Numărul 2 / 2007

 

 

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND UNELE INFRACŢIUNI ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI

 

Sergiu BOGDAN*

 

 

 

Abstract:  Brief survey of Romanian legal provisions concerning some of the crimes against justice rendering. The author presents briefly the most important crimes against justice rendering process, under the Romanian penal system. The central idea is that Romanian criminal code is not modern and it gives little support to a modern and democratic justice based society. 

For instance, a lot of persons who committed a perjury were sent in front of the Romanian tribunals, but very few of them were convicted. The reason for this „de facto" impunity is a matter of culture and a problem of the text of criminal code.

The author presents the subjective, the objective and the normative solution for evaluation of true or false statements' character.

The crime concerning the disrespect of a judicial decision have a new form, because since 2006 Romanian criminal system accepted the penal responsibility of moral persons. 

 

Rezumat. În prezentul articol autorul face o analiză a conţinutului infracţiunilor contra justiţiei din perspectiva actualităţii lor cu valorile unei societăţi moderne şi democratice.

Autorul prezintă acele fisuri care fac ca unele vătămări a unor valori sociale ce ţin de înfăptuirea justiţie rămân în afara cadrului penal de sancţionare.

Cu titlu de exemplu se arată că deşi, statistic, faptele de mărturie mincinoasă nu se reflectă şi în soluţiile de practică judiciară, fenomenul mărturiei mincinoase se regăseşte ca o realitate aproape cotidiană.

Autorul prezintă teoriile care permit calificarea unei informaţii de a fi adevărată sau nu, adică teoria subiectivă, obiectivă sau normativă, concluzionând că în sistemul românesc are aplicare mai frecventă teoria adevărului obiectiv.

Textul de incriminare a infracţiunii de nedenunţare necesită o actualizare datorită posibilităţi de a se aplica acest text la fapte ce nu ar trebui să aibă un caracter penal.

Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti a suferit necesare corecţii din momentul introducerii răspunderii penale a persoanei juridice. Ea este un mijloc ce asigură efectivitatea sancţiunilor complementare penale aplicate persoanelor juridice cărora nu li se pot aplica dizolvarea sau suspendarea pe o durată determinată a activităţii sale.

 

1. Observaţii preliminare

 

În orice sistem penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei joacă rolul de sprijin a desfăşurării în bune condiţii a unei proceduri judiciare.

Din păcate experienţa românească a dovedit că mijloacele de protecţie penală a înfăptuirii justiţiei au fost aplicate timid şi neconvingător. Ţinând cont de numărul de persoane care fac declaraţii mincinoase, care încearcă să determine mărturii mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a împiedica desfăşurarea unui proces civil apare întrebarea dacă această starea de fapt se reflectă şi în condamnările pentru aceste fapte. Răspunsul este evident negativ, fiind puţine cazuri de condamnări pentru mărturie mincinoasă deşi mărturii mincinoase există în sistemul judiciar român.

Unele infracţiunii din acest capitol, raportat la conţinutul lor cu greu mai pot să fie actuale cu exigenţele unei societăţi democratice şi liberale.

Am ales doar câteva din infracţiunile din capitolul infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, adică acelea care în opinia noastră prezintă şi o importanţă practică şi teoretică.

 

2. Denunţarea calomnioasă

 

Art. 259 C pen. incriminează învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană.

Această infracţiune poate fi comisă de orice persoană şi ea este incriminată în majoritatea sistemelor judiciare penale europene. Raţiunea incriminării acestei fapte este aceea de a evita desfăşurarea unei proceduri penale împotriva unei persoane nevinovate cunoscute fiind efectele negative atât asupra celui cercetat cât şi asupra credibilităţii sistemului judiciar dacă ulterior se constată că s-au desfăşurat proceduri penale împotriva unei persoane fără un temei în realitatea faptică sau în cea juridic penală.

Pentru ca fapta să fie tipică latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- trebuie să existe o acţiune de învinuire mincinoasă. Caracterul mincinos rezultă în mod direct fie din împrejurarea că fapta nu există fie că ea nu a fost săvârşită de cel împotriva căruia se depune plângerea sau denunţul. Învinuirea poate fi mincinoasă ori de câte ori, pentru o astfel de acuzaţie, instanţa ar trebui să pronunţe achitarea, cu excepţia situaţiei în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În acest ultim caz aprecierea lipsei de pericol social a faptei nu îi poate fi imputată celui care face plângerea sau denunţul.

De obicei caracterul mincinos al învinuirii rezultă din desfăşurarea unei proceduri care confirmă acest aspect. Asta nu înseamnă că ori de câte ori se pronunţă achitarea unui inculpat, automat, autorul plângerii va putea fi acuzat pentru comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă, dacă a depus plângere sau denunţ împotriva acelei persoane. De cele mai multe ori agentul comite această faptă din culpă, situaţie în care fapta nu este tipică. Şi din acest motiv există puţine soluţii de condamnare pentru această infracţiune, organele judiciare fiind indulgente în aprecierea caracterului intenţionat sau nu al faptei.

