Numărul 1 / 2006

 

 

ACŢIUNE ÎN INOPOZABILITATEA TITLULUI PRIVIND UN IMOBIL PRELUAT DE STAT FĂRĂ TITLU VALABIL, PROMOVATĂ DUPĂ INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII NR. 10/2001 ŞI ÎMPLINIREA TERMENULUI PENTRU EXERCITARE A ACŢIUNII ÎN CONSTATAREA NULITĂŢII CONTRACTULUI DE VÂNZARE CUMPĂRARE SUBSECVENT, DE CĂTRE UN PROPRIETAR CARE NU A FORMULAT NICI O CERERE ANTERIOARĂ DE RESTITUIRE A IMOBILULUI. INADMISIBILITATE. INVOCAREA JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

(Cauza Păduraru contra României)

 

 ANDREA ANNAMARIA ŢULUŞ,

 judecător, secţia civilă a Curţii de Apel Cluj

 

Prin sentinţa civilă 9203/22.10.2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr.6793/2003, s-a constatat inadmisibilitatea acţiunii civile înaintată de reclamantul T.I. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul local Cluj-Napoca, R.E., SC C.A. SA Cluj Napoca (unitate specializată în vânzarea locuinţelor din fondul locativ de stat) prin lichidator, reclamantul fiind obligat să-i plătească pârâtului R.E. suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut, asupra excepţiilor invocate, respectiv inadmisibilitatea acţiunii sub cele două aspecte, că, în CF 27480 Cluj A+1 nr.top 1217/2/19/S casă din cărămidă în str.lon M.lncu nr. 9 sub B6, este înscris T.I. şi soţia T.. intabularea făcându-se prin încheierea nr. 5914-5915/29.10.1977, cu titlu de cumpărare.

Apoi, prin încheierea 317/6.02.1990 sub B8, 9, s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, în administrarea operativă a ICRAL Cluj, ulterior imobilul fiind transcris în CF 121373 Cluj, nou înfiinţată, în favoarea Statului Român, CF 27480 Cluj fiind sistată potrivit încheierii 3057/1997.

Pârâtul este intabulat în CF 121373 Cluj, nr. top 1217/2/19/1, prin încheierea 5438/27.03.1997.

În perioada de aplicare a Legii nr. 112/1995, în baza art. 1 pct. 5 din HG nr. 11/1997, formularea de către cei îndreptăţiţi a cererii de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu priva foştii proprietari de dreptul de a revendica bunul şi pe calea dreptului comun, tocmai pentru faptul că, sub incidenţa acestei legi, intra doar o categorie a imobilelor preluate de stat, astfel că, pentru imobilele preluate şi care nu făceau obiectul legii, trebuia recunoscut dreptul proprietarilor de a şi le revendica potrivit normelor de drept comun.

În cauză, nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi uzat de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 sau de o acţiune întemeiată pe dreptul comun în afară de prezenta acţiune.

De prevederile art. 14 din Legea nr. 112/1995, beneficiază foştii proprietari sau succesorii acestora cărora le-a fost preluată locuinţa cu titlu, iar, pentru imobilele preluate fără titlu, aceştia aveau deschisă calea acţiunii de drept comun.

Această prevedere presupune existenţa unui act, respectiv o hotărâre judecătorească, prin care să se constate că preluarea s-a făcut cu sau fără titlu.

Prin Legea nr. 10/2001, au fost reglementate condiţiile şi reparaţiile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie1945 - 22 decembrie1989, iar, la art. 2, este detaliată noţiunea de imobil preluat abuziv, respectiv că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Aceasta înseamnă că Legea 10/2001 cere expres existenţa unui titlu de restituire a imobilului în persoana proprietarului, titlu pe care reclamantul nu îl deţine, ci pe care îl solicită în temeiul prezentei acţiuni.

