Numărul 2 / 2007

 

 

REZERVA CONTRACTUALĂ POTESTATIVĂ - UN POSIBIL SUROGAT PENTRU NOŢIUNEA CONDIŢIEI POTESTATIVE

 

Juanita GOICOVICI*

 

 

Résumé: La réserve contractuelle potestative - un possible succédanépour la notion de condition potestative. Les réserves contractuelles illustrent une hypothèse de la formation progressive du consentement au contrat final; lorsqu'une personne émet une offre assortie de réserves, elle laisse planer un doute sur sa volonté de s'engager. Une telle offre présenterait un caractère potestatif en ce que son émetteur prétendrait vouloir contracter et lier le destinataire de l'offre en cas d'acceptation de celle-ci, tout en conservant la possibilité de se dérober à son propre engagement (a) ou de modifier essentiellement sa portée (b).

Selon les auteurs classiques, l'acceptation d'une offre sous réserves donne naissance à un contrat affecté d'une condition potestative. On est en présence d'une réserve potestative (appelée aussi „réserve d'engagement") lorsque le but de l'émetteur est de contrôler l'issue de la procédure précontractuelle: sa proposition initiale ne saurait constituer une offre ferme, dès lors que la nécessité d'une réitération ultérieure retarde la formation définitive du son consentement au contrat et fait obstacle à la naissance de la convention par la seule volonté du destinataire de l'offre; l'illustration la plus fréquente est l'émission d'une offre assujettie à la confirmation.

La condition de fermeté de l'offre paraît exclure l'existence de toute réserve, expresse ou tacite, potestative, relative ou absolue (opposable à tous): la proposition perdrait, par là même, le caractère d'offre véritable, pour n'être qu'un appel d'offres ou une invitation à entrer en pourparlers. Cependant, on ne saurait admettre cette solution de façon invariable: il faut distinguer suivant que la portée de la réserve permet ou non la conciliation avec la notion d'offre. Centrée sur la recherche des critères de la potestativité dans la procédure précontractuelle impliquant l'émission des réserves, l'étude met en question les solutions traditionnelles fondées sur le mécanisme de la condition potestative, en vue de proposer le remplacement de celui-ci par le mécanisme - plus compliqué, mais plus adéquat - de la réserve d'engagement.

 

 

I. NOŢIUNE

 

1. Printre puţinele certitudini pe care juristul de drept privat şi le-a menţinut de-a lungul timpului se numără şi aceea că - prin definiţie - oferta este o propunere fermă de a contracta. Fermitatea ofertei reprezintă una din datele-şablon ale instituţiei în cauză, justificată (uneori) prin apelul la noţiunea de „cauză proprie a ofertei"[1]. Există însă, în practică, oferte care nu par să respecte acest tipar, ofertantul precizând în chiar cuprinsul propunerii pe care o face că aceasta este valabilă numai în anumite circumstanţe ori numai în interiorul anumitor limite[2]. Rezerva reprezintă, astfel, restrângerea adusă de către ofertant propunerii pe care acesta o face[3]; după caz, limitarea (circumstanţierea) voinţei de a contracta poate interveni fie pe palierul deciziei însăşi de a încheia actul juridic propus (a), fie pe cel al deciziei de a contracta în condiţiile iniţial propuse (b). Astfel, consimţământul de agrement (furnizat, de pildă, în cadrul cesiunii de contract, de către partea cedată, în privinţa cesionarului), ca şi ofertele făcute intuitu personae sunt tot atâtea ipostazieri ale rezervelor fixate la nivelul voinţei înseşi de a contracta. În măsura în care acceptarea ofertei provine de la o persoană agreată de ofertant (sau aflată în interiorul cercului de persoane cărora oferta intutitu personae li se adresează), contractul va fi pe deplin format; dacă, dimpotrivă, cel care acceptă oferta nu primeşte girul ofertantului, formarea contractului este blocată, până la apariţia unei acceptări agreate. Pe segmentul termenilor contractuali, rezerva ofertantului ia, cel mai adesea, înfăţişarea rezervării posibilităţii de a modifica unilateral preţul propus, în perioada acordată destinatarului pentru analizarea ofertei.

Rezerva contractuală nu reprezintă o simplă variantă de exteriorizare a consimţământului; ea este caracterizată, concomitent, prin finalitatea sa specifică, de fixare a întinderii consimţământului la act. Autorul ofertei înţelege astfel să-şi limiteze propunerea făcută: consimţământul său va înceta să existe în anumite circumstanţe, respectiv în ipoteza survenienţei unui anumit eveniment. Este frecventă, de pildă, inserarea unei rezerve de tipul „obţinerii unui împrumut" în perimetrul vânzării-cumpărării imobiliare[4] ori a vânzării unui fond de comerţ. În asemenea convenţii, una sau ambele părţi nu se consideră angajate juridic decât în măsura obţinerii, de către cumpărător, a creditului necesar plăţii preţului. Consecinţele aplicării rezervei se situează, firesc, în chiar zona dispariţiei consimţământului „incipient" pentru viitor (blocarea „maturizării" acestuia): întrucât acordul de voinţe se formează progresiv, în interiorul unui anumit interval, dacă această „definitivare" este stopată prin activarea rezervei[5], contractul va deveni caduc[6].

Ne propunem, în cele ce urmează, o prezentare a posibilelor încercări de tipologizare a rezervei, în funcţie de maniera de exprimare a acestora (i) sau de vastitatea opozabilităţii lor faţă de eventualii acceptanţi ai ofertei (ii), pentru a insista apoi asupra avantajelor pe care recursul la noţiunea rezervei potestative - ca etapă conţinută de formarea progresivă a convenţiei - le oferă în raport cu soluţiile tradiţionale (descalificarea ofertei, respectiv nulitatea contractului în baza art. 1010 C. civ.) axate pe mecanismul condiţiei potestative clasice.

 

 

II. TAXONOMII ALE REZERVEI CONTRACTUALE

 

§ 1. Rezerve exprese (a) şi rezerve tacite (b)

 

2. Nu surprinde pe nimeni faptul că prin „rezerve exprese" se înţeleg cele menţionate expressis verbis în chiar cuprinsul ofertei şi nici că cea mai celebră dintre rezervele exprese este menţiunea „în limita stocului disponibil" (cu variaţiunea „ofertă valabilă până la epuizarea integrală a stocului"), utilizată de profesioniştii comerţului. Cu toate acestea, amintita rezervă este îndeajuns de misterioasă încât să ridice următoarele semne de întrebare: (1) este aceasta paradigma însăşi a rezervei exprese ori, dimpotrivă, a rezervei tacite pe care ar conţine-o orice ofertă adresată consumatorilor de produse, câtă vreme - chiar şi în absenţa unui atare avertisment - este de la sine înţeles că un comerciant nu poate fi silit de către un consumator să se oblige dincolo de limita stocului deţinut?; (2) este acest enunţ o veritabilă rezervă contractuală ori un simplu dat (o circumstanţă) a încheierii oricărui contract de consum[7]?; (3) dacă gândim ca fiind implicit conţinută - de textul ofertelor comerciale - o atare rezervă, în ce măsură editarea ei, expres, în textul ofertei mai are astăzi implicaţii majore în formarea contractelor încheiate cu consumatorii, depăşind stadiul de simplă menţiune incitativă (de promovare a vânzărilor accelerate ale unui anumit tip de produs)?

La origini, menţiunea „în limita stocului disponibil" nu a fost decât un reflex defulatoriu al protecţiei (expandate a) consumatorului. Temători că, la rigoare - confruntaţi cu cereri ale consumatorilor de a onora angajamentul de vânzare asumat şi a preţului anunţat[8] - vor fi condamnaţi, de către judecători cu apetit exagerat pentru protecţia consumatorilor, la plata de daune-interese (în limita diferenţei dintre preţul real, achitat de consumator şi preţul promoţional, din oferta iniţială)[9] ori la consimţirea unor preţuri scăzute dincolo de perioada anunţată pentru valabilitatea ofertei - comercianţii au făcut din enunţul „ofertă valabilă până la epuizarea integrală a stocului" un adevărat „scut" (lingvistic şi tehnic) protector. Treptat, însă, întrucât tot mai mulţi practicieni şi teoreticieni s-au arătat dispuşi să vadă - în cuprinsul oricărei oferte adresate consumatorilor - o clauză tacită a valabilităţii în limita stocului[10], ceea ce trebuia să fie o supapă salvatoare pentru comercianţi s-a transformat într-o tehnică de stimulare a vânzărilor. Scăpaţi de pericolul condamnării (absurde) la reînnoirea stocului ori la scăderea preţului practicat, profesioniştii vânzărilor - atunci când mai recurg la această „precauţie", a menţionării limitei ofertei relaţionată consistenţei stocului - o fac pentru a orienta alegerea cumpărătorilor către anumite produse, pe suportul angoasei - mai mult sau mai puţin reale - declanşate de un asemenea enunţ în mintea consumatorilor[11].

 

§ 2. Rezerve absolute - opozabile erga omnes (a) şi rezerve relative - opozabile inter partes[12] (b)

 

3. Prin „rezerve absolute" (a) sunt desemnate acele restrângeri, opozabile tuturor, aduse ofertei de către autorul acesteia, care - dintr-o perspectivă strict tehnică - nu şubrezesc fermitatea ofertei, nefiind veritabile rezerve de angajament. Intră în această categorie atât (1) rezervele care permit ofertantului să modifice unilateral unul din elementele esenţiale ale contractului proiectat (de regulă, preţul), cât şi (2) rezervele care limitează eficacitatea ofertei (cum ar fi oferta făcută „în limita stocului disponibil" sau „în limita locurilor disponibile"). Din perspectiva caracterului „absolut" al rezervei, nu prezintă importanţă dacă evenimentul sau elementul-rezervă este unul obiectiv, exterior voinţei ofertantului (de pildă, epuizarea obiectivă a stocului) sau unul subiectiv, potestativ, ce ţine de voinţa autorului (cum ar fi modificarea unilaterală a preţului). Ceea ce contează este faptul că - până la recepţia acceptării[13] - şi, deci, până la formarea (deplină a) contractului, schimbarea conţinutului ofertei nu afectează nici situaţia juridică a autorului său, nici pe cea a destinatarului.

În cazul rezervelor absolute potestative, acţiunea ofertantului are drept efect „suprimarea ofertei iniţiale, substituind-o cu o alta"[14], ceea ce înseamnă că ofertei iniţiale nu-i lipseşte fermitatea - încât să ridice probleme de descalificare (în apel la oferte sau invitaţie la negociere); atât prima, cât şi cea de a doua ofertă (conţinând, de pildă, un preţ mai mic sau mai mare decât cel iniţial) sunt ferme, acceptarea oricăreia dintre ele dând naştere imediat convenţiei în cauză. Astfel, câtă vreme ofertantul - deşi şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral preţul propus, în intervalul de reflexie acordat destinatarului - nu face uz de acest drept, acceptarea ofertei (în termen) de către destinatar generează raporturi contractuale între parteneri; tot astfel, înlăturarea primei oferte - prin modificarea preţului iniţial, de către ofertant, în intervalul de valabilitate al acesteia - şi înlocuirea sa cu o nouă ofertă permite destinatarului crearea contractului, prin acceptarea noii propuneri ferme de contractare.

4. Pe ce coordonate funcţionale este construită rezerva absolută a modificării - în intervalul de reflexie - a unuia din elementele esenţiale ale contractului propus? Aceasta permite adaptarea ofertei la noile circumstanţe ale contractării, fără a răpi complet posibilitatea destinatarului de a deveni partener în respectivul contract, însă nu prin acceptarea celei dintâi oferte, ci, eventual, prin agrearea noii propuneri ferme - mai avantajoasă ori mai nefavorabilă - ce i se face. Reperele clasice nu se schimbă radical: posterior acceptării, orice modificare unilaterală a corpului contractual este nepermisă (i). În interiorul duratei sale de valabilitate, oferta cu rezervă potestativă absolută are, însă, o natură evolutivă (ii):destinatarul ofertei iniţiale este confruntat cu un şir de oferte succesive, în cuprinsul cărora doar unele din elementele iniţial propuse sunt păstrate; fiecare din aceste noi oferte - în fond, variaţiuni pe aceeaşi temă - îşi conservă pe deplin fermitatea, acceptarea sa dând naştere imediat contractului, în condiţiile valabile în momentul acceptării.

Deşi par a fi situate sub semnul dezagreabil al speculei, asemenea rezerve nu sunt nici pe departe reprobabile per se, fiind uneori chiar opusul profitării netemperate de situaţia (economică sau informaţională) a celuilalt. De pildă, deşi se află în stare de ofertă permanentă adresată consumatorilor, profesioniştii vânzărilor de tip supermarket recurg săptămânal la modificarea ofertei-şablon, formulate uzual pentru un anumit tip de produs, înlocuind-o pentru 7 zile cu o ofertă referitoare la acelaşi produs, în aceleaşi condiţii generale de contractare, dar la un preţ inferior celui practicat în mod obişnuit de către respectivul comerciant[15].

