Numărul 2 / 2007

 

DAUNE MORALE. PERSOANĂ CARE S-A SINUCIS ÎN TIMPUL ANCHETEI. ACŢIUNE ÎN DESPĂGUBIRI FORMULATĂ DE FIUL VICTIMEI DUPĂ 44 DE ANI. PRESCRIPŢIE

Conform art. 505 alin.(2) C.pr.pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.

Pentru acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 998-1000 C.civ., termenul de prescripţie este 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Acţiunea reclamantului a fost înregistrată tardiv, după zeci de ani de la împlinirea acestor termene de prescripţie şi nu s-a solicitat repunerea în termen.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 295/A din 20 septembrie 2006

Prin acţiunea civilă înregistrată în anul 2004 la Tribunalul Cluj, reclamantul D.G.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, în baza art.504 alin.2 C.pr.pen., cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 22.07.2005, reclamantul şi-a majorat pretenţiile la suma de 500.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr.275 din 3 martie 2006 a Tribunalului Cluj, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul D.G.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect despăgubiri, şi în consecinţă a fost obligat pârâtul să îi plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 50.000 euro, în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că în data de 18.08.1959, antecesorul reclamantului, D.I., a fost luat şi dus la sediul regiunii, unde s-a trecut la recrutarea lui, deoarece a fost legionar, cunoştea bine limba germană şi colectivul din care făcea parte persoana urmărită.

D.I. a fost anchetat până în data de 19.08.1959, orele 18, 50 când în timp ce era anchetat de căpitanul A.I., a profitat de neatenţia acestuia şi s-a aruncat pe geam afară de la etajul doi, decedând după cca. o oră.

Din actele eliberate de CNSAS, rezultă că D.I. a fost arestat în data de 18.08.1959, pentru activitate legionară, iar în timpul cercetărilor a încercat să se sinucidă, motiv pentru care a fost internat în spital, de unde a fost încarcerat în Penitenciarul Gherla, unde a decedat.

Cu adresa nr.7454/20.09.1960 emisă de Formaţiunea 0606 Gherla, soţiei defunctului, numitei D.M., i s-a expediat un colet şi un inventar privind obiecte care s-au aflat la D.I., aducându-i-se la cunoştinţă că soţul ei a decedat la data de 20.08.1959.

Nu există certitudinea când a decedat D.I.: la 19 august 1959, la 20 august 1959, sau la o dată ulterioară. Certificatul de deces eliberat de Primăria Gherla, atestă că D.I. a decedat la data de 20 august 1959.

În speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504 alin.3 C.pr.pen., situaţie în care alin.2 al aceluiaşi articol nu poate reprezenta temeiul juridic al răspunderii statului. Indicarea de către reclamant a dispoziţiilor art.504 alin.2 C.pr.pen., nu leagă instanţa civilă de această calificare juridică, deoarece stabilirea naturii răspunderii civile este atributul instanţei.

În conformitate cu prevederile art.5 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor art.5 paragrafele 1 şi 4 are drept la despăgubiri, drept ce se referă la orice privare legală de libertate, din care decurge în mod direct un prejudiciu material sau moral.

Temeiul juridic al răspunderii în cauză, este cel reglementat de art.1003 alin.3 raportat la art.998-999 C.civ.

Există un prejudiciu nepatrimonial, care antrenează răspunderea civilă şi el constă în suferinţa psihică şi consecinţele de ordin psihic determinate de dispariţia tatălui reclamantului, urmată de decesul acestuia, în condiţii neelucidate deplin nici până în prezent.

La momentul arestării tatălui său, reclamantul avea vârsta de 13 ani. Martorul B.M. a declarat că în timpul liceului, reclamantul i-a relatat că manifestă o dorinţă arzătoare să afle adevărul cu privire la moartea tatălui său. În privinţa comportamentului, reclamantul a devenit o persoană retrasă şi uneori se izola de anturaj. Apoi, reclamantul era defavorizat, deoarece se cunoşteau împrejurările în care a dispărut tatăl său, şi a fost afectat în planul posibilităţilor materiale de continuare a studiilor.

Raportat la ansamblul probelor administrate, tribunalul a considerat că sunt dovedite consecinţele negative suferite de către reclamant, care în urma arestării tatălui său de către organele fostei securităţi şi decesului acestuia, a fost obligat să depună eforturi suplimentare în vederea integrării în societate, fiind lipsit de sprijinul unuia dintre părinţi. Acestea se adaugă la suferinţa psihică provocată de pierderea tatălui, incertitudinea care a planat asupra faptului dacă mai este sau nu în viaţă timp de aproximativ 1 an după arestare, imposibilitatea de a afla adevărul în legătură cu împrejurările dispariţiei lui D.I. până în cursul soluţionării prezentei cauze, când CNSAS i-a pus la dispoziţie dosarul de urmărire informativă, la care se adaugă faptul că reclamantul nu cunoştea nici la această dată, locul înhumării tatălui său.

Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art.998-999 şi art.1000 alin.3 C.civ. Tribunalul a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 50.000 euro, la care l-a obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă pentru evitarea unui formalism neadecvat, o soluţie posibilă fiind admiterea excepţiei pentru neîncadrarea situaţiei de fapt în dispoziţiile art.504 alin.2 C.pr.pen.

Excepţia prescripţiei a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece reclamantului i-au fost puse la dispoziţie actele de care se prevalează, abia în cursul soluţionării cauzei.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul D.G.L., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele:

Acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la data de 21.10.2004 la Tribunalul Cluj, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.504 alin.2 C.pr.pen.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamant, pe baza dispoziţiilor art.998-999 şi art.1000 alin.3 C.civ.

Apelantul-reclamant susţine că aplicabilitatea prevederilor art.998 C.civ. include şi prevederile art.504 C.pr.pen.

Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice susţine că temeiul juridic al acţiunii ar fi trebuit să fie art.96 din Legea nr.303/2004.

Potrivit art.137 alin.1 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea pricinii.

Prin urmare, se impune soluţionarea excepţiilor invocate, dintre care prioritate are excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Conform art.505 alin.2 C.pr.pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.

Pentru acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art.998-1000 C.civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958.

În cazul acţiunii introduse în temeiul art.96 din Legea nr.303/2004 (despre care reclamantul susţine că nu este incident în speţă), termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este de un an.

Tatăl reclamantului, D.I. a fost dus în data de 18 august 1959 la sediul regional Cluj al MAI, unde a fost anchetat, ancheta continuând şi în data de 19 august 1959, când s-a aruncat afară pe geam de la etajul II, decedând la data de 20 august 1959, aşa cum rezultă din certificatul de moarte eliberat la data de 8 octombrie 1960. Din adeverinţa nr.1318/07.09.1960, eliberată de Sfatul Popular al oraşului Gherla, rezultă că D.I. a decedat la data de 20 august 1959, cauza morţii fiind moarte violentă prin cădere de la înălţime.

La data decesului tatălui său, reclamantul avea vârsta de 13 ani. Din adresa nr.7454/20.09.1960, emisă de MAI Formaţiunea 0606 Gherla, trimisă mamei reclamantului, D.M., rezultă că D.I. a fost arestat şi a decedat la data de 20.08.1959, ocazie cu care i s-a trimis şi un colet cuprinzând obiectele care s-au găsit asupra lui D.I., în momentul arestării.

Aşadar, soţia şi fiul lui D.I. cunoşteau în toamna anului 1960 că soţul şi respectiv tatăl lor, a fost arestat şi a decedat la data de 20.08.1959.

Reclamantul-apelant susţine că abia la data de 30 iunie 2005, când a avut acces la CNSAS pentru studierea dosarului nr.J.6150, a aflat împrejurările în care a decedat tatăl său, a cunoscut cu exactitate faptele ilicite comise asupra lui, a putut identifica drepturile subiective care i-au fost încălcate, prejudiciul produs şi persoana responsabilă.

În legătură cu D.I., nu s-a pronunţat o hotărâre de achitare sau o ordonanţă de scoatere de sub urmărire, care să nu le fi fost comunicate soţiei şi respectiv fiului, astfel încât termenul de prescripţie de un an prevăzut de art.505 alin.2 C.pr.pen., să nu fi început să curgă.

Aspectele esenţiale şi anume arestarea lui D.I. la data de 18.08.1959 şi decesul lui la data de 20.08.1959, au fost cunoscute de ceilalţi membri ai familiei lui, începând din toamna anului 1960. Ceea ce a descoperit reclamantul în legătură cu tatăl său în anul 2005, nu era esenţial.

De asemenea, şi persoana juridică împotriva căreia trebuia introdusă acţiunea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, era sau trebuia să fie cunoscută de familia defunctului D.I., începând din 20 septembrie 1960.

Dacă din anul 1960 şi până în anul 1989, când prin Decretul nr.33/1989 s-a desfiinţat Departamentul Securităţii Statului, reclamantul nu ar fi îndrăznit să acţioneze statul în judecată, din cauza fricii de organul represiv al Securităţii, după desfiinţarea acesteia şi înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, nimic nu l-ar mai fi împiedicat să introducă o acţiune în justiţie împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea la plata daunelor morale.

