Numărul 2 / 2007

 

 

MECANISMUL DE TRANSFER AL DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA BUNURILOR MOBILE ÎN DREPTUL GERMAN

Andrada Sârb*

 

 

Kurzfassung:Die Übertragung des Eigentums an beweglichen Sachen nach dem deutschen Sachenrecht unterscheidet sich in wesentlicher Weise von dem rumänischen konsensuellen System. Eine kurze Darstellung des Trennungs- sowie des Abstraktionsprinzips, zwei der wichstigsten dem deutschen Sachenrecht zugrunde liegenden Prinzipien, sowie der Grund- und Sonderformen des rechtsgeschäftlichen Eigentumserwerbs an beweglichen Sachen (§929-931 BGB) soll dem rumänischen Juristen einen Überblick über die Lösungen des deutschen Gesetzgebers in diesem Bereich verschaffen.

 

 

Problema transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile în dreptul german este analizată, în mod tradiţional, de doctrina germană dintr-o dublă perspectivă[1]. Prima este situaţia firească a dobândirii dreptului de proprietate de la o persoană îndreptăţită să transmită un astfel de drept (Erwerb vom Berechtigten), iar a doua situaţia de excepţie a dobândirii dreptului de proprietate în baza bunei-credinţe de la o persoană care în mod obişnuit nu putea transmite un astfel de drept (gutgläubiger Erwerb vom Nichtberechtigten).

În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra primei ipoteze, care reprezintă regula în sistemul german de drepturi reale, scopul fiind împrumutarea unei viziuni de ansamblu doctrinarilor şi practicienilor români cărora dreptul german, spre deosebire de cel francez, le este relativ străin. Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate în baza bunei-credinţe de la o persoană care în mod obişnuit nu putea transmite un astfel de drept, remarcam doar faptul ca această ipoteză presupune înţelegerea regulii de bază în materia transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile şi urmăreşte acelaşi scop ca şi art. 1909 Cod civil român - protecţia bunei-credinţe concomitent cu asigurarea siguranţei dinamice a circuitului civil[2].

Analiza în detaliu a mecanismului de dobândire a dreptului de proprietate de la o persoană îndreptăţită să transmită acest drept presupune prezentarea în prealabil a două dintre principiile fundamentale ale sistemului german de drepturi reale (das Sachenrecht) şi anume principiul separaţiei (das Trennungsprinzip) şi principiul abstracţiunii (das Abstraktionsprinzip).

 

1. Principiul separaţiei (das Trennungsprinzip)

 

În baza principiului separaţiei[3] dreptul german operează în mod sistematic distincţia între aşa-numitele contracte/ raporturi juridice obligaţionale (das Verpflichtungsgeschäft) şi contractele/ raporturile juridice reale (das Verfügungsgeschäft)[4].

Consecinţa acestui principiu constă în considerarea chiar şi a celui mai simplu contract de înstrăinare a unui bun (contra unui preţ) ca fiind alcătuit din cel puţin trei acte juridice diferite: (1) contractul de vânzare-cumpărare (privit ca expresie a raportului obligaţional[5]); (2) un contract real de transmitere a proprietăţii asupra bunului obiect al vânzării şi (3) un al doilea contract real de transmitere a proprietăţii asupra sumei de bani reprezentând preţul.

Primul contract, de vânzare-cumpărare (der Kaufvertrag), dă naştere doar unor raporturi juridice obligaţionale (das Verpflichtungsgeschäft), fiind guvernat de regulile din partea generală (Allgemeiner Teil) şi de cele ale dreptului obligaţiilor (Schuldrecht) din BGB. Singurul său efect constă în naşterea în sarcina vânzătorului a obligaţiei de a transfera proprietatea (prevăzută expres de §433 BGB). Contractul de vânzare-cumpărare nu poate afecta, însă, niciodată situaţia juridică a dreptului de proprietate, până la intervenţia contractului real vânzătorul rămânând în continuare proprietar al bunului.

Prin ultimele două contracte (Verfügungsgeschäfte sau Erfüllungsgeschäfte) se execută obligaţia asumată prin raportul obligaţional (prin operarea transferului de proprietate), ele fiind denumite reale tocmai datorită faptului că prin ele se modifică realitatea juridică a drepturilor de proprietate asupra lucrului şi preţului - elemente esenţiale ale vânzării. Aceste contracte sunt guvernate, la fel ca şi cele obligaţionale, de regulile din partea generală a BGB, însă, spre deosebire de acestea, sunt supuse şi regulilor cuprinse în Cartea a III-a a BGB (dreptul bunurilor - das Sachenrecht).

Cu toate că principiul separaţiei presupune, în esenţă, existenţa a două acorduri juridice, unul prin care se naşte raportul obligaţional, iar altul prin care se transferă proprietatea, reglementate de norme parţial diferite, el nu poate să nu ţină seama de realitatea că, în practică, părţile nu conştientizează această distincţie. De aceea nu se cere părţilor să îşi dea în mod expres şi separat consimţământul o dată cu privire la contractul obligaţional, iar a doua oară cu privire la contractul real, ci de cele mai multe se deduce existenţa acordului cu privire la transferul proprietăţii din consimţământul exprimat în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori consimţământul este expres în cadrul contractului obligaţional, dar tacit (şi neechivoc) în cadrul celui real[6].

Opusul principiului separaţiei este principiul unităţii, consacrat implicit de dreptul român (respectiv francez), conform căruia unul şi acelaşi acord de voinţă dă naştere raportului obligaţional şi operează transferul proprietăţii.

 

2. Principiul abstracţiunii (das Abstraktionsprinzip)

 

Principiul abstracţiunii pleacă de la principiul separaţiei şi merge cu un pas mai departe faţă de acesta[7]. Astfel, dacă principiul separaţiei se ocupă, aşa cum de altfel reiese cu claritate din denumirea sa, de dihotomia dintre diferitele acte juridice pe care le implică un contract de înstrăinare a unui bun, principiul abstracţiunii este cel care reglementează raportul dintre toate aceste contracte în ceea ce priveşte valabilitatea lor.

Tradiţional, în doctrina germană[8] se consideră că principiul abstracţiunii trebuie înţeles într-o dublă accepţiune, distingându-se între abstracţiunea externă (äußere Abstraktion) şi abstracţiunea internă (innere Abstraktion).