La art. 21 din Legea nr. 10/2001, este înscrisă obligativitatea notificării deţinătorului imobilului pentru restituirea în natură, notificare ce se va comunica prin executorul judecătoresc, iar nerespectarea acestei dispoziţii în termenul prevăzut atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

La art. 47 din acelaşi act normativ, se prevede că, pentru cauzele în curs de judecată, la data publicării legii, se poate opta pentru soluţionarea cauzei în temeiul legii speciale, prin renunţare la judecata pe dreptul comun sau prin solicitarea suspendării acesteia, ceea ce înseamnă că, de dispoziţiile dreptului comun, se poate uza numai pentru cauzele aflate în curs de soluţionare şi întemeiate pe Legea nr. 10/2001, respectiv după existenţa notificării mai sus arătate.

Foştii proprietari, în cadrul drepturilor conferite cu privire la revendicarea imobilelor prin actele normative aplicate după 1990, aveau posibilitatea de a uza de dispoziţiile dreptului comun până la aplicarea legii nr. 10/2001, iar, după aplicarea acesteia, aveau obligaţia legală de a notifica deţinătorii şi abia apoi puteau opta pentru judecarea cauzei potrivit dreptului comun.

Reclamantul nu a notificat Statul Român asupra măsurilor reparatorii solicitate.

Promovarea acţiunilor de drept comun în condiţiile aplicării Legii nr. 10/2001, fără notificarea deţinătorului ar însemna încălcarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la toate categoriile de imobile preluate, dar, totodată ar lăsa deschisă calea acţiunii civile care s-ar putea promova oricând.

Unul din motivele pentru care Legea nr. 10/2001 a prevăzut un termen de depunere a notificărilor şi de soluţionare a acestora a fost şi acela ca situaţia juridică a unei categorii de imobile importante numeric să fie soluţionată în termen rezonabil, tocmai datorită consecinţelor juridice şi sociale pe care incertitudinea proprietăţii le poate produce şi datorită necesităţii de a se asigura şi proteja prin lege stabilitatea raporturilor juridice.

Susţinerile reclamantului, în sensul că Legea nr. 10/2001 nu lipseşte proprietarii de atributele proprietăţii au fost înlăturate, deoarece imobilul a fost preluat în temeiul unei decizii, iar, la data emiterii acesteia, a avut loc, concomitent dobândirea dreptului de proprietate al statului, şi stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar.

Statul Român fiind intabulat, deci având toate atributele proprietăţii, este evident că acestea nu mai puteau aparţine reclamantului.

Este real că Legea nr. 10/2001 vorbeşte de persoane ale căror imobile au fost preluate, dar, conform celor mai sus arătate, aceste persoane trebuie să deţină o hotărâre judecătorească prin care trecerea proprietăţii este apreciată ca fiind cu titlu sau fără titlu, tocmai datorită faptului că de această modalitate de preluare este legat însuşi dreptul solicitat a fi recunoscut şi toate efectele ce decurg din acesta.

Cererile accesorii formulate în cauză nu pot fi soluţionate fără a se stabili existenţa sau nu a dreptului de proprietate al reclamantului.

Invocarea disp.art.6 alin.3 din Legea 213/1998 nu are relevanţă, deoarece nu se pune problema dacă instanţele sunt competente sau nu să soluţioneze cererea reclamantului, ci măsura în care acţiunea acestuia respectă dispoziţiile legale în raport de obiectul principal dedus judecăţii.

În consecinţă, în baza art. 137 C.pr.civ., a fost admisă excepţia, constatându-se că, în lipsa notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, acţiunea de drept comun este inadmisibilă.

Ca urmare a admiterii acestei excepţii, nu mai este necesar ca instanţa să se pronunţe asupra celorlalte excepţii invocate ori asupra fondului cauzei.

