asociaţiile de consumatori") din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor[ii], cu modificările aduse prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; (2) cele conţinute de Capitolul IV din Codul consumului („Organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor"). O dublă reglementare care evită, totuşi, cu obstinaţie identificarea de repere clare, concrete despre misiunea procesuală, într-un litigiu real, a asociaţiilor de consumatori, în susţinerea intereselor colective ori individuale ale consumatorilor! În plus, însăşi existenţa a două variante de reglementare legală, aflate în vigoare şi aplicabile concomitent trădează cu asupra de măsură superficialitatea legiuitorului român, în acest domeniu. Iar pentru ca imaginea debusolată a legiuitorului autohton să fie completă, este de remarcat faptul că modificarea masivă, printr-un unic act normativ, a legislaţiei consumului, produsă prin Legea nr. 363/2007, intervine asupra articolelor relative la asociaţiile de consumatori conţinute de Capitolul VI din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificându-le şi completându-le, dar lasă neatinse articolele similare din Codul consumului!

Constituirea asociaţiilor de consumatori nu este reglementată prin reguli speciale, astfel încât vor fi aplicabile dispoziţiile de drept comun, relative la constituirea persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, cuprinse în O. G. nr. 26 din 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii[iii]. Legiuitorul s-a mulţumit să definească asociaţiile de consumatori, în textul art. 30 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007, ca fiind „organizaţii neguvernamentale, ca persoane juridice, conform legii şi care, fără a urmări realizarea de profit pentru membrii lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general". Următoarele idei se cuvin a fi reţinute, în urma lecturii acestui text legal: (1) în dreptul român, cerinţa scopului unic - constând în protecţia consumatorilor - înlătură, pentru asociaţiile de profil, posibilitatea inserării în statut a altor scopuri, inclusiv a celor accesorii; (2) similar situaţiei din dreptul francez al consumului, nu este obligatoriu, în schimb, ca asociaţia astfel constituită să-şi propună doar ocrotirea intereselor propriilor membrii, aceasta putând reprezenta, inclusiv în instanţă, şi interesele altor consumatori decât membrii cotizanţi (ori ale consumatorilor în general).

Condiţiile generale în materia constituirii asociaţiilor fără scop lucrativ sunt enunţate de dispoziţiile O. G. nr. 26 din 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii: (a) intenţia de asociere a cel puţin trei persoane care, pe baza unei înţelegeri, vor să pună în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă (art. 4 din O. G. nr. 26/2000); (b) încheierea de către asociaţi a actului constitutiv şi a statutului asociaţiei în formă autentică (art. 6, alin. 1 din O. G. nr. 26/2000)[iv]; (c) avizul dat de ministerul de resort sau de organul de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea asociaţia care urmează a fi înfiinţată (ANPC, în cazul asociaţiilor de consumatori); (d) înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie se găseşte sediul asociaţiei (art. 5 şi 17 din O. G. nr. 26/2000) - cerinţă solicitată pentru ca asociaţiile fără scop patrimonial să dobândească şi calitatea de persoane juridice[v]. În plus, potrivit art. 34 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007, „după constituire, asociaţiile de consumatori vor solicita luarea lor în evidenţă de către organul administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor de nivel central sau local, după caz" (ANPC, prin oficiile judeţene).

 

II. Acţiuni în justiţie introduse de asociaţiile de consumatori în apărarea unui interes colectiv

           

Noţiunea de „interes colectiv" se situează „la jumătatea drumului între interesul individual al fiecărui consumator şi interesul general al societăţii"[vi], ceea ce promovează asociaţiile de consumatori prin amintitele acţiuni în justiţie reprezentând un „artificiu tehnic" plasat la graniţa dintre interesul social, al cetăţenilor luaţi ca masă nediferenţiată (incluzând atât consumatorii, cât şi profesioniştii) şi interesul particular, al consumatorului concret lezat de una din practicile comerţului. Primul este protejat prin normele de ordine publică, iar acţiunea penală - acolo unde este cazul - poate fi declanşată din oficiu de către organismele statale competente; ultimul poate fi promovat de către victima însăşi a prejudiciului; când, însă, una şi aceeaşi practică comercială este susceptibilă de a leza nu interesele unei persoane izolate, ci interese de grup, ale colectivităţii de consumatori, asociaţiile de profil pot interveni în justiţie pentru a bloca practicarea respectivului abuz. Ipotezele în care infracţiunea săvârşită de către profesionist (precum publicitatea înşelătoare, de pildă) nu a prejudiciat victime concrete, ci este doar susceptibilă de a genera un astfel de prejudiciu permit, la rândul lor, introducerea unei acţiuni civile de către asociaţia de consumatori, riscul existenţei unor victime potenţiale fiind suficient în acest sens.

La nivel probatoriu, asociaţiei de consumatori reclamante i se solicită doar să probeze existenţa unei atingeri - efective sau potenţiale - aduse unui interes legitim al consumatorilor, cu ocazia practicării unui act de consum, în sens larg. Cât despre prejudiciu, acesta poate fi direct (i) sau indirect (ii), însă trebuie să fie unul distinct de cel suferit de vreun consumator concret, ca victimă a infracţiunii şi aceasta întrucât acţiunile de care ne ocupăm promovează un interes colectiv, al masei consumatorilor, iar nu un interes individual concret, al unui consumator izolat. Următoarele sancţiuni pot fi dispuse de către instanţa de judecată, cu titlu principal sau complementar: (1) condamnarea profesionistului vinovat la plata de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului colectiv; sumele acordate cu titlu de despăgubiri intră în patrimoniul asociaţiei de consumatori reclamante, care le va folosi în viitoarele acţiuni de promovare a drepturilor consumatorilor; (2) obligarea pârâtului la rambursarea cheltuielilor procesuale întreprinse de asociaţia de consumatori reclamantă (inclusiv a celor care nu sunt cuprinse în cuantumul taxelor procesuale, precum onorariul avocatului, de pildă)[vii]; (3) încetarea de către pârât a activităţii ilicite, reclamanta putând solicita instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze practicarea în viitor a activităţii comerciale ilicite, sub presiunea amenzii cominatorii pentru fiecare zi de întârziere; (4) obligarea pârâtului la difuzarea publică a hotărârii judecătoreşti de condamnare, pe cheltuiala sa reprezintă - pedeapsă accesorie ce poate fi pronunţată complementar condamnării la plata de daune-interese, calea de difuzare fiind aleasă în funcţie de pertinenţa acesteia (publicarea unui comunicat în presa scrisă, difuzarea unui comunicat televizat ori a unuia radiofonic, reproducerea literală în presă a deciziei instanţei, afişaj ş. a.), metodă care poate avea efecte disuasive importante, dat fiind impactul său asupra reputaţiei comerciale a pârâtului.