5. Titulatura de „rezerve absolute" - în opoziţie cu cea de „rezerve relative" - le este atrasă de opozabilitatea erga omnes: rezerva „în limita stocului disponibil", ca şi cea a modificării unilaterale a preţului în intervalul de valabilitate a ofertei pot fi opuse oricărui destinatar potenţial al ofertei asortate cu asemenea rezerve (tuturor consumatorilor, de pildă, în cazul ofertelor de consum); cu totul altfel stau lucrurile în cazul unei rezerve relative (precum cea a agreării ulterioare a acceptantului de către ofertant, de exemplu). Astfel, în cazul ofertelor fondate pe un element intuitu personae obiectiv[16] (i), refuzul agreării poate fi opus numai persoanelor care nu întrunesc însuşirile profesionale adecvate executării contractului propus, nu şi celor care prezintă calităţile necesare (opozabilitatea acestor rezerve fiind, aşadar, una relativă). În ipoteza inserării în cuprinsul ofertei a unei rezerve relative de tipul elementului intuitu personae subiectiv[17] (ii), analiza este diferită numai în aparenţă: deşi ofertantul pare a fi liber să opună refuzul de agrement oricărei alte persoane decât ruda, prietenul ş. a. agreată într-un final (aspect care pare să apropie vertiginos asemenea rezerve de statutul de rezerve absolute, opozabile erga omnes), în realitate oferta în sine este construită, în atare situaţii, pe ideea opoziţiei relative a rezervei. De pildă, oferta de donaţie adresată unui „tânăr cu performanţe deosebite în studiul chimiei alimentare, provenind dintr-un mediu social defavorizat" este opozabilă relativ, refuzul de agrement nefiind destinat şi celui sau celor care ar întruni această calitate.

„Rezervele relative" (b) - denumite şi „rezerve de agrement" - ridică problema carenţei de fermitate a ofertei şi, deci, reprezintă zone juridice mult mai enigmatice decât cea a rezervelor absolute. Aici, puterea voinţei ofertantului este ancorată nu în perimetrul obiectului ori modalităţilor contractului, ci în cel al consimţământului însuşi. Funcţia lor specifică este aceea de a permite ofertantului să controleze produsul procesului formativ de contract din perspectiva identităţii partenerului: în prezenţa unei rezerve de agrement, acceptarea ofertei de către destinatar este incapabilă per se să genereze convenţia, în acest final fiind indispensabilă survenienţa celui de-al treilea moment, agrearea acceptantului (numită, uneori, şi „confirmarea ofertei"). Rezerva de agrement este, în acelaşi timp, şi o rezervă potestativă: voinţa iniţială de a contracta a ofertantului urmează a fi sau nu confirmată (reiterată) de către acesta, posterior acceptării emise de destinatarul ofertei.

§ 3. Rezerve obiectuale în cazul obligaţiilor alternative

 

6. Înghesuite printre obligaţiile plurale[18] - în analiza doctrinară clasică - obligaţiile alternative presupun liberarea debitorului prin plata uneia din prestaţiile prevăzute în contract, la alegerea sa, în măsura în care facultatea de opţiune nu a fost conferită expres creditorului (art. 1027 C. civ.). Categoria de obligaţii în discuţie se înfăţişează sub forma unei pluralităţi de obiecte in obligatione, dar nu şi in solutione; posterior alegerii debitorului, doar una din mai multele prestaţii datorate va deveni executorie[19].

Prima tentaţie a analistului - confruntat cu atipicul obligaţiilor alternative - este să le izoleze în zona efectelor contractului: contractul-izvor al unor atare obligaţii ar fi pe deplin format, de abia în etapa efectuală - atunci când s-ar pune problema executării (eventual, silite a) obligaţiei alternative - urmând să intervină precizarea finală a obiectului datorat in solutione. Or, la o a doua privire, explicaţia dezamăgeşte: dacă identificarea prestaţiei liberatorii datorate ar ţine de executarea contractului şi nu de formarea acestuia, ar trebui să admitem că - în caz de recalcitranţă manifestă a debitorului, care refuză să facă alegerea obiectului datorat - judecătorul, la cererea creditorului, ar putea opta în locul debitorului, comunicându-i acestuia, prin decizia pronunţată, prestaţia pe care o datorează, dintre cele stipulate în contract. Pe aceeaşi linie de gândire, în prezenţa unui al doilea refuz al debitorului - de această dată, un refuz de executare a prestaţiei alese de judecător - instanţa ar trebui să poată pronunţa (din nou, la cererea creditorului) rezoluţiunea contractului şi eventuala obligare a pârâtului la plata de daune-interese. Jurisprudenţa - franceză, îndeosebi - a reţinut însă contrariul[20]: în ipoteza respingerii de către debitor a ideii alegerii prestaţiei datorate in solutione, judecătorul nu poate construi el însuşi obiectul contractului şi, deci, nici nu poate opta în locul debitorului (i), nici nu poate pronunţa rezoluţiunea contractului (ii).

7. Cum se explică amintita reticenţă a judecătorilor? Relativ simplu: (1) dreptul de opţiune al debitorului unei obligaţii alternative este, fără îndoială, unul potestativ; (2) caracterul discreţionar nu este intrinsec drepturilor potestative, exerciţiul abuziv al acestora fiind supus controlului judecătoresc[21]; (3) în perimetrul obligaţiilor alternative, refuzul debitorului de a alege nu se analizează, însă, într-o „cenzurare a exerciţiului dreptului potestativ de opţiune", ci implică un răspuns la întrebarea - extrem de incomodă, de altfel - de a şti dacă judecătorul este sau nu chemat să construiască el elementele esenţiale ale contractului atunci când părţile nu o fac (iar obiectul prestaţiei debitorului in solutione este un asemenea element esenţial al contractului); (4) în bună logică civilistă, rezolvarea problemei intervenţiei instanţei nu în executarea contractelor, ci în procesul de formare al acestora are ca premisă respectul datorat libertăţii contractuale, ca sursă de legitimitate a forţei obligatorii a convenţiilor; (5) instanţelor de judecată le este refuzat dreptul de a stabili obiectul prestaţiei debitorului, cenzurarea acestuia putând merge cel mult - şi nu lipsit de contestaţii - până la „moderarea" prestaţiei datorate creditorului, ca specie de reprimare a abuzului de libertate contractuală. În alţi termeni, abuzul de libertate contractuală poate fi înfrânt de judecător[22]; înlocuirea libertăţii contractuale nu-i este permisă instanţei niciodată.

Ideea de „respect datorat libertăţii contractuale a părţilor", ce constituie nervul tezei non-intervenţioniste, se materializează în imposibilitatea instanţei de judecată de a fixa ea însăşi obiectul datorat in solutione. Alegerea debitorului completează formarea contractelor creatoare de obligaţii alternative. Astfel de convenţii sunt - în prima etapă a naşterii lor - contracte sede vacante, în interiorul cărora obiectul nu este pe deplin fixat[23]. Or, este limpede de ce - câtă vreme atitudinea recalcitrantă a debitorului blochează chiar formarea contractului, la nivelul obiectului acestuia - judecătorul nu poate pronunţa nici rezoluţiunea convenţiei, nici condamnarea debitorului la executarea silită. De rezoluţiune ori de executare silită poate fi vorba numai în cazul contractelor deja formate, ceea ce nu este cazul contractelor generatoare de obligaţii alternative al căror obiect in solutione debitorul refuză să-l aleagă[24].

 

§ 4. Rezerva - dezicere[25]. Cazul pactului de răscumpărare

 

8. Cazul pactului de răscumpărare - paradoxal ori nu - se dovedeşte „inexplicabil" juridic altfel decât prin recursul la noţiunea „formării progresive a contractelor". Autorii clasici care s-au ocupat de temă au încercat să vadă în vânzările cu clauză de răscumpărare un cuplu format din două vânzări reciproce (una dinspre proprietarul bunului către cumpărător - o casă de amanet, de regulă şi o altă vânzare, ulterioară, între cumpărătorul iniţial care acum ar figura la poziţia „vânzător" şi titularul facultăţii de răscumpărare, în calitate de cumpărător). Rezolvarea s-a dovedit a fi - la o a doua privire - extrem de stângace: dacă cumpărătorul iniţial al bunului încheie o „nouă vânzare" cu fostul proprietar al bunului, declanşată de dreptul de răscumpărare, el ar putea (a) formula o ofertă la un preţ mai ridicat decât cel din primul contract, (b) opta pentru refuzul de a vinde (fie nu formulează el însuşi o ofertă de vânzare, fie nu acceptă oferta de cumpărare formulată, prin ipoteză, de titularul dreptului de răscumpărare). Tentaţii care, juridic, nu ar putea fi nicicum combătute!

Chiar şi dacă am vedea în prima operaţiune juridică o vânzare (1) asortată cu o promisiune de vânzare (2) consimţită de cumpărătorul bunului (casa de amanet, de pildă), întrucât promitentul este liber să vândă bunul oricui altcuiva (plătind faţă de beneficiarul promiterii doar daune-interese), soluţia ar fi incomparabil mai proastă decât varianta în care - recurgând la teoria formării progresive a contractelor - considerăm consimţământul la înstrăinare al proprietarului bunului ca fiind emis doar provizoriu (în „embrion"), urmând să se maturizeze - sau nu - în intervalul pentru care operează clauza de răscumpărare. Vânzătorul bunului poate oricând pune capăt formării vinderii, prin declanşarea aşa-zisei „răscumpărări", redevenind proprietar deplin şi putând urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, inclusiv la un terţ (sub rezerva aplicării, în domeniul mobilelor, a regulii de la art. 1909 C. civ.).

 

III. REZERVE POTESTATIVE VERSUS CONDIŢII POTESTATIVE

 

§ 1. Dezavantajele calificării clasice

 

9. În teoria clasică a dreptului civil, acceptarea unei oferte asortate cu o rezervă potestativă s-ar fi tradus în termenii încheierii unui contract sub condiţie potestativă, nul în baza art. 1010 C. civ., dacă potestativitatea marca angajamentul debitorului. De unde şi verdictul abrupt dat de obicei, în literatura de specialitate, unei asemenea oferte: pe fondul carenţei unei voinţe ferme de a contracta (cu oricine), oferta acompaniată de o rezervă de angajament fie (1) este descalificată, refuzându-i-se efecte juridice şi devenind un simplu apel la oferte sau invitaţie la negociere, fie (2) „generează", prin întâlnirea cu acceptarea, un contract sub condiţie potestativă pură din partea celui ce se obligă, nul în temeiul art. 1010 C. civ. Voci mai recente[26] anunţă chiar supremaţia practică a primei soluţii, despre care ni se sugerează că - din pricina acurateţei sale tehnice - ar trebui preferată.

Balanţa între descalificarea ofertei şi nulitatea contractului înclină în favoarea celei dintâi nu numai din pricina faptului că ultima ar putea fi invocată şi de către contractantul de rea-credinţă[27], aspect neconform moralei pre / postcontractuale (i), dar şi din perspectiva faptului că anularea contractului[28] distruge orice şansă a convenţiei de a produce efecte, în ipoteza în care agrearea acceptantului de către ofertant s-ar produce totuşi, într-un al treilea pas (ii). Astfel, în varianta tradiţională - bifazică - a explicării procesului formator de contract, nu mai există nimic posterior acceptării ofertei (din perspectiva creării contractului): ori acceptarea (fermă şi conformă ofertei) se întâlneşte cu o ofertă (prin definiţie, fermă) şi, deci, contractul este instantaneu generat, ori acceptarea se loveşte de necesitatea „confirmării" voinţei ofertantului de a contracta (agrearea acceptantului) şi, deci, contractul este nul, drept consecinţă a recursului părţii la o condiţie potestativă pură. Dacă acceptantul primeşte agrementul ofertantului, nulitatea convenţiei (absolută, în varianta tradiţională) ar continua să opereze, neputând fi asanată. Pe cel de-al treilea palier al discuţiei, în pofida acceptării însoţite de o rezervă potestativă (pe fondul considerării contractului ca fiind nul, în baza art. 1010 C. civ.), problema responsabilităţii oricăreia din părţi pentru o conduită culpabilă ar trebui tratată prin apelul - absurd, în prezenţa unui acord de voinţe, fie el şi unul marcat de potestativitate - la regimul răspunderii delictuale (iii).