Astfel, principiul abstracţiunii, în accepţiunea sa externă, presupune că valabilitatea şi eficacitatea contractului real (das Verfügungsgeschäft) este independentă de valabilitatea şi eficacitatea contractului obligaţional (das Verpflichtungsgeschäft) care stă la baza acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când se analizează valabilitatea contractului real se face abstracţie de statusul (valabilitatea sau nevalabilitatea) contractului obligaţional.

Pe de altă parte principiul abstracţiunii prevede, în accepţiunea sa internă, că însăşi contractul real, din punctul de vedere al conţinutului său, este abstract, acauzal[9]. Aceasta presupune că actul juridic real îşi păstrează valabilitatea chiar şi în situaţia în care părţile nu cad de acord asupra scopului transferului proprietăţii atâta timp cât amândouă doresc să transfere proprietatea[10].

Scopul[11] declarat al principiului abstracţiunii constă în realizarea unei protecţii/ siguranţe superioare a circuitului civil. Premisa de la care se pleacă este aceea că este excesiv a se solicita terţilor (care doresc să dobândească proprietatea unui bun) să investigheze valabilitatea sau nevalabilitatea raportului obligaţional care (alături de cel real) a dus la dobândirea proprietăţii de către cel care doreşte să înstrăineze bunul, în condiţiile în care motivele de nevalabilitate ale acestui raport sunt, de regulă, greu de sesizat dinafara sa de către o terţă persoană. De aceea, în măsura în care contractul real este valabil, proprietatea s-a transferat la dobânditorul bunului, iar acesta este îndreptăţit să o transmită mai departe[12].

În fine, două remarci se impun în legătură cu accepţiunile principiului abstracţiunii: (1) acest principiu nu trebuie înţeles, în nici un caz, ca garantând valabilitatea contractului real în orice circumstanţe[13]; (2) mai mult, abstracţiunea nu înseamnă că o modificare juridică care a avut loc fără temei legal va fi pur şi simplu tolerată de ordinea juridică.

Această din urmă remarcă necesită o serie de precizări, plecând de la diferitele ipoteze care pot apărea în practică şi anume: (1) contract obligaţional nevalabil - contract real valabil; (2) contract obligaţional valabil - contract real nevalabil; (3) contract obligaţional şi contract real nevalabile.

În prima ipoteză, aşa cum arătam mai sus, nevalabilitatea contractul obligaţional, care stă la baza contractului real, nu este de natură să afecteze valabilitatea ultimului[14]. Aceasta înseamnă că transferul proprietăţii a operat în mod valabil şi continuă să producă efecte[15]. Situaţia juridică astfel creată nu poate fi, însă, tolerată de ordinea juridică deoarece s-ar nega orice semnificaţie valabilităţii raportului juridic obligaţional. Soluţia constă, în acest caz, în apelarea la dispoziţiile care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză (ungerechtfertigte Bereicherung) cu consecinţa restituiri bunului vânzătorului[16]. Această restituire nu este, însă, o consecinţă automată a nevalabilităţii raportului obligaţional, ci presupune încheierea unui nou contract real prin care proprietatea să fie transferată - o dată cu predarea bunului - în sens invers, de la cumpărător la vânzător.

Cea de a doua ipoteză priveşte situaţia în care doar contractul obligaţional este valabil, nu însă şi contractul real menit să transfere dreptul de proprietate asupra bunului[17]. Consecinţa nevalabilităţii contractului real este faptul că proprietatea nu s-a transferat de la vânzător la cumpărător. Din moment ce raportul obligaţional este valabil, vânzătorul rămâne, însă, obligat la transferarea proprietăţii către cumpărător, care poate solicita oricând acest lucru[18].

În fine, cea de a treia ipoteză se referă la cazul în care ambele raporturi juridice, atât cel obligaţional, cât şi cel real, sunt afectate de un motiv de nulitate (fie că acesta este identic, fie că el este diferit). În această situaţie, transferul proprietăţii nu a putut opera în mod valabil, vânzătorul rămânând în continuare proprietar al bunului. Consecinţa este că, în această calitate, vânzătorul poate revendica bunul de la orice terţă persoană în conformitate cu § 985 BGB[19], ceea ce prezintă deosebită importanţă în cazul în care dobânditorul a înstrăinat bunul mai departe. În această ipoteză terţul cumpărător a contractat cu un neproprietar, el putând dobândi proprietatea doar în măsura în care a fost de bună credinţă[20] în condiţiile prevăzute de lege.

 

3. Dobândirea dreptului de proprietate de la o persoană îndreptăţită să transmită un astfel de drept (Erwerb vom Berechtigten)

3.1. Sediul materiei

Dobândirea dreptului de proprietate de la o persoană îndreptăţită să transmită un astfel de drept[21] este reglementată de § 929 - 931 din Cartea a III-a „Sachenrecht" a BGB[22]. Aceste texte legale succinte au fost analizate şi dezvoltate în detaliu de doctrina şi jurisprudenţa germană[23].

3.2 Consideraţii generale[24]

 

§ 929 teza I BGB reglementează forma de bază a transferului proprietăţii (die Übereignung), care presupune întrunirea cumulativă a două elemente: acordul de voinţă real (die Einigung) şi predarea bunului (die Übergabe).

§ 929 teza a II-a BGB prevede, prin excepţie de la regula stabilită în teza I a aceluiaşi text de lege, că, în cazul în care dobânditorul se află deja în posesia bunului, este suficient acordul de voinţă real pentru transferul dreptului de proprietate. Această modalitate de transfer a proprietăţii poartă denumirea de traditio brevi manu (die Übereignung kurzer Hand).

Pe lângă forma de bază cu privire la transferul proprietăţii, § 930, respectiv 931 BGB reglementează două surogate ale predării (die Übergabesurrogate), care - aşa cum sugerează denumirea lor - înlocuiesc doar predarea, nu şi acordul de voinţă real. Prima formă de surogat - constitut posessor (Besitzkonstitut) -, reglementată de § 930 BGB şi aplicabilă în cazul în care proprietarul doreşte să rămână în posesia bunului, constă în stabilirea de comun acord a unui „raport juridic de mijlocire a posesiei" (das Besitzmittlungsverhältnis) între înstrăinător şi dobânditor. Cea de-a doua formă de surogat, reglementată de § 931 BGB şi aplicabilă în cazul în care un terţ se află în posesia bunului, este reprezentată de cesionarea de înstrăinător către dobânditor a dreptului la restituirea bunului de către terţ (die Abtretung des Herausgabeanspruchs).