- învinuirea să se facă prin plângere sau denunţ. Aceste noţiuni trebuie înţelese în sens procedural. Credem că se aplică textul şi în cazul plângerilor prealabile. Chiar dacă aceasta din urmă, prezintă anumite particularităţi, faţă de plângerea penală în sens procedural, ea nu îşi pierde caracterul de act de sesizare a organelor judiciare. Dacă această plângere prealabilă este depusă de o altă persoană în afara condiţiilor reglementate de lege pentru cazul depunerii plângerii pentru o altă persoană, fapta nu mai îndeplineşte condiţiile de tipicitate deoarece nu s-ar putea declanşa nici o procedură împotriva persoanei vătămate prin care să fie lezate valorile sociale ce ţin de înfăptuirea justiţiei[1].

- învinuirea să fie făcută împotriva unei persoane determinate. Dacă plângerea se face in rem atunci nu există o faptă tipică de denunţare calomnioasă având în vedere că desfăşurarea unei proceduri împotriva unei anumite persoane este consecinţa exclusivă a organelor judiciare care au instrumentat acea plângere depusă in rem. Dacă textul de lege nu ar fi impus această condiţie, atunci s-ar putea încadra în acest text şi ipotezele în care se depun plângeri penale in rem, dar despre care autorul lor ştie că sunt nişte plângeri mincinoase. Formularea creează aparenţa că această infracţiune ar fi una contra persoanelor şi nu una contra justiţiei.

- învinuirea să se refere la săvârşirea unei infracţiuni. Nu e necesară o încadrare juridică riguroasă şi exactă ci doar ca fapta descrisă în plângere sau denunţ să aibă aparenţa tipicităţii unei infracţiuni.

Ne întrebăm dacă un acuzat, pentru a scăpa de acuzaţiile care i se aduc, depune plângere la rândul lui împotriva unui terţ deşi ştie că plângerea sau denunţul său sunt mincinoase. De principiu o persoană poate să aleagă orice mijloc prin care să încerce a se salva. Din acest motiv declaraţiile lui cu privire la responsabilitatea unei alte persoane, deşi mincinoase, nu pot fi un temei de sancţionare penală a acelui acuzat. Dacă însă dincolo de cadrul procesual al apărării sale, depune plângeri penale sau face denunţuri în sens formal împotriva unei alte persoane fapta va putea fi calificată ca fiind tipică şi nejustificată de dreptul la apărare.

Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta se consumă atunci când plângerea a fost înregistrată la organul la care a fost depusă.

Legea incriminează în art. 259 alin. 2 C pen şi o variantă asimilată, şi anume: Producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

Această variantă asimilată are atât elementele unei forme agravate, atunci când autorul unui denunţ calomnios produce şi ticluieşte probe în sensul învinuirii sale, dar şi caracteristici ale unei infracţiuni distincte, atunci când la plângerea mincinoasă a altuia, agentul susţine învinuirea prin producerea sau ticluirea unor probe. Este posibil să se reţină comiterea infracţiunii şi atunci când cel care le produce sau ticluieşte ştie că învinuirea este mincinoasă, în schimb autorul plângerii sau denunţului a fost de bună credinţă.

Producerea de probe înseamnă crearea unor probe care nu au existat ( înscrisuri falsificate etc.) iar ticluirea înseamnă crearea unui scenariu cu probe existente(mincinoase sau adevărate) astfel încât să se creeze aparenţa de probare a învinuirii mincinoase( aranjarea unor obiecte la locul infracţiunii astfel încât să se creeze o anumită aparenţă etc.). În doctrină s-a susţinut că ticluirea se poate face doar cu probe neadevărate[2]. Plecând de o asemenea abordare nu mai există nici o diferenţă între ticluirea sau producea de probe. Credem că probele pot fi şi adevărate dar contextul în care sunt prezentate face ca fapta să constea într-o ticluire

Fapta se consumă în momentul producerii sau ticluirii indiferent dacă au reuşit să înşele judecătorul sau nu.

S-a susţinut că fapta se comite cu intenţie directă, deoarece trebuie comisă în sprijinul unei învinuiri nedrepte[3]. Unii autori consideră că, în anumite împrejurări fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală.[4]. Considerăm justă cea dea-a doua opinie, putând fi dat ca şi exemplu cazul celui care depune un denunţ doar pentru a-şi face publicitate prin raportare la cel denunţat de el. În mod evident acesta nu urmăreşte lezarea valorilor sociale de ţin de înfăptuirea justiţiei ci urmăreşte să se facă cunoscut opiniei publice, acceptând că acţiunea să fie sancţionată ca o infracţiune privind înfăptuirea justiţiei.

Art. 259 alin. 3 C pen prevede o cauză personală de atenuare şi anume atunci când agentul declară, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că plângerea, denunţul sau probele sunt mincinoase.

 

3. Mărturia mincinoasă

 

Art. 260 C pen. incriminează fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Acest text de incriminare asigură credibilitatea probei cu martori într-o procedură judiciară. Ar fi greu de imaginat un sistem în care declaraţiile martorilor ar fi lipsite de credibilitate şi deci inutile din perspectiva soluţionării corecte a cauzei în care sunt audiaţi martori. Din perspectivă criminologică se poate constata o recrudescenţă a faptelor de mărturie mincinoasă, împrejurare care nu se reflectă şi în soluţiile de condamnare. De exemplu, principiul aflării adevărului care guvernează procedura penală şi lipsa unei constrângeri pentru judecător de a motiva extrem de riguros o soluţie, fac ca aceste încălcări ale legii să nu aibă întotdeauna consecinţe pentru adevărul cauzei, instanţa folosind afirmaţii generale gen, acest martor nu este credibil.

