Numărul 2 / 2007

 

 

INTERESUL COMUN ÎN CONTRACTELE CADRU DE DISTRIBUŢIE COMERCIALĂ

Şerban DIACONESCU*

 

 

Résumé:L'intérêt commun dans les contrats cadre de distribution commerciale. L'intérêt commun est pour le juriste un concept familier mais encore énigmatique. Il apparaît dês lors qu'il existe une convergence d'intérêts entre les parties. Dans les contrats de la distribution l'objectif commun est le développement de la clientèle, donc du réseaux de distribution. L'intérêt commun procède de la collaboration des deux parties à la réalisation d'une oeuvre commune, au sein de laquelle leurs intérêts particuliers, tout en subsistant, convergent étroitement. Actuellement, le droit positif ne permet pas de réaliser un équilibre satisfaisant dans ces contrats, car il ne permet qu'imparfaitement de justifier l'obligation réciproque faite aux parties de coopérer, alors pourtant que l'économie du contrat l'exige. Esprit de finesse, l'intérêts commun permet de moduler le droit selon la nature d'intérêts en cause. Il est un mécanisme correcteur, une façone d'assurer le respect des finalités du système juridique. Le concept de contrat d'intérêts commun est un fondement possible du contrôle judiciare de l'exercise du droit de rompre le contrat de distribution et réclame une obligation renforcée de collaboration et de loyauté dans ces contrat.

 

 

1. Problematica interesului comun al părţilor în contracte a fost abordată în dreptul nostru, pe filieră franceză, în materia contractului de mandat[1]. Autorii citaţi consideră că mandatul în interes comun există în situaţia în care atât mandantul cât şi mandatarul contribuie la dezvoltarea unui lucru comun[2]. Ambele părţi ale contractului au, în această situaţie, un interes (un interes direct s.n.) în realizarea obiectului mandatului, cum ar fi, de exemplu, buna administrare sau vânzarea unui bun asupra căruia atât mandantul cât şi mandatarul au o cotă din dreptul de proprietate. Mandatarul este direct interesat în menţinerea mandatului, remuneraţia fiind în acest caz un element secundar, dar este necesar ca şi mandantul să aibă un interes în realizarea obiectului mandatului şi implicit în menţinerea contractului.

Consecinţa juridică a unei astfel de calificări ar fi într-o opinie irevocabilitatea mandatului[3], sau, într-o altă opinie, obligaţia de a plăti daune-interese[4] în caz de încetare a contractului din motive neimputabile mandatarului. De asemenea, în cazul mandatului în interes comun, spre deosebire de mandatul civil obişnuit, ar exista o obligaţie de loialitate întărită din partea ambelor părţi, chiar şi mandantul având obligaţia de a crea mandatarului condiţiile propice pentru realizarea mandatului[5].

Rezultă, într-o încercare de sinteză, că existenţa interesului comun în contractul de mandat justifică un regim juridic derogator de la cel clasic, idee reţinută de unele soluţii din jurisprudenţa noastră interbelică[6]. Şi practica franceză, cu soluţii pe o plajă largă de situaţii în care exista un mandat în interes comun, a reţinut justeţea unui regim juridic derogator[7].

 

2. Conceptul de mandat în interes comun a determinat, în dreptul francez, o modificare a regimului juridic în raporturile născute din contractul de agenţie comercială. Prin intermediul unui astfel de contract se realizează o formă a distribuţiei de mărfuri şi servicii prin intermediul unor reprezentanţi mandatari (sau negociatori). Una dintre părţi, denumită agent comercial permanent conform Legii române[8], este un comerciant, persoană fizică sau juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod statornic să negocieze afaceri pentru o altă persoana fizică sau juridică, denumită comitent sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului. În dreptul francez agenţii sunt priviţi ca mandatari civili, legea română îi defineşte ca mandatari comerciali, însă contractul este, în realitate, o combinaţie între mandat şi antrepriză.

Având în vedere faptul că remuneraţia agentului constă în marea majoritate a situaţiilor într-un procent sau o altă formă de raportare la volumul vânzărilor făcute în numele şi pe seama comitentului sau negociate pentru comitent, profiturile ambelor părţi depind de clientela atrasă şi fidelizată pentru produsele comitentului. Fiind vorba de raporturi de durată, nu numai câştigurile imediate ci şi evoluţia afacerii fiecăruia în timp, chiar şi după încetarea contractului, depinde de percepţia clientelei faţă de ei. De aceea ambele părţi ale contractului canalizează eforturile în vederea realizării unei opere comune, cucerirea şi fidelizarea clientelei. În cazul contractului de agenţie comercială interesul comun al părţilor îl reprezintă dobândirea şi menţinerea unei clientele pentru produsele care fac obiectul distribuţiei[9].

Invocând jurisprudenţa referitoare la mandatul în interes comun agenţii comerciali au solicitat aplicarea unui regim juridic similar în ceea ce priveşte încetarea contractului. Iniţial jurisprudenţa franceză a preferat să oblige comitentul la plata unei indemnizaţii la încetarea contractului mai degrabă pe temeiul abuzului de drept decât în virtutea ideii de mandat în interes comun[10]. Ulterior legiuitorul francez a adoptat în anul 1958 o legislaţie privitoare la agenţii comerciali pentru care au stabilit un regim special de protecţie al agentului în virtutea faptului că un contract de agenţie este un mandat încheiat în interesul comun al părţilor.

Consecinţa unei astfel de calificări în materia contractelor de agenţie, care sunt contracte de durată, este restrângerea libertăţii de a rupe relaţiile contractuale sau de a nu prelungi contractele cu durată determinată doar la situaţiile în care există o justificare obiectivă[11] . În cazul unor astfel de contracte încheiate pentru o durată determinată şi cu posibilitate de reconducţiune nu este permisă denunţarea lor unilaterală înainte de termen, iar partea care doreşte încetarea colaborării comerciale la împlinirea termenului trebuie să o justifice în mod obiectiv sub sancţiunea de daune-interese[12].

 

3. Textul Directivei europene[13] privitoare la agenţii comerciali permanenţi şi Legea română de aplicare[14] permit încetarea colaborării comerciale la împlinirea termenului extinctiv contractual, însă impun imperativ plata unei indemnizaţii în favoarea agentului dacă a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor comerciale cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi. Acest regim de protecţie se justifică atât prin sistemul francez de reparare a prejudiciului cauzat prin încetarea contractului ce conţine un mandat în interes comun cât şi prin sistemul german de indemnizare a agentului pentru clientela procurată[15].

Pe această cale a fost receptat şi în legislaţia noastră regimul juridic derogator faţă de mandatul comercial obişnuit pentru agenţii comerciali permanenţi, regim justificat şi de teoria mandatului în interes comun, creaţie a practicii judiciare. Directiva europeană şi legea română de aplicare detaliază obligaţiile minimale ale părţilor, inclusiv cele privitoare la sprijinul pe care comitentul trebuie să îl acorde agentului în vederea îndeplinirii mandatului său[16].