Prin decizia civilă nr. 247/4.02.2004, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.448/2004, a fost admis apelul declarat de reclamantul T.I. împotriva sentinţei civile nr.9203 din 22 octombrie 2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosar nr. 6793/2003, ce a fost schimbată şi, rejudecând cauza pe fond, a fost admisă în parte acţiunea civilă, constatându-se inopozabilitatea faţă de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30115 din 15 octombrie 1996, încheiat între pârâţii SC C.A. SA Cluj ­Napoca şi R.E., cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Ion Micu nr. 9, compus din 2 camere, boxă şi împrejmuire, pentru preţul de 31.512.579 lei, respingându-se celelalte capete de cerere, ca nefondate. În considerentele acestei decizii, instanţa de apel reţine că, reclamantul, prin acţiunea introductivă, a solicitat să se constate că, în privinţa cotei sale de proprietate de 1/2 parte din imobilul din Cluj, str. I.Mincu nr. 9, înscris în CF 27480 Cluj, cu nr.top 1217/2/19/S, iar apoi transcris în CF 121373, preluarea de către Statul Român s-a făcut fără titlu.

A mai solicitat să se constate că pârâtul R.E. este un subdobânditor de rea credinţă, inopozabilitatea faţă de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul R.E. cu pârâta SC C.A. SA Cluj Napoca sub nr. 30115/15.10.1996, să se dispună rectificarea înscrierii făcută sub nr. 317/6 februarie 1990, în CF 27480 Cluj, în sensul radierii acesteia şi revenirii la situaţia anterioară de CF, să se dispună rectificarea înscrierilor făcute sub nr. 3057/18 februarie 1997 şi sub nr. 5438/27.03.1997 în CF 121373 Cluj, în sensul radierii acestora.

În drept, reclamantul, în susţinerea acţiunii sale, a invocat dispoziţiile art. 480 C.civ. şi ale art. 34 şi 37 din Decret-lege 115/1938.

Faţă de obiectul dedus judecăţii, preluarea cotei de 1/2 parte din imobilul din CF 27480 top 1217/2/19/S fără titlu, este de reţinut că această cotă a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului 223/1974, fiind emisă în acest sens decizia nr. 208/22.06.1987.

În condiţiile Decretului nr.223/1974, preluarea imobilului s-a realizat cu titlu, astfel că susţinerea reclamantului că preluarea imobilului s-ar fi realizat fără titlu urmează a fi înlăturată.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că nu-i este opozabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul R.E. şi SC C.A. SA, Cluj Napoca, instanţa a reţinut că petitul formulat în sensul inopozabilităţii acestui contract trebuia admis de instanţa de fond pentru că reclamantul este un terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare menţionat, încheiat la 27.03.1997.

Or, potrivit art. 973 C.civ., convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.

Opozabilitatea este un corolar al principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile.

Cum reclamantul nu se încadrează în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, faţă de reclamant, operează, pe cale de consecinţă, inopozabilitatea acestui act juridic.

Pentru considerentele expuse, se impunea admiterea în parte a acţiunii reclamantului, în sensul constatării inopozabilităţii faţă de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30115/15.10.1996, încheiat între pârâta SC C.A. S.A. Cluj şi pârâtul R.E..

Întrucât preluarea imobilului s-a făcut în baza unui titlu, Decretul nr. 223/1974, celelalte petite au fost, pe cale de consecinţă, respinse.

Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs reclamantul T. I. şi pârâtul R.E..

Reclamantul a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate şi admiterii în întregime a acţiunii.

În motivarea recursului său, reclamantul învederează că, în unele privinţe, decizia dată în apel este nemotivată, subzistând motivul de recurs prev.de art.304 pct.7 Cod proc.civ., iar, în alte privinţe, este nelegală, fiind întrunit şi motivul de recurs prev.de art.304 pct.9 Cod proc.civ.

În ceea ce priveşte lipsa motivării, reclamantul învederează că, deşi a admis apelul său şi a constatat inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel nu a mai motivat în nici un fel respingerea capătului de cerere referitor la rectificarea cărţii funciare, în temeiul disp.art.34 şi 37 din Decretul-lege nr. 115/1938.