 

3.3. Elementele transferului proprietăţii

 

Aşa cum arătam mai sus, transferului proprietăţii unui bun mobil presupune în dreptul german întrunirea cumulativă a două elemente: acordul de voinţă real (die Einigung) şi actul real al predării (die Übergabe) sau unul dintre surogatele acestuia.

 

a) Acordul de voinţă real (die Einigung)

 

Acordul de voinţă real reprezintă un contract real (das Verfügungsgeschäft) care, în conformitate cu principiul separaţiei, este distinct de contractul obligaţional (das Verpflichtungsgeschäft) şi constă din două manifestări de voinţă concordante având ca obiect transferul proprietăţii de la înstrăinător la dobânditor.

Fiind vorba de un act juridic, contractului real îi sunt aplicabile regulile cuprinse în partea generală a BGB[25] cu privire la: (1) capacitatea de a încheia acte juridice (fiind vorba de un act de dispoziţie, este necesară capacitate deplină de exerciţiu pentru încheierea unui contract real, care se dobândeşte conform § 104 BGB şi urm. la împlinirea vârstei de 18 ani); (2) viciile de consimţământ (fiind vorba de un acord de voinţă, la fel ca în dreptul român, eroarea, dolul sau violenţa vor duce la anularea contractului real[26]); (3) formă (contractul real nu trebuie să îmbrace o anumită formă, nici măcar în cazul în care contractului obligaţional îi este impusă o cerinţă de formă; mai mult, părţilor le este interzis să stabilească de comun acord o anumită formă care să condiţioneze încheierea valabilă a contractului real); (4) întâlnirea ofertei şi a acceptării; (5) posibilitatea stipulării unui termen sau a unei condiţii[27]; (6) posibilitatea încheierii contractului prin reprezentant sau prin împuternicit ş.a.m.d.

Spre deosebire de contractul obligaţional al cărui obiect nu se cere să fie absolut determinat, fiind suficient ca acesta să fie determinabil, contractul real este guvernat de principiul specialităţii[28] (das Bestimmtheitsprinzip sau das Spezialitätsprinzip), fiind absolut necesar ca bunul a cărui proprietate se transferă să fie exact determinat[29]. Cu alte cuvinte se cere ca din însăşi conţinutul contractului real să rezulte cu claritate pentru orice terţ, fără a fi necesar să se apeleze la elementele exterioare acestuia, care este bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate[30] şi a cărui situaţie juridică se modifică prin intermediul contractului real.

O altă trăsătură specifică a contractului real, care îl distinge net de cel obligaţional, este caracterul revocabil[31] al acestuia. Aceasta înseamnă, că până la predarea bunului, contractul real nu beneficiază de forţă obligatorie, putând fi liber revocat de oricare dintre părţi[32]. Cu toate acestea se presupune că o manifestare de voinţă o dată exprimată subzistă atâta timp cât ea nu a fost revocată de o manieră susceptibilă de a o aduce la cunoştinţa celeilalte părţi. În toate cazurile revocarea (expresă) poate interveni doar până la momentul predării, orice revocare ulterioară fiind lipsită de efecte asupra transferului proprietăţii.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut faptul că, spre deosebire de predarea bunului care poate lipsi (fiind înlocuită printr-una din formele de surogat reglementate de lege), acordul de voinţă real este de esenţa transferului proprietăţii asupra unui bun mobil. Cu alte cuvinte, el trebuie să fie prezent, indiferent dacă proprietatea se transmite în baza § 929, 930 sau 931 BGB.

 

b) Predarea bunului (die Übergabe) conform § 929 teza I BGB

 

Predarea bunului, ca element al formei de bază a transferului proprietăţii, este expresia a două principii fundamentale ale sistemului german de drepturi reale - principiul tradiţiunii, respectiv principiul publicităţii[33]. Conform acestuia din urmă orice modificare a unei situaţii juridice trebuie să poată ajunge la cunoştinţa terţilor.

Spre deosebire de acordul de voinţă real, predarea este un act real[34] prin care se transmite posesia bunului de la înstrăinător la dobânditor conform prevederilor §854 şi urm. ale BGB. În principiu, pentru realizarea unui act real nu este necesară existenţa capacităţii de exerciţiu, fiind suficientă voinţa naturală a celui care predă bunul.

Conform § 929 teza I BGB, predarea bunului presupune întrunirea cumulativă a trei condiţii: (1) înstrăinătorul trebuie să renunţe în totalitate la a poseda bunul (mijlocit sau nemijlocit); (2) dobânditorul trebuie să intre în posesia bunului; (3) transferul posesiei trebuie să se facă la iniţiativa înstrăinătorului[35].

Revenind la condiţiile predării bunului conform §929 teza I BGB, în primul rând este absolut necesar ca înstrăinătorul să renunţe în totalitate la posesia mijlocită sau nemijlocită a bunului. Dacă el rămâne posesor nemijlocit, transferul proprietăţii poate opera doar în condiţiile § 930 BGB. În al doilea rând, dobânditorul trebuie să intre în posesia bunului, fiind indiferent dacă aceasta este mijlocită sau nemijlocită[36]. În fine, dobândirea posesiei trebuie să fie ocazionată de înstrăinător, fiind indiferent dacă el predă bunul dobânditorului personal sau prin intermediul unui terţ (care se află în raport de mijlocire a posesiei cu înstrăinătorul)[37]. În toate cazurile, esenţial este ca la momentul intrării dobânditorului în stăpânirea bunului să subziste voinţa înstrăinătorului de a transfera posesia.

 

c) Traditio brevi manu (Übereignung kurzer Hand) conform § 929 teza II BGB

 

Făcând excepţie de la regula instituită de § 929 teza I BGB, teza a II-a a aceluiaşi text de lege prevede că în vederea transferării proprietăţii unui bun mobil este suficient acordul de voinţă real dacă dobânditorul se află deja în posesia bunului respectiv. Raţiunea acestui text rezidă în aceea că situaţia de fapt cu privire la posesia bunului corespunde deja aceleia care se urmăreşte de regulă prin predarea bunului. Principiul publicităţii modificărilor juridice intervenite în sfera drepturilor reale este, aşadar, respectat chiar în lipsa predării efective a bunului.