Cu toate că îşi are sorgintea în teoria mandatului civil în interes comun, regimul juridic derogator al contractului de agenţie prezintă anumite diferenţe şi adaptări. Interesul comun al părţilor nu este, ca şi în cazul mandatului civil cu această caracteristică, încheierea contractului pe care agentul este împuternicit să îl negocieze în numele şi pe seama comitentului, ci dobândirea şi fidelizarea clientelei, de pe urma căreia ambele părţi obţin profituri. Indemnizaţia de încetare a contractului pe care agentul o poate primi în anumite condiţii reprezintă şi o compensaţie pentru clientela de pe urma căreia acesta nu mai profită şi care rămâne raliată produselor comitentului datorită activităţii agentului.

Acest fapt i-a determinat pe unii autori[17] să considere că noţiunea de contract încheiat în, , interes comun, , nu reprezintă decât un simplu pretext pentru a permite plata unei indemnizaţii în favoarea agentului comercial, în contextul preocupărilor de a elimina abuzul de putere economică al comitenţilor în cazul contractelor de agenţie. Personal însă apreciem că noţiunea de contract încheiat în interes comun reprezintă un criteriu care se poate dovedi util în identificarea situaţiilor care justifică un regim juridic derogator.

 

4. Extrapolând putem discuta despre existenţa unui interes comun în contractele în care părţile urmăresc realizarea unei opere comune. Pentru o mai clară analiză a posibilelor efecte ale unei astfel de calificări asupra contractelor-cadru de distribuţie dorim să creionăm principalele repere ale noţiunii de interes comun.

Termenul de interes este utilizat cu diferite sensuri în domeniul juridic. De o manieră generală noţiunea de „interes" se referă la un considerent care are importanţă pentru o persoană, care îl poate determina să acţioneze[18]. Considerentul poate fi de ordin moral (afecţiune, onoare), material (pecuniar, posesia unui bun) sau într-o afacere (litigiu, contract). Într-o abordare specifică sistemului juridic prin „interes" se înţelege ceea ce este oportun, avantajos, benefic într-o anumită situaţie (interesul copilului, interes public) sau ceea ce este economic util, ce oferă un folos patrimonial (daune-interese, interes de a sta în justiţie). Referitor la un contract prin „interes" se înţelege avantajul, folosul urmărit de către părţi prin încheierea contractului.

Într-un studiu[19] dedicat noţiunii de „interes comun" în domeniul juridic, acesta este aşezat, între interesul personal, individual şi interesul general.

Interesul comun nu este străin de interesul individual. El este un interes individual, a cărui realizare este urmărită de mai multe persoane, de regulă în cadrul unui parteneriat. Însă chiar dacă interesul comun este o convergenţă de interese individuale, rolul său este de a tempera interesele individuale exclusive (care de regulă survin pe parcursul realizării operei comune) în folosul celorlalţi parteneri[20]. Astfel, în vederea realizării interesului comun, crearea şi dezvoltarea unei clientele pentru o categorie de produse, agentul comercial face o serie de investiţii care profită şi comitentului. Interesul comun iniţial determină, atunci când comitentul mai profită de pe urma activităţii agentului, să plătească acestuia o indemnizaţie, în cazul în care are interesul exclusiv de a schimba agentul.

Interesul comun este diferit de interesul general. Fără a dori să intrăm în dezbaterile legate de conţinutul noţiunii de interes general, reţinem doar faptul că acesta este distinct de interesul comun[21] prin natura sa transcedentală (chiar dacă criteriile de distincţie au devenit mai permisive în dreptul modern), diferenţă în general uşor de identificat. Interesul comun nu depăşeşte interesul individual al partenerilor contractuali sau al celor aflaţi într-o situaţie juridică (coproprietari). El nu serveşte, nici direct, nici indirect, unei utilităţi generale, având o finalitate individualistă.

Fiind o categorie intermediară între interesul individual şi cel general interesul comun se aseamănă cu interesul colectiv. Acesta presupune o grupare de persoane cauzată de acelaşi interes sau entităţi asociative dotate cu personalitate juridică care urmăresc realizarea unor interese ale membrilor săi. Şi în aceste cazuri există un interes care este comun asociaţilor. Însă sindicatele sau asociaţiile se caracterizează printr-o voinţă de asociere în vederea realizării unui scop colectiv, uneori trancendent, care poate fi diferit de cel al fiecărui asociat. În contractele sau situaţiile juridice de interes comun nu există o astfel de intenţie. Există o convergenţă de interese, însă aceasta are, în cele din urmă, doar o finalitate individualistă. Chiar dacă uneori interesul colectiv este expresia interesului comun (cum ar fi în materie de societate civilă sau comercială), de regulă între cele două categorii există o diferenţă de natură. Un interes colectiv presupune un interes identic într-o anumită chestiune a membrilor colectivităţii, în cazul interesului comun este vorba doar de o suprapunere conjuncturală şi, de regulă, doar parţială, a unor interese individuale.

Interesul comun poate fi identificat în variate categorii de raporturi juridice, cum ar fi în cazul coproprietăţii forţate, coproprietăţii succesorale sau în raporturile de familie. În materie contractuală[22] acesta apare în situaţia în care există o convergenţă de interese între părţi. Termenul comun nu semnifică faptul că interesele celor două părţi se confundă; în realitate fiecare parte urmăreşte realizarea interesului său propriu, care coincide, cel puţin în parte, cu cel al celeilalte părţi[23]. Atunci când părţile urmăresc prin intermediul contractului încheiat realizarea unei opere comune (cum ar fi o societate civilă ori comercială sau o asociere în participaţiune), ambele părţi au interesul atingerii acestui obiectiv. Este o suprapunere fericită a două interese egoiste. Interesul comun în contracte are o intensitate mai mare în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, de durată, în care părţile urmăresc şi realizarea unui scop comun[24], cum sunt acordurile de distribuţie. Interesul comun existent la momentul încheierii contractului rămâne în general prezent şipe parcursul derulării raporturilor contractuale.

 

5. Există un interes comun şi în cazul contractelor de distribuţie ce vizează raporturile dintre furnizori[25] şi distribuitori revânzători[26] cu privire la modul în care se va desfăşura parteneriatul comercial ce vizează distribuţia de mărfuri şi servicii.

Am definit[27] contractul-cadru de distribuţie comercială ca fiind, , acel contract prin care părţile urmăresc să pună bazele unei cooperări comerciale de durată cu privire la distribuţia de mărfuri sau servicii, stabilind unele obligaţii prealabile (imediate) specifice domeniului de activitate şi standardizând conţinutul contractelor de aplicaţie prin stabilirea în avans a unor clauze ale acestora"[28].