Toate aceste reverberaţii ar putea fi contracarate prin recursul la descalificarea ofertei: devenită apel la oferte, propunerea iniţială însoţită de o rezervă de agrement invită potenţiali contractanţi să policiteze, dintre aceştia iniţiatorul demersului agreându-l pe cel considerat potrivit (aici, aşa-zisul agrement îmbracă forma acceptării uneia din ofertele primite ca urmare a apelului la oferte făcut).

10. În ceea ce ne priveşte, găsim în esenţă discutabilă şi incorectă chiar şi această rezolvare - din start, mai temperată şi mai atentă la nuanţele voinţei părţilor - constând în descalificarea ofertei acompaniate de o rezervă potestativă. Din raţiuni lesne de conturat: devenit autorul unui simplu apel la oferte, protagonistul care a inserat în propunerea sa de a contracta o rezervă potestativă ar primi statutul de acceptant al uneia din ofertele primite. Printr-o inversare de roluri, autorul primei propuneri (căreia i se reproşează lipsa de fermitate) este considerat acceptant, iar ofertant devine persoana agreată ulterior de către cel dintâi, din şirul de persoane care au răspuns apelului la oferte. De ce este această analiză una nesatisfăcătoare? Valabilă, până la un punct, între particulari ori chiar între comercianţi, analiza în discuţie devine una ilogică şi falsă, în raporturile dintre profesionişti şi consumatori. Ilogică, mai întâi, pentru că - în cazul ofertelor cu rezervă de agrement adresate consumatorilor, ultimii nu vor fi niciodată adevăraţii autori ai ofertelor în cauză, oricât de optimistă ar fi teoria invitaţiei la negociere.

Să luăm, de pildă, cazul ofertelor de credit bancar - imobiliar, de consum, pentru nevoi nominalizate ş. a. - supuse, prin tradiţie, agrementului băncii[29]: acceptarea ofertei de credit de către consumator este incapabilă să declanşeze per se naşterea contractului, în acest final fiind nevoie de agrearea consumatorului de către societatea bancară. Lucrurile nici nu ar putea sta altfel: deşi sunt adresate, prin ipoteză, consumatorilor, ofertele de credit bancar sunt însoţite de o rezervă de angajament; posterior acceptării ofertei de către un consumator concret, banca procedează la verificarea documentaţiei depuse de acesta, pentru a decide în ce măsură îl agreează ca partener contractual, îndeosebi din perspectiva posibilităţilor reale de rambursare a împrumutului. Or, dacă am privi - din pricina rezervei potestative prezente - oferta de credit ca fiind un simplu apel la oferte, pe care banca l-ar adresa consumatorilor, unde am sfârşi? Prin a-l considera pe consumator ca fiind adevăratul ofertant, banca transformându-se în acceptant al „ofertei" primului!

Ar fi corectă o asemenea analiză? Nici pe departe. Este un loc comun faptul că marea majoritate a contractelor de consum - şi, deci, şi contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenţii de adeziune[30], unde voinţa consumatorului nu joacă nici un rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (DAE), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de analiză a dosarului, de administrare lunară / anuală a contului, de rambursare anticipată ş. a.), a penalităţilor de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditate. Ar fi absurd să considerăm societatea bancară ca fiind iniţiatoarea unui apel la oferte, după cum la fel de hilară ar fi prezumarea existenţei - din partea acesteia - a unei invitaţii la negociere adresate consumatorilor.

11. Ceea ce se poate reproşa, aşadar, într-o primă fază viziunii clasice este marja îngustă de interpretare pe care o lasă analistului: descalificând oferta cu rezerve potestative pentru lipsa fermităţii, explicaţia nu ţine cont de celelalte atribute intrinseci ale oricărei oferte, altele decât fermitatea. Prin definiţie - şi în opoziţie cu acceptarea, care nu este decât un simplu „da" fără nuanţe şi fără completări, aplicat ofertei - oferta este o propunere completă de a contracta, fiind însuşi corpul viitorului contract. Or, foarte rar, în practică, oferta cu rezervă potestativă este o simplă invitaţie la negociere adresată celuilalt ori un apel la oferte. Aceasta întrucât, pe de o parte, destinatarul ofertei nu are, cel mai adesea, libertatea de a modifica elementele esenţiale ale viitorului contract, propunând un alt preţ, de pildă, iar pe de altă parte, faptul că acceptarea ofertei de către destinatar trebuie să primească agrementul ofertantului, într-un al treilea pas, pentru naşterea deplină a contractului nu schimbă radical datele problemei: deşi îşi rezervă dreptul de a nu-şi confirma consimţământul iniţial, ofertantul rămâne, în atare cazuri, adevăratul autor al ofertei - cel care propune (ori chiar fixează) coordonatele elementare ale viitorului contract. Astfel, în ipoteza contractelor de consum (unde marja de negociere este infimă), condiţionarea naşterii contractului de agrearea consumatorului concret - prin inserarea în oferta profesionistului (societate bancară, de pildă) a unei rezerve potestative de agrement - nu transformă oferta profesionistului într-o invitaţie la negociere, după cum nu-i imprimă natura unul apel la oferte non-juridic. Consumatorul, în măsura în care este agreat, nu face decât să aleagă dintre multitudinea de oferte (de credit, în ipoteza luată de noi ca exemplu) ale aceluiaşi profesionist[31], iar orice încercare a acestuia de a negocia dobânda anuală practicată de împrumutătorul profesionist, de pildă, pentru sumele acordate, ar ţine de absurd.

12. Conchidem, prin urmare, că interpretarea clasică - potrivit căreia rezervele potestative fie atrag descalificarea ofertei, fie atrag nulitatea contractului (ca fiind condiţii potestative pure, interzise de art. 1010 C. civ.) este astăzi inadecvată, numeroase situaţii practice contrazicând vizibil un asemenea raţionament şi imprimându-i un caracter desuet. De pildă, a susţine în dreptul contemporan că, întrucât o societate bancară îşi rezervă dreptul de a agrea sau nu acceptanţii ofertelor de credit, contractul astfel încheiat ar fi nul pentru prezenţa unei condiţii potestative în favoarea băncii care se obligă ne aduce în zona ridicolului. Viziunea redactorilor Codului civil în materie de potestativitate prezentă în interiorul ofertei - inclusiv sub forma dreptului de agrement - avea la bază realităţi contractuale în prezent depăşite. În 1804 (respectiv, în 1865), figura juridică a contractelor de consum nu exista nici măcar în germene (1); împrumutul de bani era departe de a fi fost profesionalizat (şi de a deveni monopolul factual al băncilor), în gradul în care este astăzi (2); ideea formării progresive a contractelor, în trei (sau mai mulţi) timpi nu constituia subiect al teoretizării pentru simplul motiv că nu se regăsea în viaţa comercială concretă a epocii (3); noţiunea condiţiei potestative explica în chip mulţumitor hiatusul intervenit între ofertă şi acceptare şi care bloca formarea (altfel, instantanee) a convenţiei (4). În dreptul contemporan însă, formarea anumitor contracte de consum (a), a unora din speciile convenţiilor de distribuţie (b)[32], a cesiunii convenţionale de contract (c) şi chiar a convenţiilor încheiate intuitu personae (d) reclamă fixarea analizei pe cu totul alte coordonate decât cele tradiţionale. Departe de a fi instantanee, geneza acestor contracte se dovedeşte a fi un proces de durată, în interiorul căruia oferta acompaniată de rezerve (absolute sau relative, după caz) reprezintă o primă etapă - perfect validă, în sine - în procedura creării normei private contractuale. De unde şi limitele noţiunii clasice de „condiţie potestativă (pură)": capabilă să justifice - pentru speciile de convenţii cunoscute la 1804 (respectiv, la 1865) - inexistenţa contractului în ipoteza inserării sale în ofertă, în pofida acceptării acesteia de către destinatar, aceasta nu se pliază câtuşi de puţin peste figuri contractuale noi, precum cele mai-sus amintite.

 

§ 2. Condiţia potestativă - un enigmatic „loc comun"

 

13. Literatura tradiţională de drept civil ne prezintă „condiţia" şi „termenul" ca fiind „fraţii gemeni" ai modalităţilor convenţionale, un soi de Castor şi Pollux din a căror opoziţie se conturează definiţia fiecăreia dintre cele două noţiuni. Ambele sunt înţelese ca reprezentând „evenimente viitoare": sigure ca producere - în cazul termenului şi incerte ca survenienţă - în cazul condiţiei. Enunţul clasic este dublat de un altul, relativ la impactul lor asupra actului juridic: în vreme ce termenul afectează numai exigibilitatea obligaţiei ori producerea transferului de drept real, fiind cantonat în perimetrul efectelor obligaţionale / reale ale contractului, condiţia erodează, mai mult sau mai puţin, însăşi fiinţa obligaţiei / dreptului real.

Numai că, în zona condiţiei, incertitudinea doctrinară poartă, dintotdeauna, asupra a ceea ce este mai elementar dintre atributele elementare ale acesteia! Potrivit unei prime explicaţii, condiţia afectează nu însăşi existenţa obligaţiei / dreptului - întrucât contractul generator, înţeles ca acord de voinţe, există deja - ci, similar termenului (de care ar deosebi-o doar nesiguranţa producerii evenimentului), exigibilitatea obligaţiei / transferul dreptului real (a). Cea de-a doua variantă explicativă face să pătrundă în orizontul discuţiei ideea că - pendente conditione - însăşi obligaţia / dreptul real nu este pe deplin creat(ă), existenţa sa depinzând de producerea evenimentului condiţional (b)[33]. Gruparea de păreri în jurul acestei construcţii îşi are sâmburele în constatarea - deloc greşită, pe fond - că pendente conditione nici nu putem vorbi de o absenţă totală a legăturii convenţionale (acordul de voinţe intervenit trebuind a fi luat în calcul)[34], nici nu ne este permis să privim obligaţia condiţională ca fiind pe deplin formată. Cum, în teoria clasică a obligaţiilor, ultimele ori sunt formate (si, deci, exigibile sau neexigibile) ori nu - soluţia terţă neexistând, într-un sistem de drept care cunoaşte un unic tip de formare a contractelor, cel instantaneu - resorturile dilemei doctrinare sunt uşor de înţeles.

14. Cea de-a treia explicaţie avea, de la început, o anumită doză de sens: disjungând planul „obligatoriu" al contractului (forţa obligatorie, îndeosebi inter partes, a acestuia) de planul „obligaţional" (reprezentat - în contractele generatoare de obligaţii - de raportul obligaţional propriu-zis, de a face sau a nu face, instaurat între creditor şi debitor), teoria susţinea, în esenţă, că pendente conditione „obligatoriul contractului" există deja, doar nexul „obligaţional" (naşterea obligaţiei fiind suspendată[35]). Privită însă cu atenţie, ce anume aduce în plus această variantă de interpretare? Aproape nimic. Că acordul condiţional de voinţe există deja - şi, deci, are „forţă obligatorie" între părţi pendente conditione - o ştiam şi în afara recursului la dihotomia (de altfel, corectă) „obligatoriu - obligaţional". Cât despre „forţa obligatorie" a actului juridic în perioada de până la îndeplinirea condiţiei, cel puţin în cazul condiţiilor suspensive este mult edulcorată: în absenţa efectelor reale / obligaţionale ale contractului, pendente conditione respectarea legăturii convenţionale de către părţi se reduce la obedienţa faţă de principii generale, precum cel al bunei-credinţe şi loialităţii contractuale[36], al prudenţei, diligenţei şi precauţiei[37] etc.

Care este miza discuţiei? Dacă privim condiţia suspensivă ca reprezentând o etapă în formarea contractului, în ipoteza neîndeplinirii evenimentului-condiţie convenţia nu va fi „desfiinţată retroactiv" - cum suntem învăţaţi în teoria clasică a obligaţiilor contractuale - ci va înceta să existe pentru viitor[38], operând caducitatea acesteia, iar nu aneantizarea retroactivă!

Din imensul hăţiş de teme pe care condiţia-modalitate le indică spre clarificare, tipul de ineficacitate aplicabil deficiente conditione este, poate, subiectul cel mai opac. Tradiţional, ideea că „pendente conditione, fiinţa obligaţiei există în germene" era întrebuinţată îndeosebi pentru a justifica posibilitatea creditorului sub condiţie suspensivă de a lua măsuri conservatorii în acest interval[39]. Printr-o imagine „în oglindă", efectele neîndeplinirii condiţiei erau explicate prin aşa-numita „desfiinţare retroactivă" a obligaţiei deja germinate. Orientarea juristului clasic spre „retroactivarea" neîndeplinirii condiţiei se justifică relativ simplu: (1) sistemul tradiţional de drept civil gândeşte formarea contractului în termenii întâlnirii instantanee a ofertei cu acceptarea, context în care un contract (inclusiv cel conţinând condiţii-modalitate) ori există „definitiv" ori este desfiinţat „definitiv" (atât pentru trecut, cât şi pentru viitor), atunci când a existat „în germene"; (2) „retroactivitatea" condiţiei urma să explice cum anume „sâmburele" obligaţional existent pendente conditione este readus în stadiul de „inexistenţă" a actului juridic. Sistemul clasic de drept contractual nu cunoaşte figuri intermediare între 0 (inexistenţa contractului) şi 1 (existenţa juridică a acestuia), motiv pentru care bizareria tehnică reprezentată de neîndeplinirea condiţiei-modalitate era elucidată prin revenirea la „0" (contractul neputând fi definitiv creat, deficiente conditione).