Referirea în procedură la divinitate ca formă de jurământ asigura solemnitatea declaraţiei unui martor şi în plus era o garanţie puternică a veridicităţii celor declarate de martorul audiat. Astăzi conotaţia religioasă a jurământului şi-a pierdut din semnificaţie într-o societate din ce în ce mai laică, iar singurul mecanism care ar asigura presiune asupra martorului care ar fi tentat să declare mincinos rămâne acest text de incriminare.

Subiectul activ este unul calificat şi anume martorul, adică anume persoana chemată să depună mărturie. Persoana care are un raport juridic procesual odată cu încuviinţarea sa ca martor[5]. Declaraţiile neadevărate făcute de o persoană care nu are calitatea de martor sau în afara unei proceduri de audiere nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate.

În anumite situaţii legea autorizează ca martorii să nu fie sancţionaţi pentru omisiunea de a declara adevărul deoarece deşi depunerea mărturiei este o obligaţie legală, ei pot refuza să depună mărturie ( cazul rudelor), sau pot refuza să spună adevărul atunci când legea îi obligă la a respecta secretul profesional ( cazul avocaţilor cu privire la fapte pe care le-au aflat în legătură cu desfăşurarea activităţii de avocat).

Din perspectiva participaţiei trebuie precizat că nu este posibil coautoratul, această infracţiune fiind o infracţiune cu autor unic[6].

Condiţiile laturii obiective sunt:

- martorul trebuie să facă afirmaţii mincinoase ori să nu spună tot ceea ce ştie.

Caracterul mincinos al unei declaraţii de martor poate fi analizată din trei perspective. O primă abordare ar fi cea subiectivă, şi anume se susţine că mărturia mincinoasă există ori de câte ori agentul spune altceva decât gândeşte. Relaţia se stabileşte între percepţia sa subiectivă asupra evenimentelor şi modul cum relatează ce a văzut. Asta înseamnă că dacă de exemplu agentul a crezut că a văzut o persoană îmbrăcată în haine de culoarea roşie, la locul faptei, şi declară că haina persoanei era neagră fapta se încadrează la mărturie mincinoasă chiar dacă în realitate persoana pe care o văzuse era îmbrăcată în albastru.

O altă abordare, şi anume cea obiectivă, propune ca reper de apreciere a caracterului mincinos a unei declaraţii diferenţa dintre realitatea fizică şi cea relatată de martor. În ipoteza de mai sus, fapta ar fi tot o declaraţie mincinoasă deoarece martorul a relatat că hainele erau negre deşi în realitate erau albastre, dar fapta martorului poate fi considerată ca una din culpă deoarece acesta nu a perceput corect culoare hainelor pe care le-a văzut.

De regulă abordarea obiectivă se regăseşte în soluţiile instanţelor de judecată. Din această perspectivă, dacă un martor relatează ceva ce s-a întâmplat deşi el nu a perceput în această manieră evenimentele cerute a le relata, fapta lui nu cuprinde o afirmaţie mincinoasă din punct de vedere obiectiv, fiind doar o încălcare a obligaţiei juridice de a fi onest. Lipsa lui de onestitate nu a însemnat şi o pervertire a posibilităţilor de aflare a adevărului.

O a treia abordare pune accentul pe dimensiunea normativă a obligaţiei martorului de a fi onest. Se analizează modul în care martorul şi-a respectat obligaţia de probitate morală. Din această perspectivă, o eventuală declaraţie a martorului, cum că hainele văzute de el sunt albastre, deşi el le-a perceput ca fiind roşii, este una mincinoasă. Martorul deşi nu a perceput corect culoarea hainelor, el nu a relatat acest aspect şi a declarat ce i s-a supus de către altcineva sau a aflat el de la alţi martori, că s-au petrecut lucrurile în realitate. Această abordare deşi aparent corectă din punct de vedere obiectiv, deoarece martorul confirmă ceea ce se petrecuse în realitate, poate influenţa aflarea adevărului în cauză. Pentru un sistem judiciar în care doar adevărul care rezultă din probe[7] ( adică cel juridic) este o valoare absolută această abordare ar fi de dorit.

Este indiferent dacă afirmaţiile sunt pozitive sau negative, trunchiate sau denaturate. Fapta se comite şi atunci când agentul omite să spună, deşi cunoaşte împrejurările despre care este întrebat.

- mărturia trebuie să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei. Aceasta deoarece afirmaţiile mincinoase sau omisiunea de a declara se raportează doar la împrejurările esenţiale în soluţionarea cauzei. Declaraţiile mincinoase cu privire la alte aspecte decât cele esenţiale cauzei nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă. Sunt împrejurări esenţiale acel împrejurări care pot servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei.

Este dificil pentru un martor în a considera că anumite împrejurări sunt esenţiale şi de aceea credem că nu este necesară nici o limitare a împrejurărilor care pot face obiect al mărturie mincinoase. De principiu nimeni nu consemnează aspecte care nu au nici o relevanţă în cauză, iar dacă sunt consemnate nu pot fi calificate ca neesenţiale, deoarece soluţia depinde de tot probatoriul administrat. Restul afirmaţiilor mincinoase nu sunt sancţionate penal. De lege lata este obligatoriu ca acea împrejurare să fi esenţială pentru a îndeplini condiţiile de tipicitate a faptei.