În toate contractele, chiar şi în cele în care părţile au doar interese contrare, există o obligaţie minimă de colaborare în vederea unei cât mai bune realizări a obiectivelor propuse[29]. Contractele-cadru de distribuţie implică însă o colaborare mult mai strânsă între părţi decât în contractele obişnuite[30]. Obiectul acestei colaborări întărite priveşte dobândirea şi fidelizarea unei clientele pentru bunurile ce fac obiectul distribuţiei, realizarea unor metode şi procedee de distribuţie cât mai eficiente şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea şi protejarea reţelei de distribuţie[31] din care ambele părţi fac parte[32]. Această colaborare complexă justifică calificarea contractelor-cadru de distribuţie ca fiind contracte în interes comun. Într-o altă opinie interesul comun în acordurile de distribuţie îl constituie crearea şi dezvoltarea unei reţele de distribuţie pentru mărfuri sau servicii[33].

Acest interes comun a fost reţinut şi de către legiuitorul român în reglementarea privitoare la contractul de franciză, contract care, în multe situaţii, face parte din categoria contractelor-cadru de distribuţie. Art. 3 al textului legal republicat prevede: „contractul de franciză trebuie să reflecte interesele membrilor reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menţinerea identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de franciză.". În realizarea acestui interes comun beneficiarul trebuie "să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia." (art. 4 al. 2).

 

6. În rândurile precedente am încercat sintetic să demonstrăm existenţa interesului comun în anumite contracte sau situaţii juridice, cu accent pe raporturile de distribuţie. Nici un text legal însă nu conferă direct forţă juridică acestei idei. Chiar dacă influenţa pe care o exercită asupra raporturilor juridice este mai degrabă una difuză, nefiind o regulă juridică precisă, acest fapt nu împiedică a considera „interesul comun" un concept juridic. Acolo unde apare, influenţa interesului comun este reală, chiar dacă îmbracă forme subtile, permiţând identificarea şi justificarea unui regim juridic derogator faţă de situaţiile juridice asemănătoare în care interesul comun lipseşte.

Ideea de interes comun este contrară spiritului individualist promovat de către Codul civil. Spre deosebire de situaţia contractuală clasică în care, dincolo de realizarea efectivă a operaţiunii economice părţile au interese contrare, atât la încheierea cât şi în cursul derulării contractului, în cazul în care prin intermediul contractului se urmăreşte realizarea unei opere comune ambele părţi îşi asumă depunerea tuturor diligenţelor în vederea realizării acestui obiectiv comun. În cazul contractelor de durată, cum sunt contractele-cadru de distribuţie, anticiparea exactă a întinderii acestor diligenţe la momentul încheierii contractului este mai degrabă iluzorie. Şi această determinare este cu atât mai dificilă atunci când realizarea obiectivului comun depinde de elemente externe, precum fluctuaţia pieţei şi acţiunile concurenţei în cazul contractelor-cadru de distribuţie.

În aceste condiţii realizarea obiectivelor contractului nu poate fi faptic realizată decât printr-o implicare şi colaborare flexibilă a părţilor în funcţie de această nedeterminare. Atunci când interesul comun guvernează încheierea şi executarea unor contracte, acest fapt reclamă din partea contractanţilor un comportament particular şi o colaborare specifică în vederea realizării obiectivului comun.

În numeroase contracte pot fi identificate dezechilibre între prestaţiile părţilor, datorate fie imperfecţiunilor sau lacunelor sistemului juridic, fie poziţiei de inferioritate economică în care se găseşte una dintre părţi. În cazul contractelor-cadru de distribuţie se regăsesc ambele ipoteze. Contractele clasice, precum vânzarea-cumpărarea de mărfuri, nu constituie un vehicul juridic adecvat cerinţelor unei colaborări comerciale de durată, care implică un anumit grad de nedeterminare privitor la întinderea obligaţiilor şi reclamă un grad de implicare în vederea realizării obiectivului comun mai mare decât în contractele clasice cu executare succesivă. De asemenea uneori una din părţi se află într-un raport de dependenţă economică faţă de partenerul său, fapt care reduce libertatea sa de alegere a conduitei comerciale în cadrul parteneriatului cât şi în schimbarea partenerului. În astfel de situaţii interesul comun poate permite reechilibrarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, permiţând o mai bună justiţie contractuală prin soluţii echitabile. Şi aceasta fără a nega sau a aduce atingere principiului autonomiei de voinţă, faţă de care poate reprezenta un element mecanism de adaptare la o situaţie particulară atipică. Interesul comun iniţial, care a guvernat încheierea contractului impune o temperare a intereselor individuale contrare care pot să apară pe parcursul derulării contractului.

Interesul comun poate contribui la stabilitatea raporturilor contractuale şi reclamă o intensitate crescută a obligaţiilor de loialitate şi cooperare faţă de regimul juridic comun[34].

 

7. În acest sens distribuitorii francezi au încercat să obţină continuarea colaborării comerciale sau cel puţin o indemnizaţie la împlinirea termenului în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, invocând caracterul de contract în interesul comun al părţilor pentru acordurile de distribuţie[35]. Datorită acestui caracter ei au solicitat aplicarea unui regim de protecţie similar celui al agenţilor comerciali permanenţi. În doctrină s-a susţinut că situaţiile în care distribuitorul revânzător este integrat în reţeaua de distribuţie a furnizorului de o aşa manieră încât clientela dezvoltată de primul aparţine în fapt celuilalt, reclamă aplicarea regimului juridic derogator al mandatului în interes comun[36]. În ambele situaţii, prin activitatea depusă şi colaborarea realizată, părţile dezvoltă o clientelă comună. Această clientelă, în ambele cazuri, este ataşată furnizorului, fiind fidelizată faţă de produsele care poartă marca acestuia şi nu faţă de punctul de vânzare (fondul de comerţ) al distribuitorului.

În sprijinul acestei soluţii în doctrina franceză a fost evocată ideea unui drept de proprietate comun al părţilor asupra clientelei procurate[37], drept pe care mandatarul comercial (agentul comercial) respectiv distribuitorul revânzător aflat într-o situaţie similară îl pierde în favoarea furnizorului prin încetarea raporturilor contractuale. Ideea este însă inexactă din mai multe puncte de vedere. A admite un drept de proprietate propriu-zis asupra clientelei implică ignorarea libertăţii individuale a persoanelor care formează această clientelă precum şi principiul libertăţii concurenţei. Credem că mai corect este a recunoaşte un drept de proprietate asupra fondului de comerţ sau asupra însemnelor şi elementelor care atrag clientela. Pentru că „posesia" asupra unei clientele nu este decât o stare de fapt corespunzătoare unei poziţii concurenţiale pe piaţa relevantă, element variabil în funcţie de evoluţiile pieţei. De aceea practica judiciară franceză şi majoritatea doctrinei consideră că ideea de clientelă comună implică nu atât o coproprietate asupra acesteia cât o exploatare în comun a aceleiaşi clientele[38].