 

                        III. Acţiuni în reprimarea unor clauze abuzive

 

                        Suprimarea unei clauze abuzive figurând în cuprinsul unui contract de consum poate fi solicitată instanţei şi de către o asociaţie de consumatori, în promovarea interesului colectiv al consumatorilor de a nu se confrunta în contractele de adeziune cu clauze care nu au putut fi negociate direct cu profesionistul şi care, contrar bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform definiţiei clauzelor abuzive. Astfel de dispoziţii contractuale sunt reprimate prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori[viii]. Cel puţin în teorie, asemenea acţiuni ale asociaţiilor de consumatori se pot dovedi un mijloc mai eficace de a lupta contra clauzelor abuzive decât acţiunile dispersate şi costisitoare intentate de către consumatori izolaţi. În practica judecătorească indigenă, însă, după cunoştinţa noastră, nu au existat până în prezent acţiuni ale asociaţiilor de consumatori introduse în anularea unei clauze abuzive. Strict tehnic, în măsura în care asociaţiei îi este adusă la cunoştinţăexistenţa, într-un contract-tip propus consumatorilor de către un comerciant ori de către o instituţie de credit, a unor clauze abuzive în accepţiunea legii - indiferent de suportul material concret de consemnare a unor atare clauze (bonuri de comandă, bilete, certificare de garanţie) - acţiunea în anularea clauzei (ori în reputarea acesteia ca nescrisă) introdusă de asociaţia de consumatori va fi admisibilă în măsura în care chiar modelul contractual practicat de către profesionistul pârât în mod uzual, în relaţiile cu clienţii săi profani, cuprinde asemenea clauze (pentru a se respecta ideea  „interesului colectiv" promovat de către asociaţia de consumatori prin acţiunile sale).

            Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază, conform modificărilor aduse art. 4 din Legea nr. 193/2000 prin art. VI, pct. 2 din Legea nr. 363/2007, în funcţie de: „(a) natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; (b) toţi factorii care au determinat încheierea acestuia; (c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde". În pofida aerului de inovare de care textul legal citat se înconjoară, în realitate aşa-zisele noi criterii de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum nu se vor dovedi, în practică, deloc facil de aplicat, însăşi formularea lor fiind una excesiv de evazivă. Astfel, ce înseamnă că judecătorul se va ghida după „natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului"? Mai nimic, adevăratele repere rămânând cele din definiţia clauzei abuzive: (1) lipsa negocierii directe între profesionist şi consumator; (2) încălcarea exigenţei generale a bunei-credinţe; (3) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 din Legea nr. 193/2000). În ce sens „toţi factorii care au determinat încheierea contractului" vor livra judecătorului premisele depistării clauzei abuzive? Cel mult absenţa negocierii directe a respectivei clauze este relevantă, comerciantul neputând proba libertatea consumatorului de a modifica textul clauzei. Cât despre precizarea că o clauză va fi apreciată ca fiind abuzivă în funcţie de economia contractului în ansamblul său, ţinând cont de „alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde", criteriul este redundant, dat fiind faptul că, oricum, estimarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (menţionată în definiţia clauzelor abuzive) presupunea deja investigarea poziţiei contractuale a consumatorului în ansamblul său, anumite drepturi alocate expres prin contract consumatorului putând echilibra balanţa în favoarea acestuia, în pofida rezervării unor drepturi aparte de către profesionist.     

 

IV. Intervenţia voluntară a asociaţiilor de consumatori în procesul civil

 

Din nou în teorie, asociaţiile de consumatori pot interveni într-un proces civil - în condiţiile stabilite prin normele Codului de procedură civilă pentru intervenţia  voluntară - pentru a susţine acţiunea introdusă de unul sau mai mulţi consumatori concreţi, în contextul în care cererea iniţială de chemare în judecată are ca obiect repararea prejudiciului - patrimonial şi /sau moral suferit de către consumatori izolaţi[ix]. Prin ipoteză, acţiunea introdusă cu titlu principal de către consumatorul concret trebuie să aibă ca obiect angajarea responsabilităţii civile delictuale ori contractuale a unui profesionist al industriei, comerţului ori serviciilor. Scopul intervenţiei procesuale a asociaţiei de consumatori este, în asemenea situaţii, acela de a obţine, pe suportul oferit de cazul consumatorului concret, încetarea pentru viitor a anumitor practici comerciale neloiale ori reprimarea unor clauze abuzive uzual utilizate de către profesionistul pârât. De pildă, instanţa poate condamna comerciantul pârât, în cazul constatării vinovăţiei acestuia, atât la plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului dovedit de către consumatorul individual ce figurează ca reclamant în cererea principală de judecată (i), cât şi la plata de daune-interese faţă de asociaţia de consumatori intervenientă, în repararea prejudiciului invocat de aceasta, ca urmare a încălcării unui interes colectiv al consumatorilor (ii).

În alţi termeni, o asociaţie de consumatori se poate servi de prilejul oferit de acţiunea principală introdusă de un consumator concret, pentru a stopa practicarea în viitor, de către pârât, a unor activităţi comerciale ilicite de acelaşi tip; întrucât practica comercială în cauză a produs deja o victimă (în persoana consumatorului reclamant), asociaţia poate cere instanţei aplicarea de remedii curative (obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, pe cheltuiala sa; suprimarea clauzei abuzive în cauză din modelul contractual folosit de către profesionistul pârât etc.), pentru evitarea producerii de victime viitoare în rândul consumatorilor, în măsura în care instanţa apreciază un asemenea pericol ca fiind latent. Inutil de precizat că nici asemenea intervenţii procesuale nu au fost practicate, în dreptul român, de vreo asociaţie de consumatori, cel mai probabil din două motive: (i) lipsa culturii juridice în acest sens; (ii) absenţa unor texte legale - în Codul de procedură civilă ori în Codul consumului - care să reglementeze explicit posibilitatea intervenţiei asociaţiilor de consumatori în procesul civil.