- agentul să fi fost întrebat cu privire la acele împrejurări. Este obligatoriu ca martorul să fi fost întrebat cu privire la acele aspecte esenţiale. Dacă nu a fost întrebat deşi nu declară ceea ce ştie atunci fapta lui nu este tipică. Nu are importanţă cine l-a întrebat, organul judiciar, părţile, procurorul, avocaţii etc.

- declaraţia mincinoasă să fie făcută cu prilejul audierii martorului într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se audiază martori.

Această infracţiune nu poate fi reţinută atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Să presupunem că o persoană este audiată în calitate de martor deşi ea a realizat şi acte de complicitate la fapta pentru care este audiat dar şi o altă faptă necunoscută organelor judiciare. Acea persoană deşi face declaraţii mincinoase fapta nu este antijuridică deoarece orice persoană beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina, cu privire la faptele cerute a le clarifica prin prezenţa sa ori cu privire la alte fapte. Există sisteme procedurale în care, dacă organul judiciar care audiază, constată că martorul s-ar putea autoincrimina, este obligat să-i atragă atenţia asupra acestuia aspect sfătuindu-l să consulte un avocat. În perioada comunistă acesta era un mecanism utilizat când o persoană era chemată la audieri la miliţie şi i se cerea să spună adevărul, deoarece ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, ca mai apoi, urmare a acestei declaraţii martorul să devină învinuit. Din aceste motive există sisteme judiciare în care martorul poate solicita prezenţa unui avocat. Acest lucru se întâmplă şi în sistemul românesc, în fapt, deşi nu există o reglementare expresă a acestui drept al martorului.

Într-o opinie s-a susţinut că fapta se comite doar cu intenţie directă[8]. Într-o altă opinie fapta se poate comite şi cu intenţie eventuală[9].

Dacă martorul a uitat anumite aspecte sau le-a perceput greşit, deşi afirmaţia lui este neadevărată fapta nu este tipică din perspectiva laturii subiective. În aceste împrejurări martorul prin atitudinea lui nu doreşte să împiedice înfăptuirea justiţiei, fapta fiindu-i imputabilă cu titlu de culpă. De altfel erorile de percepere sunt un fenomen normal al vieţii psihologice ale unui individ aşa că aceste aprecieri greşite a realităţii percepute în raport de ceea ce s-a întâmplat în mod real sunt posibile.

Infracţiunea se consumă în momentul în care semnează declaraţia, până în acel moment este posibil să revină asupra declaraţiei sale. Tentativa deşi posibilă nu este incriminată .

Art. 260 alin. 4 reglementează şi o variantă asimilată atunci când fapta este comisă de un expert sau interpret. Noţiunea de expert sau interpret este cea oferită de codul de procedură penală. Fapta în această modalitate se poate comite cu ocazia redactării raportului de expertiză sau cu ocazia audierii unui expert sau cu privire la conţinutul declaraţiei interpretului raportat la semnificaţia spuselor celui căruia i se asigură traducerea actelor procesuale sau procedurale.

Fapta nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale înainte de arestarea inculpatului, iar în cazul celorlalte cauze mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia. În acest caz retragerea trebuie realizată înainte de orice soluţie sau arestare a inculpatului.

Tratamentul sancţionator este atenuat dacă retragerea mărturiei se face înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, însă după arestarea inculpatului şi după ce s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă.

Cauza de nepedepsire sau de atenuare are un caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor

 

4. Încercarea de a determina mărturia mincinoasă

 

Art. 261 C pen incriminează încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori.

Uneori un potenţial martor poate fi corupt sau constrâns la a da declaraţii mincinoase. În acest caz fapta nu ar putea fi încadrată ca o instigare la mărturie mincinoasă deoarece cel " instigat" nu are calitatea de martor încă. Pentru a descuraja orice încercare de a determina vreo mărturie mincinoasă legiuitorul a decis să sancţioneze chiar actele de pregătire la o potenţială declaraţie mincinoasă dacă încercarea se realizează prin constrângere sau corupere.

Latura obiectivă trebuie să îndeplinească două condiţii:

- să existe o acţiune de încercare de a determina o persoană să facă declaraţii mincinoase. Nu e necesar ca acea persoană să aibă deja calitatea de martor, fiind suficient ca agentul să-l considere un potenţial martor.

- fapta să fie comisă prin constrângere( fizică sau morală) sau corupere( promisiunea, oferirea, darea unor bunuri sau alte foloase).În această modalitate ameninţarea, lovire sau alte acte violenţă şi vătămarea corporală sunt absorbite în această infracţiune. În doctrină s-a susţinut că fapta de vătămare corporală se va reţine în concurs cu această infracţiune[10]. Credem că raţiunile, care stau la baza ideii că actul de constrângere din conţinutul infracţiunii de viol absoarbe vătămarea corporală, sunt asemănătoare, fiind nejustificat ca în cazul violului vătămarea corporală să se absoarbă în conţinutul infracţiunii complexe[11], pe când în cazul acestei infracţiunii vătămarea corporală să se reţină în concurs. Aceasta cel puţin pentru raţiuni ce ţin de consecvenţă.

Coruperea are semnificaţia de a plăti acest serviciu sau cel puţin de a promite plata acestui serviciu. Această acţiune de corupere are o semnificaţia juridică particulară deoarece martorul nu este un funcţionar pentru a putea să răspundă pentru vreo infracţiune de corupţie în sensul prevăzut de codul penal (art. 254-257 C pen). Textul din acest articol face referire doar la modalităţile de corupere nu şi la conţinutul infracţiunilor de corupţie.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţia directă[12], deoarece se face cu scopul de a face declaraţii mincinoase.