Pe scurt, condiţiile[38] cerute pentru a se realiza transferul proprietăţii în ipoteza reglementată de § 929 teza a II-a BGB sunt: (1) dobânditorul trebuie să se afle în posesia bunului, fiind indiferent dacă aceasta este nemijlocită sau mijlocită, de la cine a dobândit posesia bunului şi care este relaţia dintre el şi proprietarul acestuia; (2) după transferul proprietăţii, înstrăinătorul să nu mai exercite nici un fel de stăpânire asupra bunului, nici mijlocită, nici nemijlocită[39]; (3) realizarea acordului de voinţă real poate avea loc la un moment la care dobânditorul nu este încă posesor al bunului, dar trebuie în mod necesar să subziste până la intrarea în posesie a acestuia[40].

Deşi predarea bunului este un element fundamental al transferului proprietăţii asupra bunurilor mobile în dreptul german, raţiuni practice au impus consacrarea a două excepţii de la principiul tradiţiunii, în cazul cărora transferul proprietăţii nu este condiţionat de predare şi anume: (1) constitut possesor, respectiv (2) cesionarea dreptului la restituirea bunului - denumite împreună surogate ale predării.

 

d) Constitut possesor (Besitzkonstitut) conform § 930 BGB

 

§ 930 BGB permite înlocuirea predării prin stabilirea de comun acord a unui „raport juridic de mijlocire a posesiei" (Besitzmittlungsverhältnis), în situaţia în care înstrăinătorul doreşte să rămână în posesia bunului ulterior transferului proprietăţii. În acest caz nu este posibilă aplicarea § 929 teza I BGB, deoarece acesta presupune că înstrăinătorul pierde în totalitate posesia bunului.

Condiţiile[41] cerute de § 930 BGB pentru a opera transferul proprietăţii sunt următoarele: (1) realizarea acordului de voinţă real cu privire la transferul proprietăţii (conform § 929 teza I BGB); (2) stabilirea de comun acord a unui raport juridic concret în baza căruia dobânditorul - în calitate de posesor mijlocit - să exercite posesia prin intermediul înstrăinătorului - posesorului nemijlocit[42], conform prevederilor § 868 BGB. În legătură cu această a doua condiţie se impun anumite precizări.

În primul rând, pentru aplicabilitatea § 930 BGB este necesar ca înstrăinătorul să rămână în posesia bunului şi după transferul proprietăţii. Dacă înainte de acest moment era posesor nemijlocit, el va rămâne tot posesor nemijlocit, cu precizarea că se schimbă voinţa sa de a stăpâni bunul din voinţa de a poseda pentru sine în voinţa de a poseda pentru altul. Dacă înstrăinătorul era, înainte de transferul proprietăţii, posesor mijlocit, el va rămâne tot posesor mijlocit, dar şi de această dată se va schimba voinţa sa din voinţa de a stăpâni pentru sine în voinţa de a stăpâni pentru altul. În acest caz avem de a face cu o posesie mijlocită pe mai multe nivele conform § 871 BGB[43].

În al doilea rând, specific mecanismului de transfer a proprietăţii reglementat de § 930 BGB este că, pe lângă acordul de voinţă real prevăzut de § 929 BGB, părţile trebuie să încheie un alt acord juridic din care se naşte raportului juridic în baza căruia dobânditorul stăpâneşte bunul prin intermediul înstrăinătorului. Enumerarea cuprinsă în § 868 BGB (uzufruct, contract de gaj, comodat, închiriere, depozit) este doar exemplificativă, putând fi vorba de orice raport juridic, care dă naştere unor drepturi şi obligaţii concrete ale părţilor[44]. Esenţial este, însă, ca înstrăinătorul să aibă voinţa de a mijloci exercitarea posesiei pentru dobânditor, iar acesta din urmă să aibă dreptul de a solicita primului restituirea bunului a cărui proprietate s-a transferat[45].

Dacă § 930 BGB se ocupă de situaţia în care înstrăinătorul rămâne în posesia bunului ulterior transferului proprietăţii, § 931 BGB reglementează ipoteza în care bunul rămâne consecutiv transferului proprietăţii sale în posesia unui terţ.

 

e) Cesionarea dreptului la restituirea bunului (Abtretung des Herausgabeanspruchs) conform § 931 BGB

 

Dacă bunul a cărui proprietate urmează a fi transmisă se găseşte în posesia nemijlocită sau mijlocită a unui terţ, predarea sa poate fi înlocuită, conform § 931 BGB, prin cesionarea dreptului la restituirea acestuia de către înstrăinător în favoarea dobânditorului. Şi de această dată vom avea în locul actului real al predării şi pe lângă acordul de voinţă real un nou raport juridic constând în cesionarea dreptului la restituirea bunului[46].

Condiţiile conturate de doctrină[47] pentru a opera transferul dreptului de proprietate în conformitate cu § 931 BGB sunt: (1) realizarea acordului de voinţă real cu privire la transferul dreptului de proprietate (conform § 929 teza I BGB); (2) cesionarea dreptului la restituirea bunului. Cu privire la această ultimă condiţie se impun o serie de precizări.

În primul rând, § 931 BGB presupune, ca situaţie premisă, că un terţ exercită posesia bunului care face obiectul transferului de proprietate. Este indiferent dacă această posesie este mijlocită sau nemijlocită.

În al doilea rând, esenţială în cazul § 931 BGB este cesionarea dreptului la restituirea bunului (care este guvernată de dispoziţiile § 398 şi urm. BGB privitoare la cesiunea de creanţă). Cesiunea nu este supusă nici unei cerinţe de formă, putând fi chiar tacită (dedusă din interpretarea acordului de voinţă real). Important de reţinut este că obligaţia terţului de a restitui bunul poate să nu fie scadentă la data cesionării dreptului corelativ acesteia, ceea ce nu impietează asupra faptului că proprietatea se transmite de la înstrăinător la dobânditor imediat (la momentul întrunirii cumulative a celor două condiţii de mai sus)[48].

În fine, dacă este unanim admis faptul că dobânditorul devine, în urma transferului proprietăţii conform § 931 BGB, posesor mijlocit al bunului, în doctrina germană se poartă discuţii cu privire la natura dreptului la restituirea bunului în funcţie de anumite ipoteze.