Justificarea dreptului la indemnizaţie la finalul contractului pentru agentul comercial permanent şi, eventual, pentru distribuitorul revânzător aflat într-o situaţie similară a fost căutat şi în mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză. Clientela comună, la crearea sau dezvoltarea căreia şi-au adus contribuţia ambele părţi, rămâne, după încetarea efectelor contractului să profite doar furnizorului, fapt care atrage o îmbogăţire a acestuia. Ideea ne pare inexactă din punct de vedere juridic, deoarece executarea obligaţiilor între părţi îşi are temeiul juridic în contractul încheiat iniţial. Din punct de vedere economic însă susţinerea este corectă, şi permite o dezvoltare în sensul că agentul sau distribuitorul revânzător a contribuit la realizarea scopului comun, crearea şi dezvoltarea clientelei comune, de care nu mai poate profita în caz de încetare a colaborării comerciale. Pe această linie de gândire trebuie căutat fundamentul dreptului la indemnizaţie, în acest context îşi poate exprima valenţele juridice noţiunea de interes comun.

 

8. Şi în dreptul german a fost dezbătută problema protejării distribuitorului revânzător similar cu agentul comercial, deoarece uneori se află într-o situaţie comparabilă[39]. În sistemul juridic german anterior legii de aplicare a Directivei europene, agentul comercial avea dreptul la o indemnizaţie la încetarea contractului din motive neimputabile (inclusiv împlinirea termenului), în măsura în care comitentul (mandantul) obţine avantaje substanţiale de pe urma clienţilor procuraţi de agent, acesta din urmă pierde comisionul pe care l-ar fi obţinut de pe urma acestor clienţi şi plata acestei compensaţii ar fi echitabilă în circumstanţele date[40]. Indemnizaţia corespunde valorii clientelei aduse de agent şi de care comitentul se foloseşte în continuare[41].

Aplicarea acestei reglementări la distribuitorii revânzători a fost admisă doar cu titlu de excepţie, în situaţia în care aceştia se aflau într-o situaţie comparabilă cu cea a unui agent[42]. Pentru a obliga furnizorii la plata unei indemnizaţii la încetarea contractului-cadru de distribuţie, instanţele germane cereau iniţial ca prin contract să se fi prevăzut obligaţia distribuitorului de a ceda clientela sau de a transmite datele cu privire la aceasta[43]. Ulterior această condiţie a fost treptat înlăturată, nemaifiind necesară o cesiune de clientelă în sens juridic, ci doar să existe posibilitatea practică în speţă ca furnizorul să utilizez clientela procurată de distribuitor[44].

 

9. Situaţia juridică a distribuitorilor revânzători este însă diferită de cea a agenţilor comerciali permanenţi, ei cumpărând produsele pentru a le revinde pe când agenţii comerciali sunt mandatari cu reprezentare ai furnizorului. Spre deosebire de mandatul în interes comun, realizarea interesului furnizorului este doar o consecinţă a contractelor de revânzare încheiate de distribuitor şi nu cauza lor[45]. Dacă în cazul distribuţiei prin intermediul agenţilor comerciali clientela este în principiu fidelizată faţă de mandant (furnizor), în cazul distribuitorilor revânzători de multe ori clientela este fidelizată faţă de distribuitor, acesta încheind contractul în nume propriu. Doar în cazul agenţilor comerciali, mandatari care lucrează în numele şi pe seama furnizorului, clientela dobândită este „comună" din punct de vedere juridic. În cazul distribuitorului revânzător, acesta contractează cu clientela în nume propriu, chiar şi atunci când este integrat în reţeaua de distribuţie a furnizorului[46]. Pentru aceste motive Curtea de Casaţie franceză a refuzat cu constanţă să aplice regimul juridic al contractelor de mandat în interes comun la contractele-cadru de distribuţie comercială (distribuţie exclusivă, exclusivitate de marcă, distribuţie selectivă, franciză de distribuţie etc.)[47].

Iar distincţia dintre situaţia agentului comercial şi cea a distribuitorului revânzător nu ţine doar de diferenţa de natură, în plan juridic, între contractele prin intermediul cărora se realizează distribuţia de mărfuri. Chiar dacă pot fi întâlnite situaţii în care clientela este ataşată cu precădere furnizorului şi nu distribuitorului, datorită fidelizării acesteia faţă de produsele furnizorului, totuşi, spre deosebire de situaţia agentului comercial, fondul de comerţ este al distribuitorului revânzător şi nu al furnizorului. Raportul de dependenţă economică[48] în care se poate găsi un distribuitor poate face dificilă utilizarea în parametri optimi a fondului de comerţ ulterior încetării colaborării comerciale, însă acest fapt nu credem că justifică un regim de protecţie similar cu cel al agenţilor comerciali, fiind posibilă identificarea altor mecanisme corectoare care să permită soluţii echitabile. Regimul juridic derogator al mandatului în interes comun şi aplicaţia sa în materia agenţilor comerciali permanenţi este fundamentat şi justificat doar în cazul contractelor care implică o reprezentare juridică completă.

 

10. Problema efectelor pe care ar trebui să le atragă caracterul de contract „în interes comun" este controversată în doctrina franceză. Într-o opinie[49] se susţine aplicarea şi în cazul distribuitorilor revânzători a unui regim de protecţie similar cu cel al mandatarilor în interes comun. În ceea ce priveşte împlinirea termenului contractual o astfel de calificare ar permite judecătorului să cenzureze motivele pentru care una dintre părţi refuză să prelungească sau să reînnoiască contractul, încetarea colaborării fiind permisă doar pentru motive obiective. Într-o altă opinie[50] o astfel de calificare nu justifică restrângerea dreptului părţilor de a nu prelungi contractul după expirarea termenului, însă permite instanţei să sancţioneze conduita de rea credinţă a unei părţi sau abuzul în exercitarea dreptului[51] de a nu prelungi contractul de distribuţie.

Apreciem că nu se impun în cazul acestei categorii de contracte în interes comun măsuri legislative sau interpretări doctrinare care să împiedice partea interesată să înceteze colaborarea comercială la împlinirea termenului contractual, chiar şi în prezenţa unor clauze care permit reconducţiunea sau prorogarea contractului. Situaţia distribuitorilor revânzători este mai puternică din punct de vedere economic faţă de cea a agenţilor, uneori ei fiind partea în poziţie dominantă în acordul de distribuţie (cum ar fi spre exemplu cazul societăţilor care deţin lanţurile de hypermarketuri sau supemarketuri - Metro, Carrefour, Selgros etc. în raport cu furnizorii) iar alteori având suficientă independenţă economică încât să poată negocia în mod real contractul de distribuţie (cum ar fi de exemplu cazul unui distribuitor exclusiv puternic în zona sa de desfacere sau al unui distribuitor selectiv competitiv, care nu depinde vital de colaborarea comercială cu unul dintre furnizori).