15. Uşor de explicat, viziunea tradiţională este însă dificil de argumentat! De pildă, dacă răspunderea debitorului sub condiţie suspensivă pendente conditione este una contractuală (condamnarea sa la plata de daune-interese pentru prejudicierea culpabilă a creditorului în acest interval fiind posibilă, ca specie de responsabilitate contractuală[40]), cu ce temei rămân aceste sume a fi datorate deficiente conditione, cât timp neîndeplinirea condiţiei este gândită ca fiind retroactivă? Dezobedienţa faţă de litera (sau spiritul) unui contract a cărui existenţă este ştearsă ex tunc nu ar putea fi sancţionată pe terenul răspunderii contractuale. Desfiinţându-se retroactiv contractul, ar trebui să înceteze (retroactiv) şi orice formă de responsabilitate în temeiul acelui contract[41]!

Ce traseu a urmat apetitul doctrinei clasice pentru retroactivitatea condiţiei (suspensive)? O retroactivitate atât de greu de împăcat, de altfel, cu regimul juridic al responsabilităţii civile pendente conditione... Punctul de plecare l-a constituit temerea că - în absenţa recursului la retroactivitate - ar dispărea şi orice şansă a părţilor la o restitutio in integrum. Dificultăţile ridicate de o rezolvare contrară păreau a fi două: (1) după cum bine se ştie, efectele caducităţii nu retroactivează niciodată; dacă, pendente conditione, una din părţi a ales să-şi execute obligaţiile (de pildă, cumpărătorul a plătit deja preţul), acesta nu va dispune de pârghii directe de obţinere deficiente conditione a unei restitutio in integrum; (2) axarea acţiunii sale în repetiţie pe o îmbogăţire fără justă cauză a vânzătorului (remediu indirect şi rezidual) se loveşte, în prima fază, de obstacolul existenţei unei juste cauze, la momentul îmbogăţirii vânzătorului cu suma primită ca preţ: contractul condiţional de vânzare-cumpărare, format valabil (în această variantă explicativă)!

Cum îşi va recupera cumpărătorul, în acest caz, suma plătită? Singura supapă o oferea cauza reciprocă în convenţiile sinalagmatice: deficiente conditione, neexecutându-se primul efect (cel al transferului proprietăţii la cumpărător), plata preţului rămâne fără cauză. Numai că, tradiţional, lipsa cauzei de tip synallagma justifică: (a) o exceptio non adimpleti contractus, ineficientă aici; (b) o acţiune în rezoluţiune (absurdă, deficiente conditione); (c) aplicarea teoriei riscurilor (dacă una din obligaţiile reciproce şi interdependente devine imposibil de executat, datorită forţei majore, extincţia sa atrage stingerea obligaţiei corelative), a cărei aplicaţie prin analogie, deficiente conditione, ar fi una improprie şi denaturată. Aşadar, niciunul din aceste remedii nu părea să suplinească recursul la retroactivitatea desfiinţării convenţiei, devenită „necesară". De unde şi inadecvarea funciară a explicaţiei bazate pe mecanismul condiţiei (potestative): nu numai că aceasta din urmă nu explică până la capăt formarea unor convenţii precum cele de credit bancar, de distribuţie în baza unui contract-cadru ş. a., în prezenţa rezervării în ofertă a unui drept de agrement, de pildă (i), dar nici nu indică soluţia de urmat în ipoteza exercitării unui asemenea drept, îndeosebi din perspectiva tipului de răspundere civilă aplicabil ad interim (ii). Or, recursul la noţiunea rezervei în angajament - ca surogat pentru clasicul apel la noţiunea, imprecisă tehnic[42], a condiţiei suspensive (potestative) are meritul de a plasa din start discuţia pe terenul formării contractului, cu admiterea ideii că aceasta se desfăşoară progresiv, în baza unor etape distincte.

16. În principiu, tipul de responsabilitate aplicabilă părţilor ad interim este cel contractual: în pofida precarităţii care caracterizează interimatul, procesul formator de contract este deja iniţiat; între părţi s-a stabilit o legătură contractuală „în germene" - încă nedefinitivată - motiv pentru care efectele obligaţionale sau reale „substanţiale" ale contractului (nu şi cele „morale", ţinând de conduita loială a protagoniştilor) nu se vor produce deocamdată - însă deja declanşată. Evident că o atare concluzie trebuie nuanţată: există situaţii (de formare progresivă a contractelor) în care apropierea partenerilor este insuficient de „profundă", juridic, răspunderea părţilor rămânând pentru moment în zona delictuală. Astfel, dacă a fost demarat procesul de formare (progresivă) a unei cesiuni convenţionale de contract, prin acordul intervenit în acest sens între cesionar şi cedent, contractul de cesiune nu este valabil şi pe deplin format până în momentul agreării cesionarului de către cedat, însă orice comportament neloial[43] intervenit între timp între cedent şi cesionar va fi rezolvat în termenii răspunderii contractuale (a). În schimb, în ipoteza în care ofertantul vânzător emite o ofertă însoţită de o rezervă de agrement (rezervându-şi, de exemplu, dreptul de a nu-şi „confirma" ulterior consimţământul decât dacă acceptarea provine de la un colecţionar serios de maşini de epocă, precum cea vizată de oferta sa), deşi oferta cu rezerve reprezintă prima etapă în formarea progresivă a convenţiei, până la acceptarea ofertei (cea de a doua etapă), orice recurs între protagonişti la noţiunea răspunderii contractuale ar fi absurd (b). Cea mai complicată ipoteză este, desigur, cea în care fapta ilicită declanşatoare a mecanismului responsabilităţii civile intervine între momentele II şi III în formarea contractului, adică posterior acceptării ofertei cu rezerve de către destinatar, dar mai înainte de agrearea acestuia de către ofertant (c). De pildă, încurajat de bunăvoinţa manifestată de către ofertant, acceptantul - încă neagreat, juridic - iniţiază cheltuieli semnificative în vederea derulării raporturilor contractuale propriu-zise[44]. În principiu, răspunderea ofertantului este una contractuală în această etapă: cu cât ne apropiem mai mult de momentul formării depline a convenţiei, cu atât cresc şansele ca judecătorul să opteze pentru aplicarea între protagonişti a normelor răspunderii contractuale, mai favorabile victimei prejudiciului. Fapta ilicită va consta, într-un atare caz, în abuzul comis de ofertant în exerciţiul dreptului de agrement[45].

 

§ 3. Rezervele potestative în materia contractelor sinalagmatice: scurtă excursie către un trecut „perturbat"

 

17. Litera art. 1010 C. civ. consacră nulitatea obligaţiei „când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă", neprecizând nimic în legătură cu situaţiile în care nu cel care „se obligă", ci cocontractantul său - titular al unui drept de creanţă - este beneficiarul condiţiei potestative. De aici, literatura de specialitate mai veche sau mai nouă, secondată uneori de practica judecătorească, a dedus - printr-un raţionament de tipul „ceea ce nu este interzis, este permis" - că obligaţia supusă unei condiţii potestative din partea creditorului s-ar naşte valabil.

Să facem o primă subliniere: amintita deducţie a doctrinei a avut drept pilon înţelegerea sintagmei „parte care se obligă" - întrebuinţată laconic de către legiuitor - ca desemnându-l pe debitor. Motiv pentru care, în tratatele tradiţionale de teoria obligaţiilor[46], ni se atrage atenţia asupra faptului că, dacă obligaţia supusă unei condiţii potestative din partea creditorului scapă de sub sancţiunea nulităţii, aserţiunea ar fi pe deplin aplicabilă numai contractelor unilaterale. Acestea dând naştere la obligaţii doar în sarcina uneia din părţi, este suficient ca debitorul să fie ferm angajat, pentru ca obligaţia să fie valabilă, independent de eventuala stipulare, în corpul contractului, a unei condiţii potestative în favoarea creditorului, adică independent de faptul că este în puterea creditorului să-şi exercite sau nu dreptul de creanţă, după bunul plac. Stipularea, în schimb, a unei condiţii potestative în favoarea debitorului ar lipsi convenţia unilaterală de forţă juridică.

De ce ar fi altfel în contractele sinalagmatice? În primul rând - arată autorii clasici[47] - aici, ambele părţi au dubla calitate de debitor şi creditor, ceea ce ar însemna, într-un prim pas, că formarea convenţiei nu ar fi împiedicată (precum în cazul contractelor unilaterale) de obligarea sub condiţie potestativă a uneia din părţi, câtă vreme obligaţia care incumbă celeilalte părţi rămâne valabilă. Legătura juridică dintre protagoniştii contractului bilateral ar subzista, chiar dacă trunchiată, în virtutea caracterului sinalagmatic însuşi (a). Se mai afirmă că, într-un pas secund, tentaţia debitorului sub condiţie potestativă de a nu-şi respecta angajamentul va fi inhibată de faptul că - recalcitrant fiind - ar pierde contraprestaţia datorată de către cealaltă parte. Fiind, în acelaşi timp, creditor şi debitor, acesta ştie că nu va putea reclama executarea obligaţiei de către cocontractant, câtă vreme nu-şi execută propria prestaţie (b). Exceptio non adimpleti contractus (i) sau acţiunea pe care o are la dispoziţie debitorul sub condiţie potestativă însuşi (care a înţeles să-şi execute propria prestaţie) pentru a obţine condamnarea celeilalte părţi la executare (ii) sunt, în optica autorilor amintiţi, revelatoare într-un dublu sens: (1) cel puţin una din obligaţii există valabil, şi anume cea a părţii care s-a obligat pur şi simplu, iar nu sub condiţie potestativă; (2) excluderea din câmpul de aplicare al art. 1010 C. civ. a convenţiilor sinalagmatice s-ar impune drept consecinţă a primei concluzii: nulă în sensul textului legal evocat ar fi doar obligaţia contractată sub condiţie potestativă, nu şi obligaţia corelativă, existentă în convenţiile bilaterale.

18. Or, din nefericire, concluzia autorilor clasici era, de la bun început, în dezacord cu definiţia unor noţiuni elementare ale dreptului civil contractual. Partizanii teoriei prezentate îşi începeau construcţia argumentativă cu aducerea în discuţie a „naturii specifice a contractelor sinalagmatice". Dintr-un pact de acest tip se naşte cel puţin o obligaţie pe umerii fiecăreia dintre părţi; dacă obligaţia uneia va fi depistată ca nulă, drept consecinţă a potestativităţii ce o acompaniază, contractul ar rămâne totuşi să producă efecte sub aspectul celeilalte (celorlalte) obligaţii, valabil născute. Viziunea se vrea a fi „globală": contractul însuşi alunecă de sub aplicarea art. 1010 C. civ., în vreme ce soarta uneia dintre obligaţiile pe care le-a generat - cea plasată sub condiţie potestativă - este de a fi invalidată, în baza textului legal amintit. Inserarea condiţiei potestative ar antrena nulitatea obligaţiei astfel contractate, iar nu a contractului în întregime. Eşafodajul teoretic clasic nu este, însă, ajustat la un aspect care ar fi banal, dacă nu s-ar dovedi - în context - a fi de o importanţă crucială. Specific contractelor sinalagmatice[48] este faptul că obligaţia uneia din părţi serveşte drept cauză juridică pentru obligaţia celeilalte[49]; or, de vreme ce existenţa uneia dintre îndatoriri îşi extrage justificarea din însăşi existenţa obligaţiei reciproce, „izolarea" - în corpul contractului - a obligaţiei aflate sub condiţie potestativă, nu modifică soluţia: dacă această obligaţie este nulă, în virtutea dispoziţiilor art. 1010 C. civ., ea încetează să mai constituie o cauză juridică pentru obligaţia corelativă, care astfel îşi vede consumată existenţa, dar nu prin „contaminarea" ei cu nulitatea celeilalte - posibilitate respinsă cu temei de către partizanii amintitei teorii - ci pentru un motiv propriu, lipsa cauzei[50].

Un alt argument pe care se sprijină doctrina clasică este acela că, deşi debitorul nu s-a angajat decât sub condiţie potestativă, el poate solicita celeilalte părţi, inclusiv prin acţiune în justiţie, executarea obligaţiei corelative, contractată pur şi simplu şi, deci, valabil. Observată îndeaproape, şi această susţinere îşi trădează premisele: nulitatea obligaţiei sub condiţie potestativă nu poate fi asanată prin faptul că debitorul cu pricina - fiind, în acelaşi timp, creditor al cocontractantului său - este primul interesat să pretindă celeilalte părţi îndeplinirea prestaţiei la care s-a obligat.