Prima ipoteză se referă la situaţia în care înstrăinătorul este posesor mijlocit, iar terţul posesor nemijlocit. În acest caz, ceea ce se cesionează este dreptul la restituirea bunului ce rezultă din „raportul de mijlocire a posesiei" existent conform § 868 BGB între înstrăinător şi terţ. De remarcat este faptul că acest drept este unul de creanţă (ce joacă, deci, pe tărâm obligaţional).

A doua ipoteză priveşte situaţia în care înstrăinătorul nu are posesia mijlocită a bunului, dar are dreptul la restituirea acestuia în baza § 812 BGB (îmbogăţire fără justă cauză - ungerechtfertige Bereicherung) sau a § 823 BGB (obligaţia la repararea prejudiciului cauzat pe tărâm delictual - Schadenersatz). Şi de această dată dreptul la restituirea bunului (ce face obiectul cesiunii) joacă pe tărâm obligaţional[49].

În fine, dezbătută este ipoteza caracterului cesionabil al dreptului de revendica bunul în baza § 985 BGB (dinglicher Herausgabeanspruch)[50]. Cu alte cuvinte, în cazul în care înstrăinătorul nu posedă bunul mobil în cauză şi nu are dreptul de a solicita restituirea acestuia în baza vreunui raport juridic obligaţional, ci doar dreptul de a-l revendica, accesoriu oricărui drept de proprietate, este posibil transferul de proprietate prin cesionarea dreptului de a revendica bunul? Majoritatea doctrinei germane[51] consideră că în acest caz nu este posibilă cesionarea dreptului de a revendica bunul cu argumentarea că acest drept este accesoriu proprietăţii, fiind consecutiv dobândirii acesteia şi nu invers (altfel spus, dreptul de a revendica bunul se naşte din nou în persoana dobânditorului). Concluzia ar fi că pentru transferul proprietăţii conform § 931 BGB este, în mod excepţional, suficient simplul acord de voinţă real, fără a fi necesară cesiunea dreptului de a revendica bunul.

 

4. Concluzie

 

Scurtele observaţii de mai sus cu privire la mecanismul de transfer a dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sunt menite a împrumuta specialiştilor români - fie ei doctrinari sau practicieni - o imagine de ansamblu asupra soluţiilor dreptului german în această materie şi, implicit, de a deschide posibilitatea unei comparaţii între prevederile dreptului român şi cele ale dreptului german.

 

 

* Avocat, baroul Bucureşti, andrada_24@yahoo.com.

[1] Pentru această distincţie a se vedea F. Baur, R. Stürner, Sachenrecht, 17. Auflage, Beck Juristischer Verlag, München, 1999, § 5 nr. 5 şi urm.; M. Wolf, Sachenrecht, 20. Auflage, C.H. Beck, München, 2004, p. 248 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, Sachenrecht I. Mobiliarsachenrecht, 3. Auflage, Dr. Rolf Schmidt Verlag, Grasberg bei Bremen, 2006, p. 115 şi urm.; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, 7. Auflage, Hemmer/ Wüst Verlag, 2007, p. 7 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, Sachenrecht, 2. Auflage, Carl Heymanns Verlag, 2005, p. 79 şi urm.; P. Grotzen, Eigentumsübertragung, Eigentumsvorbehalt und Sicherungsübereignung bei beweglichen Sachen in den Niederlanden und in der Bundesrepublik Deutschland - Eine rechtsvergleichende Darstellung unter Einschluß der kollisionsrechtlichen Fragen, Münster, 1971, p. 80 şi urm.

[2] Pentru o analiză detaliată a textelor legale în materia dobândirii dreptului de proprietate în baza bunei-credinţe de la o persoană neîndreptăţită să transmită acest drept a se vedea K. Rebmann, F. J. Säcker, R. Rixecker, Münchner Kommentar zum Bürgerlichen Gesetzbuch, Band 6, Sachenrecht, 4. Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 2004, § 931 - 935; O. Jauernig, Burgerliches Gesetzbuch. Kommentar, 11. Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 2004, § 931 - 935; H. G. Bamberger, H. Roth, BGB. Kommentar, 4. Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 2007, § 931 - 935.

[3] Existenţa acestui principiu, neconsacrat expressis verbis de legiuitorul german, rezultă neîndoielnic din reglementarea contractului de vânzare-cumpărare în Cartea a II-a - Dreptul obligaţiilor (das Schuldrecht) a Codului civil german (das bürgerliche Gesetzbuch - BGB), respectiv a contractului real prin care se operează transferul dreptului de proprietate în Cartea a III-a - Dreptul bunurilor (das Sachenrecht) a BGB.

[4] F. Baur, R. Stürner, op. cit., IV § 5 nr. 40; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 23; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, 7. Auflage, Hemmer/ Wüst Verlag, 2007, p. 8; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 6. Dacă raportul juridic obligaţional este acel raport care dă naştere unei obligaţii, raportul juridic real este raportul prin care se transmite, se grevează, se modifică sau se stinge un drept.

[5] Raportul obligaţional nu trebuie să ia naştere neapărat dintr-un contract de vânzare-cumpărare, putând fi la fel de bine vorba de un contract de schimb sau de un contract de donaţie ş.a.m.d. Pentru coerenţa prezentării ne vom opri, însă, asupra modelului contractului de vânzare-cumpărare.

[6] A se vedea în acest sens Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 8. De cele mai multe ori predarea bunului este interpretată în sensul în care reprezintă o ofertă tacită ce conduce la realizarea acordului juridic cu privire la transferul proprietăţii, iar preluarea bunului acceptarea tacită a ofertei respective.

[7] Nici principiul abstracţiunii nu este consacrat expressis verbis de către legiuitorul german, dar se deduce neechivoc din dispoziţiile § 929, 1205, 873, 925 BGB, care prevăd că pentru transferul proprietăţii este suficient un simplu acord de voinţă real, abstract, fără a face referire la vreo legătură cauzală a acestuia cu raportul obligaţional. În acest sens a se vedea Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 9.