 

V. Drept comparat. Acţiunile în co-reprezentare în dreptul francez al consumului

 

În ipoteza în care mai mulţi consumatori au suferit un prejudiciu individual declanşat de o sursă comună, constând de regulă în fapta ilicită a aceluiaşi profesionist[x], aceştia pot încredinţa unei asociaţii de consumatori un mandat de reprezentare comună, împuternicind-o să acţioneze în justiţie contra autorului faptei în numele lor, în vederea reparării prejudiciului. Spre deosebire de acţiunile deja detaliate, acest din urmă tip de acţiune care poate fi formulată în dreptul francez vizează un soi de „apărare colectivă a unor interese individuale"[xi] mai degrabă decât apărarea unui interes colectiv al consumatorilor. Reglementarea franceză a acestei proceduri a fost inspirată de aşa-numitele class actions existente în dreptul american şi care oferă judecătorului posibilitatea de a se pronunţa într-un singur litigiu, la iniţiativa unei asociaţii de consumatori, asupra unei pluralităţi de dispute intervenite între mai mulţi consumatori şi acelaşi profesionist, în baza unor acte de consum similare. Avantajul prezentat de o atare procedură (reglementată În Franţa printr-o lege din 18 ianuarie 1992) constă în a permite consumatorilor care au înregistrat un prejudiciu prea modest încât să justifice un efort procesual singular să se grupeze pentru a mandata o asociaţie de consumatori să susţină în justiţie pretenţiile lor, fondate pe săvârşirea aceleiaşi fapte de către profesionistul pârât (i). Totodată, procedura evită obţinerea unor decizii judecătoreşti dispersate şi, poate, chiar contradictorii, în materia prejudiciilor generate de un fapt comun şi care ar trebui judecate în acelaşi registru (ii). Nu în ultimul rând, varianta procesuală aici discutată favorizează rolul punitiv şi disuasiv al unei hotărâri judecătoreşti de condamnare în dreptul consumului, întrucât permite, printr-un singur gest judiciar, obligarea profesionistului la plata de daune-interese substanţiale (însumând valoarea tuturor prejudiciilor cauzate consumatorilor implicaţi)[xii], cu reverberaţii economice şi de imagine grave pentru pârât, în timp ce soluţionarea individualizată a tuturor litigiilor fondate pe respectiva faptă nu numai că ar diminua impactul economic al rezolvării, dar ar presupune, în plus, o durată de timp mult mai mare (iii).

Pentru a fi admisibilă, co-reprezentarea consumatorilor printr-o asociaţie de profil trebuie să se fondeze, în dreptul francez, pe următoarele premise: (1) mandatul de reprezentare procesuală să emane de la persoane fizice identificabile nominal şi care să fi suferit un prejudiciu în calitate de consumatori, astfel cum este această noţiune definită prin lege; (2) prejudiciile individuale (materiale şi / sau morale) să aibă o origine comună, cu antrenarea răspunderii - delictuale, contractuale ori extracontractuale - a aceluiaşi profesionist[xiii]; (3)  mandatul de reprezentare procesuală a asociaţiei de consumatori agreate să fie unul individual (acordat de fiecare consumator în parte, dintre cei reprezentaţi) şi îmbrace forma scrisă; este interzisă solicitarea unui atare mandat, de către asociaţia de consumatori, pe calea unui apel public televizat, radiofonic ori prin afişaj; (4) mandatul individual de reprezentare trebuie să aibă un obiect determinat (expres enunţat în cuprinsul acestuia) şi să confere asociaţiei puterea de a îndeplini toate actele de procedură necesare soluţionării litigiului (acţiunea putând fi introdusă, în dreptul francez, atât într-o instanţă civilă, cât şi într-una penală, prin constituirea ca parte civilă). 

Deşi nereglementată de lege lata în dreptul român al consumului, acţiunea în co-reprezentare se poate dovedi extrem de utilă în ipotezele în care există o pluralitate de victime ale aceluiaşi fapt al profesionistului industriei, comerţului sau serviciilor, precum în cazul accidentelor aviatice, al infecţiilor nozocomiale declanşate în aceeaşi unitate spitalicească ori al consumului de produse alimentare ori medicamentoase conţinând un defect din fabricaţie care le răpeşte securitatea la care consumatorul se putea aştepta în mod legitim.

 

VI. Acţiunile în încetarea practicilor comerciale ilicite

 

Singurul tip de acţiuni speciale reglementate la dispoziţia asociaţiilor române de consumatori prin dispoziţii legale exprese este reprezentat de aşa-numitele „acţiuni în încetarea practicilor comerciale ilicite", introduse ca urmare a transpunerii în legislaţia naţională a Directivei nr. 98/27/CE, prin Hotărârea Guvernului nr. 1553 din 2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor (în vigoare din 1 ianuarie 2007)[xiv]. Scopul hotărârii de guvern menţionate, astfel cum este acesta enunţat de art. 1 din H. G. nr. 1553/2004, este acela de a asigura încetarea activităţilor şi practicilor ilicite prevăzute de actele normative cuprinse în anexa la această hotărâre, în vederea creşterii gradului de protecţie a intereselor colective ale consumatorilor. În esenţă, mecanismul în baza căruia ar trebui să funcţioneze această procedură este următorul:

(1) identificarea de către o asociaţie de consumatori, ca prim pas, a încălcării (alegate) de către un operator economic a normelor legale conţinute de cel puţin unul din actele normative menţionate în Anexa la H. G. nr. 1553/2004: (a) Legea nr. 148/2000 privind publicitatea[xv]; (b) Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite[xvi]; (c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori[xvii]; (d) Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic[xviii]; (e) Legea nr. 504/2002 a audiovizualului; (f) O. U. G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman; (g) O. G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice[xix]; (h) O. G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă[xx]; (i) O. G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale[xxi]; (j) Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare; (k) Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice[xxii].

(2) promovarea în faţa unei instanţe judecătoreşti, de către asociaţia de consumatori, a unei acţiuni în încetarea respectivei practici ilicite (i), pentru a obţine ocrotirea interesului colectiv al consumatorilor lezat prin acea practică (ii); în accepţiunea hotărârii de Guvern menţionate, practica ilicită constă în „orice acţiune sau inacţiune prin care sunt încălcate dispoziţiile actelor normative prevăzute în anexă şi care afectează interesele colective ale consumatorilor"; prin interes colectiv se înţelege, în acest registru, „scopul, a doi sau mai mulţi consumatori, care urmăreşte recunoaşterea unui drept prevăzut de lege" (art. 2 din H. G. nr. 1553/2004).

