Numărul 2 / 2007

 

 

RELAŢIA DINTRE OBLIGAŢIA NATURALĂ ŞI LIBERALITĂŢI

 

Adina BUCIUMAN*

 

 

 

Résumé: Le rapport entre l'obligation naturelle et les libéralités. L'obligation naturelle est utilisée par la jurisprudence pour écarter l'application, dans un cas concret, du régime des libéralités. Le devoir préexistant est pris en considération pour exclure l'intention libérale. La doctrine traditionnelle des obligations naturelles, y compris la théorie classique objective de Aubry et Rau, aussi que la vision subjective, dite «moderne», proposée par Georges Ripert, affirment l'incompatibilité de l'obligation naturelle avec la libéralité.

Cette étude développe une analyse critique des arguments en faveur de cette solution, sans pourtant ménager les observations et les déductions de ses méprisants. Si la démonstration classique souffre suite à son excessive simplicité, les fondements de l'argumentation des auteurs modernes, fort imprégnés d'affectivité, de subjectivité, ne peuvent pas offrir un algorithme fonctionnel utilisable pour la qualification juridique de l'acte. La création d'une catégorie hybride, l'obligation naturelle de donner, n'apporte donc une solution acceptable.

La technique juridique a rencontré nombre de difficultés quand on a cherché une explication cohérente pour la solution visant l'exclusion du caractère libéral de l'acte d'exécution d'une obligation naturelle. Ces difficultés trouvent leurs racines dans la fragilité des dichotomies sur lesquelles sa qualification juridique prétende se fonder. L'ontologie des relations sociales qui caractérisent la donation ou l'accomplissement d'une obligation naturelle est trop complexe pour les situer à l'un des deux pôles des paradigmes binomiaux empruntés de la philosophie (altruisme - égoïsme), de l'anthropologie (dette - don) ou de la théologie (alliances - échanges).

 

 

I. La nivelul tehnicii juridice: o problemă de compatibilitate a obligaţiei naturale cu intenţia liberală

Interesul practic al noţiunii de obligaţie naturală se manifestă cu precădere în sfera de influenţă a liberalităţilor. Fie că este vorba de eliminarea cerinţelor de formă, fie de înlăturarea anumitor reguli de fond privind eficacitatea liberalităţii, fie - mai recent - doar de aplicarea unui anumit regim fiscal[1], calificarea de către instanţe a unei remiteri de bunuri sau a unui angajament în acest sens drept îndeplinire a unei obligaţii naturale pare să servească în primul rând sustragerii actului severităţii tradiţionale a regimului liberalităţilor. Soluţia jurisprudenţei[2] este deci tranşantă[3]: obligaţia naturală exclude liberalitatea.

La nivel teoretic, lucrurile nu stau însă la fel de simplu: atât liberalitatea, cât şi obligaţia naturală sunt noţiuni a căror definire ridică serioase dificultăţi[4], fiind, de-a lungul evoluţiei doctrinei juridice, obiectul unor dispute aprinse. Fără a ignora interesele pragmatice ale calificării, demersurile în acest sens ale literaturii juridice se canalizează înspre două orientări principale, disociate prin judecata asupra compatibilităţii (2) sau incompatibilităţii (1) obligaţiei naturale cu intenţia liberală, elementul tradiţional învestit cu valenţe categoriale în materia liberalităţilor. Raporturile care se pot stabili între cele două instituţii nu pot să nu poarte amprenta caracterului evolutiv al concepţiilor cu privire la acestea. Sub acest unghi credem că trebuie privite teoriile care urmează.

1. Teza incompatibilităţii obligaţiei naturale cu intenţia liberală

Atât autorii clasici, care văd în obligaţia naturală o obligaţie civilă imperfectă, cât şi detractorii caracterului său juridic, care o identifică cu datoria morală de conştiinţă, formulează regula incompatibilităţii acesteia cu intenţia liberală. Prezenţa obligaţiei naturale exclude deci calificarea ca liberalitate şi, implicit, aplicarea regimului juridic aferent. Concordanţa opiniilor este doar aparentă însă şi, în orice caz, numai parţială. Pe de o parte, pentru că premisele de la care pornesc sunt diferite, şi justificările oferite regulii se vor diferenţia. Pe de alta, caracterul pur subiectiv al celei de-a doua viziuni va imprima analizei un anumit relativism, principiul decelat trebuind să suporte excepţii ce se vor dovedi greu de susţinut.

1.1. Incompatibilitatea absolută tradiţională

Susţinând identitatea de natură a obligaţiilor naturale cu cele civile, de care le diferenţiază doar lipsa dreptului creditorului la acţiunea în justiţie pentru a cere executarea, autorii clasici[5] concluzionează că prestaţia executată în temeiul unei obligaţii naturale nu poate fi o donaţie. Aceasta întrucât debitorul nu face altceva decât să plătească ceea ce datorează. Lipseşte astfel intenţia liberală; autorul plăţii nu are sentimentul că se însărăceşte transmiţând o valoare patrimonială fără a primi un echivalent, ci acela că se achită de o obligaţie preexistentă.

Trebuie observat că, în această viziune, inexistenţa elementului intenţional al donaţiei este stabilită de fapt doar ca o consecinţă a lipsei elementului obiectiv[6]: nu suntem în prezenţa unei însărăciri şi a unei îmbogăţiri corelative, prin urmare cercetarea intenţiei liberale este superfluă. O astfel de analiză se înscrie firesc pe linia metodei exegetice specifice epocii. În acest sens, alineatul al 2-lea al art. 1092 C.civ. (art. 1235 C. civ. francez) trebuie raportat la textul primului alineat, care postulează că orice plată presupune o datorie, stabilind în acelaşi timp obligativitatea restituirii plăţii nedatorate. Inadmisibilitatea restituirii în cazul obligaţiilor naturale achitate de bună-voie, prevăzută în alineatul al 2-lea, conduce la concluzia că suntem în prezenţa unei plăţi datorate.

1.2. Teoria „modernă": incompatibilitatea de principiu

a) Regula: excluderea intenţiei liberale. Aparent paradoxal, o concepţie radical contrară referitoare la fundamentul obligaţiei naturale conduce la aceeaşi soluţie în privinţa compatibilităţii acesteia cu intenţia liberală. Justificarea oferită poartă însă amprenta caracterului pur subiectiv atribuit noţiunii de obligaţie naturală[7]. Aceasta din urmă este văzută ca o datorie morală, de conştiinţă, care, fiind resimţită imperios de cel care o datorează, este executată, intrând pe această cale în sfera juridică. Calificarea obligaţiei naturale presupune aşadar o investigaţie de natură subiectivă, prin sondarea mobilului care a determinat angajamentul sau executarea prestaţiei. Comportamentul debitorului moral este determinat de intensitatea cu care resimte constrângerea moralei, pe care o poate ignora sau, dimpotrivă, căreia i se poate supune, deschizându-i astfel calea spre lumea juridică. Includerea actului de executare într-o categorie sau alta nu poate rămâne indiferentă la ideea că efectuarea prestaţiei se face sub povara obligatoriului, chiar dacă acesta este resimţit doar la nivel psihologic. Astfel, cel care acţionează sub impulsul unor puternice imperative interne este lipsit de intenţie liberală, deci actul său nu poate fi inclus în sfera celor gratuite[8]. Existenţa unei datorii morale în sarcina lui solvens alterează iremediabil elementul psihologic, subiectiv al actului cu titlu gratuit.

Evanescenţa intenţiei liberale în faţa obligaţiei naturale astfel concepută se sprijină pe două argumente principale, după cum se rezumă la negarea aspectelor considerate indispensabile elementului psihologic al actelor gratuite sau, mai îndrăzneţ, afirmă existenţa caracteristicilor cauzei actelor cu titlu oneros.

În primul rând, sentimentul lui solvens cu privire la caracterul obligatoriu al datoriei răpeşte actului de executare libertatea esenţială, singura stare în care poate germina o veritabilă intenţie liberală. Or, considerându-se ţinut la efectuarea prestaţiei, „debitorul nu se lipseşte de bun în libertate deplină"[9]. Pornind de la aceeaşi constatare, un autor[10] construieşte o „teorie generală a spontaneităţii", pentru a stabili că îndeplinirea unei obligaţii naturale nu este un act spontan, din cauza datoriei morale preexistente, prin urmare, calificarea ca act gratuit trebuie exclusă.

Trecând peste ezitările autorilor anteriori de a reţine expres caracterul oneros al executării obligaţiei naturale, este enunţat un al doilea argument menit să convingă definitiv asupra incompatibilităţii acesteia cu intenţia liberală. Propunând o teorie pur subiectivă asupra gratuităţii, acesta ia ca punct de reper, pentru calificarea juridică a actului, scopul concret al autorului său. Mentalitatea acestuia dobândeşte o valoare decisivă în stabilirea mobilului impulsiv al actului. Dacă dispunătorul s-a simţit obligat din punct de vedere moral, acţionând cu scopul de a se libera de datorie, mobilul său este unul egoist, iar „actul aparţine familiei actelor interesate"[11]: titlul gratuit dispare în favoarea titlului oneros.

b) Excepţia: obligaţia naturală de a dona. Definirea obligaţiei naturale ca simplă datorie morală, fără suport juridic anterior executării, avea să producă, la rigoare, o falie în ce priveşte concluzia incompatibilităţii obligaţiei naturale cu titlul gratuit. Dacă beneficiile infuzării dreptului cu morală, prin admiterea eficacităţii actelor îndeplinite în respectul comandamentelor sale, nu pot fi contestate, calificarea mecanismelor concrete de penetrare a datoriilor morale în sfera juridicului întâmpină cel puţin două dificultăţi majore. Mai întâi, diversitatea datoriilor morale, atât sub aspectul substanţei lor, cât şi din perspectiva interacţiunii dintre ele, face imposibilă cantonarea lor prin formularea unei teorii generale. Apoi, rolul esenţial al conştiinţei individuale atribuit prin ipoteză de către adepţii acestei teorii complică şi mai mult procesul de calificare, care presupune, obligatoriu, o doză importantă de obiectivitate.

Observaţia nu scapă nici susţinătorilor acestei concepţii. Din caleidoscopul datoriilor morale care ar putea anima autorul transferului patrimonial în cauză, numai unele impun calificarea operaţiunii ca plată, sustrasă donaţiei. În acest sens, este necesar ca solvens să fi acţionat sub impulsul unei datorii morale imperioase, să fi plătit pentru că se considera debitor. Dimpotrivă, o datorie morală de intensitate redusă, chiar dacă afectează într-o oarecare măsură puritatea intenţiei liberale, nu produce un efect atât de dramatic, încât să denatureze caracterul gratuit al actului. Transferul de valori patrimoniale îşi va conserva natura liberală, chiar dacă altruismul dispunătorului ar fi umbrit de sentimentul că se supune unei simple datorii morale. Calificarea juridică a actului nu presupune aşadar doar sondarea psihologică a conştiinţei autorului său, ci şi o ierarhizare a datoriilor morale care au putut sta la baza mobilurilor sale.

Apare astfel conceptul de obligaţie naturală de a dona[12], menit să sublinieze abandonul antagonismului absolut dintre obligaţia naturală şi liberalitate. Spre deosebire de cazul donaţiei ordinare, aici intenţia liberală nu este la fel de spontană, voinţa nu este la fel de dezinteresată, întrucât dispunătorul a fost ţinut faţă de beneficiar de o datorie morală de a dărui. Interesul practic al distincţiei faţă de liberalitatea obişnuită îl reprezintă sustragerea constituirii dotei (atunci când ea se face de către părinţii unuia dintre viitorii soţi) condiţiilor de formă impuse donaţiilor, cu menţinerea însă a aplicabilităţii regulilor de fond, în special a celor privind reducţiunea şi obligaţia de raport.