[8] F. Baur, R. Stürner, op. cit., IV § 5 nr. 41 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 23; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 8 şi urm.; A. Lindemann, Die Durchbrechungen des Abstraktionsprinzips durch die höchstrichterliche Rechtssprechung seit 1990, Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 1989, p. 11 şi urm.; A. Stadler, Gestaltungsfreiheit und Verkehrsschutz durch Abstraktion, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1995, p. 12 şi urm.; T. Hahn, Die Eigentumsübertragung von beweglichen Sachen beim Kauf im englischen und deutschen Recht, Peter Lang Verlag, Marburg, 1997, p. 23 şi urm. Pentru o privire comparativă asupra principiului abstracţiunii, aşa cum este reglementat acesta de alte sisteme de drept înafara celui german a se vedea A. Stadler, op. cit., p. 24 şi urm.

[9] Spre deosebire de contractul obligaţional care este prin definiţie cauzal. În acest sens A. Stadler, op. cit., p. 12.

[10] De exemplu, pentru valabilitatea transferului dreptului de proprietate asupra unei sume de bani este absolut indiferent dacă acela care dispune de bani crede că face un împrumut, iar cel care primeşte banii crede că este vorba de o donaţie. Important este, aşadar, faptul că părţile sunt de acord cu privire la transferul proprietăţii, nu şi titlul (cauza) acestui transfer. O astfel de concepţie este complet străină dreptului român, care consacră, pe lângă principiul unităţii raportului juridic, principiul cauzalităţii (valabilitatea unui raport juridic este condiţionată de existenţa şi valabilitatea cauzei sale conform art. 966 C.civ.).

[11] Pentru o privire istorică asupra principiului abstracţiunii, pornind de la concepţia care l-a animat pe părintele acestuia - Friedrich Carl von Savigny - a se vedea S. Buchholz, Abstraktionsprinzip und Immobiliarsachenrecht. Zur Geschichte der Auflassung und der Grundschuld, Vittorio Klostermann Verlag, Frankfurt am Main, 1978, p. 1 şi urm.; A. Lindemann, op.cit., p. 16 şi urm.; A. Stadler, cit. supra, p. 46 şi urm.

[12] Pentru o argumentare în sensul aplicabilităţii principiului abstracţiunii în dreptul român în special în domeniu bunurilor imobile a se vedea C. Alunaru, Aplicabilitatea în dreptul civil român a principiului abstractizării din teoria germană a drepturilor reale, în „Dreptul" nr. 1/2000, p. 42 şi urm. Pentru o argumentare în sensul preluării în dreptul civil român a însăşi sistemului german de drepturi reale a se vedea C. Alunaru, Sistemul german de drepturi reale - posibilă sursă de inspiraţie pentru perfecţionarea Codului civil român, în „SUBB" nr. 2-4/2002, p. 31 şi urm.

[13] Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 9. Aşadar şi contractul real poate fi lovit de nulitate sau poate fi anulabil, dar pentru raţiuni proprii lui, iar nu pentru motive ce ţin de contractul obligaţional.

[14] Este, de exemplu, cazul în care contractul obligaţional nu este valabil căci înstrăinătorul crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare, pe când dobânditorul crede că este vorba de o donaţie (error in negotium). Aşa cum arătam mai sus, această eroare nu este de natură să aducă atingere contractului real prin care s-a transferat proprietatea bunului în cauză.

[15] Ca urmare o acţiune în revendicare a fostului proprietar este exclusă. De altfel, pretenţiile ce pot fi emise de vânzător în baza îmbogăţirii fără justă cauză a cumpărătorului sunt doar de natură personală (vânzătorul este titularul unui drept de creanţă corelativ obligaţiei de restituire a bunului de către cumpărător, iar nu a dreptului de proprietate a acestuia) şi, ca atare, nu pot fi opuse terţilor subdobânditori (în măsura în care cumpărătorul a transferat mai departe proprietatea bunului, vânzătorul nu are nici o acţiune împotriva terţului subdobânditor, trebuind să se mulţumească cu restituirea de către cumpărător a valorii bunului). A se vedea în acest sens P. Grotzen, op. cit., p. 82-83.

[16] Fără a aduce atingere celor două accepţiuni ale principiului abstracţiunii nu se poate ignora faptul că există o legătură extrem de bine conturată între raportul juridic real şi cel obligaţional, primul fiind menit, aşa cum subliniază denumirea sa - Erfüllungsgeschäft -, să aducă la îndeplinire obligaţia de a transfera proprietatea izvorâtă din raportului juridic obligaţional. Ca urmare nevalabilitatea contractului obligaţional lipseşte de fundament modificarea ce a operat cu privire la dreptul de proprietate a bunului, cu consecinţa că prestaţia vânzătorului prin care s-a transferat proprietatea este considerată a fi lipsită de cauză. Pe baza acestei construcţii juridice sunt aplicabile dispoziţiile § 812 BGB cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză. A se vedea în acest sens F. Baur, R. Stürner, op. cit., IV § 5 nr. 44; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 23; T. Hahn, cit. supra, p. 24; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 9; P. Grotzen, op. cit., p. 82; A. Stadler, op. cit., p. 8.

[17] Este, de exemplu, cazul în care după naşterea valabilă a raportului obligaţional, vânzătorul este determinat prin ameninţare de cumpărător să predea bunul sau acesta din urmă preia bunul prin forţă de la vânzător.

[18] În cazul în care se încearcă valorificarea acestei pretenţii, vânzătorul poate opune cumpărătorului excepţia realei credinţe a acestuia din urmă. În acest sens P. Grotzen, op. cit., p. 83.

[19] Spre deosebire de prima ipoteză analizată, în care acţiunea în restituirea bunului de care dispunea vânzătorul era una personală, de această dată el are la îndemână o acţiune reală, opozabilă, în principiu, oricărei persoane.

[20] Idem, p. 83.

[21] În înţelesul dreptului german pentru ca înstrăinătorul să fie îndreptăţit să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun mobil, acesta trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative: (1) să fie îndreptăţit să dispună de bunul în cauză (die Berechtigung); (2) să aibă capacitatea de a dispune de bun (die Verfügungsbefugnis). Aşa cum este şi firesc, este în principiu îndreptăţit să dispună de bun adevăratul proprietar al acestuia (titularul dreptului de proprietate). Rezultă că, de regulă, neproprietarul nu este îndreptăţit să înstrăineze bunul unei alte persoane. Excepţie de la această regulă constituie cazul în care neproprietarului i-a fost acordat dreptul de a dispune de bun prin lege sau actul său de dispoziţie asupra acestuia este validat în cazurile expres prevăzute de lege (§ 185 BGB). Tot în principiu, proprietarul bunului are şi capacitatea de a dispune de acesta, cu excepţia cazurilor în care sunt aplicabile anumite reguli speciale, care i-ar limita această capacitate şi care se subsumează categoriei interdicţiilor de înstrăinare (die Verfügungsverbote)a bunului. Aceste interdicţii urmăresc protejarea intereselor unor terţe persoane (care ar fi lezate prin înstrăinarea bunului) şi sunt reglementate exclusiv de lege (§ 134 - 135 BGB).