Trecem peste exprimarea agramată a făuritorului hotărârii, „scopul (...) care urmăreşte" fiind o greşeală de exprimare nescuzabilă chiar şi pentru un şcolar începător. Remarcăm, în schimb, faptul că este suficientă comunitatea de scop pentru cel puţin doi consumatori, pentru ca să putem vorbi despre un „interes comun", putând fi reprezentat în faţa instanţelor de judecată de către asociaţia de consumatori. Din nefericire, din cuprinsul H. G. nr. 1553/2004 rezultă că procedura de stopare a unei practici ilicite a fost gândită ca favorizând drept primă cale varianta adresării unei petiţii, de către asociaţia de consumatori, ca reprezentant al consumatorilor concreţi, către autorităţilor statale competente[xxiii], urmând ca, dacă acestea din urmă vor constata încălcarea dispoziţiilor legale ale actelor normative cuprinse în anexă, să dispună măsurile şi sancţiunile contravenţionale prevăzute în respectivele reglementări legale[xxiv]. Or, a prevede, drept procedură-cheie, în materie, formularea unei petiţii către autorităţile statale competente trădează o viziune retrogradă şi uşor ipocrită a legiuitorului român, care plasează asociaţiile de consumatori în postura unor simpli petenţi, în numele membrilor lor, în contextul în care asemenea sesizări puteau fi, oricum, făcute şi de către consumatorii izolaţi. Evident că asociaţiilor nemulţumite de rezolvarea dată de autorităţile competente se vor putea adresa instanţei de judecată, prin ceea ce am putea numi - pe suportul (mediocru, însă real) oferit de dispoziţiile H. G. nr. 1553/2004 - acţiuni în încetarea practicilor ilicite; mai mult, calea acţiunii în justiţie rămâne deschisă asociaţiilor de consumatori, în asemenea ipoteze, chiar şi atunci când nu au recurs, în prealabil, la procedura petiţiei, întrucât liberul acces la justiţie, garantat prin Constituţia României atât pentru consumatori ca indivizi izolaţi, cât şi pentru asociaţii, nu poate fi restricţionat prin parcurgerea unei proceduri administrative „obligatorii". Calea sesizării reprezentanţilor ministerelor ori ai altor organisme abilitate prin lege ar trebui înţeleasă ca reprezentând o manieră simplificată - pentru consumatorii reprezentaţi în asociaţii - de a obţine încetarea unei practici comerciale ilicite, respectiv sancţionarea profesionistului vinovat cu amenda prevăzută de lege. Când însă fie asociaţia ca reprezentantă a „interesului comun" al consumatorilor, fie un consumator concret au înregistrat prejudicii pe care intenţionează să şi le recupereze, sesizarea autorităţilor statale competente - şi chiar constatarea de către acestea a contravenţiei, cu aplicarea amenzii legale - este inutilă din unghiul reparării prejudiciului individual, amenda intrând nu în patrimoniul creditorului obligaţiei de reparare a pagubei, ci în vistieria Statului, de unde şi caracterul inadecvat al remediului legal discutat.

De altfel, după cum se menţionează în art. 7 din H. G. nr. 1553/2004, prevederile acestei hotărâri „nu îngrădesc dreptul consumatorilor de a formula plângeri şi sesizări în apărarea intereselor lor individuale şi nici dreptul asociaţiilor de protecţie a consumatorilor de a acţiona potrivit prevederilor legale în vigoare", astfel încât încălcarea de către un profesionist a prevederilor actelor normative cuprinse în Anexa la H. G. nr. 1553/2004 poate atrage promovarea în justiţie, de către o asociaţie de consumatori, a unei acţiuni în încetarea practicii ilicite. Deşi legiuitorul nu s-a preocupat de stabilirea elementelor esenţiale ale unei atare proceduri, este de conchis că daunele-interese care ar putea fi obţinute prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii vor intra, în principiu, în patrimoniul asociaţiei de consumatori reclamante - în ipotezele în care aceasta, în baza dispoziţiilor H. G. nr. 1553/2004, a acţionat în vederea promovării unui interes colectiv al consumatorilor - sumele putând fi folosite pentru finanţarea activităţilor sale viitoare de reprezentare a consumatorilor în instanţă ori de educare şi informare a acestora. Evident că, dacă asociaţia a intervenit în proces pentru a susţine plângerea unui consumator individual - plângere fondată pe săvârşirea unei practici ilicite care prezintă riscul de a leza în viitor şi interesele altor consumatori - daunele-interese acordate de către instanţă vizează în primul rând acoperirea prejudiciului individual al reclamantului din acţiunea principală (intrând în patrimoniul consumatorului concret, reclamant în respectiva acţiune), putând fi dublate de daunele-interese acordate asociaţiei interveniente, în măsura în care aceasta a putut proba existenţa unui prejudiciu constând în lezarea unui interes colectiv prin aceeaşi practică ilicită. Acroşate pedepsei principale (condamnarea pârâtului la plata de daune-interese şi / sau la încetarea practicii ilicite), anumite sancţiuni complementare pot fi şi ele dispuse de către instanţa de judecată, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile actelor normative din Anexa la H. G. nr. 1553/2004: publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare pe cheltuiala profesionistului pârât; publicarea unei declaraţii rectificative ş. a.

            Vizibil exagerată şi discriminatorie este prevederea art. 6, alin. 1 din H. G. nr. 1553/2004, modificată, potrivit căreia „o organizaţie abilitată a unui Stat membru al Uniunii Europene, care reprezintă interesele colective ale consumatorilor lezate de către un agent economic din România, înainte de a sesiza autoritatea competentă cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor pentru dispunerea măsurilor impuse în vederea stopării practicii ilicite, se va adresa persoanei care se face vinovată de săvârşirea faptei ilicite, precum şi organizaţiei abilitate din România, potrivit prezentei hotărâri, pentru încetarea practicilor ilicite". Potrivit art. 6, alin. 2 din H. G. nr. 1553/2004, în ipoteza în care „practica ilicită nu încetează în termen de 14 zile calendaristice de la data la care s-a adresat persoanei care se face vinovată de săvârşirea faptei ilicite", organizaţia în cauză „se va adresa autorităţii competente cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, stabilită prin actele normative prevăzute în anexă". Trei scurte comentarii:

(1) exprimări ale legiuitorului precum aceea că asociaţia se va adresa „pentru dispunerea măsurilor impuse" bruschează simţul lingvistic al oricărui cititor educat; la urma urmei, de ce nu s-ar adresa asociaţia „pentru impunerea măsurilor dispuse", iar nu pentru „dispunerea măsurilor impuse"? Ambele formule violentează în chip explicit limba română, fiind total inadecvate în cuprinsul unui act normativ;