19. În fine, în viziunea tradiţională, posibilitatea creditorului de a opune excepţia de neexecutare a contractului celui care a contractat sub condiţie potestativă ar fi un mijloc de presiune suficient pentru a da valenţe de „seriozitate" angajamentului acestuia din urmă, în pofida existenţei condiţiei stipulate. Suntem - ni se aminteşte - în prezenţa, prin ipoteză, a unui contract sinalagmatic; or, aici, fiecare parte (inclusiv debitorul obligaţiei sub condiţie suspensivă) contractează în considerarea prestaţiei celeilalte părţi. Pericolul ca executarea obligaţiei potestativ-condiţionale să rămână la bunul plac al debitorului ar fi „practic" inexistent: câtă vreme debitorul sub condiţie urmăreşte obţinerea contraprestaţiei, acesta va abandona ideea de a se prevala de condiţia potestativă, în caz contrar putându-şi vedea paralizată solicitarea de executare a convenţiei, printr-o exceptio non adimpleti contractus. Schema teoretică propusă corespunde, fără îndoială, unui număr important de situaţii concrete, în care prestaţiile reciproce ale părţilor se execută concomitent. Numai că - după cum se ştie sau ar trebui să se ştie - excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată doar dacă raportul contractual este unul care presupune regula executării simultane a obligaţiilor reciproce. Dacă, dimpotrivă, executarea obligaţiilor a fost decalată voluntar, iar creditorul obligaţiei potestativ-condiţionale şi-a executat propria prestaţie, el va fi lipsit de mijlocul de apărare şi de „presiune" pe care amintiţii autori îl propun. În expresia unui reputat civilist francez[51], situaţia îl va plasa „la mila cocontractantului său", ceea ce înseamnă că nimic nu mai justifică excluderea convenţiilor sinalagmatice de sub incidenţa art. 1010 C. civ. Amintim, în plus, că excepţia neexecutării contractului este doar suspensivă de forţă obligatorie pentru convenţiile valabil încheiate; ar fi absurd să se susţină că ea poate asana nulitatea contractului în cazul discutat ori că ar putea fi, din start, invocată în ipoteza contractelor lovite de nulitate.

Nimic nu sprijină, prin urmare, tradiţionala discriminare practicată între convenţiile unilaterale şi cele sinalagmatice, în materie de aplicare a art. 1010 C. civ.: în contractele sinalagmatice, nulitatea obligaţiei afectate de o condiţie potestativă antrenează - deloc spectaculos - nulitatea obligaţiei corelative, pentru lipsa cauzei. Şi aici, însă, recursul la noţiunea rezervei potestative va modifica unghiul de vedere: o ofertă asortată cu o rezervă potestativă (ca şi o acceptare acompaniată de o atare rezervă, de altfel) nu este lovită în sine de nulitate, ci doar translatează problema formării contractului pe terenul unei geneze progresive, unde fiecare etapă îşi are rolul şi regimul său juridic, iar blocarea definitivă a acestui proces de „maturare" a consimţământului la act (prin emiterea refuzului de agrement[52], de pildă) este tratată în termenii caducităţii.

 

§ 4. Complexitate versus simplitate: incidenţa art. 1010 C. civ. în materia condiţiilor potestative „simple"

 

20. Înţelegerea problemei „vastităţii" cu care art. 1010 C. civ. ar trebui să se aplice nu pare să fie facilitată de lectura textului legal. Acesta vorbeşte despre o condiţie potestativă „din partea acelui ce se obligă", formulă care, luată literal, plasează sub pedeapsa nulităţii orice potestativitate care ar plana asupra obligaţiei contractate. În practică, sub umbrela condiţiei potestative intră, însă, o varietate foarte largă de situaţii depinzând de voinţa (ori de bunul plac al) părţii în grade diferite. Aspectul în cauză a determinat doctrina mai veche să vadă aici un defect de clasificare al Codului civil şi să propună drept remediu disjungerea categoriei condiţiei potestative în speciile condiţiei potestative simple (a) şi condiţiei potestative pure (b). Distincţia urma să răspundă cerinţei de a contura limitele câmpului de aplicare al art. 1010 C. civ.: dacă textul ţinteşte la prohibirea condiţiilor radical incompatibile cu ideea de „obligaţie", pentru lipsa de consimţământ real pe care o relevă, atunci - s-a spus - doar condiţia potestativă pură ar fi vizată de acest articol[53].

Într-adevăr, în maniera în care literatura clasică o defineşte, numai condiţia potestativă pură face să depindă obligaţia de manifestarea arbitrară de voinţă a beneficiarului modalităţii. Tradusă în formulări de tipul „(mă oblig) dacă voi vrea", „dacă îmi va conveni" sau „dacă voi dori", această condiţie vine în mod peremptoriu în contradicţie cu însăşi conceptul de obligaţie civilă. Pe celălalt versant, condiţia potestativă simplă se caracterizează printr-o potestativitate „atenuată": „(mă oblig) dacă voi obţine un împrumut bancar", „dacă voi vinde apartamentul", „dacă mă voi muta din localitate", „dacă voi obţine un loc de muncă" ş. a. Fiinţa obligaţiei atârnă de îndeplinirea / împlinirea unui act sau fapt determinat şi exterior voinţei celui ce se obligă, dar aflat sub controlul său. În optica doctrinei tradiţionale, această din urmă modalitate ar fi „inofensivă" în raport cu prima şi, deci, licită: voinţei debitorului se adaugă un fapt exterior sau voinţa unei alte persoane nedeterminate, adaus care acţionează precum un „tampon", menit să frâneze impulsivitatea debitorului. Ierarhizarea doctrinară a condiţiilor potestative serveşte, astfel, unui interes practic concret: acela de a surprinde metodic, ca paliativ la aparenta scăpare a Codului, semnificaţia precisă a anumitor clauze contractuale - cele în care voinţa părţii impietează în grade diferite asupra fiinţei obligaţiei, mergând de la „mă oblig dacă voi vrea", până la „mă obliga dacă evenimentul x, a cărui producere depinde şi de mine, se va realiza".

21. Din nefericire pentru cititorul sârguincios, lectura teoriei tradiţionale nu este la adăpost de critică. Mai întâi, distincţia operată de doctrina mai veche între condiţia potestativă pură şi cea simplă induce, în mod hazardat credem noi, concluzia folosirii într-o dublă accepţiune a noţiunii de „condiţie potestativă" în Codul civil: art. 1010, vorbind despre o condiţie potestativă „din partea acelui ce se obligă" ar desemna exclusiv condiţia pur potestativă, în vreme ce art. 1006, datorită diferenţei de redactare, nu poate trimite - ni se spune - decât la cea potestativă simplă. Într-adevăr, art. 1006 C. civ. pomeneşte tot despre o „condiţie potestativă", dar o defineşte ca fiind „aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice". Întrucât textul legal face referire la un eveniment (aflat în puterea părţii) şi nu la un act pur volitiv, acesta a primit următoarea interpretare: (1) un „eveniment", chiar depinzând de voinţa părţii, este altceva decât această voinţă - în forma sa pură, arbitrară - căreia îi rămâne „exterior"; (2) „condiţia potestativă" la care ar trimite art. 1006 C. civ. este un „eveniment" şi, deci, o potestativitate temperată, care nu se suprapune cu cea prohibită de art. 1010 C. civ.

Or, raţionamentul întrebuinţat în doctrina clasică dezamăgeşte la nivelul ambelor sale premise. În plus, este supralicitat însuşi echivocul pe care aceasta îl anunţa, în privinţa textelor Codului civil. De fapt, nimic în textul art. 1006 C. civ. nu trădează o viziune alta decât unitară a redactorilor Codului civil, în materia condiţiei potestative: (i) referirea la un „eveniment", în cuprinsul art. 1006 nu este per se revelatoare: orice condiţie - şi, deci, şi condiţia potestativă - este, prin definiţie, un eveniment viitor, a cărui producere este incertă; (ii) afirmaţia potrivit căreia orice act voliţional este, şi el, un „eveniment" - dincolo de truismul pe care-l conţine - lipseşte dihotomia tradiţională de singurul său suport, acela al diferenţei presupuse între voinţa „pură", pe de o parte şi voinţa „influenţată", pe de altă parte. Demn de menţionat ar fi, în acest context, că erorile teoriei pe care o propunea nu au rămas ascunse doctrinei înseşi, motiv pentru care, treptat, şi-au făcut loc noi definiţii ale celor două tipuri de condiţie potestativă: cea potestativă pură a fost definită, ulterior, ca fiind şi ea un eveniment, dar care depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (a), în vreme ce condiţia potestativă simplă ar fi modalitatea-eveniment care depinde, pe lângă voinţa unei părţi, şi de un fapt exterior ori de voinţa unei persoane nedeterminate (b).

Astăzi cvasiunanim acceptate, nici aceste definiţii nu sunt, credem, scutite de mustrări, întrucât - deşi mai consecvente principiilor logicii decât precedentele - rămân tributare ideii că numai dependenţa totală a evenimentului-condiţie de voinţa uneia din părţi ar fi periculoasă pentru fiinţa obligaţiei. O a doua observaţie care se cuvine a fi făcută este aceea că însăşi compartimentarea condiţiilor potestative în „pure" şi „simple" - gândită pentru validarea ultimelor - se împacă greu cu litera Codului civil. Dacă admitem ca fiind interzisă - prin art. 1010 C. civ. - numai absenţa totală a consimţământului debitorului, din pricina condiţiei-act volitiv pur, atunci ar însemna că inserarea art. 1010 în Codul civil s-a făcut în mod inutil, întrucât deja art. 948 C. civ. (cu corespondentul în art. 1108 C. civ. francez) precizase expres că, printre elementele esenţiale pentru validitatea unei convenţii, se numără în chip evident şi „consimţământul valabil al părţii ce se obligă". O primă concluzie, aşadar: este limpede că nu lipsa totală a consimţământului - în mod prioritar, cel puţin - este cea sancţionată de litera art. 1010 C. civ., în contextul reglementării obligaţiilor condiţionale. Apelul la noţiunea rezervei potestative eludează disjuncţia clasică practicată între condiţiile potestative pure şi cele simple: inserarea oricăreia dintre acestea în textul ofertei nu pune problema nulităţii angajamentului juridic, precum în termenii teoriei clasice, ci implică doar scindarea procesului formator de contract într-o suită de etape succesive şi autonome. Nu trebuie uitat faptul că, în prezent, introducerea în ofertă a unei formulări de tipul „mă oblig dacă voi vrea" rămâne o simplă ipoteză de şcoală, bizară şi neidentificabilă în practică. În realitate, conservarea dreptului de agrement în corpul ofertei nu se traduce în voinţa ofertantului de a nu se angaja deloc în termenii convenţiei finale şi nici într-o aşa-zisă „neseriozitate" a acestuia; rezerva de agrement, în cazul convenţiilor de credit, a celor de distribuţie exclusivă ori selectivă, a cesiunii convenţionale de contract ş. a. joacă un rol precis, acela de a permite ofertantului fixarea întinderii angajamentului său (i) ori identitatea partenerului său (în convenţiile încheiate intuitu personae) (ii).

 

 § 5. „Rezervă contractuală" versus „condiţie suspensivă" - un joc dublu, cu unic câştigător

 

22. Una din puţinele zone în care doctrina civilistă tradiţională a făcut efortul de a stabili un dialog fecund a fost aceea a efectelor pe care inserarea unei condiţii suspensive le produce asupra fiinţei obligaţiei condiţionale (i), asupra naşterii contractului însuşi (ii) şi, desigur, asupra etapei executorii a actului juridic în cauză (iii). Această căutare a consensului asupra a înţelesului vocabulei „suspensivă", în sintagma cu pricina a fost centrată, previzibil, pe interogaţia „ce anume suspendă condiţia suspensivă?". Creează aceasta o sincopă în chiar geneza obligaţiei afectate de modalitate (a) ori „suspendate" sunt numai efectele contractului în corpul căruia şi-a făcut loc condiţia (b)?