Aşadar, pentru temeiul juridic al art.504 C.pr.pen. invocat de reclamant, termenul de un an prevăzut de art.505 alin.2 acelaşi cod, privind prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului, s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1990.

Pentru temeiul juridic al art.998-1000 C.civ., însuşit de prima instanţă, termenul de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, privind prescripţia dreptului la acţiune s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1992.

Termenul de prescripţie de un an prevăzut de art.96 alin.8 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor, nu poate fi analizat, întrucât dispoziţiile art.96 din această lege se aplică doar în cazul erorilor judiciare săvârşite de magistraţi, ceea ce nu este cazul în speţă, unde nu s-a emis nici un act, de către vreun procuror sau judecător.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, aceasta nu este întemeiată, faţă de dispoziţiile dreptului intern şi de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, o acţiune în despăgubiri este în principiu admisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 C.pr.civ., curtea a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, împotriva sentinţei atacate, care a fost schimbată în totalitate, în sensul că s-a respins acţiunea intentată de reclamant împotriva pârâtului, ca fiind prescrisă.

În temeiul aceluiaşi text legal, s-a respins apelul declarat de reclamant în contra aceleiaşi sentinţe.

 

ACŢIUNE REVOCATORIE. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE A ACŢIUNII EXERCITATE DE CREDITORUL PERSONAL AL UNUIA DINTRE SOŢI. COMPLICITATEA LA FRAUDĂ A TERŢULUI. SARCINA PROBEI

Acţiunea nu poate fi admisă atâta timp cât este dovedit că împărţeala bunurilor comune nu s-a realizat prin tranzacţie, iar soţii nu au încheiat un contract judiciar susceptibil de a fi atacat pe calea unei acţiuni în anulare. Dimpotrivă, instanţa a stabilit, pe bază de probe, mărimea cotei de contribuţie a fiecăruia dintre soţi.

Plata efectivă a sultei stabilită prin hotărârea de partaj în favoarea soţului debitor exclude, până la dovada contrară, orice prezumţie judiciară legată de caracterul formal al împărţelii şi, prin aceasta, intenţia de fraudare a creditorului.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2217/R din 6 octombrie 2006

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta SC V.E. SRL Cluj-Napoca, a chemat în judecată pârâţii V.D. şi V.V., solicitând instanţei să desfiinţeze actele juridice încheiate între cei doi pârâţi, în scopul prejudicierii debitorului V.V., prin imposibilitatea de plată a creanţei în sumă de 25.924 DM şi 80.936.611 lei; să dispună rectificarea înscrierilor operate în CF 99932 Cluj; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată determinate în proces.

Ulterior, reclamanta a procedat la precizarea cererii introductive solicitând revocarea hotărârii judecătoreşti nr. 2026/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care debitorul V.V., în urma unei înţelegeri frauduloase încheiate cu soţia sa V.D., şi-a diminuat drepturile patrimoniale, lezând interesele reclamantei în calitate de creditor; să constate că cei doi pârâţi au dobândit în timpul căsătoriei imobilul înscris în CF 99932 Cluj-Napoca, bun comun cu titlul de cumpărare; să constate o cotă de contribuţie egală a soţilor la dobândirea imobilului; să dispună înscrierea dreptului de proprietate a celor doi pârâţi în cotei egale şi a dreptului de ipotecă în favoarea reclamantei, pentru creanţa menţionată mai sus, conform titlului executor reprezentat de sentinţa civilă nr. 707/1998 a Tribunalului Cluj.

Prin întâmpinările formulate pârâţii au cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând în apărarea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia netimbrării cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 9944/2005 a Judecătoriei Cluj Napoca, a fostrespinsă în întregime acţiunea revocatorie precizată, înaintată de reclamanta SC V.E. SRL împotriva pârâţilor V.D., V.V. şi a fostobligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 1400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, judecătoria a subliniat că sunt neîntemeiate excepţiile formulate de pârâţi, atâta timp cât V.V. are calitatea de debitor, stabilită prin sentinţa civilă nr. 707/C/1998 a Tribunalului Cluj, iar actul juridic pretins a fi revocat a fost încheiat cu soţia sa, pârâta V.D. Neîntemeiată este şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât insolvabilitatea debitorului V.V. a rezultat în cursul executării silite, procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc S.M. la data de 22 septembrie 2005, fiind ultimul act de executare prin care se constată că debitorul nu are bunuri mobile urmăribile şi este tolerat în apartamentul soţiei.

Reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în conformitate cu dispoziţiile instanţei în acest sens, astfel că şi excepţia netimbrării cererii se impunea a fi respinsă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă stabileşte prin analiza şi sinteza probelor administrate, faptul că prin sentinţa civilă nr. 707/C/1998 a Tribunalului Cluj, pârâtul a fostobligat alături de alţi doi pârâţi să-i plătească reclamantei suma de 25.924 DM cu dobândă de 50% pe an, până la plata efectivă a sumei, la plata daunelor compensatorii şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2026/2002 a Judecătoriei Cluj Napoca a fostadmisă acţiunea civilă înaintată de reclamanta V.D. împotriva pârâtului V.V. pentru partaj, constatându-se că, în timpul căsătoriei, părţile au dobândit cu titlu de bun comun în cotă de 90% reclamanta şi 10% pârâtul, mai multe bunuri, printre care şi imobilul înscris în CF nr. 99932 Cluj, apartament situat în Cluj-Napoca.

În urma pronunţării acestei hotărâri, reclamanta şi-a înscris în CF nr. 99932 Cluj dreptul de proprietate asupra întregului imobil.

A mai reţinut judecătoria că în decursul judecării partajului nici una dintre părţi nu a depus la dosar extrasul CF şi nu s-a făcut vorbire despre existenţa vreunui drept de ipotecă care să poarte asupra imobilului în litigiu şi nici nu a fostatras în proces creditorul ipotecar care-şi notase creanţa în Cf în anul 1999 iar apoi, în anul 2001 s-a notat primul act de executare al reclamantei pentru recuperarea creanţei datorate de pârâtul V.V..

După înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei V.D. asupra întregului imobil, reclamanta a încercat să întabuleze în CF o ipotecă execuţională, însă solicitarea acesteia a fostrespinsă prin Sentinţa civilă nr. 80/C/2001 a Tribunalului Cluj.

Reţinând că reclamanta a promovat o acţiune revocatorie, prin care se tinde la anularea actului juridic de partaj încheiat între cei doi pârâţi, judecătoria a procedat la analizarea condiţiilor acţiunii revocatorii.

Judecătoria a reţinut însă că nu sunt întrunite condiţiile de admitere ale acestei acţiuni, reclamanta ne dovedind că a existat o înţelegere între cei doi pârâţi în sensul diminuării patrimoniului pârâtului V.V., în scopul de a frauda interesele reclamantei. Tocmai faptul că pârâtul V.V. contractase mai multe datorii personale în timpul căsătoriei a determinat-o pe reclamantă să solicite partajul, intenţia sa fiind evident aceea de a se proteja de eventualele acţiuni îndreptate de creditor şi împotriva sa.

Prin urmare, raportat la art. 1169 şi art. 975 C.civ. Judecătoria a respins acţiunea formulată de către reclamantă şi, întrucât aceasta a căzut în pretenţii, a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 9944/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca a declarat apel reclamanta SC V.E. SRL.

Prin decizia civilă nr. 152/16.02.2006 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis apelul declarat de reclamantei a fost schimbată sentinţa atacată în sensul admiterii în întregime a acţiunii civile formulate de reclamantă şi, ca urmare, s-au revocat dispoziţiile sentinţei civile nr. 2026/2002 a Judecătoriei Cluj Napoca, sub aspectul partajului referitor la apartamentul înscris în CF nr. 99932 Cluj şi s-a rectificat CF 99932 Cluj în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea intimatei pârâte V.D. în baza sentinţei menţionate.

Au fost obligaţi intimaţii la plata în favoarea apelantei a sumei de 878, 5 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele deciziei, tribunalul a reţinut că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată faţă de dispoziţiile sentinţei civile nr. 8252/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca depusă în probaţiune în apel, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 8252/2002 a Judecătoriei Cluj Napoca s-a respins acţiunea civilă formulată de către aceeaşi reclamantă împotriva aceloraşi pârâţi şi a pârâtei SC B.P. SA, având ca obiect partaj promovat pe cale de acţiune oblică.

Acţiunea care face obiectul dosarului la fond, are însă ca obiect acţiunea revocatorie şi ulterior partajul bunurilor comune, astfel încât nu este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

În opinia tribunalului, intenţia de fraudare realizată cu complicitatea celor doi pârâţi este cu prisosinţă dovedită de modalitatea în care s-a desfăşurat procesul de partaj.