De asemenea, decizia este nemotivată şi în privinţa respingerii petitului referitor la constatarea preluării imobilului fără titlu şi al celui privitor la reaua credinţă a subdobânditorului R.E..

Hotărârea dată în apel este şi nelegală sub două aspecte.

Un prim aspect vizează respingerea petitului privind preluarea imobilului fără titlu, instanţa de apel nesocotind jurisprudenţa potrivit căreia Decretul nr.223/1974 a fost un act normativ ce contravenea Constituţiei din anul 1965 şi tratatelor internaţionale la care România era parte, astfel că acest petit era admisibil raportat la disp.art.6 alin.1 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară la data de 6.02.1990, când Decretul nr.223/1974 era abrogat, ceea ce înseamnă că a dobândit imobilul fără titlu. Potrivit disp.art.17 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară având efect constitutiv de drepturi, intabularea făcută în baza unui act normativ abrogat este lipsită de temei juridic.

Un al doilea aspect vizează respingerea petitelor referitoare la rectificarea înscrierilor făcute în cartea funciară. Respingerea în bloc a tuturor petitelor, cu excepţia celui privind inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, este nelegală, întrucât, în condiţiile în care s-a constatat inopozabilitatea faţă de reclamant a vânzării, aceasta echivalează cu inexistenţa contractului faţă de acesta, astfel că revenirea la situaţia anterioară preluării se impunea de la sine, menţinerea soluţiei dată în apel creând o situaţie de blocaj, nici reclamantul, nici pârâtul cumpărător neputându-se bucura pe deplin de dreptul de proprietate.

Pârâtul R.E. a solicitat modificarea deciziei pronunţată în apel, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerii în totalitate a sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului său, pârâtul învederează că decizia recurată este nelegală, subzistând motivul de recurs prev.de art.304 pct.9 Cod proc.civ., întrucât, constatând inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare faţă de reclamant, instanţa de apel ignoră existenţa cărţilor funciare, care sunt un mijloc de publicitate creat tocmai pentru opozabilitatea drepturilor reale intabulate faţă de terţi.

Reclamantul şi soţia sa şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în anul 1977, Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1990, cu încheierea nr.317/6.02.1990 CF, iar pârâtul recurent şi-a înscris dreptul de proprietate cu încheierea nr.5438/27.03.1997 CF.

În consecinţă, începând cu 27.03.1997, data înscrierii contractului său, dreptul de proprietate al pârâtului a devenit opozabil erga omnes, deci inclusiv reclamantului, astfel că acest prim petit al acţiunii trebuia respins, decizia recurată încălcând disp.art.1, 10, 17 alin.1, 31 şi 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Aceasta, deoarece cartea funciară cuprinde arătarea drepturilor reale ce au ca obiect imobilele înscrise în ea, reclamantul putea cerceta cartea funciară, planurile şi orice alte înscrisuri din arhiva cărţilor funciare de la data de 27.03.1997 de când pârâtul şi-a înscris dreptul, există un acord asupra strămutării dreptului de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, la data încheierii acestuia statul fiind proprietar tabular, altminteri nu ar fi putut dispune de dreptul său, conform art.26 din acelaşi decret-lege, înscrierea dreptului de proprietate şi-a produs efectele de la data înregistrării cererii de înscriere şi, la data semnării contractului şi a înscrierii acestuia în cartea funciară, dreptul statului nu era contestat.

Prin decizia civilă nr.643 din 8 martie 2006 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul cu nr. unic 18520/33/2005, a fost admis recursul declarat de pârâtul R.E. împotriva deciziei civile nr. 247 din 4 februarie 2004 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr.448/2004, ce a fost modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul T.I. împotriva sentinţei civile nr. 9203 din 28 octombrie 2003, pronunţată în dosarul 6793/2003 al Judecătoriei Cluj-Napoca, ce a fost menţinută, fiind respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva aceleaşi decizii, acesta din urmă fiind obligat să-i plătească pârâtului R.E. suma de 1700 RON, cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

În considerentele acestei decizii, se reţine că, analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că recursul pârâtului este cel fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.