Cu siguranţă că fantezia poate fi un stimulent pentru o conversaţie mai rodnică... Numai că, aşa cum am văzut mai sus - dacă se poate reproşa ceva literaturii clasice care s-a ocupat de temă - acesta este excesul de fantezie de care a dat dovadă, în încercarea de a explicita „germenele" obligaţional încapsulat în contract pendente conditione. Într-o primă variantă explicativă, incertitudinea antrenată de jocul condiţiei suspensive reverberează asupra existenţei însăşi a obligaţiei condiţionale (a): în vreme ce termenul suspensiv implică o simplă problemă de exigibilitate amânată, condiţia suspensivă retardează chiar apariţia juridică a obligaţiei în cauză[54]. Inventarul opiniilor doctrinare evocate nu poate exclude noţiunea de „drepturi eventuale"[55], construită la adăpostul ideii că, pendente conditione, cel care are şansa de a deveni creditor, în eventualitatea împlinirii condiţiei, poate lua măsuri conservatorii, de „punere la adăpost" a germenilor creanţei sale potenţiale. Numai că, în pofida tonusului său justiţiar, construcţia teoretică a „drepturilor eventuale" nici nu explică efectele condiţiei în perioada de trenare, nici nu lămureşte dacă modalitatea în discuţie afectează fiinţa contractului (i), a obligaţiei contractuale (ii) ori doar exigibilitatea acesteia (iii). În alţi termeni: a spune că, pendente conditione, potenţialul creditor este îndreptăţit să-şi conserve creanţa potenţială nu echivalează cu a spune că obligaţia ar fi pe deplin formată...

23. Pe fondul acestei bizarerii juridice, s-a propus distanţarea a două aşa-zise concepte autonome: „perfectarea obligaţiei condiţionale" şi „formarea obligaţiei" aflate sub condiţie suspensivă (b)[56]. Creditorul condiţional ar poseda deja, în germene, dreptul conceput prin contract - ceea ce explică posibilitatea sa de a recurge la măsuri conservatorii - dar, deşi convenţia generatoare a acestui drept este perfectată (la nivelul acordului de voinţe), ea nu este complet formată şi, deci, nici raportul obligaţional în cauză nu a fost pe deplin elaborat[57]. Graniţa dintre primele două teorii este vizibil subţire: în ambele explicaţii, este respinsă, cu argumente, ideea formării depline a contractului cuprinzând o condiţie suspensivă, admiţându-se că însăşi naşterea obligaţiei - şi nu doar caracterul executoriu al acesteia - este în joc. În accepţiunea propusă de aceşti autori, perfectarea contractului trimite la realizarea schimbului de consimţăminte, în vreme ce formarea actului juridic se poate dovedi un proces de durată, iar asortarea consimţământului cu o condiţie suspensivă reprezintă tocmai un asemenea caz, de „eşalonare" a formării complete a convenţiei.

Sunt însă diferite, conceptual, „perfectarea contractului" şi „formarea" acestuia? Până şi un student începător ne-ar răspunde negativ. A susţine că formarea însăşi a contractului poate avea loc uno ictu (a) ori că, dimpotrivă, poate îmbrăca un caracter evolutiv, posibil de compartimentat în mai multe etape distincte (b) e una; a spune că, mai întâi, contractul „se perfectează"[58], apoi „se formează" şi abia apoi „se execută" este cu totul altceva şi implică o excentrică disociere terminologică, imposibil de agreat până şi de firile mai puţin conservatoare. În realitate, alegerea poate fi practicată numai între două posibile variante explicative: (i) fie condiţia suspensivă afectează însăşi fiinţa obligaţiei, fiind o chestiune acroşată procesului de formare a convenţiei; (ii) fie modalitatea în discuţie suspendă executarea actului, ultimul fiind totuşi pe deplin format. Între crearea şi executarea unui contract nu încap zone de gri: doar în interiorul celor două perimetre (cel formator, respectiv cel efectual) putându-se desfăşura evoluţii mai mult sau mai puţin ample[59].Cel puţin un aspect al problemei aflate în discuţie se poate, astfel, bucura de consens: în prezenţa unei condiţii suspensive, contractul nu se formează, tehnic, uno ictu, acest final depinzând de realizarea evenimentului-condiţie. Dacă inserarea amintitei condiţii reprezintă o chestiune ataşată formării actului, atunci această formare nu poate fi altfel decât progresivă. După cum am subliniat deja, recursul la noţiunea rezervei potestative escamotează clasica aporie a obiectului condiţiei suspensive potestative (naşterea ori, dimpotrivă, executarea contractului): însăşi geneza actului juridic este cea marcată de existenţa rezervei în angajament, caducitatea, iar nu nulitatea fiind remediul adecvat pentru precaritatea şi interimatul de care se servesc părţile pe măsură ce procesul de formare a contractului progresează.

 

IV. OBSERVAŢII CONCLUSIVE

 

24. Problema opţiunii între descalificarea ofertei însoţite de rezerve potestative, pentru lipsa fermităţii (a) şi nulitatea contractului astfel format, pe motivul conţinerii unei condiţii potestative pure (b) poate fi eludată prin admiterea ideii că, în prezenţa unei atare rezerve, contractul se formează progresiv, în trei (sau mai multe etape) succesive, nici oferta în sine nefiind invalidată (ceea ce permite formarea contractului, în ipoteza confirmării voinţei iniţiale a ofertantului, posterior acceptării ofertei de către destinatar), nici contractul, odată iniţiată formarea sa (care este un proces de durată), nefiind anulat cu efecte retroactive - rezolvare care ar fi inadecvată, de pildă, din perspectiva tipului de răspundere civilă aplicabil ad interim. Din analiza întreprinsă mai sus, următoarele concluzii pot fi desprinse:

(1) rezerva contractuală este caracterizată, prioritar, prin finalitatea sa specifică, de fixare a întinderii consimţământului la act; autorul ofertei înţelege astfel să-şi limiteze propunerea făcută; consimţământul său va înceta să existe în anumite circumstanţe, respectiv în ipoteza survenienţei unui anumit eveniment;

(2) după caz, circumstanţierea voinţei de a contracta, pe suportul oferit de rezerva contractuală, poate interveni fie pe palierul deciziei însăşi de a încheia actul juridic propus (a), fie pe cel al deciziei de a contracta în condiţiile iniţial propuse (b);

(3) prin „rezerve absolute" sunt desemnate restrângerile opozabile tuturor, aduse ofertei de către autorul acesteia, şi care - dintr-o perspectivă strict tehnică - nu şubrezesc fermitatea ofertei, nefiind veritabile rezerve de angajament; intră în această categorie atât rezervele care permit ofertantului să modifice unilateral unul din elementele esenţiale ale contractului proiectat, precum preţul, de pildă (a), cât şi rezervele care limitează eficacitatea ofertei, cum ar fi oferta făcută „în limita stocului disponibil" sau „în limita locurilor disponibile" (b);

(4) „rezervele relative" - denumite şi „rezerve de agrement" şi având o natură potestativă - ridică problema carenţei de fermitate a ofertei; în cazul lor, puterea voinţei ofertantului este ancorată nu în perimetrul obiectului ori modalităţilor contractului, ci în cel al consimţământului însuşi; acestea permit ofertantului să controleze produsul procedurii de formare a contractului din perspectiva identităţii partenerului: în prezenţa unei rezerve de agrement, acceptarea ofertei de către destinatar este incapabilă per se să genereze convenţia, în acest final fiind indispensabilă survenienţa celui de-al treilea moment, agrearea acceptantului („confirmarea ofertei");

(5) consecinţele aplicării rezervei se situează în zona dispariţiei consimţământului „incipient" pentru viitor (blocarea „maturizării" acestuia): întrucât acordul de voinţe se formează progresiv, în interiorul unui anumit interval, dacă această „definitivare" este stopată prin activarea rezervei, contractul va deveni caduc;

(6) în teoria clasică a dreptului civil, acceptarea unei oferte asortate cu o rezervă potestativă s-ar fi tradus în termenii încheierii unui contract sub condiţie potestativă, nul în baza art. 1010 C. civ., dacă potestativitatea marca angajamentul debitorului; de unde şi dezavantajele unei atare analize: pe fondul carenţei unei voinţe ferme de a contracta (cu orice acceptant), oferta acompaniată de o rezervă de angajament fie este descalificată, refuzându-i-se efecte juridice şi devenind un simplu apel la oferte sau invitaţie la negociere (a), fie „generează", prin întâlnirea cu acceptarea, un contract sub condiţie potestativă pură din partea celui ce se obligă, nul în temeiul art. 1010 C. civ. (b);

(7) recursul la noţiunea rezervei potestative schimbă radical coordonatele soluţiei: oferta acompaniată de o rezervă potestativă (de agrement, de regulă) este valabilă ca ofertă, ea reprezentând o primă etapă în formarea progresivă a contractului (I); urmată de acceptarea ofertei de către destinatar (II) şi de „confirmarea" voinţei ofertantului de a contracta în termenii propuşi iniţiali (sau, după caz, de agrearea acceptantului de către ofertant) (III), aceasta este aptă să conducă la naşterea validă a convenţiei, sancţiunea nulităţii sale (cu efect retroactiv) neintrând în discuţie.

 

 

* Asistent, Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca,

juanitag@law.ubbcluj.ro .

[1] Oferta ar avea, astfel, o cauză (cel puţin) duală: cauzei actului a cărui încheiere o propune (cauza imediată specifică unei vânzări-cumpărări, de pe poziţia vînzătorului, dar şi a cumpărătorului, de pildă) i se adaugă o cauză proprie ofertei, constând în intenţia întâlnirii acesteia cu acceptarea (orice ofertă tinde, prin definiţie, la contopirea cu acceptarea sa), cf. H. Capitant, De la cause des obligations, troisième édition, Librairie Dalloz, Paris, 1927, passim.

[2] De pildă: "Oferta este valabilă în limita stocului disponibil"; „Ofertantul îşi rezervă dreptul de a modifica în orice moment preţurile cuprinse în acest catalog"; „Ofertă valabilă numai pentru contractarea abonamentului-standard" ş. a.

[3] A se consulta, pentru o definiţie similară, J. Flour, J. - L. Aubert, É. Savaux, Les obligations, 1. L'acte juridique, 10ème édition par J. - L. Aubert, É. Savaux, Armand Colin, Paris, 2002, p. 92.

[4] Dacă ipoteza de lucru vizează un credit bancar, acceptarea de către cumpărător a ofertei de vânzare este cea asortată cu o rezervă a obţinerii împrumutului cu sprijinul căruia va fi achitat preţul.

[5] Activarea rezervei este, în principiu, obiectivă (cu excepţia rezervelor subiective, precum cele de agrement şi cele de dezicere, de pildă). Totuşi, similar renunţării la beneficiul condiţiei suspensive din dreptul clasic, renunţarea autorului rezervei la invocarea acesteia este de plano posibilă (în măsura în care opţiunea sa pentru formarea definitivă a contractului ar avea, juridic, sens; de exemplu, renunţarea la rezerva "în limita stocului disponibil" devine absurdă atunci când stocul este epuizat, iar reînnoirea sa e imposibilă).

[6] Pentru învederarea faptului că neîndeplinirea condiţiei suspensive atrage caducitatea contractului, a se vedea F. Garron, La caducité du contrat, Presses Universitaires d'Aix-Marseille, 1999, p. 69 şi urm.

[7] Pentru sublinieri în privinţa absurdităţii - lingvistice şi tehnice - a sintagmei „contracte de consum", ca şi pentru explicitarea ideii că aşa-zisul contract de consumaţie nu este altceva decât „o armătură normativă, care se va aplica ope legis unui contract concret", trimitem la P. Vasilescu, Contractul de consumaţie - reflecţii asupra naturii sale juridice, în „Curierul judiciar" nr. 10/2006.

[8] În contextul în care stocul fie nu poate fi - în mod obiectiv - reînnoit, fie poate fi reînnoit, dar fără ca ofertantul să-şi poată permite menţinerea preţului în limitele anunţate iniţial. Majoritatea ofertelor acompaniate de rezerva „în limita stocului disponibil" sunt oferte promoţionale, implicând reduceri de preţ.

[9] De pildă, un reprezentant Renault care anunţă - într-o ofertă valabilă timp de două săptămâni - un discount de 2990 EUR la toate autovehiculele, dar omite să precizeze că oferta sa este valabilă „în limita stocului disponibil" ar putea fi cu uşurinţă condamnat de către un judecător excesiv de sârguincios - la cererea consumatorului - să-şi reînnoiască stocul (lucru posibil, vânzătorul fiind, prin ipoteză, dealer autorizat Renault) şi să ofere aceeaşi reducere de preţ reclamantului, cât timp ultimul şi-a manifestat intenţia de a cumpăra în interiorul celor două săptămâni de valabilitate a ofertei. Nici măcar caducitatea ofertei pentru dispariţia obiectului nu ar putea fi invocată, în apărarea sa, de către comerciant: obiectul derivat al vinderii nu a pierit, ci poate fi oricând procurat de către vânzător de la fabricantul de autovehicule!

[10] „Nimic nu ne împiedică să considerăm, în absenţa unei menţiuni în textul ofertei, că o atare restricţie există ca fiind tacit stipulată": J. Flour, J. - L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 92.