Astfel, deşi în mod normal acţiunea de partaj a bunurilor comune are loc după desfacerea căsătoriei prin divorţ, în mod excepţional, în cauză s-a promovat acţiune de partaj în timpul căsătoriei, invocându-se faptul că pârâtul a acumulat creanţe datorate terţilor iar bunurile comune, prin urmare şi cota pârâtei V.D., sunt ameninţate cu executarea silită.

Cartea funciară nu a fost depusă la dosarul cauzei, ascunzându-se instanţei învestite cu soluţionarea partajului faptul că în cauză se începuse procedura executării silite imobiliare, ceea ce ar fi necesitat atragerea în proces a creditorului.

Omisiunea de a depune extrasul CF în procesul de partaj şi evitarea atragerii creditorului în proces, în opinia tribunalului echivalează cu reaua credinţă, existând intenţia de fraudare a intereselor creditorului din partea ambilor pârâţi.

Participarea creditorului la procesul de partaj este necesară tocmai pentru ca acesta să îşi poată apăra interesele sale, nefiind în mod absolut necesar ca în urma partajului bunul să cadă în lotul debitorului.

În raport cu aceste considerente, invocând şi dispoziţiile art. 296 C.pr.civ., şi art. 975 C.civ., tribunalul s-a pronunţat în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 360/27.04.2006, dată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte cererea apelantei SC V.E. SRL Cluj-Napoca şi s-a dispus completarea deciziei civile nr. Nr. 152/2006, constatându-se că cei doi pârâţi au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul nr. 25 situat în Cluj-Napoca, str. A., cu titlul de cumpărare, cu o contribuţie egală de ½ parte fiecare. Totodată, s-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. 99932 Cluj, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei V.D. şi înscrierea pe cote părţi a dreptului asupra imobilului identificat mai sus.

A fost respinsă cererea de înscriere în cartea funciară, asupra cotei de ½ parte aparţinând debitorului V.V. a unui drept de ipotecă, pentru suma de 25.924 DM şi 80.936.611 lei, în favoarea societăţii creditoare.

Temeinicia cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate, a fost constatată prin raportare la soluţia care s-a dat şi s-a motivat, aceea de admitere în întregime a acţiunii civile formulate şi precizată de reclamantă.

Neîntemeiată apare cererea apelantei a cererii de înscriere a unui drept de ipotecă în cartea funciară atâta timp cât nu are un titlu care să justifice această înscriere, în înţelesul dispoziţiilor art. 45 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reclamanta nefiind creditor ipotecar al pârâtului V.V., ci numai creditor chirografar.

Cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Cluj au fost atacate cu recurs, în termen legal, de pârâţii V.D. şi V.V., aceştia solicitând modificarea, pe temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ., cu consecinţa respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat, şi păstrării sentinţei pronunţată în această cauză de Judecătoria Cluj-Napoca.

Se apreciază că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 8252/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ambele cereri în justiţie având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi urmărind acelaşi scop, în sensul prevederilor art. 1201 C.civ.; petitul principal al cererilor succesive în judecată a avut drept scop stabilirea cotei de dobândire a apartamentului şi partajarea acestuia.

Pe fond, recurenţii susţin că instanţa de apel a apreciat greşit probele administrate în cauză, înlăturând incidenţa dispoziţiilor art. 975 C.civ., care reglementează acţiunea pauliană.

Reclamanta nu a făcut dovada intenţiei de fraudare, a relei-credinţe a debitorilor la promovarea acţiunii de partaj.

Împărţeala judiciară a fost exercitată cu respectarea prevederilor art. 36 alin. 2 din C.fam. Şi nu s-a dovedit în nici un fel complicitatea pârâtei V.D. la fraudă.

De altfel, nu se verifică nici condiţia titlului executoriu întrucât sentinţa civilă nr. 107/1998 a Tribunalului Cluj a fost din greşeală investită cu formulă executorie, după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de lege.

În afara oricărei probe a fost stabilită o cotă de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunului imobil în litigiu, ignorându-se sub acest aspect statuările sentinţei civile nr. 2026/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Recurenţii concluzionează în sensul că partajul tuturor bunurilor comune s-a făcut cu respectarea legii, în scopul protejării patrimoniului pârâtei V.D. în circumstanţele date în care soţul pârât V.V., contractase mai multe datorii personale, fără acordul soţiei.

Intimata şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, motivând prin aceea că reaua-credinţă a pârâţilor a fost dovedită în cauză, prin conduita procesuală a acestora la împărţeala judiciară şi prin încercarea de sustragere de la obligaţia de achitare a creanţei. Contribuţia mai mare a unuia dintre soţi la dobândirea bunului comun, trebuia temeinic şi neechivoc dovedită or, în absenţa unor probe certe în acest sens, în mod corect instanţa a dispus partajul în cote egale.