Noţiunea a fost valorificată mai târziu pentru a pune în discuţie natura donaţiilor remuneratorii, a predării voluntare de către moştenitorii legali a legatelor verbale sau a confirmării de către aceştia a donaţiilor informale consimţite de către de cuius în timpul vieţii. Crearea unui spaţiu-tampon între liberalitatea tradiţională şi obligaţia naturală a deschis astfel calea unor dezvoltări interesante în privinţa definirii liberalităţii, prin conferirea rolului preponderent, în mod alternativ, fie elementului său intenţional, fie celui material[13]. Astfel, preluând ideea lui Capitant, Jacques Flour[14] merge chiar mai departe cu raţionamentul, depăşindu-l în concluzii. Păstrând regula generală a onerozităţii executării obligaţiei naturale, susţine că, în anumite cazuri, realitatea sentimentelor lui solvens ne obligă să observăm că datoria de conştiinţă este perfect conciliabilă cu donaţia. O datorie morală precisă şterge caracterul anormal şi suspect al intenţiei liberale obişnuite, astfel că se justifică înlăturarea nu doar a condiţiilor de formă impuse ad validitatem, ci a tuturor regulilor speciale din materia donaţiei menite să protejeze voinţa dispunătorului, chiar dacă poartă asupra fondului (deci şi a viciilor de consimţământ specifice, a incapacităţilor speciale întemeiate pe prezumarea unor astfel de vicii, precum şi a unor cazuri de revocare a liberalităţilor). Admiterea cazurilor de coexistenţă a obligaţiei naturale şi a liberalităţii implică recunoaşterea relativităţii celor două noţiuni, astfel că, în cadrul aceluiaşi act, „fiecare ocupă ... terenul de pe care cealaltă s-a retras"[15], ceea ce explică dualitatea implicită a calificării: actul va fi o liberalitate din punctul de vedere al regulilor care protejează moştenitorii legali de transferurile patrimoniale gratuite ale lui de cuius, dar şi o achitare a unei obligaţii naturale în privinţa regulilor care vizează integritatea voinţei dispunătorului.

2. Teza compatibilităţii obligaţiei naturale cu intenţia liberală

Am considerat utilă prezentarea prealabilă a evoluţiei argumentelor esenţiale care susţin calificarea oneroasă a actului de executare a obligaţiei naturale, în primul rând pentru a putea observa că soluţia de principiu, enunţată de autorii celor două concepţii radical contrare, nu este atât rezultatul unei cercetări întreprinse în acest scop, cât mai degrabă o aserţiune cu valoare de idee de plecare[16]. Excluderea gratuităţii unei astfel de dispoziţii patrimoniale pare să fi fost intuiţia apriorică demersului ştiinţific, indiferent de natura juridică sau pur morală recunoscută obligaţiilor naturale[17]. Probabil şi din această cauză, argumentele invocate sunt o ţintă destul de facilă pentru critici.

2.1. Critica soluţiei tradiţionale

a) Argumentare exegetică deficitară. Raţionamentul pe care îl propun autorii clasici este cel puţin insuficient. Afirmarea identităţii de natură cu obligaţia civilă şi excluderea, de către textul art. 1092 alin. 2 C.civ. (art. 1235 alin. 2 C.civ. francez), a posibilităţii de a cere repetiţiunea după modelul plăţii nedatorate, ca argumente în favoarea ideii că suntem în prezenţa predării unui lucru datorat, se impun a fi analizate mai în detaliu.

Ideea că solvens nu conferă beneficiarului nimic mai mult decât i se cuvenea în baza raportului juridic preexistent, atractivă prin simplitatea soluţiei, nu este însă atât de solidă pe cât pare la prima vedere. Plătind lui accipiens o datorie a cărei executare acesta din urmă nu avea cum să o pretindă în faţa instanţei sau asumându-şi un angajament în acest sens, înzestrat de această dată cu forţă obligatorie, solvens consimte un sacrificiu incontestabil, fără a primi în schimb un echivalent[18]. În planul dreptului pozitiv, beneficiarul se bucură de un avantaj în raport cu situaţia sa anterioară, fie că a primit deja plata, fie că creanţa sa, anterior doar naturală, a dobândit eficacitatea deplină în baza angajamentului de executare al debitorului. Astfel de observaţii pot conduce la dezvăluirea existenţei elementului obiectiv al gratuităţii, chiar fără a contesta premisele concepţiei clasice, referitoare la fundamentul juridic al obligaţiei naturale.

Imperfecţiunea obligaţiei naturale face ca analogia cu obligaţia civilă să fie inutilizabilă în plan tehnic. În primul rând, recunoaşterea de către textul art. 1092 alin. 2 C.civ. a validităţii plăţii în cazul obligaţiilor naturale nu oferă indicii pentru calificarea oneroasă a actului. Singura concluzie certă care poate rezulta din interpretarea dispoziţiei legale amintite este aceea că, în ciuda caracterului discreţionar al executării sau al asumării angajamentului de plată, totul se petrece ca şi cum solvens ar fi ţinut de obligaţie preexistentă. Concluzia tradiţională a caracterului oneros al acestora se bazează pe alăturarea a două categorii a căror comparare este în realitate inoperabilă[19]. În vreme ce donaţia este o sursă de obligaţii, plata nu reprezintă decât un mijloc de stingere a acestora, indiferent de caracterul gratuit sau oneros al izvorului lor. Actele cu titlu gratuit dau naştere unor obligaţii a căror stingere prin executare conformă este, cel puţin din punctul de vedere al tehnicii juridice vizate de art. 1092 alin. 1 C.civ.[20], tot o plată. Ca mijloc de stingere a unei obligaţii, plata este deci un act neutru, indiferent faţă de caracterul oneros sau gratuit al sursei acesteia. Prin urmare, textul legal lasă loc liber interpretării cu privire la gratuitatea sau onerozitatea obligaţiei naturale. În baza însuşirii acestei libertăţi au apărut, în lucrările adepţilor concepţiei subiective, obligaţiile naturale de a dona, asupra cărora ne vom opri ceva mai târziu.

Compararea a două obligaţii, suprapunând sursa uneia cu mijlocul de stingere a celeilalte este într-adevăr de evitat. Totuşi, din capacitatea actului de executare de a stinge obligaţiile rezultate atât din contracte oneroase, cât şi din cele cu titlu gratuit, nu trebuie dedusă dependenţa acestuia de sursa raportului juridic la a cărui extincţie contribuie. Actul de executare a unei obligaţii, juridic în doctrina majoritară[21] pentru cazul obligaţiilor de a da care ne interesează aici, are o existenţă de sine stătătoare şi poate fi analizat separat de cel din care rezultă raportul obligaţional vizat.

Din această perspectivă, s-a afirmat[22] că neutralitatea plăţii, ca operaţiune juridică de stingere a obligaţiei civile ordinare, se manifestă la nivel patrimonial, iar nu sub aspectul său gratuit sau oneros, întrucât scopul care o caracterizează este unul egoist - liberarea debitorului, sustragerea sa de sub puterea de constrângere a creditorului, ceea ce îi conferă caracter oneros. La nivelul soldului patrimonial, o astfel de plată nu produce niciun fel de mutaţii: nu există o însărăcire a debitorului, întrucât micşorarea activului cu valoarea prestaţiei efectuate conduce la o diminuare corespunzătoare a pasivului, dar nici o îmbogăţire a creditorului, pentru că ceea ce s-a plătit nu se adaugă la activ, ci înlocuieşte, prin mecanismul subrogaţiei reale cu titlu universal, creanţa acestuia anterior nerealizată.

Este evident că obligaţia naturală nu poate fi supusă aceluiaşi algoritm. Pe de o parte, lipsa coerciţiei etatice nu ajută la eliminarea din discuţie a elementului psihologic al liberalităţii. Pe de alta, aceeaşi imposibilitate a creditorului de a cere executarea silită face dificil de admis evidenţierea obligaţiei şi a creanţei naturale, anterior executării sau angajamentului valabil de executare, în pasivul şi activul patrimonial al debitorului, respectiv al creditorului[23]. Pe acest palier, îndeplinirea obligaţiei naturale sau transformarea ei în obligaţie civilă operează o micşorare a activului sau, după caz, o agravare a pasivului debitorului, respectiv o creştere corespunzătoare a activului beneficiarului. Elementul material al liberalităţii se insinuează astfel în mecanismul executării obligaţiei naturale.

Credem că aceste ultime afirmaţii suportă câteva observaţii. Identificarea cauzei categoriale a actului de plată a obligaţiei civile în voinţa - egoistă - a debitorului de a scăpa de sub constrângerea creditorului său este extrem de simplificatoare. În raporturile de drept privat cel puţin[24], obligaţiile sunt respectate nu numai datorită spectrului executării silite care planează asupra debitorului. Forţa obligatorie a obligaţiei civile nu datorează totul coerciţiei etatice[25]. Libertatea individului are drept consecinţă firească responsabilitatea acestuia. Ea nu trebuie însă înţeleasă doar ca un mecanism creat artificial de dreptul pozitiv pentru asigurarea coeziunii sociale, ca o contrapondere a libertăţii, ci ca un element intrinsec acesteia din urmă, care o justifică şi îi întregeşte sensul. Achitarea de bună-voie a obligaţiei semnifică de multe ori însuşirea acestei responsabilităţi, care îi impune debitorului să plătească datoriile rezultate din actele sale sau din fapte generatoare de obligaţii. Sentimentul de justiţie care însufleţeşte executarea voluntară nu poate fi ocultat nici în cazul obligaţiei înzestrată cu acţiune în justiţie. Sub acest aspect, între achitarea obligaţiei naturale şi plata celei civile, se stabileşte o incontestabilă similitudine. Cu siguranţă, prin plată, debitorul urmăreşte să se libereze de obligaţie, dar semnificaţia acestei liberări dorite nu se rezumă la dispariţia posibilităţii constrângerii sale la executare, caracteristică obligaţiei civile; în orice caz, înlăturarea pericolului executării silite nu poate fi privită drept contraechivalentul în mod egoist urmărit de solvens, care să justifice calificarea actului ca oneros. Dacă plata unei obligaţii degajă un iz de egoism, acesta va exista independent de natura datoriei a cărei stingere este vizată şi va avea o conotaţie mai degrabă metafizică, decât una utilizabilă în planul tehnicii juridice. În concluzie, lipsa dreptului creditorului de a cere executarea silită nu aduce în mod cert o modificare de substanţă a actului de executare benevolă a obligaţiei naturale.

b) Afect şi tehnică juridică. Argumentele aduse în sprijinul onerozităţii de către adepţii concepţiei moderniste subiective asupra obligaţiei naturale poartă în germen specificul viziunii afectiv-individualiste asupra noţiunilor în discuţie. Prin urmare, combaterea lor se sprijină în mare parte pe criticile aduse definiţiei afective a intenţiei liberale, precum şi reducerii conceptului de obligaţie naturală la sentimentul moral al debitorului.

Vivace în jurisprudenţa şi doctrina din Franţa de la sfârşitul sec. al. XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, controversa cu privire la compatibilitatea intenţiei liberale cu existenţa unui interes moral sau material al dispunătorului[26] este aparent tranşată. Criticată întrucât deschide pentru judecători calea unei investigaţii psihologice asupra mobilurilor extrem de variate care pot sta la baza actului, atribuindu-le semnificaţii nu doar pentru verificarea liceităţii şi imoralităţii acestuia, ci chiar în stabilirea naturii lui, precum şi pentru că restrânge - până la golirea de conţinut - noţiunea de liberalitate, ideea că interesul moral aneantizează altruismul cerut, basculând actul în sfera celor oneroase, este rareori susţinută astăzi[27]. Cu toate acestea, aceeaşi jurisprudenţă franceză se confruntă mai nou cu două fenomene care, prin impactul asupra noţiunii de intenţie liberală, pot reanima vechea discuţie[28]: pe de o parte, patrimonializarea raporturilor de familie conduce la o comprimare a domeniului liberalităţii, în favoarea îmbogăţirii fără justă cauză[29], iar pe de alta, apetitul pentru optimizarea fiscală - deja domeniu de specializare profesională economico-juridică -, produce, cu preţul unei evidente denaturări, o dilatare a aceluiaşi concept, prin apariţia unui număr semnificativ de liberalităţi artificiale, al căror unic rol este acela de instrument de defiscalizare[30].