(2) pe fond, însă, care ar fi raţiunea pentru care o asociaţie de consumatori agreată într-un alt stat-membru al Uniunii Europene ar trebui, în asemenea cazuri - spre deosebire de o asociaţie cu sediul în România - să parcurgă o procedură amiabilă obligatorie, în doi paşi (adresându-se, mai întâi, profesionistului vinovat, apoi asociaţiei române de consumatori), mai înainte de a sesiza cu o petiţie autorităţile statale competente? Mai mult, asociaţia străină va aştepta, potrivit H. G. nr. 1553/2004, modificată, încă 14 zile pentru a se adresa autorităţii statale competente, aplicându-i-se un regim aproape imposibil de subordonat unor principii comune, incidente în cazul asociaţiilor autohtone de consumatori; combinarea legală a celor două elemente (procedura amiabilă prealabilă şi procedura petiţiei administrative), în materia plângerilor formulate de către asociaţiile de consumatori dintr-un alt stat-membru al Uniunii, este una dintre cele mai vagi şi mai bizare;

(3) faptul că prin practica ilicită profesionistul a lezat un interes colectiv al consumatorilor dintr-un alt stat-membru ar trebui să fie la fel de grav precum cel al încălcării unui interes colectiv al consumatorilor români, încât să justifice din start sesizarea autorităţilor statale competente, a căror finanţare din bugetul public are loc tocmai pentru stoparea unor atare practici şi pentru constatarea unor asemenea contravenţii! Ori procedura amiabilă - a adresării către autorul practicii ilicite, în vederea încetării acesteia - este considerată utilă în evitarea litigiilor superflue, caz în care aceasta ar trebui impusă prin lege şi asociaţiilor române de consumatori; ori aceeaşi procedură amiabilă este gândită ca fiind improprie, caz în care ea nu ar trebui solicitată nici asociaţiilor de consumatori constituite într-un alt stat-membru al Uniunii Europene. Cât despre adresarea ultimelor, în prealabil, unei asociaţii autohtone de profil, această dispoziţie a hotărârii de Guvern este ea însăşi parodică, încât nu merită un comentariu suplimentar.

 

VII. Asociaţiile de consumatori - un „partener social" inexistent

 

Alăturând o descriere rebarbativă a rolului teoretic al asociaţiilor de consumatori şi o prezentare aproape ipocrită a drepturilor (şi obligaţiilor) acestora în raport cu organismele statale de profil, Codul consumului reţine, în Capitolul IV, despre „organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor" - cum sunt acestea numite - că: „organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele constituite la nivel central şi local, cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor, în care organele administraţiei publice sunt reprezentate" (art. 29 din Codul consumului). Un text similar se regăseşte în cuprinsul Capitolului VI („Asociaţiile de consumatori") al O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007. Spre deosebire de asociaţiile care şi-au propus, ca unic scop, apărarea intereselor consumatorilor în general, cele care sunt constituite în scopul ocrotirii numai a intereselor membrilor lor „pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate numai dacă au cel puţin 800 de membri" (art. 33 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007). O condiţie de reprezentativitate - cea a unui număr minimal de membri (800) - este, deci, impusă, din unghiul recunoaşterii rolului de partener social cu drept de reprezentare în consiliile consultative, pentru asociaţiile de consumatori care şi-au limitat prin statut activitatea la apărarea intereselor membrilor lor.

Rolul de partener social este primul enunţat de către textele legale aplicabile, deşi acesta s-ar cuveni să fie cel mai modest în economia activităţilor desfăşurate de către asociaţiile de consumatori: dincolo de posibilitatea de a fi consultate de către organele administraţiei publice centrale sau locale, în ipotezele în care se discută luare anumitor măsuri în materia protecţiei consumatorilor, asociaţiile de profil s-ar cuveni să fie centrate pe reprezentarea în instanţă a intereselor colective ale consumatorilor, îndeosebi din perspectiva uşurării poverii financiare pe care antamarea unui proces le-ar presupune pentru consumatorul izolat, de cele mai multe ori (nu din unghiul taxei de timbru, de care aceste acţiuni sunt oricum scutite, ci din unghiul onorariilor de avocat, de pildă). Or, absenţa unor texte legale care să detalieze intervenţia procesuală a asociaţiilor de consumatori (altele decât cele relative la aşa-numitele „acţiuni în încetarea unor practici ilicite") face ca „rolul de parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele constituite la nivel central şi local" - ca rol-vedetă al asociaţiilor în cauză - să pară a fi o divagaţie poetică, lansată de legiuitor ca surogat pentru o misiune mult mai concretă şi mai importantă.

Cadrul de imparţialitateal asociaţiilor de consumatori este fragil şi superficial „asigurat" prin dispoziţii legale precum aceea că „personalul de conducere şi salariaţii organelor de specialitate ale administraţiei publice, precum şi ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor sau ale altor autorităţi, cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, nu au dreptul de a deţine funcţii în organele de conducere ale organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor" (art. 30 din Codul consumului); au articol cu un conţinut similar se regăseşte în cuprinsul Capitolului VI relativ la asociaţiile de consumatori, din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007 (art. 35). Pe de altă parte, potrivit art. 33 din Codul consumului, „reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale ale consumatorilor nu au drept de control al agenţilor economici" (o dispoziţie similară putând fi regăsită în art. 42 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007).

O scurtă privire, din acest unghi, asupra reglementării criteriului de imparţialitate în dreptul francez: pentru însăşi obţinerea agrementului necesar constituirii valabile, unei asociaţii de consumatori i se solicită independenţa totală în raport cu orice formă de activitate profesională, în ideea evitării afilierii profesionale la grupuri economice de interese, care ar macula scopul protejării consumatorilor în raport cu profesioniştii industriei, comerţului şi serviciilor[xxv]. Or, o atare dispoziţie legală lipseşte în dreptul român! Desigur, este important ca „personalul de conducere şi salariaţii organelor de specialitate ale administraţiei publice, precum şi ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu atribuţii pe linia protecţiei consumatorilor" (cum se exprimă legiuitorul, în textul art. 35 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007) să nu aibă dreptul de a ocupa funcţii în organele de conducere ale asociaţiilor de consumatori. Numai că nu este suficient! Dacă personalul de conducere şi salariaţii-cheie ai unui profesionist (persoană juridică ori fizică) din domeniul industriei, comerţului sau serviciilor pot deţine funcţii de conducere în cadrul unei asociaţii de consumatori, echilibrarea liniilor de forţă între atare profesionişti şi consumatori va fi, din capul locului, compromisă. În esenţă, mai degrabă contra unor asemenea strategii, de punere a activităţii asociaţiilor de consumatori în slujba unor interese mercantile ascunse ar trebui protejate asociaţiile în cauză - printr-o cerinţă de imparţialitate enunţată în cuprinsul legii - decât contra „personalul de conducere şi salariaţiilor organelor de specialitate ale administraţiei publice", aflaţi, prin ipoteză şi cel puţin în teorie, în slujba cetăţeanului, fie el şi consumator.