Deşi în doctrina franceză există un curent de opinie semnificativ în favoarea unei obligaţii a furnizorului de a justifica motivul pentru care încetează colaborarea comercială cu un partener sau existenţa cel puţin a unui control minimal al motivelor de încetare în cazul în care distribuitorul se află într-un raport de dependenţă economică[52], o astfel de cerinţă nu a fost reţinută în practica Curţii de Casaţie franceză[53]. Soluţia o apreciem justificată deoarece interpretarea contrară ar atrage o restrângere semnificativă a libertăţii furnizorului de a organiza reţeaua sa de distribuţie, cu consecinţa imposibilităţii de a o adapta la fluctuaţiile pieţei şi la acţiunile concurenţei. În plus o astfel de cenzură strictă a motivelor încetării colaborării comerciale, atipică pentru sistemul nostru de drept, riscă să ducă la o dezechilibrare a contractului în favoarea distribuitorului şi la necesitatea ca Instanţa de judecată să se pronunţe pe motive de oportunitate economică, cu consecinţa unor soluţii artificiale şi contrare libertăţii de acţiune în domeniul comercial.

În concluzie, pentru argumentele expuse anterior avem convingerea că o reglementare imperativă a regimului încetării contractului de distribuţie în genul celei în favoarea agenţilor economici, sau o cenzurare de către instanţă a motivelor neprelungirii contractului nu se impune în cazul distribuitorilor revânzători. Mai oportun ne apare utilizarea unor mecanisme compatibile cu libertatea contractuală prin care să se realizeze necesara adaptare a principiilor contractuale clasice la particularităţile contractelor de distribuţie

 

11. Un astfel de mecanism este cel al abuzului de drept. Fie că este considerat o exercitare a dreptului dincolo de scopul economic şi social pentru care este recunoscut[54], fie ca o sancţionare a exercitării unor prerogative în scop şicanator sau cu intenţia de a păgubi o altă persoană, fie ca un delict civil, pentru a permite instanţelor să aprecieze existenţa unui abuz de drept, a unei intenţii de a păgubi sau de a profita de partenerul comercial, apreciem că trebuie identificate elemente obiective care să permită analiza conduitei părţilor.

Interesul comun ce caracterizează contractelor-cadru de distribuţie permite, în opinia noastră, identificarea unor astfel de criterii obiective în aprecierea noţiunii de abuz de drept[55] cu privire la încetarea colaborării comerciale după împlinirea termenului contractual, în special când în contract a fost stipulată posibilitatea de prorogare sau reconducţiune. Obligaţia de loialitate şi cooperare întărită pe parcursul derulării contractului-cadru de distribuţie, pe care interesul comun o reclamă, determină o exigenţă similară şi pentru modul în care părţile exercită dreptul contractual de a înceta raporturile comerciale. Evoluţia pieţei produselor cu privire la care se derulează colaborarea comercială necesită investiţii, adaptări, campanii de promovare care nu pot fi previzionate cu exactitate de la momentul încheierii contractului. Interesul comun determină părţile să reacţioneze corespunzător rolului său în cadrul parteneriatului, în vederea obţinerii unor profituri viitoare.

Această realitate implică acordarea unor termene de preaviz mai lungi decât în contractele obişnuite, pentru contractele cu durată nedeterminată şi chiar în cazul celor cu durată determinată şi facultate de reconducţiune sau prelungire, care să permită reorientarea distribuitorului. Mai implică un comportament loial în ceea ce priveşte investiţiile cerute celeilalte părţi sau pe care aceasta este încurajată să le facă în vederea realizării operei comune. Pe această linie de gândire au fost sancţionate, în jurisprudenţa franceză, nu numai intenţia de a prejudicia cealaltă parte ci şi culpa condamnabilă, absenţa loialităţii la încetarea colaborării comerciale sau obţinerea unui profit nelegitim în urma activităţii distribuitorului[56].

Astfel au fost sancţionaţi[57] furnizorii care au urmărit să profite de pe urma activităţii distribuitorului, lăsându-l să creadă că va fi prelungit contractul, pentru ca la termen să refuze prelungirea, sau care au pretins distribuitorului anumite investiţii pentru continuarea colaborării, pentru ca, după efectuarea lor, contractul să nu fie reînnoit. În plus instanţele franceze au mai sancţionat comportamentul de rea-credinţă al unui furnizor, care a invocat motive nereale şi denigratoare pentru a înceta colaborarea comercială[58].

Unii autori francezi apreciază că domeniul contractelor de distribuţie este unul propice pentru sancţionarea exercitării drepturilor contractuale dincolo de scopul pentru care a fost recunoscut[59]. În concret, conform acestei viziuni, analiza cazurilor concrete presupune identificarea limitei interne a dreptului de a înceta colaborarea comercială.

O astfel de încercare ridică, în opinia noastră, dificultăţi insurmontabile care fac discutabilă finalitatea sa practică. Domeniul contractelor de distribuţie nu face, pe de o parte, obiectul unei reglementări speciale (cu excepţia contractului de franciză de distribuţie), iar pe de altă parte arareori Legea face referiri directe la limitele interne ale exercitării dreptului, de regulă fiind prevăzute doar prerogativele pe care dreptul subiectiv le conferă titularului. Astfel identificarea limitelor interne ale dreptului subiectiv se poate face prin raportare la principiile generale şi spiritul sistemului juridic, fapt cere determină un grad semnificativ de imprecizie. Chiar dacă s-ar ajunge la o determinare general acceptată a acestor limite caracterul lor abstract ar face dificilă identificarea unor criterii concrete care să poată fi utilizate de către Instanţe[60] în cazuri deduse judecăţii.

Apreciem ca fiind mai clar şi mai util utilizarea caracterului de contract în „interes comun" al acestor convenţii, depunerea tuturor diligenţelor pentru cucerirea şi fidelizarea clientelei, pentru a sancţiona partea care exercită dreptul contractual pentru a obţine profituri nejustificate în urma activităţii celeilalte părţi sau care înlocuieşte partenerul comercial cu scopul de a-l priva de posibilitatea de a recupera investiţiile făcute şi efortul depus în vederea realizării operei comune.

 

12. Cu privire la derularea contractului-cadru de distribuţie „interesul comun" reclamă o obligaţie de loialitate şi colaborare întărită. Aceasta se concretizează, în principal, printr-o obligaţie de asistenţă şi o obligaţie de a instaura şi respecta norme comune ale reţelei de distribuţie[61].

Obligaţia de asistenţă pe durata derulării contractului-cadru de distribuţie este subînţeleasă în contract şi este o consecinţă a „interesului comun". Realizarea operei comune, cucerirea şi fidelizarea clientelei, este condiţionată de o politică comercială comună la nivelul reţelei de distribuţie, care să întărească imaginea produsului (serviciului) pe piaţă şi de sprijinirea partenerului comercial, pe toată durata derulării contractului, în vederea eficientizării distribuţiei în folosul ambelor părţi. Obligaţia de asistenţă reprezintă o formă a obligaţie de colaborare mai intensă decât în contractele obişnuite.