Chiar prin raportare la intenţia liberală afectivă, văzută ca expresie juridică a sentimentului de bunăvoinţă faţă de celălalt, ideea că obligaţia naturală exclude liberalitatea este criticabilă. Pornind de la aceeaşi premisă a susţinătorilor ei, şi anume de la identificarea obligaţiei naturale cu datoria morală, se poate pune sub semnul întrebării concluzia că aceasta din urmă exclude generozitatea. Ar putea fi negat faptul că onorarea unei datorii morale, chiar imperios resimţită, prin oferirea a ceea ce nu putea fi solicitat în faţa instanţei, izvorăşte tot dintr-o preferinţă acordată altuia faţă de propria persoană, dintr-un sentiment de generozitate care ignoră interesul egoist? Depinde, ni s-ar putea răspunde, de accepţiunea pe care o acordăm egoismului şi, respectiv, altruismului. Postularea incompatibilităţii dintre datoria morală şi actul liberal se face cu preţul unei mutaţii în chiar definiţia de plecare a intenţiei liberale. Ea devine astfel „un sentiment generos, care să nu fie dictat de o datorie morală"[31] (subl. ns.). O asemenea „purificare" a intenţiei liberale reduce donaţia la un simplu „experiment de laborator", pentru că altruismul ideal, vidat de orice pasiuni umane latente, ingredient necesar pentru caracterizarea actului gratuit, nu poate fi găsit în stare naturală. Astfel privit, altruismul eşuează în funcţia de criteriu discriminatoriu al actelor gratuite de cele oneroase.

Strict tehnic, clasarea actului într-o categorie sau alta nu ar trebui să depindă de psihologia autorului său. Rigoarea impune operarea distincţiei dintre gratuit şi oneros pe baza unui criteriu obiectiv. De aceea, mobilurile concrete nu joacă un rol categorial în contracte. Animus donandi, cauza categorică a actului gratuit, este definită în general prin raportare la cauza celui oneros[32]: voinţa conştientă de a procura celuilalt un avantaj fără a primi un echivalent. Din acest punct de vedere, incompatibilitatea intenţiei liberale cu datoria morală nu mai este atât de evidentă.

Nici cerinţa spontaneităţii nu oferă un răspuns satisfăcător. Mai mult decât actul oneros, liberalitatea este, prin esenţa sa, un act liber[33]. Preocuparea teoretică pentru conservarea libertăţii şi deci a spontaneităţii actului gratuit are drept ţintă asigurarea integrităţii intenţiei liberale, şi nu verificarea existenţei ei, ca semn distinctiv al gratuităţii. În materia liberalităţilor, spontaneitatea intenţiei liberale este protejată de formalismul impus pentru validitatea actului, de înăsprirea regimului viciilor de consimţământ în raport cu dreptul comun aplicabil actelor oneroase, precum şi de instituirea anumitor incapacităţi speciale de a primi, cu rol de scut legislativ contra captaţiei şi sugestiei prezumate. Condiţia spontaneităţii este impusă şi actului de executare a obligaţiei naturale şi are acelaşi sens, de excludere a constrângerii sau erorii[34]. Astfel, achitarea obligaţiei naturale nu poate fi decât tot un act liber. O interpretare diferită a pretinsei non-spontaneităţi a actului de îndeplinire a obligaţiei naturale, care să accentueze existenţa anterioară a unei obligaţii, nu face altceva decât să se suprapună pe raţionamentul clasic, pe care, prin ipoteză, teoria îşi propune să îl înlocuiască.

La complicarea situaţiei contribuie şi viziunea subiectivă asupra obligaţiei naturale identificată cu datoria morală de conştiinţă. Dificultatea trasării unei distincţii faţă de liberalităţi este sesizată încă de la conturarea teoriei, autorii săi susţinând necesitatea diferenţierii, în cadrul regulii morale, între datoria de justiţie - singura care generează obligaţii naturale - şi datoria de caritate, şi ea impusă de morala creştină, dar care atrage includerea actului în sfera liberalităţilor. Aceeaşi finalitate este urmărită, de altfel, şi de distincţia propusă ulterior, ce ar trebui operată în vederea calificării, între o simplă datorie morală, care nu exclude intenţia liberală, şi datoria morală imperioasă, a cărei detectare în psihologia lui solvens conferă actului caracter oneros. Lăsând la o parte inconvenientele concrete ale adoptării unui asemenea sistem, observăm doar că preocuparea clasării sau ierarhizării datoriilor morale, în vederea afilierii lor uneia sau altei categorii juridice, trădează imposibilitatea autorilor amintiţi de a se menţine pe un teren exclusiv subiectiv[35]. Există, cu alte cuvinte, o ordine naturală şi a datoriilor morale care pătrund în spaţiul juridic: obligaţia naturală nu îşi găseşte temeiul doar în conştiinţa debitorului!

Crearea noţiunii hibride a obligaţiei naturale de a dona, care să corespundă datoriilor morale mai puţin imperative, în primul rând demonstrează că abandonarea soluţiei tradiţionale, prin revelarea slăbiciunii argumentelor sale, ne lasă în faţa unei probleme fără o rezolvare imbatabilă. În plus, teoria are la origine o calificare îndoielnică, şi anume aceea că actul de constituire a dotei de către părinţii viitorului soţ ar reprezenta achitarea unei obligaţii naturale. Pornind de la textul art. 204 din Codul Napoleon (nepreluat însă în Codul civil român), care dispune „l'enfant n'a pas d'action contre ses père et mère pour un établissement par mariage ou autrement", doctrina franceză veche, consolidată şi prin autoritatea numelui lui Capitant care a preluat-o, considera că ar exista o obligaţie naturală a părinţilor de a-şi înzestra copiii. Excluderea unei acţiuni în justiţie nu este suficientă însă pentru decelarea unei obligaţii naturale, în lipsa semnalării unui raport substanţial de datorie în acest sens. Or, dacă înzestrarea copiilor în vederea căsătoriei este o practică generală, indiferent de relevanţa juridică ce i se acordă de dreptul pozitiv, nu credem că ea este impusă de natura lucrurilor[36]. Dota este o liberalitate veritabilă, asortată cu anumite reguli speciale, în baza protecţiei sporite acordate de legiuitor finalităţii sale: constituirea unei baze materiale a viitoarei familii.

În general, obligaţia naturală de a dona vizează desemnarea prin aceeaşi sintagmă a unor cazuri marginale disparate, care, prin regimul lor legal sau jurisprudenţial, ridică serioase probleme de calificare. Cazul liberalităţilor remuneratorii[37] este simptomatic în acest sens. Termenul conţine în sine o contradicţie: liberalitatea presupune o gratificare, în vreme ce remunerarea este expresia onerozităţii şi a schimbului[38]. Desemnând o liberalitate consimţită pentru recompensarea unui serviciu primit anterior, noţiunea a cunoscut o evoluţie incertă, fără a se putea vorbi de o clarificare actuală[39]. Detectând în sarcina beneficiarului serviciului o obligaţie naturală de a recompensa, jurisprudenţa franceză a fixat câteva repere pentru calificarea actului, distincţii preluate în general şi de doctrină. Fără a insista aici asupra lor, în parte şi datorită importanţei actuale scăzute a acestora, menţionăm doar că particularităţile donaţiei remuneratorii, dar şi condiţiile concrete ale recursului instanţelor la obligaţia naturală în aceste cazuri, pentru calificarea actului ca oneros, nu sunt în măsură să ofere indicii cu valoare de generalitate privind relaţia dintre aceasta din urmă şi liberalităţi. Deducţia logică este în general compromisă, abandonând contingentului raţionamentul, dacă nu se ţine seamă de câteva aspecte.

În primul rând, la origine, aceste acte erau veritabile modalităţi de remunerare a unor servicii, într-o epocă în care numai munca fizică putea fi apreciată pecuniar şi plătită ca atare. Cuvântul-cheie al sintagmei era deci remunerarea, revelatoare a titlului oneros, liberalitatea intervenind doar ca procedeu tehnic de realizare a acesteia. Situaţia schimbându-se astăzi, analogia este inoperantă: liberalitatea remuneratorie nu este o simplă plată.

În al doilea rând, trebuie observat că, iniţial, în deciziile care reţin caracterul oneros al actului, existenţa obligaţiei naturale în sarcina autorului acestuia de a recompensa serviciile anterior primite, este justificată de instanţă prin îmbogăţirea beneficiarului serviciului pe seama însărăcirii injuste a celui care l-a prestat. Şi toate acestea în perioada anterioară consacrării şi determinării pe cale pretoriană a îmbogăţirii fără justă cauză, ca sursă de obligaţii civile[40]. Obligaţia naturală nu era atunci decât precursorul viitoarei obligaţii civile, o datorie impusă de simţul comun de justiţie şi echitate, dar căreia dreptul pozitiv nu îi recunoştea (încă) forţa de constrângere. În condiţiile actuale, jurisprudenţa recunoaşte un drept de creanţă civilă izvorât din îmbogăţirea fără justă cauză, în contra celui care a beneficiat de servicii prestate benevol, dar în lipsa unei intenţii liberale certe (care ar înlătura caracterul injust al îmbogăţirii şi însărăcirii)[41]. În mod simetric, în cauzele în care instanţa se opreşte asupra calificării unei pretinse donaţii remuneratorii, înlăturându-i caracterul gratuit, justificarea onerozităţii nu constă într-o obligaţie naturală preexistentă. Echitatea care impune judecătorului respingerea regimului sever al liberalităţilor stă la baza unui veritabil caz de îmbogăţire fără justă cauză. Actul nu este o donaţie, dar nici achitare a unei obligaţii naturale, ci o dare în plată a obligaţiei civile pe care instanţa ar fi stabilit-o în lipsa plăţii benevole, dacă s-ar fi promovat o actio de rem verso[42].

În toate celelalte cazuri, liberalitatea remuneratorie trebuie considerată ca un act liberal veritabil, cu aplicarea regimului juridic specific acestuia, cu excepţia prevăzută de art. 810 C.civ.: relaţia specială creată sau consolidată prin prestarea anterioară a unui serviciu apreciat de beneficiarul său justifică înlăturarea suspiciunilor de viciere a consimţământului dispunătorului. Se poate astfel observa că obligaţia naturală, văzută obiectiv, ca raport de datorie fără forţă de constrângere, nu interferează decât accidental şi istoric cu donaţia remuneratorie. Obligaţia naturală de a dona nu îşi găseşte nici aici teren de aplicare.