Există şi o variantă asimilată şi anume în cazul expertului sau interpretului.

Fapta se consumă în momentul realizării activităţii de constrângere sau corupere a potenţialului martor, expert sau interpret

Diferenţele dintre instigare la mărturie mincinoasă şi încercarea de a determina mărturia mincinoasă sunt:

- pe de o parte la instigare la mărturia mincinoasă persoana trebuie să aibă calitatea de martor, pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă, persoana este suficient să fie un potenţial martor.

- la instigare trebuie ca persoana să fi luat hotărârea de a comite fapta indiferent dacă şi trece la executare ( dacă instigatul nu trece sau se desistă ori împiedică consumarea faptei, comite doar o instigare neurmată de executare), pe când la încercarea de a determina este suficient ca agentul să încerce determinarea, fiind fără relevanţă poziţia persoanei vizate de agent cu privire la încercarea de determinare.

- instigarea la mărturie mincinoasă se poate realiza, prin orice mijloace, chiar prin convingere, pe când la încercarea de a determina mărturia mincinoasă, fapta se comite doar prin constrângere sau corupere. Dacă se încearcă determinarea în orice alt mod, fapta nu mai este tipică.

 

5. Nedenunţarea

 

Art. 262 C pen incriminează omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211, 212, 215 ind1, 217 alin 2-4, 218 alin 1 şi 276 alin 3 C pen.

Acest text de incriminare pune în discuţie posibilitatea de a se reţine participaţia la infracţiunea de nedenunţare deoarece orice act de instigare sau complicitate la infracţiunea de nedenunţare presupune în mod implicit şi o acţiune proprie de nedenunţare deoarece autorul cel puţin a cunoscut faptul ce trebuie denunţat.

În doctrină s-a susţinut că, în cazul în care desfăşoară activităţi de complicitate sau instigare participantul să răspundă pentru o infracţiune proprie de nedenunţare în concurs cu cea de participaţie la infracţiunea de nedenunţare pe care o determină sau o înlesneşte[13].

Credem că o astfel de soluţie este nejustificată din perspectiva dublei agravări pentru fapte de aceeaşi natură. Cu alte cuvinte credem că autoratul la infracţiunea de nedenunţare va absorbi în mod natural şi actul de participare la o altă infracţiune de nedenunţare, care are ca obiect aceeaşi infracţiune ce trebuie denunţată.

Dacă nu se poate reţine dintr-un motiv sau altul răspunderea penală pentru autoratul la propria faptă, atunci s-ar putea reţine eventual răspunderea penală pentru participaţie la infracţiunea de nedenunţare.

Fiind o infracţiune cu autor unic fapta nu se poate comite în coautorat.

Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

- nedenunţătorul să fi avut cunoştinţă de comiterea vreunei din infracţiunile incriminate de art. 174, 175, 176, 211, 212, 215 ind. 1, 217 alin 2-4, 218 alin 1 şi 276 alin 3 C. pen. Infracţiunile alese a fi obligatoriu denunţate sunt în opinia noastră eterogene din perspectiva gravităţii lor. Nu vedem de ce distrugerea prin incendierea care prezintă pericol public, a unui coş de gunoi urban, ( art. 217 alin. 4 C pen) este mai gravă decât violul urmat de moartea victimei, sau orice alte infracţiuni praterintenţionate care au avut ca şi consecinţă moartea victimei, cazuri în care nu există obligaţia de a le denunţa.

- să nu denunţe de îndată autorităţilor fapta de care a avut cunoştinţă. Legea nu prevede ce se înţelege prin expresia „de îndată" şi de aceea, îndeplinirea acestei condiţii se verifică în concret. După acest termen şi până la începerea urmăririi penale operează cauza de nepedepsire prevăzută de lege. Prin autorităţi se înţelege orice autoritate care exercită atributul autorităţii de stat şi care are o competenţă generală de combatere a infracţionalităţii.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie şi din culpă, deoarece este o infracţiune omisivă. Credem că sancţionarea acestei fapte din culpă este nejustificată din perspectiva unei politici penale raţionale. Astfel dacă organul judiciar face nişte cercetări superficiale cu privire la comiterea unui omor, atunci autorul acestor cercetări nu va fi sancţionat deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind comisă din culpă. Dacă însă un terţ află în orice mijloc de comiterea unei infracţiuni, şi uită să denunţe sau o face într-o manieră improprie (de exemplu crede că dacă a mai aflat şi altcineva nu mai trebuie să denunţe şi el) va răspunde penal pentru nedenunţare din culpă.

Legea reglementează şi cauze de nepedepsire a comiterii acestei infracţiuni.

- când este comisă de soţ sau rudă apropiată.

- când persoana încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată. De data aceasta denunţul trebuie adresat autorităţilor competente şi nu oricăror autorităţi.

- când nedenunţătorul a înlesnit arestarea infractorilor, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi.