 

VIII. Rolul consultativ al asociaţiilor de consumatori

 

Rolul consultativ al asociaţiilor de consumatori, în pofida implicaţiilor sare reale mai mult decât modeste, este detaliat reglementat în art. 31 din Codul consumului, care precizează că „organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi consultate de către autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la: (a) cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele şi calitatea produselor şi serviciilor; (b) formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici, angajaţi în producerea şi comercializarea produselor şi prestarea serviciilor, faţă de calitatea acestora; (c) prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor". Un text legal similar poate fi reperat în cuprinsul Capitolului VI („Asociaţiile de consumatori") din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007, unde art. 36 arată că „asociaţiile de consumatori sunt consultate de către serviciile şi organismele administraţiei publice prevăzute la art. 35, potrivit competenţelor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor (...)". Câteva observaţii, pe marginea textelor legale citate:

(1) asociaţiile de consumatori ar urma să fie consultate de către autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, pentru „cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele şi calitatea produselor şi serviciilor", dispoziţie legală cel puţin hilară, dat fiind faptul că - oricât de frecvent şi de asiduu ar fi consultate opiniile şi preferinţele consumatorilor în materie de varietate a sortimentelor de bunuri - nu este misiunea autorităţilor administraţiei publice aceea de a propune agenţilor economici multiplicarea sortimentelor de marfă comercializată, după cum aceasta nici nu se numără printre problemele reale cu care se confruntă consumatorii;

(2) menţiunea că asociaţiile de consumatori vor fi consultate de către organismele administrative de profil în luarea deciziilor cu caracter general relevante - coroborată cu ideea precedentă, a dreptului asociaţiilor de consumatori de a fi reprezentate în asemenea organisme - ar fi salutară, dacă asemenea organisme administrative specializate ar exista, în dreptul român al consumului. Or, acestea nu există! O scurtă privire către dreptul francez[xxvi], unde asociaţiile de consumatori sunt reprezentate în organisme precum: Institutul naţional al consumului (INC)[xxvii], Consiliul Naţional al Consumului (CNC)[xxviii], Consiliul naţional al Alimentaţiei (CNA)[xxix], Comisia clauzelor abuzive (CCA)[xxx], Comisia pentru securitatea consumatorilor (CSC)[xxxi], Asociaţia franceză de normalizare (AFNOR)[xxxii], Laboratorul naţional de testare (LNE)[xxxiii], Comisiile departamentale pentru echipamente comerciale (CDEC)[xxxiv], Biroul de verificare a publicităţii (BVP)[xxxv] ş. a. Cum asemenea organisme nu au fost înfiinţate în spaţiul indigen, norma legală citată, care menţionează vocaţia consultativă a asociaţiilor de consumatori, debuşează firesc în demagogie, camuflată stângaci de enunţarea „bunelor intenţii" ale legiuitorului;

(3) rolul consultativ al asociaţiilor de consumatori ar urma să se materializeze inclusiv în „elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor", de către organele administraţiei publice cu competenţe în materie (art. 31 din Codul consumului); efortul legiuitorului de a exorciza incertitudinea şi imprecizia unei astfel de misiuni a asociaţiilor de consumatori ar fi unul lăudabil, dacă nu ar implica exprimări precum: „alte lucrări"! Sintagma este adăugată inutil, apelul la „dispoziţiile şi procedurile cu caracter general" fiind suficient;

(4) legea nu prevede procedura şi maniera concretă în care obligaţia autorităţilor publice cu competenţe în materia protecţiei consumatorilor, de a consulta asociaţiile de profil, va putea fi efectiv executată, cu ocazia elaborării actelor normative în domeniu, de unde şi inaplicabilitatea de facto a textului legal citat.

 

IX. Rolul informativ al asociaţiilor de consumatori 

 

O misiune importantă - cel puţin în teorie - a asociaţiilor de consumatori este aceea de a informa consumatorii şi de a le oferi consultanţă. Potrivit art. 38 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007, „centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel de birouri în structura organizatorică a asociaţiilor de consumatori şi desfăşoară activităţi gratuite în folosul acestora, constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu"[xxxvi]. Asemenea centre de informare şi consultanţă, ca şi Centrul European al Consumatorilor, de altfel, sunt finanţate din sume primite de la bugetul de stat, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (art. 39, alin. 1 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007) şi pot beneficia de asistenţă de specialitate din partea personalului ANPC (art. 43 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007).

Potrivit art. 32 din Codul consumului, asociaţiile de consumatori au următoarele drepturi şi obligaţii: „(a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor; (b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; (c) de a fi consultate, cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor; (d) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prevăzut în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor; (e) de a propune agenţilor economici realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia; (f) de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora; (g) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra neconformităţii produselor şi serviciilor existenţe pe piaţă, precum şi asupra posibilelor consecinţe vătămătoare dovedite ale acestora, pentru consumatori; (h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor".