[11] Nu numai oferta „în limita stocului disponibil" implică dileme în legătură cu natura sa juridică. De pildă, orice ofertă de a vinde este adresată unei persoane solvabile, capabile de a plăti preţul solicitat şi, deci, este însoţită - tacit - de voinţa ofertantului de a trata numai cu un cumpărător a cărui bonitate să nu lase de dorit. Putem afirma, la rigoare, că orice ofertă de a vinde este dublată de rezerva tacită a solvabilităţii cumpărătorului? Pentru raporturile tradiţionale de drept civil (sau chiar comercial), răspunsul nu poate fi decât negativ: regulile responsabilităţii contractuale vor rezolva mulţumitor problema neexecutării obligaţiei de plată a preţului, iar garanţiile reale sau personale au tocmai acest rol - de evitare a riscului insolvabilităţii debitorului.

Pentru contractele de consum, în schimb, cu excepţia celor încheiate pe suportul unui credit acordat consumatorului (unde bonitatea ultimului este oricum verificată, mai mult sau mai puţin riguros, după caz), rezerva tacită a solvabilităţii consumatorului pare să fie un dat al oricărei oferte emise de profesionişti. Oferta de vânzare uzuală adresată consumatorilor exclude creditul, ceea ce înseamnă că se consideră încheiat contractul numai dacă acceptarea emană de la un cumpărător solvabil (iar plata preţului are loc la momentul încheierii contractului, fără ca regulile responsabilităţii contractuale clasice pentru neplata preţului - rezoluţiunea contractului sau executarea silită a creanţei-preţ să apuce să joace între profesionist şi consumator, în aceste ipoteze).

[12] Sintagma nu este, aici, una fericită: în caz de refuz valabil de agrement, opus acceptantului, contractul nu se formează şi, deci, nici despre "părţi" nu se poate vorbi. Destinatarul ofertei, căruia îi poate fi refuzat agrementul ofertantului în anumite condiţii, este (impropriu) "parte" numai a procesului formator de contract.

[13] Sau până la emiterea acceptării, în unele variante clasice de explicare a momentului formării contractului.

[14] Cf. J. - L. Aubert, op. cit., nº 43.

[15] Promoţia constă în incitarea la cumpărarea unui produs / solicitarea unui serviciu., prin (a) diminuarea preţului sau (b) augmentarea contraprestaţiei. În ce priveşte limitarea libertăţii comerciantului de a diminua preţul, Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, aprobată şi modificată prin Legea nr. 650/2002, prevede în art. 19: „este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă produse în pierdere, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 18 lit. a), b), e), f) şi g). Prin vânzare în pierdere se înţelege „orice vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie, aşa cum acesta este definit în reglementările legale în vigoare".

Preţul de apel (nereglementat ca atare în dreptul nostru) vizează atragerea consumatorului printru-un produs oferit la preţ redus, în vederea realizării de profit în privinţa altor produse (practică numită, uneori, „insula de pierderi în oceanul de câştig") sau pentru atragerea consumatorului dinspre produsele concurente („deriva vânzărilor"). În dreptul autohton, asemenea practici pot fi eventual (şi conjunctural) sancţionate ca publicitate înşelătoare (în baza art. 53 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată), ca reprezentând concurenţă neloială sau ca vânzare în pierdere (art. 19 din Ordonanţă). Vânzarea în pierdere poate avea loc şi prin oferirea suplimentară a unor produse, incluse în preţ (de exemplu „trei produse la preţ de două").

Libertatea nelimitată în diminuarea preţului (conform textului art. 18 lit. a) - c) şi e) - i) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată) este cantonată între anumite borne legale şi se poate materializa în vânzări de lichidare (a), de soldare (b), vânzări în depozite de fabrică (c) etc.

[16] Contractarea în considerarea unor calităţi obiective înglobează cazul fixării atenţiei - la momentul formării contractului - asupra capacităţii tehnice a partenerului, experienţei, competenţei acestuia în planul profesiei practicate ş. a. Faptul că aceste trăsături sunt observate de părţi în sens obiectiv înseamnă că interesează - primordial - nu însuşirile (ori identitatea) umane ale debitorului, ci capacitatea sa de a executa - mai bine decât alţii, în optica creditorului - prestaţia la care s-a îndatorat.

[17] Elementul intuitus personae subiectiv este fondat pe un afect uman - generat de rudenie, simpatie, amiciţie, empatie ş. a. - şi îşi are domeniul predilect în zona actelor de binefacere, că sunt acestea sub forma dezinteresatelor ori că intervin sub înfăţişarea liberalităţilor.

[18] Sunt plurale, în spaţiul teoriei tradiţionale a obligaţiilor, atât nexurile obligaţionale prezentând o pluralitate de subiecte (a), adică obligaţiile conjunctive (1) - sau „disjunctive", în exprimarea lui Josserand, întrucât aceste obligaţii de divid în fracţiuni distincte, fiecare constituind un raport obligaţional autonom - de pildă, cazul în care, la moartea debitorului, datoria se divide între succesori -, cele solidare (2) şi cele indivizibile (3), cât şi obligaţiile cu pluralitate obiectuală (b), clasificate în obligaţii conjunctive (1) - când debitorul datorează mai multe prestaţii distincte către acelaşi creditor, doar plata tuturor acestor datorii fiind liberatorie (de pildă, cazurile în care agenţia de voiaj datorează clienţilor transportul la destinaţie, cazarea etc.) -, obligaţii alternative (2) şi obligaţii facultative (3); pentru detalii, a se consulta H., L., H. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Obligations, 9e édition par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998, p. 1102 şi urm. Or, a numi cu acelaşi apelativ atât pluralitatea de debitori ori de creditori, cât şi pluralitatea de prestaţii datorate (din care, adesea, doar una este satorată in solutione) trădează însăşi definiţia şi logica unei clasificări: în măsura în care ne dorim obţinerea de categorii structurate unitar, fundamentum divisionis trebuie să fie unic, iar a număra - în acelaşi calcul - atât subiectele raportului obligaţional, cât şi ceea ce se datorează creditorului viciază brutal operaţiunea de clasificare...

[19] Este un loc comun faptul că - dacă unul din obiectele derivate datorate alternativ piere fortuit (a) ori dacă una din prestaţiile datorate in obligatione prezintă un caracter imoral ori ilicit (b) - obligaţia iniţial „alternativă" devine „pură şi simplă".

[20] În acest sens, a se vedea Curtea de Apel Paris, decizia din 29 iunie 1964, citată după H., L., H. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Obligations, loc. cit. supra.

[21] Pentru detalii, trimitem la D. Roets, Les droits discrétionaires: une catégorie juridique en voie de disparition?, în "Recueil Dalloz" nr. 13/1997, Chronique, p. 92-96.

[22] De pildă, abuzul în fixarea preţului (cuantumul disproporţionat al acestuia) este reprimat în perimetrul contractelor complementare unui contract-cadru (cf. Ş. Diaconescu, Particularităţi ale efectelor contractului-cadru de distribuţie comercială, „Pandectele Române" nr. 1/2005, p. 208-209); după cum posibilitatea instanţei de a modera cuantumul daunelor-interese datorate în temeiul unei clauze penale a fost uneori admisă, în dreptul privat francez îndeosebi. Ultimul caz de intervenţie a judecătorului în contracte nu este la adăpost de critica - indubitabil, pertinentă - fondată pe natura juridică a daunelor-interese izvorâte din aplicarea unei clauze penale: prin opoziţie cu datoria de valoare (a), al cărei cuantum - prin definiţie - este stabilit de către judecător, datoria de sumă (b) face imposibilă din start intervenţia instanţei, întrucât întinderea ei este precizată de părţi; or, clauza penală încapsulează, invariabil, o datorie de sumă (cf. Ch. Dalcq, De l'imputation des intérêts produits par une dette de valeur en matière contractuelle, Note, „Revue critique de jurisprudence belge" 1996, p. 140).

[23] Nu trebuie confundată formarea progresivă a contractelor generatoare de obligaţii alternative (1) cu cazul contractelor cu obiect determinabil (2). Ultimele se formează prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea, problema determinabilităţii obiectului fiind exclusiv o chestiune ataşată etapei de executare. Astfel, după cum bine se ştie, vânzarea-cumpărarea se naşte valabil chiar şi atunci când obiectul său - de pe poziţia prestaţiei vânzătorului ori de pe cea a cumpărătorului - este doar determinabil, câtă vreme elementele de identificare ulterioară a acestuia sunt incluse în contract cu suficientă precizie. Spre deosebire de situaţia obligaţiilor alternative, în ipoteza obiectului determinabil părţile însele au fixat, de la bun început, elementele de referinţă aplicabile în etapa efectuală. În chip evident, determinarea obiectului pe suportul acestor elemente de referinţă ţine de executarea actului (a), în timp ce alegerea debitorului obligaţiei alternative, dintre prestaţiile posibile, ţine de desăvârşirea formării obiectului contractului (b). Ceea ce implică posibilitatea executării silite (ori a rezoluţionării contractului) prin intervenţia instanţei numai în cazul vânzării cu obiect determinabil, nu şi în cel al vânzării cu obiect alternativ.

[24] Este, în schimb, de ordinul evidenţei faptul că creditorul nu pierde posibilitatea condamnării debitorului la plata de daune-interese (în măsura în care primul probează existenţa şi întinderea prejudiciului rezultat din refuzul debitorului de a alege obiectul datorat in solutione), pe temeiul abuzului de libertate contractuală: recalcitranţa debitorului se situează în etapa formării progresive a contractului, când libertatea contractuală domină, dar nu poate fi exercitată abuziv. La fel de bine se ştie însă şi faptul că singura formă de reprimare a abuzului de libertate contractuală este nu încheierea silită a convenţiei de către judecător, în locul părţii recalcitrante, ci condamnarea ultimeia la plata de despăgubiri către partea abandonată.

[25] Din raţiuni ţinând de circumscrierea temei la analiza avantajelor pe care mecanismul rezervelor potestative îl oferă în raport cu noţiunea clasică a condiţiei-modalitate a actului juridic, nu vom trata aici întreaga problematică a dezicerii de contract - extrem de vastă, de altfel - ci ne vom rezuma la a o exemplifica prin cazul pactului de răscumpărare, ca specie de dezicere.

[26] În acest sens: S. Valory, op. cit., p. 404.

[27] Nulitatea pentru absenţa consimţământului (inclusiv şi cea declanşată de inserarea unei condiţii potestative pure) este, tradiţional, absolută, putând fi invocată - fără bariere temporale - de instanţă din oficiu, de către orice persoană interesată şi, deci, chiar de contractantul de rea-credinţă. De remarcat, totuşi, că acest argument de echitate şi moralitate contractuală - extras de S. Valory (loc. cit. supra) din caracterul absolut al nulităţii - în favoarea soluţiei descalificării ofertei cu rezerve potestative este, în ultimul deceniu, în Franţa, unul revolut: în prezent, nulităţile care ocrotesc pe una din părţile la act, nefiind fondate pe considerente de ordine publică (precum nulităţile generate de absenţa consimţământului, lipsa ori falsitatea cauzei etc.) sunt tratate ca nulităţi relative, confirmabile şi prescriptibile în trei ani (cinci, în dreptul privat francez), de unde şi consecinţa imposibilităţii invocării lor de către altcineva decât partea ocrotită (nici instanţa din oficiu, nici cealaltă parte, de rea-credinţă neputându-le pune pe tapet).

[28] Sau constatarea nulităţii contractului, în teza clasică.

[29] Cf. J. Beauchard, Droit de la distribution et de la consommation, Presses Universitaires de France, Paris, 1996, p. 386 şi urm. În special atunci când oferta de credit este făcută în vederea contractării concomitente, a consumatorului de credit, cu un vânzător, un locator ori un antreprenor ş. a., societatea de credit are interesul de a se informa în legătură cu riscurile pe care şi le asumă atunci când oferă respectivul credit, îndeosebi în privinţa bonităţii consumatorului. În acest sens, este uzuală practica de a stipula, în oferta de credit, o aşa numită clauză de agreare în baza căreia, într-un interval de 7 zile de regulă, societatea de credit îşi rezervă dreptul de a notifica împrumutatul cum că îşi menţine (sau nu) opţiunea iniţială de acordare a creditului către acesta. Amintita clauză funcţionează ca o rezervă de angajament; consimţământul societăţii de credit - pentru a forma contractul împreună cu acceptarea consumatorului, trebuie să fie „confirmat", posterior acceptării, de către ofertantul - societate bancară.

[30] Pentru dezvoltări asupra unora din implicaţiile acestei calificări, trimitem la F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, în"Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum", coordonator: P. Vasilescu, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 123-159; I. - F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, "Pandectele Române" nr. 2/2004, p. 204.