În orice caz, o astfel de compatibilitate a obligaţiei naturale cu liberalitatea, precum cea propusă de susţinătorii obligaţiei naturale de a dona, prin melanjarea în cadrul aceluiaşi act a celor două instituţii, implică în mod logic admiterea a două aserţiuni esenţiale. Pe de o parte, abandonul concepţiei pur afective asupra intenţiei liberale, astfel încât interesul procurat de îndeplinirea comandamentului moral să nu o anuleze, în paralel cu păstrarea unei viziuni pur subiective asupra obligaţiei naturale, pentru ca aceasta din urmă să fie identificată şi în simpla datorie morală care a impulsionat liberalitatea. Pe de altă parte, admiterea relativităţii noţiunii de liberalitate, şi implicit a regimului juridic aferent, astfel încât acelaşi act să fie o liberalitate, în raport cu anumite reguli, dar să se distanţeze de aceasta din punctul de vedere al altora. De pildă, când regula vizează protejarea intereselor rezervatarilor sau creditorilor chirografari, accentul va fi pus pe însărăcirea autorului, actul fiind considerat o liberalitate, supusă reducţiunii şi, după caz, obligaţiei de raport, respectiv unei securităţi diminuate din perspectiva acţiunii pauliene, creditorul reclamant nefiind obligat să demonstreze participarea la fraudă a dobânditorului. Dimpotrivă, dacă protecţia voinţei dispunătorului este vizată, sentimentul îndeplinirii unei datorii morale înlătură suspiciunile funciare care însoţesc de obicei liberalitatea; actul va fi sustras regimului restrictiv al acesteia, nu numai sub aspectul formalismului substanţial, ci şi al regulilor de fond care urmăresc acelaşi obiectiv[43]. Cu alte cuvinte, în această viziune, fie că reprezintă cauza exclusivă a transferului patrimonial, fie că vine să coloreze o liberalitate, obligaţia naturală atrage actul în sfera de aplicare a regulilor constituind dreptul comun al contractelor oneroase.

Putem astfel concluziona că, deşi mai elaborate, discuţiile privind relaţia dintre obligaţia naturală şi liberalităţi în teoriile moderne sunt departe de a clarifica problema. Argumentele avansate sunt pe alocuri şubrede, iar distincţiile propuse conţin o doză mare de arbitrar: afectele sunt greu de închistat în tehnica juridică[44]. O analiză atentă demonstrează că, dacă eliminăm diferenţa referitoare la fundamentul obligaţiei naturale, teoriile moraliste nici nu acoperă insuficienţele raţionamentului clasic, nici nu propun o alternativă viabilă. Dimpotrivă, excluzând cazul pretinselor obligaţii naturale rezultând dintr-o simplă datorie morală (ca opus al datoriei morale imperioase), justificarea oferită de modernişti calchiază de fapt raţionamentul clasic.

2.1. Calificarea neoclasică: intenţie liberală - da, liberalitate - nu

Sesizând incongruenţele concepţiilor tradiţionale asupra obligaţiei naturale, mai ales din perspectiva raporturilor acesteia cu titlul gratuit, Jean-Jacques Dupeyroux topeşte şi re-toarnă construcţia clasică, pentru a-i conferi o formă care va rămâne în istoria conceptului drept teoria neo-clasică a obligaţiilor naturale[45]. Dezvăluirea specificităţii acesteia din urmă este necesară pentru calificarea actului de executare sau a promisiunii debitorului natural. Valorificând viziunea clasică în ce priveşte juridicitatea obligaţiei naturale, teoria neo-clasică oferă o explicaţie tehnică a acesteia, prin raportare la structura intimă duală a obligaţiei civile. Obligaţia naturală este un raport substanţial de datorie (debitum, Schuld) lipsit însă de raportul de constrângere (obligatio, Haftung), cu care se însoţeşte în schimb în cazul obligaţiei civile.

Prin plata voluntară sau promisiunea de executare a obligaţiei naturale, debitorul conferă creditorului său (doar) natural un avantaj pe care acesta din urmă nu îl avea anterior. Subtilitatea raţionamentului este mai vizibilă în cazul angajamentului de executare - a cărui exigibilitate în faţa instanţelor este recunoscută jurisprudenţial -, dar mecanismul este valabil şi pentru cazul în care debitorul pur şi simplu execută prestaţia. Cum se schimbă situaţia creditorului natural ca urmare a acestor acte? În cazul promisiunii de executare, datoria sa, iniţial naturală, se înglobează dreptului pozitiv, devine civilă, satisfacerea ei putând fi obţinută de acum prin sprijinul forţei de constrângere statală. Plata spontană a obligaţiei naturale, deşi comprimă utilitatea cedării puterii de constrângere, prin stingerea imediată a raportului obligaţional, nu înseamnă mai puţin o renunţare a debitorului la posibilitatea de a se prevala de lipsa caracterului coercitiv al creanţei: aceasta nu va mai putea fi invocată ca temei pentru o cerere de repetiţiune a prestaţiei executate. Raportul de constrângere (Haftung) trece astfel în sfera de dispoziţie a creditorului[46].

Avantajul creat creditorului presupune un sacrificiu al debitorului natural, consimţit, prin ipoteză, fără pretinderea în schimb a unui sacrificiu echivalent. Elementul psihologic al gratuităţii este prezent: actul s-a făcut prin privilegierea intereselor celuilalt, deci cu intenţie liberală. Însă raportul de datorie substanţial preexistent exclude componenta materială, necesară pentru ca actul să fie o liberalitate: avantajul obţinut în urma acestuia nu constă decât în puterea coercitivă, dreptul la acţiune în justiţie, cu alte cuvinte, în consolidarea raportului juridic anterior, prin crearea unei îmbunătăţiri a situaţiei creditorului. Constrângerea fiind accesorie raportului substanţial de datorie, actul prezintă similitudini cu cel prin care se constituie o garanţie a executării obligaţiei. Or, nu poate fi o liberalitate decât actul care transferă un drept principal. Concluzia este că suntem în prezenţa unui act cu titlu gratuit, dar care nu constituie o liberalitate; acesta trebuie inclus în categoria reziduală a actelor dezinteresate.

Dacă sub aspect static, explicaţia obligaţiei naturale prin recursul la dualitatea raportului obligaţional civil este atractivă, ideea că raportul de constrângere - puterea acordată creditorului în vederea obţinerii executării - ar putea circula, constituind obiectul singular al unor acte juridice, este prea puţin susceptibilă să genereze entuziasm. Într-adevăr, nu se poate nega că aceasta prezintă o notă de artificial, care aminteşte parcă prea mult de originile germane ale teoriei, de construcţiile teoretice complicate prin care ne-am obişnuit să caracterizăm respectivul sistem juridic. Drept consecinţă, o parte semnificativă a doctrinei contemporane rezolvă problema calificării în discuţie, întorcându-se la justificarea clasică: executarea obligaţiei naturale reprezintă o plată datorată, deci nu este un act gratuit[47]. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm un paradox: teoria neo-clasică îşi propune să acopere, prin recursul la noţiuni obiective[48], insuficienţa argumentării clasice, căreia i se reproşa tocmai abordarea prea simplistă; în schimb, aceeaşi teorie este criticată sau, cel mai adesea ignorată, în baza mecanismelor sale judecate prea complicate!

De altfel, în urma analizei mai mult sau mai puţin detaliate a argumentelor diferitelor teorii vehiculate, nu puţine sunt lucrările care consideră problema calificării achitării obligaţiei naturale în raport cu liberalitatea una fără o rezolvare netă[49]. Motivul veritabil al incertitudinii răspunsului îl reprezintă observarea fragilităţii raţionamentelor furnizate, şi nu imposibilitatea de a opta pentru soluţia în sine. Poate este momentul să ne întrebăm, nu atât care este raportul dintre achitarea unei obligaţii naturale şi o liberalitate, cât mai ales, de ce este acesta atât de greu de explicat cu ajutorul pârghiilor juridice.

II. Există o tensiune la nivel ontologic?

La o primă vedere cel puţin, obligaţia naturală şi liberalitatea par a se înscrie în cadrul unor antinomii categoriale - juridice sau parajuridice -, care le impulsionează şi le justifică atât mecanismele interne, cât şi poziţia pe care o ocupă în sistemul de drept, în raport cu alte componente ale acestuia din urmă. Am observat că, în general, preocuparea de trasare a unei distincţii între noţiunea de liberalitate şi cea de obligaţie naturală, prin raportarea la alte concepte situate în opoziţie, vizează determinarea resorturilor interne ale voinţei. Cu alte cuvinte, în aprecierea relaţiei dintre cele două noţiuni, intenţia autorului furnizează criteriul predominant în baza căruia distincţia este în general operată. Însă, dimensiunea psiho-socială a voinţei care animă actul juridic este în general dificil apreciabilă cu rigla juridicului. În cazul celor două instituţii asupra cărora ne-am oprit aici, nici instrumente exterioare dreptului nu prezintă garanţia succesului.

 

1. Fragilitatea instrumentelor de lucru

Circumscrierea în plan juridic a relaţiei delicate dintre obligaţii naturale şi liberalităţi tinde să jongleze cu concepte şi noţiuni care, prin caracterul lor difuz şi imprecis, pot antrena discursul juridic într-un traseu deosebit de alunecos, reducându-i valoarea ştiinţifică la aceea a unui simplu eseu.

1.1. Altruism şi egoism. Argumentul filosofic

În primul rând, în vreme ce liberalităţile sunt văzute ca emanaţia altruismului, raţiunea obligaţiei nu se poate regăsi decât în considerarea satisfacerii unui interes individual. Binomul altruism - egoism, marcând cele două atitudini umane opuse după cum privilegiază interesele altuia (ori, cel puţin, le pune pe acelaşi plan cu cele proprii) sau acordă prioritate intereselor personale individuale, este utilizat cu precădere pentru diferenţierea actelor animate de interes liberal de cele oneroase.

Sensul termenilor este însă limpede numai în aparenţă, această falsă claritate fiind creată chiar de alăturarea lor. Din punct de vedere cronologic, termenul de egoism a apărut înaintea altruismului, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, înlocuind expresia tradiţională „iubire de sine". Folosit iniţial pentru a desemna atitudinea teoretică a solipsismului[50], termenul dobândeşte abia ulterior accepţiune etică, constituind, deşi nu lipsit de nuanţe[51], fundamentul unor doctrine morale. Altruismul apare către jumătatea secolului al XIX-lea, ca termen creat pentru a fi opus egoismului, desemnând „versiunea laică a iubirii aproapelui"[52]. Se combate astfel ideea că egoismul ar fi singurul instinct primar şi natural al omului, în vreme ce altruismul nu ar apărea decât pe cale derivată, sub influenţa educaţiei sau ca un produs al istoriei. Dimpotrivă, altruismul, văzut ca rezultat al secularizării carităţii creştine, este tot natural şi înnăscut fără a fi subordonat instinctului egoist, prezintă teoretic aceleaşi disponibilităţi de realizare[53] şi, în plus, trebuie să fie admis ca esenţă a moralei. Astfel, binomul amintit ajunge să simbolizeze distincţia dintre utilitarism - doctrină care conotează pozitiv iubirea de sine - şi umanitarism - care valorizează, dimpotrivă, iubirea şi compasiunea pentru celălalt. Spre finalul secolului al XIX-lea, opoziţia altruism - egoism îşi pierde însă din vitalitate, pe fondul criticii sale ca fiind consecinţa caracterului divizat al societăţii individualiste moderne. Viziunea asupra societăţii umane pune accentul tot mai mult pe comunitate şi, în acest context, alternativa menţionată se descompune: iubirea de sine conţine implicit şi iubirea pentru ceilalţi, iar fiecare motivaţie altruistă ascunde o componentă egoistă sublimată. Deja după jumătatea secolului al XX-lea, alăturarea contrastantă a celor doi termeni pare să îşi fi pierdut valoarea de suport teoretic (în detrimentul altruismului), în special datorită succesului filosofiilor morale din spaţiul anglo-saxon, care demonstrează, în termenii teoriei jocurilor, că o strategie de cooperare poate fi maniera cea mai sigură (şi deci raţională) de atingere a interesului propriu, astfel că o atitudine favorabilă celuilalt poate fi explicată fără recursul la conceptul de altruism.