O formulare similară are art. 37 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu unica deosebire că, în varianta modificată prin Legea nr. 363/2007, litera (c) a acestui articol prevede dreptul (şi obligaţia) asociaţiilor de consumatori „de a informa autorităţile competente cu privire la prezenţa pe piaţă a unor produse neconforme sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu privire la clauze abuzive în contracte şi practicile incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii". Câteva comentarii, pe marginea acestor texte legale: (1) de la prima lectură, apare limpede că ceea ce legiuitorul enunţă în articolele citate nu reprezintă „obligaţii" ale asociaţiilor de consumatori (sau „drepturi şi obligaţii"), ci numai drepturi, întrucât informarea autorităţilor competente asupra neconformităţii produselor, de pildă, nu poate fi înţeleasă ca obligaţie a asociaţiilor de profil, acestea neavând atribuţii de control al operatorilor economici (potrivit art. art. 33 din Codul consumului şi potrivit art. 42 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea nr. 363/2007); o atare „obligaţie de informare" nu se instalează nici între asociaţie şi membrii săi, unde statutul acesteia este aplicabil, iar nu dispoziţiile O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; (2) cea mai importantă, în plan logistic, dintre amintitele dispoziţii legale este, probabil, cea cuprinsă în art. 32 din Codul consumului, lit. (a), implicând dreptul asociaţiilor de consumatori de a li se pune la dispoziţie de către autorităţile publice, în funcţie de posibilităţi, spaţii pentru sedii, în condiţiile legii; (3) cea mai hilară dintre dispoziţiile legale aici dezbătute este, de departe, cea de la litera (e) a art. 32 din Codul consumului, vizând dreptul asociaţiilor de consumatori „de a propune agenţilor economici realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia"; prevederea legală trădează reflexul legiuitorului de a vedea în asociaţiile de consumatori un soi de centre de asistenţă a persoanelor cu nevoi speciale, astfel încât legiuitorul imprimă acestor asociaţii rolul de a milita, mai mult sau mai puţin discret, pe lângă operatorii economici - cu care asociaţiile de consumatori, într-un drept al consumului evoluat, nici nu ar trebui să ia contact prea frecvent, excedând în mod limpede scopul lor statutar - şi de a inculca profesioniştilor industriei şi comerţului ideea fabricării şi comercializării unor produse speciale; un exemplu ilustru de text legal inutil şi ininteligibil; (4) dreptul asociaţiilor de consumatori de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor - menţionat expres în textul art. 32 din Codul consumului, lit. (h) - nu este limitat la promovarea intereselor membrilor asociaţiei.

 

X. Observaţii conclusive

 

Hiatul instalat între teorie şi practică, în dreptul consumului, nu este, poate, niciunde mai evident decât în materia organizării şi funcţionării asociaţiilor de consumatori. Unica specie de acţiuni speciale reglementate la dispoziţia asociaţiilor de consumatori, în dreptul român, este reprezentată de „acţiunile în încetarea practicilor comerciale ilicite", bazate pe identificarea de către o asociaţie de consumatori a încălcării (alegate) de către un operator economic a normelor legale conţinute de cel puţin unul din actele normative menţionate în Anexa la H. G. nr. 1553/2004; strict teoretic, asociaţiile de consumatori pot introduce în justiţie şi acţiuni de drept comun, pentru angajarea răspunderii civile ori a celei speciale a profesioniştilor comerţului, numai că absenţa unor reguli procedurale şi substanţiale explicite în acest sens (care să detalieze tipurile de acţiuni practicabile) nu este de natură să le faciliteze intervenţia. Dintr-un alt unghi, potrivit art. 31 din Codul consumului, „organizaţiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi consultate de către autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor". Legea nu prevede, însă, procedura şi maniera concretă în care obligaţia autorităţilor publice cu competenţe în materia protecţiei consumatorilor, de a consulta asociaţiile de profil, va putea fi efectiv executată, cu ocazia elaborării actelor normative în domeniu, de unde şi inaplicabilitatea de facto a amintitului text legal. Jurisprudenţa în materie de acţiuni introduse de asociaţiile de consumatori pentru ocrotirea unui interes colectiv al consumatorilor este, în spaţiul juridic autohton, inexistentă; cel puţin deocamdată. Blancul legislativ nu le uşurează misiunea, iar indiferenţa legiuitorului, când vine vorba despre reglementarea - responsabilă, iar nu de faţadă - a intervenţiei acestor asociaţii în procesul civil - le anunţă un viitor nu tocmai luminos. 

 

* Asistent univ. dr., Facultatea de Drept UBB Cluj-Napoca, juanitag@law.ubbcluj.ro.

[i] Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296 din 18 iunie 2004 (publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004, în vigoare de la 1 ianuarie 2007) şi modificat prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor (publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007) descrie consumatorul ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale" (Anexa Codului consumului, pct. 13).

[ii] Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007.

[iii] Publicată în Monitorul oficial al României nr. 39 din 31 ianuarie 2000. Pentru detalii în privinţa fondării persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, a se consulta Ş. Diaconescu, Persoana juridică - subiect al raporturilor de drept civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediţia a 2-a, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 248 şi urm., îndeosebi p. 270-272.

[iv] Actul constitutiv şi statutul asociaţiei vor avea cuprinsul prevăzut de art. 6, alin. 2 şi 3 din O. G. nr. 26/2000.

[v] A se consulta, în acest sens, Ş. Diaconescu, Persoana juridică - subiect al raporturilor de drept civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil,, cit. supra, p. 270.

[vi] Precizarea se regăseşte la J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz., Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000,nº 556.

[vii] În dreptul român al consumului, acţiunile în ocrotirea unui interes al consumatorilor sunt scutite de taxa de timbru, fie că sunt introduse de un consumator izolat, fie de către o asociaţie de consumatori (aspect reţinut expres, în privinţa asociaţiilor de consumatori, de textul art. 47 din O. G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, modificată prin Legea 363/2007); rămâne, în continuare, relevantă însă rambursarea de către profesionistul pârât, în caz de admitere a acţiunii, a cheltuielilor presupuse de plata onorariilor avocatului.

[viii] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000 şi modificată prin Legea nr. 65/2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002 şi, ulterior, prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Potrivit acestei din urmă reglementări, prin „comerciant" se înţelege „orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia" (art. VI, pct. 1 din Legea nr. 363/2007). 

[ix] Detalii asupra procedurii de intervenţie a asociaţiei de consumatori în atare situaţii, raportat la dreptul francez, oferă Y. Picod, H. Davo, Droit de la consommation, Armand Colin, Paris, 2005, p. 337.

[x] De pildă, victimele aceluiaşi accident aviatic pot mandata o asociaţie de consumatori să le susţină în instanţă, într-un unic proces, interesele în raporturile cu compania aviatică, în vederea obţinerii de despăgubiri, în temeiul neîndeplinirii obligaţiei de securitate şi în măsura în care condiţiile acestui tip de răspundere sunt întrunite.

[xi] Formularea aparţine lui Y. Picod, H. Davo, op. cit., p. 338.

[xii] Care pot fi, în practică, de ordinul sutelor (precum în cazul accidentelor aviatice ori al consumului unui medicament cu defect, de exemplu).

[xiii] De exemplu, prejudicii cauzate de defectul din fabricaţie al aceluiaşi model de televizor, existent la data punerii bunului în circulaţie de către producător.