1.Astfel, în principiu, aşa cum a reţinut instanţa de apel, conform principiului relativităţii contractelor rezultând din dispoziţiile art. 973 C.civ., acestea nu au efect decât între părţile contractante, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Acest principiu are două laturi, o prima latură referindu-se la împrejurarea că obligaţiile asumate privesc doar părţile contractante, fără nici o excepţie, iar cea de-a doua latură exprimă ideea că, de regulă, dreptul născut din contract profită numai părţii contractante.

2.Numai că, acest drept născut din contract, deşi profită, în principiu, doar părţilor contractante, trebuie respectat şi de persoanele care nu au participat la încheierea acestuia, un corolar al principiului relativităţii efectelor contractului fiind principiul opozabilităţii faţă de terţi a acestor efecte.

Tocmai de aceea, contractul poate fi invocat faţă de terţi ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă, cu condiţia satisfacerii unor cerinţe de publicitate.

În speţă, contractul de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi a născut în favoarea cumpărătorului un drept real, dreptul de proprietate, opozabil prin înscrierea în cartea funciară şi fostului proprietar, indiferent de caracterul abuziv, cu sau fără titlu al preluării acestuia de către stat.

3. Este adevărat că, potrivit principiului forţei probante al înscrierii în cartea funciară, rezultând din disp. art. 33 din Decretul-lege nr.115/1938, cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul celui care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă, în momentul dobândirii dreptului, nu a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul ei ori terţul cumpărător nu a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Potrivit acestui principiu, pârâtul, terţ cumpărător, nu poate invoca în folosul său cuprinsul cărţii funciare, dacă a cunoscut sau putea cunoaşte nevalabilitatea actului de preluare.

Totuşi, chiar şi în această situaţie, potrivit disp. art. 34-37 din acelaşi decret-lege, fostul proprietar prejudiciat prin preluarea fără titlu, trebuie să exercite o acţiune de fond împotriva dobânditorului nemijlocit, care este Statul român, grefată pe o acţiune în rectificare fundamentată pe una din ipotezele prev. de art. 34, în speţă, ar fi pct. 1, pentru că se susţine că titlul în temeiul căruia s-a înscris statul nu este valabil, acţiune care este opozabilă şi terţului subdobânditor, ceea ce, finalmente, ar putea însemna inopozabilitatea titlului acestuia fostului proprietar.

4. Problema acestei acţiuni porneşte de la acţiunea de fond exercitată împotriva dobânditorului nemijlocit, care este Statul român.

Reclamantul a ales calea dreptului comun, fundamentându-şi acţiunea, pe disp. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, or, conform chiar dispoziţiilor cuprinse în aliniatul 2 al aceluiaşi articol, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Textul de lege nu distinge între legi speciale de reparaţie anterioare sau ulterioare legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Prin urmare, câtă vreme, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 19 iunie 2003, era în vigoare o lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, o acţiune fundamentată pe dreptul comun era inadmisibilă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, care, în plus, şi-a argumentat opinia şi pe disp. art. 47 alin. 1 din legea specială, conform cărora doar acţiunile fundamentate pe dreptul comun anterioare intrării ei în vigoare mai pot fi continuate.

5. Nu se poate vorbi de o încălcare a art. 1 alin.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât statul a recunoscut dreptul foştilor proprietari deposedaţi abuziv de a beneficia de măsuri reparatorii, inclusiv prin restituirea în natură a imobilelor, însă a reglementat în acest sens o procedură specială administrativă, care presupune, înainte de toate, o cerere de restituire a imobilului, formulată înăuntrul unui termen prev. de art. 21 alin. 1 din Legea nr.10/2001, în forma iniţială.