Verificând hotărârea atacată, curtea apreciază că recursul pârâţilor este fondat, în considerarea celor ce urmează:

Cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie de fond analizată de tribunal prin raportare la dispoziţiile art. 1201 C.civ., se constată că soluţia pronunţată este cea legală.

Precedenta cerere în judecată, soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 8252/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a avut ca obiect un partaj judiciar, promovat pe cale oblică de aceeaşi reclamantă, SC V.E. SRL, împotriva aceloraşi pârâţi, V.V. şi V.D..

Prezentul demers judiciar al reclamantei SC V.E. SRL Cluj-Napoca are ca scop imediat declarat „desfiinţarea actelor juridice frauduloase încheiate de pârâţi", cu consecinţa realizării partajului judiciar de bunuri comune, în cote egale şi a rectificării înscrierilor în cartea funciară.

Evident, cele două cereri succesive în judecată nu au acelaşi obiect principal şi nu sunt fundamentate pe aceeaşi cauză, exclusă fiind incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C.civ. Contrar susţinerilor recurenţilor, realizarea partajului judiciar are caracter accesoriu acţiunii revocatorii, fiind în mod direct condiţionat de admiterea acesteia, prin urmare capătul principal de cerere îl reprezintă revocarea actului juridic fraudulos şi nu partajul bunurilor comune.

În privinţa soluţiei date acţiunii pauliene, curtea constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii substanţiale incidente, verificându-se motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Potrivit art. 975 C.civ., creditorii pot să atace, în nume personal, actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

Din analiza textului normativ evocat rezultă că exercitarea unei astfel de acţiuni, identificată în doctrină sub denumirea de acţiune pauliană (revocatorie), este condiţionată, cumulativ prin următoarele: existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, constatate prin titlul executoriu; încheierea unui act juridic cu intenţia de fraudare a intereselor creditorului; complicitatea la fraudă a terţului participant; prejudicierea creditorului prin efectele actului încheiat.

Sarcina probei tuturor acestor condiţii de admisibilitate revine în exclusivitate reclamantului, pe temeiul art. 1169 C.civ.

Indiscutabil, se verifică în cauză condiţia referitoare la creanţă, sentinţa civilă nr. 707/1998 a Tribunalului Cluj având valoarea unui titlu executoriu. Mai mult decât atât, se verifică şi condiţia legată de prejudicierea creditorului, prin hotărârea de partaj judiciar evocată în considerentele hotărârii atacate fiind micşorat în mod substanţial activul patrimonial al pârâtului debitor şi agravată insolvabilitatea acestuia.

Reclamanta nu a dovedit însă, cu certitudine, frauda debitorului şi cu atât mai puţin complicitatea la fraudă a terţului, realizarea partajului judiciar de comun acord, cu intenţia directă a prejudicierii creditorului, prin crearea sau agravarea stării de insolvabilitate şi, determinat de aceasta, imposibilitatea recuperării creanţei.

Corespunde realităţii faptul că în procesul de partaj reclamanta nu a chemat în judecată pe creditorul personal al soţului pârât şi nu a relevat instanţei starea tabulară a imobilului bun comun supus partajului, prin depunerea unui extras de carte funciară, care apărea ca necesar şi suficient în a evidenţia faptul că în anul 1999 creditorul îşi notase creanţa în cartea funciară, iar mai apoi, în anul 2001, a notat primul act de executare.

Toate aceste împrejurări pot determina o prezumţie judiciară a intenţiei de fraudare a creditorului şi chiar a complicităţii la fraudă, însă ea nu putea fi folosită de instanţă ca mijloc de probă, atâta timp cât este imposibil a fi coroborată cu o altă probă câştigată cauzei.

Trebuie reţinut că partajul bunurilor comune s-a făcut în condiţiile art. 36 alin. 2 C.fam., care permite împărţirea bunurilor comune şi în timpul căsătoriei, pentru motive temeinice.

Or, tocmai existenţa unei creanţe a soţului pârât, recunoscută de reclamantă şi învederată instanţei învestite cu judecarea cererii de partaj, a fost de natură să justifice temeinicia acţiunii. Aceasta în condiţiile în care a dovedit că soţul pârât a manifestat consecvenţă în a dispune de bunurile comune prin acte juridice, în condiţii care duc la irosirea patrimoniului comun, creând pericolul înstrăinării şi a lipsirii celuilalt soţ de cota sa în natură.