Redactorii Codului Napoleon au fost inspiraţi se pare de concepţia hobbes-niană asupra naturii umane[54]. Altruismul nu este văzut decât în cel mai bun caz ca o posibilitate îndepărtată şi nesemnificativă. Dimpotrivă, probabilitatea mimării lui în vederea satisfacerii intereselor individuale a preocupat în mod deosebit legiuitorul, dovadă incontestabilă fiind şi regimul auster instituit liberalităţilor.

1.2. Datorie sau dar-contradar. Argumentul antropologic

În al doilea rând, încercarea de a găsi resorturile intime ale obligaţiilor naturale şi ale liberalităţilor poate valorifica, în aparenţă, discuţia cu privire la fundamentarea acţiunilor umane individuale şi a fenomenelor sociale fie pe conceptul de datorie, fie pe ideea întoarcerii darului primit. Apărută în câmpul de lucru al antropologiei, problema a găsit teren fertil şi în alte domenii, fiind accesată, justificat sau nu, inclusiv în doctrina juridică[55].

Cea mai frecvent utilizată teorie este celebra construcţie a lui Marcel Mauss[56], care susţine că operaţiunile de dar şi contra-dar reprezintă forma arhaică a schimbului şi chiar a contractului în sens juridic. În urma studierii potlach-ului (un sistem de „prestaţii totale" „de tip agonistic"), practicat de triburile din N şi NV Americii, căruia îi găseşte manifestări similare în culturile greacă, romană şi germanică veche, autorul tinde să demonstreze universalitatea triplei obligaţii - de a dărui, de a primi şi, respectiv, de a dărui în schimbul a ceea ce s-a primit. Potlach este, în viziunea sa, un „fenomen social total", încărcat cu conotaţii în acelaşi timp juridice, economice, religioase şi chiar estetice sau morfologice. Darul anterior naşte obligaţia de a dărui în schimb, această succesiune obligatorie reprezentând structura intimă a relaţiilor sociale.

În teoria contrară, accentul este pus mai degrabă pe conceptul de datorie, ca fundament al vieţii etice. Subiectul există ca debitor al altuia. Astfel, subiectivitatea nu îşi este sieşi suficientă, ci se află într-un raport asimetric, într-o structură de dependenţă[57]. Datoria este o necesitate structurală a raportului social. Ea nu se rezumă la o datorie materială, cu semnificaţie economică, ci ia forma unei datorii existenţiale, simplul fapt de a exista în societate plasându-l pe om într-o situaţie de îndatorare[58]. Se promovează astfel ideea unei datorii imateriale originare, primordiale, dette de vie, din care derivă toate datoriile materiale ale oamenilor. Pentru că seria continuă a asumării şi îndeplinirii de datorii materiale nu epuizează datoria primordială, ea cimentează comunitatea, sarcina îndeplinirii sale fiind transmisă automat generaţiilor următoare. Astfel, caracterul efemer şi limitat al fiinţei umane constituie o premisă a perenităţii societăţii.

Pornind de la analiza comportamentelor sociale în cadrul anumitor comunităţi primitive, cercetările antropologice îşi propun să surprindă fundamentul relaţiilor care se stabilesc în interiorul societăţii. Adevărata provocare este însă demonstrarea caracterului universal al concluziilor formulate, aplicabilitatea lor în orice societate. Dacă şi care din cele două viziuni corespunde realităţii nu este sarcina juristului să stabilească. Ceea ce credem că trebuie să reţină juristul este că recursul la argumente de inspiraţie antropologică, în susţinerea uneia sau altei soluţii juridice actuale, trebuie să se facă cu maximă prudenţă. Aceasta în primul rând pentru că limbajul prin care sunt desemnate conceptele de bază este înşelător: în folosirea unor termeni precum „dar", „schimb", „obligaţie", „datorie", nu există o distincţie clară între nivelul material, economico-juridic, concret şi cel existenţial, metafizic[59], planurile se întrepătrund prea mult pentru a putea furniza substanţa unor instituţii sau mecanisme juridice concrete. Deşi pot fi grupate în jurul celor două idei principale deja menţionate, pentru curentele teoretice evocate, acestea nu au valoare de puncte de convergenţă, ci doar de plecare, în vreme ce dezvoltările şi concluziile pot fi extrem de variate[60]. Însăşi separarea netă în două curente distincte poate fi pusă sub semnul îndoielii: darul lui Mauss este de fapt o obligaţie de a dărui, în vreme ce, la nivel existenţial, şi datoria postulată de cea de-a doua teoriese întemeiază pe un dar ancestral (darul existenţei).

Aplicând una sau alta din aceste matrice puse la dispoziţie de antropologie la cele două instituţii juridice care ne interesează, am ajunge să concluzionăm fie că orice liberalitate reprezintă în fapt reificarea îndeplinirii unei datorii, fie că orice obligaţie naturală reclamă în fond un act liberal. Susceptibilă de a fi însoţită de argumente seducătoare, o astfel de analiză ar fi însă lipsită de valoare ştiinţifică - din punct de vedere juridic cel puţin -, pentru simplul motiv că generalitatea implicită a explicaţiei oferite ar face ca ea să se aplice tuturor raporturilor juridice, făcând imposibilă distincţia dintre diversele instituţii. O teorie care oferă fundamentul comun al relaţiilor sociale devine indiferentă faţă de ipostazele concrete ale obiectului său de studiu: raporturile juridice, fiind în primul rând sociale, ar avea toate aceeaşi esenţă.

În realitate, indiferent de paradigma aleasă, scopul esenţial comun ambelor teze este încercarea de a explica universalitatea unui principiu al reciprocităţii în cadrul relaţiilor sociale. Un pas important înspre o abordare utilă din punct de vedere juridic poate fi realizat, credem, prin luarea acesteia ca punct de reper. O privire asupra sensurilor sale posibile ne va da câteva indicii.

1.3. Schimb şi legământ. Argumentul teologic

Relaţiile sociale implică alteritatea, iar orice raport de alteritate presupune un minim de reciprocitate[61], în sens larg înţeleasă. Substanţa acesteia poate fi însă sensibil diferită, astfel că pot fi decelate două categorii de apropieri între oameni.

Mai întâi, cele întemeiate pe o reciprocitate totală, de natura lor fiind lipsa oricăror limite prestabilite. Ar putea fi denumite alianţe[62] sau, mai fericit ales poate, legăminte[63]. Între cei implicaţi se naşte o legătură profundă şi durabilă, insensibilă prin natura sa la eroziunea unor factori exteriori, în care egalitatea, fără a înceta să reprezinte o valoare, nu este conservată în baza unui principiu matematic, nu se supune măsurării şi cântarului. Sunt astfel de legăminte sau alianţe relaţiile create între soţi de actul căsătoriei, între asociaţi de contractul de societate, între statele semnatare ale unui pact sau tratat de cooperare. Legătura părţilor este totală, comportamentul lor fiind determinabil numai prin aceea că este animat de un scop comun: affectio conjugalis, affectio societatis, respectiv cooperarea în apărarea de un pericol comun sau pentru atingerea unui obiectiv comun. Relaţia care se creează este una în principiu definitivă: nici curgerea timpului, nici atingerea vreunui prag de succes nu justifică desfacerea ei. Este o uniune „la bine şi la rău", în care reciprocitatea derivă din datoria fiecăruia de a se dedica realizării interesului comun.

În a doua categorie intră ceea ce vechii greci numeau synallagma[64], denumite astăzi generic schimburi de bunuri şi servicii. Spre deosebire de primele, acestea presupun relaţii de reciprocitate parţiale. Părţile îşi asumă obligaţii mutuale, urmărind un obiectiv punctual, strict determinat. Nu se naşte o uniune cu vocaţie de perpetuitate, nu se creează o solidaritate viitoare.Relaţia de reciprocitate este una imediată, care, deşi susceptibilă să dureze un anumit timp, este întotdeauna văzută ca temporară şi limitată. Reciprocitatea caracteristică schimbului vizează întotdeauna o restituire sau contraprestaţie concretă, al cărei cuantum se determină prin evaluarea strictă a însărăcirii partenerului. Astfel, „orice schimb tinde la resorbţia sa prin simpla întoarcere la statu quo-ul anterior"[65].

Distincţia prezentată ni se pare utilă pentru înlăturarea confuziei generate de concluziile studiilor antropologice amintite deja, prin aceea că sugerează separarea cazurilor de reciprocitate materială, singurele care pot sta la baza schimbului înţeles în sensul său juridic general (synallagma), de alte relaţii sociale în care, deşi se prefigurează o reciprocitate văzută ca interacţiune umană, aceasta nu afectează natura raportului juridic creat. Astfel, delimitarea celor două categorii poate dobândi valenţe reale de instrument de calificare a raporturilor juridice. Cele de tip synallagma sunt mulate pe formula romană do ut des, în vreme ce categoria aşa-ziselor alianţe sau legăminte, chiar dacă se manifestă şi prin existenţa unor prestaţii sau valori patrimoniale mutuale, pot fi sintetizate doar prin do, des[66], fiind marcate de un pronunţat unilateralism. Raporturile sinalagmatice realizează o apropiere interesată între oameni, având la origine o contrarietate de scopuri, a căror realizare duce la încetarea relaţiei. În cazul celorlalte, nu există asemenea interese antagonice; suntem în prezenţa unei apropieri inspirate, generate, dimpotrivă, de un scop unic sau, cel puţin, dominate de ţel comun preponderent.

Astfel de consideraţii pot sta, de pildă, la baza discuţiei privind calificarea actelor juridice numite colective sau conjunctive[67] drept acte de formaţie unilaterală ori, dimpotrivă, bi- sau multilaterale. Cauza comună tuturor emitenţilor se mulează pe caracteristicile aşa-ziselor alianţe, pledând pentru includerea lor în clasa actelor unilaterale statutare[68].

2. Liberalitatea şi obligaţia naturală - între înţelegere şi acţiune

În categoria alianţelor, deşi de o factură mai modestă decât exemplele deja menţionate, intră donaţiile, dăruirea de bunuri de la o persoană la alta. Unilaterale ca urmare a faptului că sunt inspirate de voinţa de a dărui a donatorului, donaţiile sunt contracte prin opţiunea legiuitorului, care a considerat necesară acceptarea din partea donatarului pentru valabilitatea acesteia[69]. Reciprocitatea în acest caz nu este dată însă de construcţia lor tehnică necesar bilaterală, ci de legitimitatea aşteptării întoarcerii darului de către gratificat. Nu este vorba de o contraprestaţie materială, donaţia nu presupune aşteptarea unei donaţii primite în schimb, eventual egală ca valoare cu cea iniţială. Este o datorie de a respecta alianţa sau legământul creat ori pecetluit de donaţie, prin dăruirea de sine a gratificatului, necesară pentru asigurarea perenităţii raporturilor create sau consolidate, pentru susţinerea în timp a substanţei acelui animus donandi dincolo de momentul realizării efectului principal al contractului - transferul unei valori patrimoniale de la dispunător la donatar. Gratificatul este astfel dator să îşi menţină trează atenţia cu privire la situaţia binefăcătorului său, să manifeste o sensibilitate aparte faţă de eventualele stări de nevoie ale acestuia, care poate îmbrăca inclusiv forma unor sacrificii patrimoniale. În lipsa acestui comportament, animus donandi îşi pierde suflul, esenţa legăturii create de donaţie se risipeşte, alianţa este ratată. Astfel se explică posibilitatea conferită de lege donatorului de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine, în special în cazul aşa-numitului refuz de alimente.