 

6. Favorizarea infractorului

 

Art. 264 C pen. incriminează ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii faptei, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

S-a decis că autor al acestei infracţiunii poate fi şi avocatul celui cercetat dacă îi dă ajutor pentru a îngreuna urmărirea penală sau de a zădărnicii judecata[14]. În mod evident că nu este exclus ca un avocat să poată comite infracţiunea de favorizare a infractorului, dar aceasta are un caracter excepţional, putând fi reţinută doar dacă avocatul îşi încalcă în mod evident şi grosolan exerciţiul drepturilor pe care le are în calitate de apărător al acelui infractor. Este în natura lucrurilor ca avocatul să încerce să îngreuneze urmărirea penală sau să zădărnicească judecata dacă interesele celui pe care îl apără sunt în acest sens. I se cere doar să folosească mijloace legale pentru a atinge acest scop. Statul dispune de un întreg sistem judiciar, adică poliţişti, procurori sau judecători care trebuie să asigure efectivitate actului de justiţie, în ciuda încercărilor avocatului de a scăpa de răspundere penală clientul său.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite în două modalităţi alternative:

- prin ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

- prin ajutorul dat pentru a asigura folosul sau produsul infracţiunii.

Ajutorul trebuie să fie realizat fără o înţelegere prealabilă sau concomitentă comiterii faptei cu persoana favorizată. În caz contrar agentul este participant la infracţiune şi nu poate fi favorizator al propriei sale fapte.

Este incriminat doar ajutorul dat unei persoane care comite o infracţiune nu şi ajutorul dat unei persoane care comite o faptă prevăzută de legea penală.

Deosebirea faţă de infracţiunea de tăinuire constă în aceea că în cazul tăinuirii, făptuitorul urmăreşte el însuşi dobândirea unui folos material, pe când în cazul favorizării făptuitorul nu vrea decât să dea un ajutor infractorului pentru a-i asigura lui folosul sau produsul infracţiunii[15].

Tăinuirea poate fi reţinută în concurs cu favorizarea, atunci când, spre exemplu agentul tăinuieşte bunuri provenite de comiterea infracţiunii şi în acelaşi timp acorda ajutor aceleiaşi persoane pentru a îngreuna urmărirea penală ( îl ascunde pe cel favorizat).

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă deoarece textul cere un scop special şi anume favorizarea pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Pedeapsa este limitată deoarece ea nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

Favorizarea săvârşită de soţ sau rudă apropiată nu se pedepseşte.

 

7. Evadarea

Art. 269 C pen incriminează evadarea din starea legală de reţinere sau deţinere.

În cazul acestei infracţiuni este necesar ca persoana să se afle în stare de reţinere sau deţinere. Nu se include în această categorie minorul care se află internat într-un centru de reeducare, ori medical educativ sau persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a internării medicale. Noţiunea de reţinere se referă la acea situaţie în care o persoană este privată de libertate, pe o durată provizorie, determinată de necesitatea ca ea să fie judecată în stare de arest. Noţiunea de deţinere vizează acea categorie de persoane care sunt lipsite de libertate ca urmarea unei hotărâri definitive de condamnare. Nu se includ în această categorie persoanele aduse la judecată cu mandat de aducere.

Latura obiectivă. Fapta se comite prin evadarea unei persoane indiferent de modalitatea concretă în care se realizează, şi indiferent dacă a fost sau nu ajutată de alţi deţinuţi, alte persoane sau chiar personalul care trebuie să împiedice evadarea. Există evadare şi atunci când deţinutul părăseşte locul de muncă, deşi acesta putea să lucreze fără a fi păzit. La fel, există evadare şi atunci când deţinutul fuge de sub escortă sau părăseşte sala de judecată atunci când acesta este adus în stare de deţinere sau reţinere. S-a susţinut că există evadare şi dacă autorul este în continuare lipsit de libertate deşi durata privării legale de libertate expirase[16]. Credem că s-ar putea reţine o eventuală legitimă apărare în cazul celui care evadează dintr-o stare de reţine sau deţinere ilegală sau care a devenit ilegală. Această ilegalitate trebuie să aibă un caracter evident pentru că în cazul unor mici vicii de procedură evadarea nu ar putea fi justificată de acest temei. Doar în acest condiţii atacul are un caracter injust.

Consumare faptei are loc atunci când persoana a reuşit să dobândească, urmare a evadării, starea de libertate.

Tentativa este posibilă şi este incriminată.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.

Subiectul activ este unul calificat, adică persoana care se află în stare de reţinere sau deţinere.

Complicitatea în modalitatea înlesnirii evadării fapta complicelui intră sub incidenţa art. 270 C pen. Se poate reţine complicitatea la evadare doar în modalitatea încurajării autorului fără a se realiza vreun act de înlesnire a evadării.

Fapta are şi o formă agravată şi anume atunci când este comisă în una din următoarele împrejurări:

- prin folosirea de violenţe. Fapta absoarbe doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Ea nu absoarbe şi vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă sau loviturile cauzatoare de moarte care se vor reţine în concurs cu evadarea.

- prin folosirea de arme sau alte instrumente. Nu este suficient ca o persoană să fi fost înarmată ci trebuie ca să folosească arma pentru evadare. La fel şi în cazul instrumentelor care s-au folosit la efracţia sistemelor de închidere, la chei sau orice alte instrumente.

- de două sau mai multe persoane împreună.

Fapta prezintă o modalitate particulară de sancţionare şi anume aplicarea cumulului aritmetic între pedeapsa pentru evadare şi pedeapsa din care a evadat autorul. Această regulă se aplică doar persoanelor care evadează din executarea unei pedepse şi nu şi în cazul celor care evadează din starea de reţinere, situaţie în care se aplică regulile generale în materie de sancţionare a concursului de infracţiuni.