Interesul reclamantei în procesul de partaj era circumscris exclusiv realizării împărţelii judiciare, în modalitatea atribuirii bunului în favoarea sa, dovedit fiind că a contribuit în mod substanţial la achiziţionarea acestuia, astfel că nu poate fi dedusă complicitatea sa la fraudă din simpla omisiune a chemării în judecată a creditorului personal al soţului său şi a nedepunerii extrasului de carte funciară.

Instanţa avea obligaţia legală de a lămuri toate împrejurările de fapt esenţiale cauzei, cu atât mai mult cele referitoare la existenţa unei creanţe, care a fost menţionată de reclamantă prin cererea introductivă. Or, nu s-a solicitat părţilor să depună un extras de carte funciară, apreciindu-se că un astfel de înscris nu este necesar soluţionării pricinii.

Adevărat este şi faptul că pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantei în acţiunea de partaj, însă, nu poate fi omisă împrejurarea că împărţeala nu s-a realizat prin tranzacţie, părţile nu au încheiat procesul printr-un contract judiciar, expresia acordului intervenit, a învoielii lor, susceptibil de a fi atacat pe calea unei acţiuni în anulare. Dimpotrivă, au fost administrate probe, inclusiv depoziţii de martori şi în urma analizei acestora instanţa a stabilit mărimea cotei de contribuţie a fiecăruia dintre soţi. Atribuirea locuinţei s-a făcut în favoarea soţului cu o contribuţie mai mare, în speţă în favoarea reclamantei, în concordanţă cu jurisprudenţa în materie.

Totodată, instanţa de apel a omis a reţine în considerentele hotărârii date declaraţia pârâtului V.V., dată prin interogatoriu în faţa judecătoriei şi în forma înscrisului autentic notarial, potrivit căreia a încasat efectiv suma de aproximativ 44 milioane lei, reprezentând sulta stabilită prin hotărârea de partaj, ceea ce exclude, până la dovada contrară, orice prezumţie legată de caracterul formal al împărţelii, şi prin aceasta intenţia de fraudare a creditorului.

Curtea susţine aşadar în întregime soluţia pe care prima instanţă a dat-o litigiului, precum şi argumentele care o însoţesc, exprimate prin sentinţa pronunţată, expresia unei judicioase aplicări a dispoziţiilor art. 975 coroborat cu art. 1169 C.civ.

Pentru cele ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 2 şi 3 C.pr.civ., instanţa de recurs se pronunţă în sensul admiterii recursurilor şi modificării deciziilor atacate, cu păstrarea în întregime a sentinţei civile nr. 9944/2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

 

CONTRACTE ADMINISTRATIVE

Sunt circumscrise, prin asimilare, actelor administrative doar acele contracte încheiate de autorităţile publice prin care autoritatea acordată acestora prin dispoziţiile legilor speciale este delegată în vederea punerii în valoare a bunurilor proprietate publică, executării lucrărilor de interes public şi prestării serviciilor publice.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 696 din 12 iunie 2006

Judecătoria Gherla prin sentinţa civilă nr. 766 din 17.06.2005 a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. „P." S.R.L. împotriva Consiliul Local Aşchileu, având ca obiect rezilierea contractului şi plata de daune interese, reţinând că din probatoriul administrat nu poate fi reţinut că pârâtul avea obligaţia furnizării apei, iar întreruperea acesteia ar putea constitui o încălcare a convenţiei, care să determine răspunderea contractuală.

Tribunalul Cluj - Secţia litigii de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ prin decizia civilă nr. 547/R/2005 a admis recursul declarat de reclamanta-recurentă S.C. „P." S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 767/17.06.2005 pe care a casat-o şi a reţinut cauza spre rejudecare în primă instanţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, întrucât contractul de închiriere în litigiu a fost încheiat între o autoritate publică locală şi deci apare ca un act administrativ având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice.

Investit în această modalitate, ca primă instanţă, Tribunalul Cluj prin sentinţa civilă nr. 358 din 10.03.2006 pronunţată în dosarul nr. 758/1006 a respins acţiunea reclamantei S.C. „P." S.R.L. împotriva pârâtului Consiliul Local al comunei Aşchileu, având ca obiect reziliere contract.

Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 105.150.000 ROL cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, contractul de închiriere nr. 12 din august 1999 a fost încheiat între S.C. „P." S.R.L. şi o autoritate publică locală, fiind un act administrativ care are ca obiect atât punerea în valoare a bunurilor proprietatea publică, cât şi prestarea serviciilor publice.