Actul de îndeplinire a obligaţiei naturale cunoaşte nuanţe ale ambelor categorii. La prima vedere, cel care plăteşte urmăreşte să pună capăt relaţiei personale pe care datoria o menţine, să se desprindă din legătura temporară, prin atingerea obiectivului vizat. În realitate însă, de multe ori, obligaţia naturală se naşte în interiorul unor relaţii de tip alianţă descrise mai sus, care nu rămân fără influenţă faţă de însăşi iniţiativa actului de executare. Chiar în cazul obligaţiilor naturale născute în afara unei relaţii preexistente, îndeplinirea voluntară a datoriei, deşi stinge raportul obligaţional natural, poate justifica apariţia unei apropieri în afara oricăror interese antagonice.

Fără a insista, concluzionăm că, din punct de vedere ontologic, actul de executare a obligaţiei naturale şi liberalitatea nu se pretează la o poziţionare binomială. Oricare ar fi cei doi poli luaţi ca reper, prin esenţa lor, liberalitatea juridică şi obligaţia naturală nu s-ar situa niciodată în punctele extreme. Concluzia nu trebuie să descurajeze, ci, dimpotrivă, are avantajul de a furniza o explicaţie pentru dificultăţile întâlnite pentru justificarea juridică a diferenţierii lor tehnice.

Relaţiile care se pot stabili între cele două, la nivel substanţial, pe de o parte, şi la nivelul mecanismelor juridice, pe de alta, sunt revelatoare pentru raporturile dintre înţelegere şi acţiune[70]. Înţelegerea nu se poate realiza prin utilizarea dihotomiilor, a antinomiilor categoriale. Ea are nevoie de nuanţe, de poziţii intermediare, de spaţiu de desfăşurare. Dimpotrivă, acţiunea impune alegerea, limitarea opţiunilor, gândirea de tip binar. Cele două pot coexista paşnic, cu condiţia de a-şi respecta reciproc sfera de aplicare.

Analiza intimităţii relaţiei dintre obligaţia naturală şi actul liberal îi dezvăluie pe bună dreptate imensa complexitate. Însă din punctul de vedere al mecanismelor juridice de aplicat, opţiunea în favoarea excluderii regimului liberalităţilor pentru executarea obligaţiei naturale este aceea impusă de simţul comun. Se pare că, în ciuda diferenţelor de viziune (şi nu numai) care îi despărţeau, Aubry şi Rau, pe de o parte, Georges Ripert, pe de alta, când au enunţat fără prea multe explicaţii regula amintită, nu au făcut-o întâmplător...

 

 

* Doctorand, Facultatea de drept a Universităţii „Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca,

adinabuciuman@yahoo.com.

[1] A se vedea E. Kornprobst, Les donations rémunératoires. La conception civile à l'épreuve de la fiscalité, J.C.P. (N), 1995 I, Doctr., p. 726.

[2] Ne referim în principal la jurisprudenţa franceză, pe de o parte, mai bogată în litigii privind dispoziţii cu titlu gratuit, pe de alta, mai uşor accesibilă cunoaşterii de către publicul larg. Practica publicată a instanţelor române în materia studiată se limitează în principiu la hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică, care calchiază în bună parte discuţiile din dreptul francez.

[3] O precizare se impune totuşi: afirmaţia este valabilă pentru cazurile în care instanţele au reţinut expres existenţa unei obligaţii naturale şi s-au pronunţat în mod direct asupra caracterului gratuit sau oneros al actului. Există însă numeroase hotărâri care fac referire doar la o „datorie morală" pentru a înlătura suspiciunile cu privire la moralitatea cauzei actului (în special în materia remiterilor de bunuri între concubini sau a celor consimţite în favoarea copilului din afara căsătoriei, în epoca anterioară recunoaşterii pe cale legislativă a egalităţii în drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei). Astfel de hotărâri sunt greu de interpretat din punctul de vedere care ne interesează, în situaţia în care nu oferă date privind identificarea de către instanţă a datoriei morale cu o obligaţie naturală.

[4] Caracterul tenebros al problemei este explicat prin dificultatea conturării precise a celor două noţiuni şi de M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 21, §1012. De altfel, orice lucrare care îşi îndreaptă atenţia şi asupra interferenţelor dintre obligaţia naturală şi liberalităţi necesită o abordare din care să rezulte concepţia reţinută cu privire la instituţiile amintite. Este un domeniu în care „locul comun" nu este altceva decât o capcană.

[5] C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français, t. IV, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence, 5e éd., 1902, §297, p. 5 şi urm., F. Laurent, Principes de droit civil, t. XVII, éd. Bruylant-Christophe&Cie Bruxelles, Librairie A. Marescq, Paris, 1887, §2, p. 7 şi urm., G. Baudry-Lacantinerie, L. Barde, Traité théorique et pratique de droit civil des obligations, 3e éd., t. 2, Librairie de la Société du Recueil J.-B. Sirey et du Journal du Palais, Paris, 1907, §1652-1683, p. 737-787.

[6] Pentru o interpretare în sensul că viziunea clasică raportează obligaţia naturală la actul cu titlu gratuit exclusiv dintr-un punct de vedere obiectiv, a se vedea J.-J. Dupeyroux, Contributions à la théorie générale de l'acte à titre gratuit, thèse, Toulouse, 1955, L.G.D.J., Paris, 1955, p. 325-326, §318. Pentru analiza teoriei clasice cu accent pe concluziile cu privire la elementul subiectiv al gratuităţii, a se vedea, de pildă, N. Peterka, Les dons manuels, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 51-52, §65-66, S. Lambert, L'intention libérale dans les donations, P.U.A.M., Aix-en-Provence, 2006, p. 236-239, §152-153. Diferenţa de interpretare poate avea consecinţe importante, criticile aduse acestei teorii centrându-se pe înlăturarea argumentului considerat principalul pilon al raţionamentului atacat.

[7] Iniţiată de M. Planiol (L'assimilation progressive de l'obligation naturelle et du devoir moral, Rev. crit. législ. et jur. 1913.152) pornind de la interpretarea textelor lui Pothier şi desăvârşită de G. Ripert (în lucrarea sa celebră, La règle morale dans les obligations civiles, 4e éd., L.G.D.J., Paris, 1949), concepţia subiectivă asupra obligaţiilor naturale a sedus o importantă parte a doctrinei (de pildă, R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral en droit positif français et devant la jurisprudence, thèse, Paris, 1916, éd. Société Française d'Imprimerie et de Librairie, Paris, 1916, passim., C. Thomas, Essai sur les obligations naturelles en droit privé français, Imprimerie de la Charité (Pierre Rouge), Montpellier, 1932, passim., L. Josserand, Cours de droit civil positiv français, t. II, Théorie générale des obligations. Les principaux contrats du droit des suretés, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, §717 şi urm., p. 348 şi urm., M. Gobert, Essai sur le rôle de l'obligation naturelle, éd. Sirey, Paris, 1957, passim., H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, par F. Chabas, op. cit., §362, p. 485 şi urm., J. Flour, L'obligation naturelle en droit civil, T.A.H.C., 1952, raport de drept francez, p. 813 şi urm., passim., D. Veaux, Obligations naturelles, J.-Cl. civ., 1995, art. 1235-1248, fasc. 10. Pentru doctrina română, menţionăm îndeosebi O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, teză 1947, ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, §208-219, p. 260-277.).

Pledând pentru împrospătarea permanentă a dreptului cu un flux viu de sevă morală, teoria găseşte în obligaţia naturală culoarul cel mai propice unei asemenea transfuzii benefice. Anterior executării, ea există doar sub forma unei datorii morale, ajuridice. Ascensiunea spre viaţa juridică se face prin prisma conştiinţei debitorului, a sentimentului său moral, cărora dreptul le recunoaşte competenţa de juridicizare a regulii morale prin executarea voluntară a datoriei. Deşi de o vârstă deja memorabilă, teoria este denumită „modernă" pentru a o distinge de concepţia clasică pe care o combate. Trebuie reţinut totuşi, că, de-a lungul timpului, disputa dintre cele două teorii se deplasează de pe tărâmul surselor pe acela al naturii (juridice - nonjuridice) a obligaţiei naturale, astfel că, de acum încolo, vor fi calificate drept "clasice" toate acele concepţii care pledează pentru natura de obligaţie juridică imperfectă, oricare ar fi poziţia lor cu privire la sursele acesteia.

[8] M. Planiol, în articolul său care va marca pista de lansare a teoriei moderne asupra obligaţiilor naturale (L'assimilation progressive..., art. precit., p. 157), stabileşte în mod categoric: „Cel care îndeplineşte o datorie morală acţionează fără îndoială în mod liber din punctul de vedere al legii, neputând fi constrâns în acest sens de către instanţe; însă el se consideră obligat de propria conştiinţă, se simte ţinut moralmente, nu acţionează sub imperiul unui pur sentiment de afecţiune pentru altul, ci se recunoaşte debitor, ceea ce exclude intenţia liberală".

[9] J. Hamel, La notion de cause dans les libéralités, thèse, Paris, 1920, p. 30, cit.după J.-J. Dupeyroux, Contributions..., op. cit., p. 333, §326. Este de altfel, ideea care se desprinde implicit din majoritatea lucrărilor care prezintă obligaţia naturală ca o datorie de conştiinţă fără existenţă juridică anterior executării.

[10] J. Champeaux, Étude sur la notion juridique de l'acte à titre gratuit en droit civil français, thèse, Macon, J. Buguet-Comptour, 1931, passim. De menţionat totuşi că autorul reţine spontaneitatea necesară atât pentru calificarea actului ca liberalitate, cât şi pentru încheierea lui cu titlu oneros. În cele din urmă, spontaneitatea la care face referire ajunge să desemneze un aspect al libertăţii contractuale! Astfel, cu privire la calificarea actului de îndeplinire a unei obligaţii naturale, rolul acesteia nu poate fi decât unul negativ, de excludere, nu doar a titlului gratuit, ci şi a titlului oneros!

[11] L. Josserand, Les mobiles dans les actes juridiques de droit privé, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1984 (reéd.), p. 335, §267. În acelaşi sens, a se vedea idem, Cours de droit civil..., op. cit., p. 349, §718.

[12] Ideea este lansată de H. Capitant, într-o notă celebră pe marginea unei hotărâri judecătoreşti cu privire la validitatea constituirii dotei, în condiţiile în care convenţia matrimonială în care aceasta era înglobată ar fi fost anulată pentru vicii de formă (Cour d'Appel de Montpellier, 16 dec. 1901, Dalloz.1907.II (Jurisprud.).241). Pentru critica terminologiei folosite, indiferent de judecata asupra fondului soluţiei, a se vedea M. Grimaldi, Libéralités..., op. cit., p. 24, §1013, nota 120.

[13] Vom reveni ulterior cu explicaţii şi detalii pe marginea acestei viziuni.

[14] A se vedea J. Flour, L'obligation naturelle, Raport de drept francez, Travaux de l'Association Henri Capitant, 1952, p. 813-832. Cu câteva diferenţe de nuanţă, concluziile cu privire la raportul dintre obligaţia naturală şi noţiunea de liberalitate se regăsesc şi în J. Flour, H. Souleau, Droit civil. Les libéralités, par H. Souleau, sous la direction de J.-L. Aubert, Ed. Armand Colin, Paris, 1982, p. 27-34, §46-57.

[15] J. Flour, art. precit., p. 830.

[16] Autorii clasici trec repede peste problemă, soluţionând cazul obligaţiei naturale după calapodul celei civile (cu excepţia lui F. Laurent, op. cit., p. 10, care, mai sensibil la imperfecţiunea obligaţiei naturale decât la natura sa juridică, se arată ceva mai ezitant). La fel, cel care a desăvârşit viziunea modernă, G. Ripert (La règle morale..., op. cit., p. 388, §199), după ce observă interesul practic al calificării, stabileşte imediat: „si on a inventé l'obligation naturelle, c'est pour lui enlever ce caractère gratuit" (subl. ns.).