Ea se concretizează în primul rând prin asistenţă tehnică şi comercială din partea furnizorului. Ea constă în consilierea partenerului cu privire la desfacerea produselor (la contractul de franciză de distribuţie această obligaţie constă chiar în a învăţa partenerul cum să conducă afacerea), şi poate fi completată de asumarea de către partener a unei implicări directe în activitatea celuilalt partener (cum ar fi în amenajarea spaţiului de desfacere a produselor, publicitate locală, formarea partenerului, consultanţă în gestiunea activităţii, oferirea unui sistem informatic de gestiune centralizat etc.) şi de asistenţă financiară, în limitele permise de legislaţia incidentă. În materia contractului de franciză de distribuţie textul legal (art. 4 al. 2 lit. c) prevede obligaţia francizorului de a asigura asistenţa tehnică şi comercială a beneficiarului pe toată durata contractului.

O altă componentă importantă este obligaţia reciprocă de informare pe parcursul derulării contractului. De principiu aceasta cuprinde informaţiile care sunt necesare şi utile partenerului în vederea realizării operei comune. Astfel de informaţii sunt cele privitoare la produs, la clientelă şi la evoluţia concurenţei pe piaţa produsului respectiv. În reţelele de distribuţie în care integrarea distribuitorului este totală, în principal prin mecanismul clauzei de exclusivitate de aprovizionare[62], natura contractului implică şi comunicarea către partener a inovaţiilor făcute cu privire la gestiunea activităţii sau la desfacerea produsului sau serviciilor. Pentru contractul de franciză la art. 4 al. 3 lit. b din Ordonanţă se prevede că beneficiarul are obligaţia „să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza." iar francizorul, prin transmiterea know-how-ului[63] către beneficiar transferă implicit toate informaţiile pertinente de care dispune.

Deşi ca efect al „interesului comun" obligaţia de asistenţă este subînţeleasă în contractul-cadru de distribuţie prudenţa ne îndeamnă a recomanda stipularea în contract a conţinutului concret al obligaţiei, dat fiind că intensitatea ei poate varia în funcţie de forma contractului. În practica franceză au existat soluţii în sensul că „interesul comun" implică, pentru furnizor, obligaţia de a asista distribuitorul şi pe durata preavizului (vizând încetarea raporturilor comerciale) în vederea realizării reconversiei, însă Curtea de Casaţie a apreciat constant o astfel de opinie ca fiind excesivă[64].

 

13. Deşi gradul de integrare a distribuitorului în reţeaua de distribuţie a furnizorului are grade diferite de intensitate în funcţie de natura contractului, o politică comercială comună se regăseşte în orice formă de reţea de distribuţie. Majoritatea autorilor francezi apreciază că o reţea de distribuţie, indiferent de forma sa, constituie o veritabilă unitate economică[65], ce reverberează în plan juridic ca o formă de organizare funcţională ce implică o cooperare contractuală[66] sau, într-o altă opinie, chiar de instituţionalizare[67].

În cazul contractului de franciză de distribuţie esenţa contractului o constituie transmiterea know-how-ului către beneficiar (distribuitor) şi actualizarea acestuia pe toată perioada derulării colaborării comerciale. În concret prin contract beneficiarul urmează să primească rezultatul experienţei francizorului în desfacerea produselor şi serviciilor, concretizat în norme ale reţelei pe care trebuie să le aplice cu stricteţe în desfăşurarea activităţii (art. 3 din O.G. 52/1997 republicată). De asemenea art. 11 face referire la „reţeaua de franciză", care trebuie exploatată în aşa fel încât să permită păstrarea identităţii şi a renumelui reţelei pentru care francizorul este garant, obligaţie subliniată şi de art. 15 al. 2.

Şi în contractul de distribuţie selectivă[68] respectarea stilului de vânzare conceput de furnizor, a politicelor comerciale ale reţelei şi a serviciilor auxiliare este de esenţa acestei forme de contract de distribuţie. Atragerea clientelei prin intermediul unui astfel de concept de desfacere necesită investiţii şi preţuri mai mari de desfacere, care nu se pot justifica în ochii clientelei dacă standardele nu sunt respectate de toţi distribuitorii selecţionaţi. Chiar şi în cazul reţelelor de distribuţie mai puţin sofisticate, care se realizează în plan contractual în special prin contracte de distribuţie exclusivă[69] şi monomarcă[70], atragerea clientelei depinde de imaginea produsului sau serviciului pe piaţă. Utilizarea aceloraşi însemne comerciale şi publicitatea uniformă sunt formele cele mai evidente de atingere a acestui obiectiv. Crearea unei identităţi comune a reţelei, perceptibilă pentru consumator, nu poate decât să sporească şansele de cucerire a clientelei. De aceea dreptul de a utiliza însemnele comerciale şi marca furnizorului pe parcursul derulării contractului este subînţeles.

În consecinţă respectarea normelor reţelei este o obligaţie care ţine de natura contractului-cadru de distribuţie, indiferent de forma pe care o îmbracă, elementul variabil în funcţie de categorie fiind doar complexitatea acestor norme comune. Ele se regăsesc în principiu în cuprinsul contractului sau în anexele sale şi pot fi adaptate la evoluţiile pieţei. Elaborarea politicii comerciale a reţelei şi, implicit, a normelor comune revine furnizorului, în calitate de iniţiator al reţelei, el fiind şi singurul care are raporturi contractuale directe cu toţi membrii reţelei.

Normele comune pot viza o plajă largă de aspecte precum elaborarea unui stil de vânzare sau a unui concept unitar de vânzare, impunerea de servicii auxiliare comune, publicitate naţională, amenajări speciale ale spaţiului de vânzare către consumatori, garanţii uniforme şi obligaţia de a deţine un stoc minim de produse se un anumit tip[71].

Interesul comun reprezintă mobilul pentru obligaţia contractuală asumată de un distribuitor membru al reţelei de a asigura servisul pentru orice produs vândut în cadrul reţelei, sporind astfel aprecierea clientelei faţă de ansamblul reţelei. Şi tot datorită „interesului comun" sunt licite şi justificate din punct de vedere al economiei contractului clauzele din contractul-cadru care impun distribuitorului menţinerea unui stoc de produse care să permită acoperirea fluctuaţiilor de cerere pe piaţă[72].

Datorită „interesului comun" este subînţeleasă obligaţia furnizorului, în calitate de coordonator, de a acţiona împotriva membrilor reţelei care nu respectă normele stabilite, deoarece este singurul legat contractual de aceştia şi care are la dispoziţie o acţiune în răspundere contractuală, iar atingerea adusă imaginii reţelei afectează cifra de afaceri a fiecărui membru al acesteia.

Dreptul pozitiv actual nu are mecanisme suficient de bine adaptate pentru contractele în care părţile urmăresc realizarea unei opere comune, care să justifice obligaţia de cooperare şi loialitate mai intensă pe care economia contractului o reclamă. Spirit de fineţe, „interesul comun" permite modularea drepturilor rezultate din contract în funcţie de natura intereselor în cauză. Este un concept care permite identificarea situaţiilor de natură aparte şi justifică un regim juridic derogator faţă de situaţiile juridice asemănătoare în care interesul comun lipseşte, reprezentând un mecanism corector al imperfecţiunilor sistemului juridic. În cazul contractelor-cadru de distribuţie acest concept permite identificarea unor criterii obiective pentru sancţionarea abuzului în exercitarea dreptului de a pune capăt raporturilor contractuale şi justifică o obligaţie de colaborare mai intensă decât în cazul contractelor obişnuite.