[31] Astfel, consumatorul poate alege un anumit număr de luni pentru „derularea" creditului, din variantele-şablon propuse de profesionist, fără a putea propune el însuşi o durată a împrumutului care să nu se regăsească printre variantele băncii; de pildă, o propunere de 137 de zile sau de 234 de zile, formulată de consumator nu reprezintă o veritabilă ofertă adresată băncii, adevăratul ofertant neputând fi niciodată consumatorul, conform actualelor uzuri ale încheierii contractelor de consum.

[32] Cum ar fi acordurile „aplicative" încheiate în baza unui contract-cadru de distribuţie.

[33] Opinia pare consolidată de litera art. 1004 C. civ., care vorbeşte de "perfectarea" obligaţiei afectate de o condiţie. În realitate, textul legal citat nici nu sprijină, nici nu contrazice vreuna din interpretări, pentru simplul motiv că, tehnic, prin "perfectarea obligaţiei" putem înţelege, după plac, fie naşterea ei deplină (1), fie declanşarea efectelor actului (2).

[34] Ne folosim aici de paradigma contractelor conţinând condiţii, fără a intra în detalii în privinţa actelor juridice unilaterale sub condiţie (unde discuţia poate fi purtată, de altfel, pe aliniamente similare).

[35] Respectiv fiind supusă precarităţii, în cazul condiţiei rezolutorii.

[36] Implicând, de pildă, (a) datoria de a nu face nimic de natură a bloca realizarea condiţiei (atitudinea frauduloasă fiind oricum pedepsită de art. 1014 C. civ.), (b) datoria de a îngădui creditorului obligaţiei condiţionale / titularului dreptului real sub condiţie suspensivă să ia măsuri conservatorii ş. a. Plata daunelor-interese generate de neexecutarea acestor obligaţii va interveni pe teren contractual, cf. Ph. Gérard, Vers une définition nouvelle de l'obligation sous condition suspensive?, Note sous Cass. 1re ch., 15 mai 1986, în „Revue critique de juridprudence belge" 1990, p. 110.

[37] Pentru dezvoltări în material actelor pe care dobânditorul sub condiţie suspensivă le poate întreprinde pendente conditione, a se consulta P. Vasilescu, Actul juridic civil, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. 2, Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 299: „Dobânditorul sub condiţie suspensivă (3) poate să facă formele de publicitate cu privire la dreptul său, forme care aici pot fi asimilate cu actele de conservare din materia obligaţiilor. Dreptul real vehiculat printr-un act sub condiţie suspensivă (4) poate fi înstrăinat pendente conditione prin mijloace juridice inter vivos sau mortis causa, dobânditorul continuând situaţia juridică a autorului său".

[38] Cf. Ph. Gérard, Vers une définition nouvelle de l'obligation sous condition suspensive?, loc. cit. supra.

[39] Or, la acest final se putea ajunge şi prin disjungerea "planului obligatoriu" al actului juridic de cel "obligaţional".

[40] Forţa obligatorie a contractului (obligatoriul actului juridic bilateral) se manifestă în întregul interval pendente conditione.

[41] Iar apelul la răspunderea delictuală este prin ipoteză, ilogic şi ilegitim: pendente conditione, orice blocare frauduloasă de către debitor a derulării raporturilor contractuale (inclusiv prin tentative de împiedicare a îndeplinirii condiţiei) este un caz de încălcare a loialităţii contractuale, context în care concursul dintre răspunderea delictuală bazală şi cea contractuală este câştigat de ultima. Lucrurile nu se schimbă chiar şi în prezenţa art. 1014 C. civ.; creditorul nu este silit să se prevaleze de reputarea condiţiei ca îndeplinită, el putând opta pentru condamnarea debitorului la plata de daune-interese.

[42] După cum am amintit, în pofida vârstei sale venerabile, noţiunea condiţiei suspensive-modalitate nu a fost nicicând îmbogăţită cu detalii suficient de precise în privinţa obiectului său: suspendă aceasta naşterea contractului (a), executarea contractului (b) sau doar aşa-zisa „naştere a obligaţiei" (care este, în fond, tot un efect generat de un contract valabil format) (c)? Aceasta este doar una din întrebările - esenţiale - ridicate de figura condiţiei suspensive clasice, la care răspunsurile doctrinei au fost nu o dată profund contradictorii.

[43] În principiu, numai efectele „morale" ale contractului se nasc deocamdată, ad interim, între cedent şi cesionar, nu şi efectele „substanţiale", cum ar fi obligaţia de plată a preţului, ultimele fiind generate numai de contractul de cesiune deplin format (posterior agrementului emis de partea cedată). Pentru dihotomia „conţinut moral - conţinut substanţial al contractului", a se consulta S. Darmaisin, Le contrat moral, L.G.D.J, Paris, 2000, passim.

[44] De pildă, acceptantul achiziţionează două maşini de transportat marfa, în vederea încheierii contractului de distribuţie, a cărui formare definitivă depinde încă de consimţământul de agrement al ofertantului.

[45] În bună logică civilistă, însă, daunele-interese la achitarea cărora va fi condamnat ofertantul nu vor echivala cu preţul celor două maşini achiziţionate de acceptantul confruntat cu un refuz de agrement (ci vor fi mai moderate ca întindere), întrucât pârâtul a încălcat doar norma (contractuală) a prudenţei şi delicateţei în raporturile cu partenerul său - lăsându-l să creadă, în mod legitim, că va fi agreat.

[46] A căror evocare o face, de pildă, S. Valory, op. cit., p. 57 şi urm.

[47] Demolombe, Cours de Code Napoléon, tome 25, nº 235; Colin, Capitant, Traité de droit civil français, tome 2, par J. de la Morandière, nº 1684; Baudry-Lacantinerie, Barde, Traité théorique et pratique de droit civil, tome 13, vol. 2, nº 782, citaţi după S. Valory, op. cit., p. 64.

[48] Pentru analiza recentă a cărora se pot dovedi folositoare studiile semnate de A. Sériaux, La notion de contrat synallagmatique, în „Études offertes à Jacques Ghestin. Le contrat au début du XXIe siècle", L.G.D.J, Paris, 2001, p. 777 şi urm.; J. Ghestin, L'absence de la cause de l'engagement: absence de la contrepartie convenue, în „JCP - La Semaine Juridique" nr. 41/2006, Doctrine, p. 177 şi urm.

[49] Cauza de tip synallagma este o categorie juridică omogenă numai în aparenţă; trei sunt varietăţile pe care aceasta le îmbracă, în interiorul contractelor bilaterale. Contractul de vânzare-cumpărare a unui bun, contra unui preţ este un exemplu tipic de synallagma genetică (a): vânzarea nu se naşte valabil decât în măsura în care obligaţiile reciproce presupuse de acest contract se nasc în acelaşi timp. Tot vânzarea poate ilustra, într-un alt plan, o synallagma condiţională (b): invalidarea transferului de proprietate dinspre patrimoniul vânzătorului privează de cauză obligaţia cumpărătorului de plată a preţului. În fine, vânzarea se comportă ca un bun exemplu şi în privinţa celui de-al treilea gen de legătură sinalagmatică, synallagma funcţională (c): transferul proprietăţii bunului către cumpărător se execută - principial - concomitent cu plata preţului (din executarea simultană a obligaţiilor interdependente extrăgându-şi forţa şi exceptio non adimpleti contractus; evident că simultaneitatea executării poate fi ruptă voluntar de părţi). Pentru detalii privind varietăţile de legături sinalagmatice, trimitem la A. Guarino, Diritto privato romano, dodicessima edizione, Jovene Editore, Napoli, 2001, nr. 2.8.

[50] Aspectul aici evocat a permis, de altfel, literaturii de specialitate să vadă în aplicarea art. 1010 C. civ. în materia convenţiilor sinalagmatice un caz particular de incidenţă a art. 966 C. civ. (cu corespondentul în art. 1131 C. civ. francez), care dispune: "Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect".

[51] J. Mestre, Observation, în "Revue trimestrielle de droit civil" 1984, p. 713, apud S. Valory, op. cit., p. 70.

[52] Nu este aici locul potrivit pentru o analiză detaliată a temei, însă refuzul de agrement este, în principiu, cenzurabil de către instanţa de judecată (atunci când, de pildă, ofertantul nu poate justifica în mod legitim şi rezonabil acest refuz), nefiind vorba despre un drept discreţionar. Problema se complică în cazul contractelor bancare de credit (când, cel puţin în teorie, consumatorul se poate plânge cu temei instanţei de abuzul băncii în exerciţiul dreptului de agrement, probând conformitatea „dosarului" său cu aşteptările uzuale ale băncii, îndeosebi din perspectiva posibilităţilor reale de restituire a împrumutului, însă banca poate - din nou, în teorie - bloca o atare rezolvare prin invocarea politicilor sale de plasare a creditelor pe piaţă, care nu pot fi subiectul cenzurii judecătoreşti) şi în cazul contractelor de franciză de distribuţie, de pildă (unde refuzul primirii în reţea a acceptantului este, în principiu, necenzurabil de către instanţa de judecată, singurul în măsură să aprecieze capacitatea candidatului de a transpune în practică componentele de know-how fiind francizorul).

[53] Pentru un compendiu al principalelor argumente înaintate în acest sens în doctrina clasică, trimitem la S. Valory, op. cit., p. 57 şi urm.

[54] În acest sens: Leloutre, Etude sur la rétroactivité de la condition, în „Revue trimestrielle de droit civil" 1907, p. 773; M. Planiol, G. Ripert, Traité de droit civil français, t. Ier, nº 319; J. Carbonnier, Droit civil, t. II, nº 144.

[55] Cf. J. - M. Verdier, Les droits eventuels. Contribution à l'étude de la formation successive des droits, thèse, Lille, 1977, citată după Ph. Gérard, Ph. Gérard, Vers une définition nouvelle de l'obligation sous condition suspensive, Note sous Cass. 1re ch., 15 mai 1986, în „Revue critique de jurisprudence belge" 1990, p. 111.

[56] Într-un spectaculos elan liric, un autor belgian remarca, pe marginea acestei teme: "condiţia suspensivă (...) este o condiţie de împlinirea căreia depinde naşterea obligaţiei, dar nu şi concepţia acesteia, în termeni biologici" (J. Herbots, Note, în „Revue critique de jurisprudence belge" 1983, p. 209, citat după Ph. Gérard, Vers une définition nouvelle de l'obligation sous condition suspensive, loc. cit. supra.

[57] S-au aliniat acestei păreri, de-a lungul timpului, chiar dacă sintagma "formare progresivă a contractului sub condiţie suspensivă" nu a fost întrebuinţată, Baudry-Lacantinerie şi Barde, Colin şi Capitant, L. Josserand, Laurent ş. a. Pentru realizarea unei liste în acest sens, a se consulta Ph. Gérard, loc. cit. supra.

[58] În plus, recurgerea la aşa-zisa noţiune autonomă a „perfectării convenţiei", opusă „formării actului", deşi menită să aibă virtuţi explicative majore, nu face decât să accentueze confuzia existentă: prin perfectarea contractului s-a înţeles, se către autorii în cauză, realizarea schimbului de consimţăminte (insuficient pentru formarea deplină a actului, în prezenţa unei condiţii suspensive). Care va fi însă abordarea atunci când consimţământul însuşi este „format parţial" (de pildă, prin asortarea cu un drept de dezicere)? Aşa-numita „perfectare" n-ar mai avea, nici ea, loc (în amintita accepţiune a „perfectării contractului", nu se pot întâlni valabil două pseudo-consimţăminte).

Încă o precizare: condiţia suspensivă este ea însăşi o circumstanţiere a consimţământului (şi, implicit, un fragment al cauzei proteiforme a actului), motiv pentru care, din start, disocierii doctrinare a „perfectării şi formării contractului" nu-i pot fi găsite merite nici din această perspectivă.

[59] De altfel, nu numai procesul formării contractului poate fi unul succesiv; executarea unei convenţii, la rândul său şi după cum bine se ştie, poate avea loc nu numai uno ictu, ci şi în etape succesive. În plus, chiar şi în privinţa efectelor contractelor care par a se executa uno ictu (precum vânzarea-cumpărarea unui bun), lucrurile nu stau aşa decât la un anumit nivel: astfel, deşi transferul proprietăţii la cumpărător se execută dintr-o dată (niciodată „în etape"), aceasta nu înseamnă că vânzarea în cauză şi-a epuizat integral efectele. Dimpotrivă, cel mai adesea efectele adiţionale ale vânzării se întind în timp pe durate ample; de pildă, garanţia pentru evicţiune ori pentru viciile ascunse ale lucrului vândut reprezintă, şi ele, efecte ale vânzării, care sunt „activate" însă, cel mai frecvent, la distanţe de un an, doi etc. de producerea primului efect (cel al transferului proprietăţii, corelativ plăţii preţului).

 

« Back