[22] § 929 Acordul de voinţă real şi predarea. Pentru transferul proprietăţii asupra unui bun mobil este necesar ca proprietarul să predea bunul dobânditorului şi ambii să fie de acord că trebuie să se transfere proprietatea. Dacă dobânditorul se află în posesia bunului, este suficient acordul cu privire la transferul proprietăţii. § 930 Constitut possesor. Dacă proprietarul se află în posesia bunului, predarea acestuia poate fi înlocuită prin stabilirea de comun acord între el şi dobânditor a unui raport juridic în baza căruia dobânditorul obţine posesia mijlocită a bunului. § 931 Cesionarea dreptului la restituirea bunului. Dacă un terţ se află în posesia bunului, predarea acestuia poate fi înlocuită prin cesionarea de către proprietar a dreptului la restituirea bunului în favoarea dobânditorului.

[23] Pentru un comentariu detaliat al acestor texte legale a se vedea K. Rebmann, F. J. Säcker, R. Rixecker, op. cit., § 929 - 931; O. Jauernig, cit. supra., § 929 - 931; H. G. Bamberger, H. Roth, op. cit., § 929 - 931.

[24] Pentru o prezentare exhaustivă a temei a se vedea M. Wolf, cit. supra, p. 248 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 115 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 79 şi urm.; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 7 şi urm.

[25] M. Wolf, cit. supra, p. 251 - 252; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 126 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 83; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 8 şi urm.

[26] Este însă necesar ca acestea să privească însuşi contractul real, nefiind suficient ca ele să se refere doar la cel obligaţional (consecinţă a principiului abstracţiunii). În măsura în care viciul priveşte ambele contracte, ne aflăm în cazul identităţii de greşeală (die Fehleridentität).

[27] Exemplul tipic de contract real sub condiţie suspensivă este contractul real cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate (Eigentumsvorbehalt), în cazul căruia transferul proprietăţii operează doar în momentul plăţii preţului. Pentru o prezentare comparativă a clauzei de rezervă a dreptului de proprietate J. W. Rutgers, International Reservation of Title Clauses. A Study of Dutch, French and German Private International Law in the Light of European Law, TMC Asser Press, Haga, 1999, p. 13 şi urm.; J. Teves, Rezerva dreptului de proprietate în dreptul german şi francez, precum şi perspectivele sale în dreptul român în „Dreptul" nr. 6/1998, p. 101 şi urm. De cealaltă parte, condiţia poate fi şi rezolutorie, cum este cazul transferului proprietăţii cu titlu de garanţie (Sicherungsübereignung), în cazul căruia împrumutatul transferă împrumutătorului proprietatea unui bun mobil sub condiţia rezolutorie a restituirii împrumutului la termenul convenit de părţi. Pentru detalii a se vedea Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 11; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 127.

[28] Conform acestui principiu drepturile reale poartă doar asupra unor bunuri determinate.

[29] M. Wolf, cit. supra, p. 251; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 123; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 13, T. Hahn, op. cit., p. 40-41.

[30] Este posibil ca mai multe bunuri să fie desemnate printr-un termen general, în acest caz fiind însă necesar ca fiecare bun în parte să poată fi identificat, altfel spus să se poată verifica exclusiv pe baza contractului dacă fiecare bun este sau nu cuprins de transferul proprietăţii. De aceea determinarea bunului este insuficientă în cazul în care se convine transferul proprietăţii „tuturor bunurilor care se găsesc în proprietatea mea", „a jumătate din bunurile dintr-un depozit", „a 10 t de orez" sau „a zahăr în valoare de 10.000 Euro". Raportat la distincţia între bunurile individual determinate şi bunurile de gen operată în dreptul român, se poate concluziona că acordul real poate avea ca obiect (material) oricare din acest două categorii de bunuri, în cazul celor generice fiind, însă, în principiu necesar ca ele să fie individualizate în prealabil.

[31] Acest aspect este dezbătut intens în doctrina germană, majoritatea covârşitoare a specialiştilor înclinând balanţa în favoarea revocabilităţii contractului real. Argumentele aduse în sprijinul acestei afirmaţii sunt următoarele: (1) spre deosebire de contractul obligaţional, acordul de voinţă real nu dă naştere nici unor drepturi sau obligaţii; (2) § 873 teza II BGB cu privire la transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile prevede că acordul de voinţă real este obligatoriu pentru părţi doar în anumite condiţii; rezultă per a contrario că, în cazul bunurilor mobile, el poate fi revocat de acestea; (3) însăşi § 929 teza I BGB prevede „să predea bunul (...) şi ambii să fie de acord că trebuie să se transfere proprietatea", ceea ce presupune că acordul de voinţă real trebuie să subziste la momentul predării bunului.

[32] A se vedea în acest sens F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 124-126; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 15-16; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 120, T. Hahn, op. cit., p. 39.

[33] O ilustrare a acestui principiu este oferită de § 1006 BGB care instituie o prezumţie conform căreia posesorul unui bun mobil este prezumat a fi proprietar al acestuia.

[34] Pentru detalii cu privire la predare a se vedea Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 4 şi 17; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 132 şi urm; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 98 şi urm.