 

 

* Lector, Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, avocat,

dserban@law.ubbcluj.ro.

[1] M. Bocşan, Mandatul în interes comun, în Dreptul, nr. 2/2001, pag. 64-71; I. Reghini, Observaţii privind mandatul civil în interes comun, în S.U.B.B. nr. 2/2001, pag. 71-75.

[2] M. Bocşan, op. cit., pag. 66.

[3] Ibidem., pag. 68-69;; I. Reghini, op. cit., pag. 75.

[4] A. Benabent, Les contrats speciaux civils et comerciaux, ed. a-V-a, Ed. Montchrestien, Paris, 2001, nr. 682-683, pag. 435-436.

[5] M. Bocşan, op. cit., pag. 70-71.

[6] Ibidem, pag. 67-68. Astfel s-a reţinut faptul că mandatul unui avocat al cărui onorariu era reprezentat de o cotă din câştigul total rezultat în urma procesului (pact de quota litis) nu mai poate fi retras în lipsa culpei mandatarului iar lichidatorul unei societăţi în nume colectiv, care este el însuşi asociat, nu poate fi revocat în condiţiile art. 1553 C.civ.

[7] Pentru amănunte T. Hassler, L¢interet commun, Rev.trim.dr.com., 1984, pag. 597-611.

[8] Legea nr. 509/2002 (M. Of. nr. 581 din 6 august 2002) privitoare la agenţii comerciali permanenţi prin care s-a făcut aplicarea în dreptul intern a Directivei europene nr. 86/635/1986 privitoare la agenţii comerciali.

[9] D. Ferrier, Droit de la distribution, ediţia a II-a, Ed. Litec, Paris, 2000, pag. 81.

[10] P. Grignon, Le concept d'interet commun dans le drot de la distribution, Melanges Michel Cabrillac, Litec, 1999, pag. 132-133.

[11] M. Behar-Touchais, G. Virassamy, Les contrats de la distribution, Ed. L.G.D.J., Paris, 1999, pag. 171.

[12] Ibidem.

[13] Art. 17-19 din Directivă.

[14] Art. 22-24 din Lege.

[15] Pentru o analiză a textelor Directivei a se vedea C. Diloy, Le contrat d¢agence commercial en droit international, L.G.D.J., Paris, 2000, pag. 227-229.

[16] Art. 6 din Legea 509/2002 privitoare, de exemplu, la transmiterea de informaţii sau la furnizarea către agentul comercial de cataloage sau mostre.

[17] Ph. Grignon, op. cit., pag. 143.

[18] G. Cornu, Dictionaire juridique, P.U.F., ed. a - VII - a, Paris, 1998, pag. 456-457.

[19] T. Hassler, op. cit., pag. 586-597.

[20] Idem, pag. 587.

[21] Idem, pag. 588-591.

[22] Pentru o analiză exhaustivă în dreptul francez a se vedea T. Hassler, op. cit., pag. 598-611.

[23] Idem, pag. 585.

[24] L. Amiel - Cosme, Les reseaux des distribution, L.G.D.J., Paris, 1995, pag. 116.

[25] Folosim termenul generic de furnizor pentru a desemna atât producătorii cât şi distribuitorii intermediari care apar în lanţul distribuţiei de produse şi care încheie astfel de acorduri cu distribuitori subsecvenţi.

[26] A se vedea Ph. Le Tourneau, Les contrats de concession, Ed. Litec, Paris, 2003, pag. 19-47.

[27] Ş. Diaconescu, Contractul-cadru de distribuţie comercială. Noţiune şi delimitări, în P. R., nr. 4/2004, pag. 200.

[28] Pentru alte definiţii, M. Malaurie, D. Manguy, Lexique droit de la distribution et concurrence, în Ch. dr. entr., supp., nr. 5/1998, pag. 18; J. Gatsi, Le contract-cadre, L.G.D.J., Paris, 1996, pag. 304; CREDA (Centre de recherche sur le droit des affaires), sub conducerea lui A. Sayang şi coordonarea lui D. Tallon, colectiv, Le contrat-cadre, Paris, Litec, 1995, vol. I, pag. 79; C. Costin, Noţiunea de contract-cadru, în R.r.dr.af., nr. 9/2003, pag. 29.

[29] A se vedea L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1994, pag. 63; Y. Picod, Effet obligatoire des conventions; Execution de bonne foi des conventions, în J.-Cl. Civ., art. 1134 şi 1135.

[30] Ph. Le Tourneau, op. cit., pag. 19.

[31] Reţeaua de distribuţie a fost definită ca fiind, , un lanţ de contracte prin care iniţiatorul (sau promotorul) se leagă direct cu fiecare distribuitor stabilind un raport juridic obligaţional aparent independent." - C. Costin, Distribuţia comercială în reţea, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pag. 48; sau ca fiind, , cea care ia naştere din suma voinţelor individuale ce unesc un furnizor, integrator, de o pluralitate de revânzători, distribuitori integraţi, dând naştere la acorduri-cadru principale şi convenţii accesorii legate de acestea, constituind o grupă de contracte sinalagmatice, încheiate cu titlu oneros şi în interesul comun al membrilor săi, în vederea organizării revânzării de produse şi/sau furnizării de servicii, pe o piaţă determinată, către un consumator final." - L. Amiel-Cosme, op. cit. Textul legal privitor la franciză defineşte reţeaua, , un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum si pentru dezvoltarea producţiei si distribuţiei unui produs sau serviciu, , .

[32] C. Pigache, Le mandat d¢interet commun, th. Paris V, 1991, pag. 341, apud M. Behar-Touchais, G. Virassamy, op. cit., pag. 177.

[33] L. Amiel - Cosme, op. cit., pag. 129.

[34] Pentru amănunte T. Hassler, op. cit., pag. 617-631; În opinia autorului interesul comun justifică şi o egalitate de tratament între situaţii juridice similare, susţinere faţă de care avem anumite rezerve.

[35] D. Ferrier, op. cit., pag. 275. Legislaţia franceză a preluat această noţiune într-un text referitor la contractele de distribuţie (franciză, text devenit ulterior art. 330 al. 3 din Codul Comercial francez).

[36] A. Brunet, Clientele commune et contrat d'interet commun, Mel. Weill, 1983, pag. 91, nr. 13.

[37] A. Constantin, Le role de la notion d'interet commun dans la rupture du contrat de concession commerciale, Petites affiches, nr. 111/1998, pag. 17, pct. 14 şi 15.

[38] Idem nr. 16.