[xiv] Modificată prin H. G. nr. 1822/2005 pentru abrogarea şi completarea unor acte normative din domeniul protecţiei consumatorilor şi prin H. G. nr. 957/2008 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1553/2004 privind unele modalităţi de încetare a practicilor ilicite in domeniul protecţiei intereselor colective ale consumatorilor.

[xv] Modificată prin Legea nr. 158 / 2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 559 din 24 iulie 2008.

[xvi] Modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

[xvii] Modificată prin Legea nr. 65/2002, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002 şi, ulterior, prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

[xviii] Republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

[xix] Modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

[xx] Aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 51/2003, modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor (A) şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008 (B).

[xxi] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 431 din 31 august 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 60/2002 şi modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

[xxii] Modificată prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007 (A) şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008 (B).

[xxiii] ANPC; Consiliul concurenţei, Ministerul Sănătăţii; Consiliul Naţional al Audiovizualului; Garda financiară; autorităţile publice locale; Ministerul Administraţiei şi Internelor; Ministerul Comunicaţiilor; Autoritatea Naţională de reglementare în Comunicaţii; Ministerul Transporturilor; Ministerul Turismului; Autoritatea Naţională pentru Turism; BNR; alte autorităţi abilitate prin lege (art. 3, alin. 1 din H. G. nr. 1553/2004, în anexă). Petiţia va fi soluţionată potrivit dispoziţiilor O. G. nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233 din 23 aprilie 2002, publicată în Monitorul oficial al României nr. 296 din 30 aprilie 2002 (art. 3, alin. 2 din H. G. nr. 1553/2004).

[xxiv] La rândul său, nerespectarea măsurilor dispuse de către autorităţile competente se sancţionează conform dispoziţiilor actelor normative care reglementează domeniul de activitate în care a intervenit practica ilicită (art. 3, alin. 3 din H. G. nr. 1553/2004).

[xxv] A se consulta, în acest sens, J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, loc. cit. supra.

[xxvi] A se vedea, pentru dezvoltări, Y. Picod, H. Davo, op. cit., p. 35 şi urm.

[xxvii] Organism public francez cu competenţe în materie industrială şi comercială, având personalitate juridică şi bucurându-se de independenţă financiară, al cărui director este numit prin decret, în baza raportului Primului ministru şi a ministrului consumului. INC este administrat de un consiliu format din 7 reprezentanţi ai consumatorilor, doi reprezentanţi aleşi de către salariaţi şi cinci persoane calificate. Misiunea sa este de a furniza asistenţă tehnică asociaţiilor de consumatori (i),  de a grupa, produce analiza şi difuza informaţii, studii, anchete în domeniu (ii), de a antama acţiuni de informare şi educare a consumatorilor (iii). 

[xxviii] Organism public având ca obiect de activitate concertarea intereselor colective ale consumatorilor şi a intereselor reprezentanţilor profesioniştilor industriei, comerţului şi serviciilor, pe de altă parte şi coroborarea acestora cu politicile publice în materia protecţiei consumatorilor. CNC este prezidat de ministrul francez al consumului şi este compus dintr-un colegiu al consumatorilor şi dintr-unul al profesioniştilor industriei, comerţului şi serviciilor.

[xxix] Organism consultat în vederea adaptării consumului la cerinţele nutriţionale normale, precum şi în probleme de securitate alimentară. Pe lângă reprezentanţi ai patronatelor din industria alimentară şi distribuţia de profil, CNA mai cuprinde şi 9 reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori.

[xxx] Comisia franceză a clauzelor abuzive cuprinde 13 membri, numiţi prin ordinul ministrului consumului, pentru un mandat de 3 ani: un magistrat preşedinte, doi magistraţi, doi jurişti specializaţi în dreptul contractelor, 4 reprezentanţi ai profesioniştilor comerţului şi serviciilor şi 4 reprezentanţi ai consumatorilor. Această comisie este consultată în cazul adoptării de texte legale incriminând anumite clauze ca fiind abuzive (i), în materia modelelor-tip de contracte propuse de diferite categorii de profesionişti consumatorilor (ii), cât şi în cazul litigiilor concrete, în măsura în care instanţa de judecată solicită un aviz consultativ în privinţa caracterului abuziv al unei clauze.

[xxxi] Comisie însărcinată cu strângerea de informaţii relative la pericolele prezentate de produsele sau serviciile defectuoase, în vederea informării publicului şi a propunerii de măsuri pertinente. Trei membri ai asociaţiilor de consumatori, alături de trei reprezentanţi ai organizaţiilor naţionale ale profesioniştilor industriei, comerţului şi serviciilor fac parte din această comisie.

[xxxii] Organism al administraţiei centrale, subordonat ministrului industriei şi însărcinat cu elaborarea normelor de fabricare şi comercializare a produselor, în vederea prezervării securităţii consumatorilor. La elaborarea proiectelor de normalizare participă reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori, alături de cei ai patronatelor din industrie.

[xxxiii] LNE efectuează teste (inclusiv comparative), lucrări de cercetare, expertizare şi control, în materie industrială şi comercială, în vederea protejării şi informării consumatorilor. Este administrat de un consiliu format din reprezentanţii administraţiei publice, ai profesioniştilor industriei şi comerţului şi ai asociaţiilor de consumatori.

[xxxiv] În Franţa, dincolo de o suprafaţă determinată, crearea şi extinderea de magazine (spaţii comerciale mari) este supusă obţinerii unei autorizaţii din partea CDEC. Comisia este prezidată de prefect (care nu are drept de vot), fiind alcătuită din primarul localităţii unde va fi implementată construcţia, un consilier general, primarii celor mai populate două comune din apropiere, preşedintele camerei de comerţ şi industrie şi un reprezentant al asociaţiilor de consumatori.

[xxxv] BVP este un organism privat, în care consumatorii sunt reprezentaţi. Biroul este abilitat să întreprindă acţiuni (inclusiv în justiţie), în vederea ocrotirii intereselor generale ale publicului, pentru promovarea unei publicităţi loiale, practicate în conformitate cu normele legale în vigoare relative la interzicerea publicităţii înşelătoare şi a celei comparative ilicite.

[xxxvi] În materie, sunt aplicabile anumite criterii de evaluare şi selectare a asociaţiilor de consumatori care pot înfiinţa centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, cum ar fi cerinţele aprobate prin Ordinul nr. 256/2000 al Preşedintelui Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor.

 

« Back