 

 

 

8. Înlesnirea evadării

 

Art. 270 C pen incriminează înlesnirea prin orice mijloace a evadării.

Legiuitorul a dorit prin acest text să incrimineze ca act de executare distinct complicitatea sub forma înlesnirii evadării.

Latura obiectivă constă în acţiunea de înlesnire a evadării. Aceasta presupune orice activitate de „complicitate" la evadare din partea autorului. Activitatea presupune acordarea de sprijin material ( bani, instrumente care să înlesnească evadarea etc.) sau sprijin moral ( stabilirea de legături cu alte persoane etc.). Simplele încurajări sunt reţinute ca o complicitate la evadare şi nu ca o infracţiune distinctă de înlesnire a evadării.

Consumare are loc în momentul în care acţiunea de înlesnire a avut ca rezultat evadarea.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.

Tentativa se pedepseşte.

Infracţiunea are mai multe forme agravate:

- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat.

- când s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de violenţe, arme sau de alte instrumente, ori de două sau mai multe persoane împreună.

- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat şi s-a înlesnit o evadare comisă prin folosirea de violenţe, arme sau de alte instrumente, ori de două sau mai multe persoane împreună.

- când s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute pentru comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani.

- când înlesnirea a fost comisă de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat şi s-a înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau deţinute pentru comiterea unei infracţiuni sancţionată de lege cu o pedeapsă mai mare de 10 ani.

Tentativa la forma de bază şi la formele agravate este posibilă şi este incriminată.

Această infracţiune are şi o formă atenuată atunci când fapta este comisă din culpă.

Atunci când înlesnirea evadării a fost comisă din culpă de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat. Este un caz de incriminare a „complicităţii" din culpă ca un act de executare propriu zis.

 

9. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

 

Această infracţiune este o infracţiune cu conţinuturi alternative putând fi reţinute 4 modalităţi distincte de comitere a acestei infracţiuni chiar şi în concurs unele cu celelalte.

Prima modalitate este reglementată de art. 271 alin. 1 C pen, care incriminează împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin ameninţare faţă de organul de executare. Teza a doua a aceluiaşi articol incriminează împotrivirea prin violenţă.

Acest text de incriminare este justificat de raţiunea de a se asigura efectivitatea dobândirii unui drept câştigat în mod formal în justiţie. Etapa punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti este ultimul pas spre înfăptuirea actului de justiţie. Acest text nu vizează nerespectarea oricărei decizii judecătoreşti ci vizează ipotezele în care acţiunea se îndreptă împotriva organului de executare.

Subiectul activ este unul general, putând fi atât cel împotriva căruia se pune în executare hotărârea judecătorească cât şi orice altă persoană care se opune executării în modalităţile prevăzute de lege

Condiţiile laturii obiective:

- să existe o acţiune de împotrivire, fie prin ameninţare, fie prin violenţă, împotriva organului de executare. În sfera organului de executare intră atât executorul judecătoresc cât şi celelalte persoane care participă la activitatea de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. Pentru consumarea faptei nu este necesar să se şi reuşească împiedicarea punerii în executare.

- împotrivirea să se refere la punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti. Aceasta poate fi şi o ordonanţă preşedinţială.

- hotărârea judecătorească să fie executorie.

Infracţiunea în această modalitate absoarbe şi ultrajul comis asupra organului de executare[17]. S-a susţinut şi opinia contrară în sensul că faptele sunt concurente[18].

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta se comite în momentul comiterii actului de împotrivire, adică a actelor de violenţă sau ameninţare.

A doua modalitate a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este reglementată de art. 271 alin 2 C pen, care incriminează împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă, ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti.

În această modalitate legiuitorul a dorit să incrimineze simpla nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti atunci când împotrivirea vizează o hotărâre cu privire la folosinţa unei locuinţe sau unui imobil, indiferent dacă acest imobil este destinat locuirii sau nu..

Condiţiile laturii obiective:

- să existe o deţinerea a unei locuinţe sau unui imobil în baza unei hotărâri judecătoreşti pusă în executare.

- să existe o acţiune de împiedicare a folosinţei imobilului deţinut în baza hotărârii judecătoreşti. Acţiunea se poate concretiza în acte omisive sau comisive (nu permite folosirea unor dependinţe, blochează accesul persoanei în imobil etc.).

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

În această modalitate legea incriminează şi o formă agravată şi anume atunci când împiedicarea se comite prin ameninţare sau acte de violenţă.

A treia modalitate este reglementată de art. 271 alin 4 C pen, care incriminează nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă constând în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, în interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei.

Aceasta reprezintă cea de-a treia modalitate distinctă de incriminare a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Reprezintă în acelaşi timp o sancţionare penală a nerespectării unor măsuri de siguranţă deoarece ar fi dificil de aplicat efectiv acele măsuri în lipsa unui text de incriminare a nerespectării acestor restricţii.

Condiţiile laturii obiective:

- să existe o hotărâre de condamnare definitivă şi executorie prin care agentului i se interzic drepturile prevăzute de art. 112 lit. c, d şi g cu titlu de măsuri de siguranţă.

- agentul să se sustragă de la executarea lor. Asta înseamnă că acesta exercită din nou drepturile interzise. ( de exemplu prin practicarea meseriei, prin pătrunderea în localitate unde îi este interzis accesul, prin revenirea în locuinţa familiei.