[17] De altfel, principalele lucrări care dezvoltă cele două curente de gândire asupra obligaţiei naturale acordă în general o atenţie destul de redusă problemei calificării executării sau promisiunii de executare din perspectiva titlului gratuit, în schimb preocupându-se de fixarea raporturilor dintre Drept şi Morală, discuţie de altfel foarte în vogă la acea epocă.

[18] Pe aceste observaţii îşi întemeiază demersul teoretic J.-J. Dupeyroux, (Contribution..., op. cit., p. 322-383, §317-385; idem, Les obligations naturelles, la jurisprudence, le droit. Quelques réflexions en forme de bilan, Mél. Jacques Maury, t. II, Droit comparé. Théorie générale du droit et droit privé, éd. Librairie Dalloz et Sirey, Paris, 1960, p. 321-348), care, deşi aprobă aserţiunea clasică a juridicităţii obligaţiei naturale, se distanţează de această teorie în privinţa calificării actului de executare şi a promisiunii debitorului.

[19] În acelaşi sens, J. Flour, art. precit., p. 827. Pentru detalii şi dezvoltări pornind de la ideile studiului menţionat, a se vedea M. Gobert, op. cit., în spec. p. 87-121.

[20] Într-adevăr, textul legal dispune că „orice plată presupune o datorie", de unde se deduce adesea caracterul inadecvat al sintagmei „plată nedatorată". Or, datorii sau obligaţii rezultă şi din actele cu titlu gratuit. Prin urmare, acestea vor fi supuse aceloraşi mijloace de stingere care se aplică obligaţiilor rezultate din actele oneroase.

Logica nu impune însă această concluzie. Din text rezultă doar că lipsa datoriei exclude plata, dar nu şi că executarea oricărei datorii are natura de plată. Tradiţional însă, începând cu Ulpian, trecând apoi printre formulele lui Pothier, preluate şi de Codul Napoleon, plata este văzută ca procedeu tehnic de executare a oricărei obligaţii. Accepţiunea largă a plăţii adoptată de majoritatea juriştilor prezintă evident avantajul unificării unei materii altfel mult prea dispersate, accentul fiind pus pe efectul său comun extinctiv.

La nivel ontologic însă, executarea obligaţiilor acoperă o realitate mai vastă, putând îmbrăca mai multe forme, după funcţia esenţială a obligaţiei şi a rolului său în cadrul sursei sale substanţiale care o consacră. Astfel, a îndeplini o obligaţie poate însemna cel puţin a remunera, a indemniza, a restitui, respectiv a gratifica (pentru detalii cu privire la acestea, precum şi pentru raporturile lor cu regulile justiţiei comutative, respectiv ale justiţiei distributive, a se vedea A. Sériaux, Droit des obligations, 2e éd., P.U.F., Paris, 1992, p. 339-341, §96). Esenţa ideii de plată se regăseşte doar în cazul remunerării, fiind strâns legată de ideea de preţ (fără a se reduce la obligaţiile pecuniare), de contraprestaţie evaluată şi furnizată în schimbul bunului sau serviciului primit. Avantajul economic şi contraprestaţia acestuia trebuie să fie dorite, apreciate şi acceptate, astfel că remunerarea se manifestă în principiu prin contract. Universul plăţii, în accepţiunea sa fundamentală, îl reprezintă astfel contractele oneroase. „Titlul oneros este cel care face plata". Pentru detalii, trimitem la A. Sériaux, Conception juridique d'une opération économique: le paiement, RTDciv. 2004.225.

[21] Pentru opinia majoritară cu privire la natura juridică a plăţii (fapt în cazul obligaţiilor de a face şi a nu face, act juridic în situaţia celor de a da), a se vedea, de pildă J. Ghestin, M. Billiau, G. Loiseau, Le régime des créances et des dettes, L.G.D.J., Paris, 2005, p. 583-589, §529-533; G. Loiseau, Réflexion sur la nature juridique du paiement, J.C.P. (G) 2006.I (Doctr.).171, p. 1789-1791. Pentru regăsirea, în cadrul plăţii oricărei obligaţii, a două acte juridice unilaterale, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 447-449, §182. În sensul că plata este un fapt juridic, indiferent de natura obligaţiei, a se vedea N. Catala, La nature juridique du paiement, thèse, L.G.D.J., Paris, 1961, passim., care, făcând distincţie între cele două aspecte ale plăţii, mod de executare, respectiv mod de stingere a obligaţiei, reţine că numai cel de-al doilea trebuie să decidă natura juridică a acesteia, pentru că de fapt, el reprezintă finalitatea actului de executare. Or, stingerea obligaţiei fiind un efect de drept pe care legea îl ataşează satisfacerii creditorului, calificarea sa este aceea de fapt juridic, sub acest aspect plata fiind mereu identică cu ea însăşi, oricare ar fi obiectul obligaţiei. Pentru o opinie nuanţată, ce propune sustragerea plăţii atât categoriei actului juridic, cât şi faptului juridic, A. Sériaux, Conception juridique d'une opération économique: le paiement, op. cit., passim.

[22] M. Grimaldi, Libéralités..., op. cit., p. 22, §1013.

[23] Ibidem, p. 23, §1014.

[24] Rolul conştientizării forţei de constrângere este indiscutabil mai semnificativ în cazul obligaţiilor fiscale, de pildă, unde sentimentul intern al datoriei, dacă există la debitor, este de o factură diferită, fiind mai degrabă rezultatul artificial al acceptării organizării sociale, decât expresia aderării la un concept general de justiţie.

[25] Pe larg despre aceasta, în contextul forţei obligatorii a actului juridic, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, passim, în spec.p. 188-191.

[26] Definirea intenţiei liberale se întemeiază de regulă pe rezultatul înfruntării a două accepţiuni: una mai largă, obiectivă şi abstractă, conform căreia intenţia liberală se caracterizează prin voinţa conştientă a dispunătorului de a se însărăci, fiind indiferente mobilurile sale concrete, respectiv una mai restrânsă, afectivă sau concretă, în baza căreia intenţia liberală veritabilă presupune un sacrificiu în întregime dezinteresat, altruist, evaporându-se în faţa oricărui interes material sau moral al autorului. Pentru detalii privind jurisprudenţa destul de empirică şi greu de sistematizat care ilustrează această dezbatere, a se vedea, de pildă, M. Grimaldi, L'intention libérale, 2e Conférence Roger Comtois de la Chaire du Notariat (23 sept. 2003), Éd. Thémis, Montreal, 2004, S. Lambert, L'intention libérale dans les donations, op. cit., passim.

[27] Totuşi, cu unele nuanţări faţă de concepţia afectivă „clasică", a se vedea I. R. Munteanu, Cauza liberalităţilor, S.U.B.B. (Iurisprudentia) nr. 2/2003, p. 118-149. Tot pentru o definire concretă a cauzei liberalităţilor, dar de o factură diferită, optează şi J. Rochfeld, Cause et type de contrat; L.G.D.J., Paris, 1999, idem, Cause, Rép. civ. Dalloz, janv. 2005.

[28] M. Grimaldi, L'intention libérale, art. precit., p. 10 şi urm.

[29] În cazuri în care, anterior, jurisprudenţa nu decela decât cel mult o obligaţie naturală, începând cu 10 iulie 1979, Curtea de Casaţie franceză recunoaşte un drept de creanţă întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, în favoarea soţiei care, în condiţiile regimului separaţiei de bunuri, a participat la exercitarea profesiei sau comerţului soţului său, ori a desfăşurat în cadrul căminului o activitate ce depăşeşte obligaţia legală de contribuţie la sarcinile mariajului. A se vedea, Cass. civ. 1re, 10 juillet 1979, împreună cu numeroasele comentarii pe care le-a incitat: D. Martin, notă, Recueil Dalloz. 1980.IR.138; J. Patarin, obs., RTDciv. 1981.427; A. Ponsard, notă, Defrénois, 1980, art. 32174, speţa 3. Ulterior, printr-o decizie din 12 iulie 1994, aceeaşi instanţă admite o cerere întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, împotriva celorlalţi moştenitori, fiului care, îngrijindu-şi părinţii în ultimii ani ai vieţii lor, fără ca aceştia să fi fost lipsiţi de mijloace materiale, şi sacrificându-şi viaţa profesională în acest scop, „a depăşit exigenţele pietăţii filiale". Pentru observaţii, trimitem la M. Tchendjou, notă, Recueil Dalloz 1995.623; J. Patarin, obs., RTDciv. 1995.407. Pentru o privire de ansamblu, a se vedea V. Larribau-Terneyne, Où l'obligation naturelle vaut mieux que l'action fondée sur l'enrichissement sans cause, Droit de la Famille, févr. 2006 (comm.) nr. 24, p. 16.

[30] De pildă, donaţiile părinţilor către copii, cu rezerva uzufructului, de fapt a cvasiuzufructului, având ca obiect valori mobiliare, cu clauza că la finele acestuia se va putea restitui preţul bunurilor, nu valorează juridic nimic altceva decât „inginerie fiscală", permiţând taxarea înstrăinării ulterioare doar la valoarea uzufructului. Cu toate acestea, o decizie a Curţii de Casaţie franceze din 11 februarie 1986 dispune anularea, pentru eroare asupra cauzei (sic!), a unei donaţii consimţite în considerarea unui anumit regim fiscal favorabil care a fost ulterior modificat cu efect retroactiv.

[31] Cf. J.-J. Dupeyroux, Contribution..., op. cit., p. 334, §327.

[32] Legiuitorul recurge la aceeaşi tehnică. A se vedea textul art. 946 C.civ. în comparaţie cu art. 945 C.civ.

[33] Consonanţa termenilor „libertate" - „liberalitate" nu este întâmplătoare, ne arată M. Grimaldi (L'intention libérale, art. precit., p. 18). „Liberal" înseamnă atât voinţa de a dărui, cât şi ceea ce este demn de a fi liber.

[34] Teoretizarea „spontaneităţii" în dreptul civil poate genera unele confuzii. Întâlnim acelaşi termen printre elementele care caracterizează gestiunea de afaceri. Nu trebuie confundată însă spontaneitatea voinţei juridice (în materia actelor juridice) cu spontaneitatea intervenţiei gestorului de afaceri (fapt susceptibil să producă efecte juridice), care pretinde ca imixtiunea să se fi făcut în lipsa unei obligaţii preexistente. Pentru analiza compatibilităţii spontaneităţii gestiunii de afaceri cu obligaţia naturală, respectiv cu animus donandi, a se vedea R. Bout, La gestion d'affaires en droit français contemporain, thèse, L.G.D.J., Paris, 1972, p. 78-106, §79-96.

[35] De altfel, însăşi jurisprudenţa în materie, pe descrierea căreia se întemeiază la origine teoria subiectivă a obligaţiilor naturale, cunoaşte o evoluţie în sensul căutării unor repere obiective, astfel că se vorbeşte de „o epocă de maturitate a fenomenului obligaţiilor naturale". Pentru detalii în acest sens, a se vedea H. Ferkh, Le rapport des obligations naturelles à la morale ou la tendance objective de la jurisprudence, Gazette du Palais, 7 janv. 1997, (Doctr.) p. 13-22.