[39] CREDA (Centre de recherche sur le droit des affaires), sub conducerea lui A. Sayang şi coordonarea lui D. Tallon, colectiv, Le contract-cadre, Paris, Litec, 1995, vol. II, pag. 130 - 132, nr. 204 - 206.

[40] Art. 89 lit. b din HGB, reprodus sintetic.

[41] CREDA, op. cit., vol. II, pag. 131.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] A. Constantin, op. cit., pag. 19, nr. 18.

[46] Poate cel mai elocvent exemplu de astfel de exemplu de integrare este al unui distribuitor membru într-o reţea de franciză de distribuţie în care nu numai că lucrează sub marca francizorului ci şi vinde produsele şi atrage clientela conform metodelor obligatorii ale reţelei, puse la punct de francizor. Clientela dobândită este în principal atrasă de imaginea reţelei de franciză şi mai puţin de aspecte ce ţin de distribuitor.

[47] M. Behar-Touchais, G. Virassamy, op. cit., pag. 175-179; D. Ferrier, op. cit., pag. 275-277.

[48] Dependenţă economică întâlnim în situaţiile în care, , unul dintre parteneri, cel dominat, are existenţa sau supravieţuirea economică tributară relaţiilor permanente, privilegiate sau exclusive, stabilite cu cocontractantul, partener privilegiat" - G. Virassamy, Les contrats de dependence, LGDJ, Paris, 1986, n. 226.

[49] G. Virassamy, La moralisation des contrats de distribution par la loi Doubin du 31 decembre1989, J.C.P. 1990, E. II. 15809

[50] M. Behar-Touchais, G. Virassamy, op. cit., pag. 179. Opinia aparţine doar autoarei, coautorul susţinând prima opinie.

[51] Poate fi pusă în discuţie calificarea posibilităţii de a nu prelungi contractul ca fiind un drept subiectiv, unii autori apreciind că ar fi de fapt exercitarea unei libertăţi şi nu a unui drept - a se vedea J. Ghestin, G. Goubeaux, M. Fabre-Magnan, Traite de droit civil - Introduction general, L.G.D.J., Paris, 1994, pag. 760. Majoritatea autorilor francezi precum şi jurisprudenţa apreciază că este vorba de un drept susceptibil uneori de abuz - a se vedea şi J. Mestre, Resiliation unilaterale et non-renouvellement dans les contrats de distribution, în La cessation des relations contractuelles d¢affaires, PU D¢Aix-Marseille, 1997, pag. 19-21; Pe aceiaşi poziţie se situează şi doctrina şi jurisprudenţa română - a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag. 177-178.

[52] Pentru raport de dependenţă a se vedea noa 48.

[53] A. Constantin, op. cit., pag. 24.

[54] În dreptul român art. 3 din Decr. nr. 31/1954 poate constitui un suport legal pentru această viziune (Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.). Dat fiind că este un text de Lege adoptat în perioada comunistă în doctrină s-a exprimat şi opinia că acest text ar fi căzut în desuetudine.

[55] Nu ne propunem în acest context să disecăm problema spinoasă a fundamnetului noţiunii de abuz de drept - pentru amănunte J. Ghestin, op. cit., pag. 747-774 şi I. Deleanu, op. cit., pag. 50-77. Cu privire la noţiunea de abuz de drept în contractele de distribuţie B Fages, L¢abus de droit dans les contrats des distribution, Cah.dr.entr., nr. 6/1998, pag. 11-18.

[56] A. Constantin, op. cit., pag. 22.

[57] A se vedea D. Ferrier, op. cit., pag. 277, M. Behar-Touchais, G. Virassamy, op. cit., pag. 180-181.

[58] J. Mestre, op. cit., pag. 19-20.

[59] A. Constantin, op. cit., pag. 24.

[60] Idem, pag. 25.

[61] Ph. Le Tourneau, op. cit., pag. 26.

[62] Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale, publicat în M. Of. nr. 374 din 29 aprilie 2004, defineşte obligaţia de nonconcurenţă (aprovizionare exclusivă) ca fiind, , orice obligaţie directă sau indirectă care interzice cumpărătorului să producă, să cumpere, să vândă sau să revândă produse ori servicii care sunt în concurenţă cu produsele sau serviciile ce fac obiectul înţelegerii sau orice obligaţie directă ori indirectă, care impune cumpărătorului să achiziţioneze de la furnizor sau de la un alt agent economic desemnat de către furnizor mai mult de 80% din achiziţiile sale totale".

[63] Know-how-ul este definit în Ordonanţa privind regimul juridic al francizei[63] ca fiind ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs. Conform Instrucţiunilor Consilului Concurenţei[63], care preia textul Reglementării europene de exceptare nr. 2790/1999[63], "know-how"-ul reprezintă un ansamblu secret, substanţial şi identificat de informaţii practice nebrevetate, rezultat al experienţei furnizorului şi testate de acesta. Pentru detalii, Ş. Diaconescu, Particularităţi ale efectelor contractulu-cadru de distribuţie comercială, în P. R., nr. 1/2005, pag. 199-201.

[64] Ph. Le Tourneau, op. cit., pag. 26-27.

[65] M. Behar-Touchais, G. Virassamy, op. cit., pag. 468.

[66] Ph. Le Tourneau, op. cit., pag. 2.

[67] L. Amiel - Cosme, op. cit., pag. 68.

[68] În Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul întelegerilor verticale, publicat în M. Of. nr. 374 din 29 aprilie 2004, un sistem de distribuţie selectivă a fost definit ca fiind, , acel sistem de distribuţie în care furnizorul decide să vândă produsele sau serviciile prevăzute în acord, direct ori indirect, numai distribuitorilor selecţionaţi pe baza unor criterii prestabilite şi în care aceşti distribuitori se angajează să nu vândă aceste produse sau servicii altor distribuitori neautorizaţi."

[69] În doctrina franceză contractul este denumit concesiune exclusivă. În Instrucţiunile la Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale, emise de către Consiliul Concurenţei, publicate în M. Of. nr. 437 din 17 mai 2004, distribuţia exclusivă a fost definită ca fiind, , convenţia în care furnizorul convine să vândă produsele sale unui singur distribuitor, în scopul revânzării într-un anumit teritoriu. În acelaşi timp, distribuitorului i se interzice vânzarea activă în alte teritorii exclusive." Esenţial pentru calificarea unui contract de distribuţie ca fiind o distribuţie (concesiune) exclusivă este existenţa unei protecţii teritoriale a distribuitorului prin intermediul unei exclusivităţi. Ea poate fi eventual dublată de o exclusivitate de aprovizionare în favoarea furnizorului, însă nu este obligatoriu.

[70] Este vorba de un contract care conţine o obligaţie de neconcurenţă, prin care distribuitorul se obligă să achiziţioneze o anumită categorie de mărfuri doar de la un furnizor, fără a avea exclusivitate teritorială.

[71] Ph. Le Tourneau, op. cit., pag. 28-29.

[72] Idem, pag. 39-42.

 

« Back