Consumarea faptei se face atunci când începe exerciţiul dreptului interzis şi se epuizează atunci când încetează încălcarea interdicţie legale. Fapta este una continuă.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie.

 Fapta este comisivă în ciuda aparenţei de omisiune, şi de aceea fapta comisă din culpă nu este incriminată.

Subiect activ calificat, şi anume persoana căreia i s-a aplicat măsura de siguranţă.

A patra modalitate este reglementată de art. 271 alin 5 C pen care incriminează nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin neexecutarea, cu rea credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice prevăzute în art. 71 ind. 4 şi 71 ind. 5 alineatul 2 C pen.

Credem că acest text de incriminare creează doar o iluzie de sancţionare.

Principiul de bază al aplicării pedepselor complementare persoanelor juridice este guvernat de principiul creşterii graduale a intensităţii lor în cazul nerespectării pedepselor complementare începând de la afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare a persoanei juridice până la aplicarea pedepsei dizolvării persoanei juridice.

În art. 71 ind. 4 C pen se prevede că nu se pot aplica partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanelor juridice din domeniul presei pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendarea activităţii sau a unor activităţi ale persoanei juridice.

În art. 71 ind. 5 alin. 2 C pen se prevede că persoanelor juridice din domeniul presei nu li se poate aplica nici pedeapsa complementară a închiderii unui punct de lucru.

Pentru că pedeapsa de gravitate maximă, dizolvarea, nu se poate aplica acestor categorii de persoane juridice legiuitorul a incriminat în art. 271 alin. 5 C pen, ca o faptă distinctă, nerespectarea sancţiunilor complementare de către aceste persoane juridice aplicate pentru comiterea vreunei infracţiuni.

Subiectul activ este special şi anume acele persoane juridice expres enumerate de lege adică partidele politice, sindicatele, patronatele, organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale şi persoanele juridice din domeniul presei.

Fapta constă în nerespectarea pedepselor complementare dispuse de instanţa penală, evident dintre cele ce pot fi aplicate acestor categorii de persoane juridice, după caz, adică cele prevăzute de art. 53 ind.1 alin. 3 lit. c, d şi e C pen.[19]

Fapta se consumă în momentul în care deşi i s-a comunicat organului competent să ia măsurile necesare pentru punerea efectivă în executare a sancţiunilor penale aplicabile acestor categorii de persoane juridice[20].

Aplicarea acestui text de incriminare poate pune probleme de eficienţă deoarece în cazul în care o persoană juridică, dintre cele ce pot fi şi subiect activ al acestei infracţiuni, nu respectă hotărârea de condamnare ea comite această infracţiune. În afară de o nouă pedeapsă principală cu amenda pedepsele complementare vor rămâne din nou fără aplicare din moment de nici în cazul comiterii acestei infracţiunii nu există vreo excepţie de la posibilitatea de a dizolva o astfel de persoană juridică.

Sancţionare repetată cu amenda penală pentru această infracţiune are un efect limitat deoarece nu se poate ajunge indirect la dizolvarea acestor persoane juridice ca efect al aplicării unor pedepse cu amenda care pot determina falimentul acestor persoane juridice[21]. Credem că se ajunge astfel la o dizolvare indirectă a persoanelor juridice vizate de art. 71 ind. 4 şi art. 71 ind. 5 C pen, sancţiuni interzise expres a fi aplicate acestor persoane juridice.

Tentativa este posibilă la toate formele infracţiunii dar nu este incriminată la nici una din ele.

 

 

* Lector dr., Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca,

sbogdan@law.ubbcluj.ro.

[1] T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 231.

[2] T. Toader, op. cit., p. 231.

[3] O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1976, p. 214.

[4] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal al RSR, vol. IV, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 173; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, 113.

[5] T. Toader, op. cit., p. 233.

[6] T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, op. cit., p. 117.

[7] Credem că trebuie făcută diferenţa dintre adevărul ce rezultă din probe ( juridic) şi cel care reflectă realitatea obiectivă. Un sistem judiciar ideal suprapune perfect cele două dimensiuni, adică adevărul juridic cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.

[8] O. Stoica, op. cit., p. 216.

[9] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, op. cit., p. 184; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, op. cit., , p. 117, T. Toader, op. cit., p. 234.

[10] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, op. cit, p. 194; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, op cit., p. 123.

[11] S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. II, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007, p. 146.

[12] T. Toader, op. cit., p. 238.

[13] T. Toader, op. cit., p. 239.

[14] Decizia penală nr. 13/1980, a Tribunalului Suprem secţia militară publicată în Revista Română de Drept nr. 11/1980, p. 66.

[15] T. Toader, op. cit., p. 245.

[16] T. Toader, op. cit., p. 255.

[17] T. Toader, op. cit., p. 261.

[18] T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Ş. Daneş, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, op cit., p. 150-151.

[19] F. Streteanu, Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit Legii nr. 278/2006 în Caiete de Drept penal nr. 3/2006, p. 30.

[20] Pentru detalii cu privire la punerea în executare de către organul care a autorizat sau a înregistrat persoana juridică a se vedea art. 279 ind. 12, art. 479 ind. 13 şi art. 479 ind . 14 C proc. pen.

[21] F. Streteanu, op. cit., p. 25. Autorul enunţă riscul real ca o amendă în cuantum foarte ridicat să conducă la falimentul entităţii sancţionată astfel.

 

 

« Back