[36] Pe lângă interesul de a salva dota de la desfiinţarea pentru nerespectarea cerinţelor de formă impuse convenţiilor matrimoniale sau donaţiilor, calificarea ei ca obligaţie naturală şi prin aceasta ca act (parţial) oneros urmărea şi altă finalitate: aceea de a oferi o explicaţie pentru regimul mixt căruia i se supunea: pe de o parte, amintind de tratamentul actelor oneroase (obligaţia dispunătorului de răspunde pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, excluderea revocării pentru ingratitudine, aplicarea pe cale jurisprudenţială a tratamentului actelor oneroase în acţiunea pauliană, cerându-se dovada fraudei nu numai beneficiarului direct, ci şi soţului acestuia), dar fiind implacabil supusă reducţiunii şi obligaţiei de raport, după dreptul comun al liberalităţilor. Pentru discuţii privind constituirea dotei în dreptul francez, a se vedea D. Martin, Constitution de dot, J.-cl. civ., Communauté légale, art. 1438 à 1440, fasc.35. Pentru regimul dotal românesc (astăzi abrogat prin art. 161 C. familiei şi art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicarea a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în B. Of. nr. 9/31.01.1954) precum şi pentru caracterizarea juridică a dotei, a se vedea P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 143 şi urm.

[37] Pentru detalii cu privire la acestea, a se vedea P. Timbal, Des donations rémunératoires en droit romain et en droit français, thèse, Société Méridionale d'Impression, Toulouse, 1925, passim, O. Căpăţînă, op. cit., p. 217-234, §171-184.

[38] Din acest punct de vedere, sintagma cuprinsă în art. 1259 din Codul Calimach, ar fi fost mai fericită, în ciuda izului său arhaic - „dăruirea răsplătitoare" (care se realizează când o persoană „dăruieşte alteia, în semn de mulţumire pentru vreo slujbă ce i-a făcut sau pentru altă facere de bine", cit. după O. Căpăţînă, op. cit., p. 217, nota 2).

[39] Codul civil român, după exemplul celui francez, nu defineşte donaţia remuneratorie şi nici nu livrează indicii clare privind natura sa juridică. Ea este amintită fie pentru a o sustrage anumitor reguli aplicabile liberalităţilor ordinare (art. 810 privind incapacitatea medicilor şi a preoţilor de a primi de la cel pe care l-au tratat sau asistat în cursul ultimei sale boli, de care moare), fie pentru a sublinia că regimul obişnuit al liberalităţilor i se aplică şi acesteia (art. 836 privind revocarea donaţiei pentru naşterea ulterioară de copii).

[40] Reamintim că principiul unei actio de in rem verso pentru restituirea îmbogăţirii fără cauză legitimă pe seama însărăcirii altuia este enunţat de jurisprudenţa franceză abia în 1914, urmând ca desăvârşirea construcţiei prin fixarea celorlalte condiţii, precum şi însuşirea ei generală de către instanţe să se facă în timp.

[41] A se vedea jurisprudenţa în materia serviciilor prestate în cadrul familial, citate mai sus.

[42] Pentru o analiză a jurisprudenţei relevante, a se vedea N. Peterka, op. cit., p. 108-120, §125-135.

[43] Negarea eliminării regulilor protective pentru voinţa dispunătorului, cu consecinţa supunerii actului tuturor cerinţelor liberalităţilor, ar face ca determinarea unei obligaţii naturale preexistente în conştiinţa autorului său, să fie de o „subtilitate inutilă", după cum observă J. Flour, (art. precit., p. 829). Dacă un transfer patrimonial efectuat în executarea unei obligaţii naturale este calificat drept donaţie şi i se aplică automat şi fără discriminare regimul acesteia, argumentarea la nivel teoretic a coexistenţei celor două noţiuni devine verbalism pur.

[44] A se vedea şi G. Cornu, Du sentiment en droit civil, în L'art du droit en quête de sagesse, P.U.F., Paris, 1998, p. 71 şi urm.

[45] A se vedea J.-J. Dupeyroux, Contribution..., op. cit., p. 322-383, §317-385, precum şi idem, Les obligations naturelles, la jurisprudence, le droit..., art. precit., passim.

[46] Pentru o interpretare în sensul că mijlocul defensiv recunoscut creditorului natural, de a se opune cererii de restituire a ceea ce s-a plătit de bună-voie, reprezintă o veritabilă sancţiune a obligaţiei naturale, a se vedea I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 131-134, L. Pop, op. cit., p. 81, §36.

[47] A se vedea de pildă C. Larroumet, Droit civil, t. I, 5e éd., Introduction à l'étude du droit privé, Economica, Paris, 2006, p. 24-25, §43, J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, 19e éd., P.U.F., Paris, 1995, p. 19-20, §9.

[48] ...având în vedere insuccesul instrumentelor subiective ale teoriei moderne...

[49] Amintim de pildă, G. Marty, L'obligation naturelle. Étude de droit français, Annales de la Faculté de Droit de Toulouse, t. VIII, fasc. 1, 1960, p. 46, M. Grimaldi, Liberalités..., op. cit., p. 28, §1015 (care salută doar caracterul echitabil al soluţiilor jurisprudenţiale), R. Bout, Obligation naturelle, Rép. civ. Dalloz, juin 1998, L. Balestra, Le obbligazioni naturali, Giuffrè Editore, Milano, 2004, p. 135-161.

[50] Din lat. solus - singur şi ipse - însuşi, solipsismul desemnează concepţia filosofică idealist-subiectivă potrivit căreia există numai omul şi conştiinţa lui, iar restul lumii, inclusiv ceilalţi oameni, nu ar exista decât în această conştiinţă.

[51] Astfel, dacă teza psihologică a egoismului etic (susţinută, printre alţii, de Thomas Hobbes şi Jeremy Bentham) afirmă că indivizii sunt animaţi de fapt doar de interesul propriu, teza normativă (formulată abia în secolul al XX-lea, de filosofii moralişti anglo-saxoni) concepe interesul egoist al individului ca o condiţie a raţionalităţii sale. Această din urmă viziune cercetează posibilitatea susţinerii din punct de vedere normativ a egoismului, deplasând discuţia spre o problemă teoretică şi conferindu-i o valoare nonetică, menită să o pună la adăpost de criticile adresate celor care propovăduiesc o morală a egoismului. Pentru detalii, a se vedea ***(Instituto Geografico De Agostini), Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 269-270.

[52] Ibidem, p. 269.

[53] O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, teză de doctorat 1947, ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7.

[54] Pentru o percutantă demonstraţie în acest sens, a se vedea X. Martin, L'insensibilité des rédacteurs du Code civil à l'altruisme, Revue historique de droit français et étranger, 1982, p. 589 şi urm.

[55] Pentru discuţii privind utilitatea antropologiei juridice, ca ştiinţă, precum şi pentru distincţiile ce se impun între aceasta şi etnologia juridică, respectiv sociologia juridică, a se vedea J. Carbonnier, Sociologie juridique, P.U.F., Paris, 2004, p. 33-34, 36-38. Pentru o sinteză a celor două teorii antropologice contrare receptate în literatura juridică, a se vedea M. Fabre-Magnan, Les obligations, P.U.F., Paris, 2004, §10, p. 14-15. Pentru o analiză a cauzei liberalităţilor din prisma argumentelor furnizatede antropologie, a se vedea J. Rochfeld, Cause et type de contrat, op. cit., loc. supra.

[56] Essai sur le don. Forme et raison de l'échange dans les sociétés archaïques, publicat iniţial în Année sociologique, nouvelle série, t. I (1923-1924), p. 30-186.

[57] N. Sarthou-Lajus, L'éthique de la dette, P.U.F., Paris, 1997, p. 53.

[58] La baza acestui curent de gândire se află studiile lui Charles Malamoud asupra teologiei datoriei în India brahmanică. Textele vedice şi unele comentarii fac referire la datoria constitutivă a omului (rna în sanscrită): orice fiinţă se naşte ca o datorie către zei, către sfinţi, către părinţi şi chiar faţă de ceilalţi oameni. În accepţiunea sa arhaică, această datorie semnifică recunoaşterea unei dependenţe a celor vii faţă de puterile suverane, zeii şi strămoşii, care le-au încredinţat o parte din forţa cosmică, a căror sursă o reprezintă. Toate acţiunile umane, întreaga viaţă a individului tind la răscumpărarea acestei puteri vitale care i-a fost dată, astfel că orice relaţie socială are valoare de plată a unei datorii. Datoriile materiale, asumate în timpul vieţii, nu sunt aşadar decât concretizări ale datoriei imateriale originare. Pentru detalii, a se vedea F. Athané, La dette entre don et devoir, în La mer gélée, Revue franco-allemande, création et critique - www.lamergelee.org, nr. 5/2003, La Banque.

[59] Chiar dacă studiile amintite îşi propun o asemenea distincţie.

[60] Pentru ilustrare, a se vedea interpretările (aproape cinice), prin prisma teoriilor socio-antropologice, asupra conceptului de dar, văzut ca gest social, independent de semnificaţiile sale individuale, la care ajunge C. M. Mazzoni, Le don, c'est le drame. Le don anonyme et le don despotique, RTDciv. 2004.701. Interesantă de semnalat ni se pare justificarea denumirii date de către legiuitor acordului pentru prelevarea de organe şi ţesuturi în vederea transplantului la decesul persoanei: în mod cert, donaţia de organe nu reprezintă o donaţie în sens juridic (pentru argumente, a se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. 2, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 149-151), dar nici ontologic nu ar corespunde acestui model (cel puţin pentru cazul donării de organe la momentul decesului), pentru că nu presupune un sacrificiu veritabil (ceea ce se donează nu mai serveşte donatorului); însă numirea ei ca atare ar servi „la favorizarea, la încurajarea gesturilor de solidaritate, de altruism, de generozitate şi bunătate", fiind „un recurs la bunele sentimente, faţă de care un bun cetăţean, un bun tată de familie, un bun creştin nu pot rămâne insensibili" (C. M. Manzzoni, op. cit. supra, p. 711).

[61] Este premisa de la care porneşte A. Sériaux (în Le droit: une introduction, Ellipses, Paris, 1997, §125, p. 109-111) pentru studiul raporturilor juridice sinalagmatice. Pentru o deplasare a discuţiei mai aproape de planul juridic, a se vedea idem, La notion de contrat synallagmatique, în Le contrat au début du XXIe siècle. Études offertes à Jacques Ghestin, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 777 şi urm.

[62] Termenul, precum şi fondul acestei distincţii aparţin aceluiaşi autor, Le droit: une introduction..., op. cit., loc. cit. supra.

[63] Pentru a ilustra alianţa supremă, legământul pe care, în Vechiul Testament, Dumnezeu îl încheie pentru „vecii vecilor" cu poporul ales.

[64] Pentru detalii privind evoluţia conceptului şi receptarea lui în doctrinele juridice şi economice actuale, a se vedea J.-M. Poughon, Histoire doctrinale de l'échange, L.G.D.J., Paris, 1987, passim.

[65] A. Sériaux, Le droit: une introduction, op. cit., §125, p. 111.

[66] Ibidem, p. 111, unde ni se arată că diferenţe delicat de trasat, precum cele impuse de calificarea a două prestaţii reciproce dintre soţi, ca fiind în realitate o vânzare sau două donaţii reciproce, pot fi rezolvate prin decelarea între „do"şi „des" a unei particule mici, dar semnificative - „ut".

[67] Terminologia este criticată, având în vedere imprecizia pe care o induce, precum şi dificultăţile în privinţa delimitării de contracte sau de actele unilaterale (a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 138, text şi nota 2). Chiar autorii care o preferă totuşi o fac doar din tradiţie, justificând utilizarea ei exclusiv prin capacitatea de a sugera complexitatea actelor în discuţie (a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, §37-42, p. 34-38).

[68] Pentru detalii privind clasificarea actelor de formaţie unilaterală în acte statutare şi acte nestatutare, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea..., op. cit., p. 138-177.

[69] Pentru evoluţia istorică a donaţiei, a se vedea J.-Ph. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, 1re éd., Dalloz, Paris, 2002, p. 1343-1380, §1012-1046.

[70] Distincţie pe care ne-o inspiră A. Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 18.

 

« Back