Obiectul juridic dedus judecăţii fiind un litigiu ce a vizat un act administrativ, în sensul art. 2 pct. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a apreciat că soluţionarea cauzei în fond revine Tribunalului Cluj - Secţia litigii de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ, astfel că tribunalul a pus în vedere reclamantei să facă dovada procedurii prealabile, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar reclamanta, deşi i s-au acordat două termene, nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri care are un caracter imperativ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a respins acţiunea promovată de reclamantă ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile, obligând reclamanta la 105.150.000 ROL cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta S.C. „P." S.R.L. solicitând anularea sentinţei ca nelegală şi în totală contradicţie cu realitatea cauzei deduse judecăţii precum şi casarea în tot a acesteia conform prevederilor art. 312 alin. 1 şi 3 coroborat cu art. 304 alin. 1 pct. 3 - 4 C.pr.civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Cluj - Secţia civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că speţa dedusă judecăţii are un caracter civil privind locaţiunea şi nu un litigiu de contencios administrativ, obiectul cauzei constituindu-l rezilierea judiciară a contractului de locaţiune nr. 12/1999 şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, inclusiv a onorariului expertului judiciar şi avocaţial.

Pârâtul, Consiliul Local al Comunei Aşchileu, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate raportat la dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente.

Reclamanta S.C. „P." S.R.L. prin acţiunea introductivă de instanţă promovată împotriva Consiliul Local Aşchileu a solicitat instanţei să constate încetarea efectelor juridice ale contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâtă, nerespectarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, existenţa prejudiciilor materiale prin întreruperea totală a activităţii productive şi disponibilizarea personalului angajat, în cuantum de 916.498.546 lei, să se constate rezilierea convenţiei şi să se dispună obligarea locatorului la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat de neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.

Contractul de închiriere nr. 12/1999 încheiat între Consiliul Local Aşchileu şi S.C. „P." S.R.L. atestă că obiectul acestuia îl constituie închirierea unui imobil, în vederea desfăşurării activităţilor în domeniul produselor lactate.

Instanţa de fond a calificat litigiul ca fiind unul circumscris sferei contenciosului administrativ prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, iar în raport de această calificare a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c definesc actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice şi asimilează actelor administrative, contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice.

Serviciul public este definit de legiuitor ca fiind activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.

Interes public s-a apreciat că reprezintă interesul care vizează ordinea de drept si democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competentei autorităţilor publice.

Interpretarea dispoziţiilor legale invocate relevă că sunt circumscrise prin asimilare actelor administrative doar acele contracte încheiate de autorităţile publice prin care autoritatea acordată acestora prin dispoziţiile legilor speciale este delegată în vederea punerii în valoare a bunurilor proprietate publică, executării lucrărilor de interes public şi prestării serviciilor publice.

Nu poate fi primită aserţiunea conform căreia toate convenţiile încheiate de o autoritate publică se circumscriu sferei dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea contenciosului administrativ, fiind prin aceasta supuse jurisdicţiei contenciosului administrativ.

Încheierea convenţiilor de către o autoritate publică nu poate fi calificată în toate situaţiile ca un act de autoritate şi prin aceasta efectele convenţiei subsumate jurisdicţiei contenciosului administrativ.

Contractul de închiriere, obiect al prezentului litigiu, are o natură pur comercială determinată de chiar conţinutul convenţiei având în vedere că părţile au stabilit în mod expres cauza încheierii convenţiei, respectiv destinaţia imobilului obiect al convenţiei.

Încheierea convenţiei de către autoritatea locală reprezintă doar un act de administrare care nu se încadrează în nici una din situaţiile prevederile de art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, natura convenţiei fiind una exclusiv comercială.

Litigiile comerciale nepatrimoniale sunt potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu dispoziţiilor art. 35 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, de competenţa tribunalului comercial.

Curtea raportat la considerentele reţinute şi motivele de recurs invocate, fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.pr.civ., întrucât instanţa de fond, Tribunalul Cluj, a soluţionat cauza cu încălcarea competenţei unei alte instanţe, va admite recursul declarat de reclamanta S.C. „P." S.R.L. Aşchileu împotriva sentinţei civile nr. 358 din 10 martie 2006, pronunţată în dosarul nr. 758/2006 al Tribunalului Cluj, pe care o casează şi trimite cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Comercial Cluj.

Notă: jurisprudenţa a fost preluată din Buletinul Jurisprudenţei Curţii de Apel Cluj, 2006.

 

« Back