[35] Înainte de a detalia aceste condiţii se impun câteva precizări cu privire la reglementarea dată de dreptul german posesiei. Conform § 854 BGB teza I „posesia unui bun se dobândeşte prin obţinerea stăpânirii efective a acestuia". § 868 BGB prevede la rândul său ca „dacă cineva stăpâneşte un bun în calitate de uzufructuar, de creditor gajist, de comodatar, chiriaş, depozitar sau într-o calitate similară, în baza căreia are faţă de altcineva dreptul sau obligaţia de a poseda un anumit timp, şi cealaltă persoană este considerată posesor (posesor mijlocit)". Coroborând aceste două prevederi doctrina germană face distincţia între posesia/ posesorul nemijlocit(ă) (unmittelbarer Besitz(er)) şi posesia/ posesorul mijlocit(ă) (mittelbarer Besitz(er)). Posesorul nemijlocit este acela care stăpâneşte efectiv un bun în baza voinţei sale de a exercita această posesie. Cu alte cuvinte, între posesorul nemijlocit şi bun există o legătură directă însoţită de voinţa de a poseda bunul pentru sine. De cealaltă parte, posesorul mijlocit este acela care exercită stăpânirea efectivă a unui bun prin intermediul unei alte persoane (care este denumită posesor nemijlocit). Relaţia dintre posesorul mijlocit şi bun este indirectă, fiind mijlocită de posesorul nemijlocit (der Besitzmittler). Făcând o scurtă paralelă cu dreptul român şi francez, se observă următoarele: (1) în cazul posesiei nemijlocite, posesorul nemijlocit are atât corpus (stăpâneşte bunul în materialitatea sa), cât şi animus (stăpâneşte pentru sine); (2) în cazul posesiei mijlocite, posesorul mijlocit nu are corpus, dar are animus (ceea ce este suficient pentru a-l considera posesor conform dreptului român), în schimb în ceea ce-l priveşte pe posesorul nemijlocit, simplul fapt că are corpus, în absenţa animus-ului nu este suficient pentru a-l considera posesor, el fiind în înţelesul legii române detentor precar.

[36] Cu privire la dobândirea şi pierderea posesiei a se vedea W. Ernst, Eigenbesitz und Mobiliarerwerb, J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1992, p. 49 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 49 şi urm.; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht I, p. 37 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 107.

[37] Cu alte cuvinte, simpla permisiune acordată dobânditorului de a intra în posesia bunului la un moment nedeterminat nu este suficientă conform § 929 teza I BGB, ci predarea trebuie să fie ocazionată direct sau indirect de înstrăinător.

[38] M. Wolf, cit. supra, p. 256; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 21-22; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 139 şi urm.

[39] Aceasta presupune că, în măsura în care dobânditorul este doar posesor mijlocit al bunului, persoana prin care exercită posesia (şi care este posesor nemijlocit) nu poate fi, în nici un caz, înstrăinătorul, ci trebuie să fie un terţ.

[40] De exemplu, A îşi pierde briceagul în pădure şi îi spune lui B că, în măsura în care îl găseşte, poate să îl păstreze. La momentul la care B găseşte briceagul devine proprietar al acestuia.

[41] M. Wolf, cit. supra, p. 257 şi urm.; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 22 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 141 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 110.

[42] De exemplu, A cumpără de la B materiale de construcţie, a căror proprietate doreşte să o dobândească imediat, dar are interesul de a depozita aceste bunuri la B, până la momentul la care le va folosi efectiv. În acest caz pentru a evita o dublă predare (de la B, în calitate de vânzător, la A, în calitate de cumpărător, respectiv de la A, în calitate de deponent, la B, în calitate de depozitar), § 930 BGB permite înlocuirea predării bunului prin încheierea între părţi a unui contract de depozit. A va deveni imediat proprietar şi posesor mijlocit al bunului, iar B va pierde proprietatea bunurilor, pe care le va stăpâni în continuare în calitate de posesor nemijlocit.

[43] În acest caz dobânditorul este posesor mijlocit de gradul II (care stăpâneşte bunul pentru sine), înstrăinătorul este posesor mijlocit de gradul I (care stăpâneşte bunul pentru altul), iar acela care exercită stăpânirea efectivă a bunului rămâne posesor nemijlocit (care stăpâneşte pentru altul). În acest fel, societatea A (al cărei obiect de activitate constă în închirierea de maşini) poate transfera proprietatea unui autoturism, pe care l-a închiriat lui B, băncii sale, C, cu titlu de garanţie pentru creditul acordat de aceasta (die Sicherungsübereignung).

[44] O înţelegere generală conform căreia o anumită persoană va stăpâni de acum încolo bunurile unei alte persoane, fără precizarea exactă a conţinutului raportului juridic, nu întruneşte această cerinţă.

[45] În doctrina germană se consideră că este posibil ca acordul de voinţă real, respectiv acordul cu privire la stabilirea unui raport juridic de mijlocire a posesiei să ia naştere chiar înainte ca înstrăinătorul să intre în posesia bunului. În acest caz avem de a face cu un acord juridic real anticipat şi o convenţie anticipată de constitut possesor (das vorweggenommene oder antipizierte Besitzkonstitut). De îndată ce bunul intră în posesia înstrăinătorului, dobânditorul devine posesor mijlocit, respectiv proprietar - în baza convenţiei anticipate de constitut possesor, respectiv a acordului de voinţă real. Acest mecanism juridic presupune, însă, că dreptul de proprietate asupra bunului mobil trece prin patrimoniul înstrăinătorului, care este proprietar pentru „o secundă juridică". Esenţial este ca la momentul la care înstrăinătorul dobândeşte posesia bunului să subziste acordul de voinţă real, acordul de constitut possesor, respectiv voinţa înstrăinătorului de a stăpâni pentru altul, ceea ce se prezumă atâta timp cât nu intervine o manifestare de voinţă expresă în sens contrar.

[46] De exemplu A împrumută o carte lui B pentru o lună, iar peste 10 zile se hotărăşte să înstrăineze cartea lui C. În acest caz, transferul proprietăţii de la A la C se va realiza prin încheierea contractului real concomitent cu cesionarea de la A la C a dreptului la restituirea bunului de către B.

[47] M. Wolf, cit. supra, p. 260 şi urm.; Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 26 şi urm.; F. Hütte, M. Helbron, cit. supra, p. 153 şi urm.; K. Vieweg, A. Werner, cit. supra, p. 115 şi urm.

[48] Debitorul cedat (terţul posesor) nu participă la cesiune, protecţia sa realizându-se în dreptul german prin aceea că § 404 BGB îi permite să opună cesionarului toate excepţiile pe care le putea opune cedentului la data cesiunii.

[49] De această dată este vorba de un raport obligaţional născut din lege (gesetzliches Schuldverhältnis.)

[50] Conform acestuia „proprietarul poate revendica bunul de la posesorul acestuia".

[51] Pentru detalii a se vedea Hemmer/ Wüst, Sachenrecht II, p. 26-27 şi autorii citaţi de acesta.

 

« Back