Este corectă argumentarea primei instanţe în sensul că era necesară o reglementare a situaţiei juridice a acestor imobile, astfel că foştii proprietari sau moştenitorii acestora, în accepţiunea rezultând din disp. art. 4 din Legea nr. 10/2001, trebuia să-şi exprime în termenul prevăzut de lege opţiunea în de a beneficia sau nu de măsurile reparatorii, inclusiv de restituirea în natură.

Indiferent de motivul valabilităţii sau nevalabilităţii unui act juridic sau de persoana, fizică sau juridică, împotriva cărei poate fi îndreptată o acţiune în constatarea nulităţii acestui titlu, rămâne la latitudinea persoanei îndreptăţite să exercite sau nu o astfel de acţiune, însă, atunci când o face, trebuie să respecte termenele şi formele prevăzute de lege.

Evident, se poate discuta despre instituţia repunerii în termen pentru acele situaţii obiective, mai presus de voinţa persoanelor îndreptăţite, datorită cărora acestea nu şi-au putut exercita acest drept în termenul prevăzut de lege.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (inclusiv cauza Păduraru contra României, invocată de reclamant la cuvântul pe fond în susţinerea recursului), care recunoaşte că statele au o marjă de apreciere referitor la existenţa unei probleme de interes public care să justifice adoptarea unor măsuri, precum şi în alegerea politicilor economice şi sociale, doar că această acţiune trebuie să se desfăşoare într-un termen scurt şi să fie caracterizată de corectitudine şi un înalt grad de coerenţă.

În ceea ce-l priveşte pe reclamant, care nu a formulat nici un fel de cereri privind imobilul ce a constituit proprietate sa, nici în temeiul dreptului comun, nici în temeiul Legii nr.112/1995, nici în temeiul Legii nr.10/2001, formulând o acţiune de drept comun abia după ce toate termenele din legea specială de restituire, Legea nr. 10/2001, s-au împlinit, acţiunea statului se încadrează în rigorile impuse de jurisprudenţa curţii.

6. Reclamantul a mai invocat, în susţinerea recursului, decizia nr. 482/2003 a Curţii Constituţionale, în cuprinsul căreia, se arată că, în cazul în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil, fostul proprietar, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, nu-şi pierde nici un moment dreptul de proprietate, „astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului măsurile cuprinse în lege nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire al care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate".

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin.4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Această dispoziţie trebuie coroborată cu cea cuprinsă în alin. 1 al aceluiaşi articol, potrivit cărora dispoziţiile din legile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţionale.

Prin urmare, doar deciziile prin care sunt declarate neconstituţionale anumite texte din legi sau ordonanţe sunt obligatorii, în sensul că au efect asupra textelor de lege declarate neconstituţionale, cele de respingere fiind obligatorii doar în sensul că textul de lege este considerat constituţional. Aceasta, deoarece Curtea Constituţională nu are atribuţii de interpretare a legii, această atribuţie revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calea de atac a recursului în interesul legii, conform art. 329 C.pr.civ. şi art. 23 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Aceeaşi interpretare rezultă şi din dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în care se arată că „ decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie decât în ceea ce priveşte împrejurarea că acestea sunt în concordanţă cu prevederile art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1, art. 20 alin.1 şi art. 41 alin. 2 din Constituţie.

De altfel, textul Legii nr. 10/2001 privind obiectul de reglementare al acesteia este foarte clar, în sensul că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001 în redactarea iniţială, lit. i în actuala redactare, obiectul de reglementare al legii îl constituie orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectare dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale administraţiei sau puterii de stat.

De aceea, alin. 2 al art. 2 arată că, în acest caz, decizia administrativă de restituire sau hotărârea judecătorească ce o suplineşte au rolul de a permite exercitarea atributelor dreptului de proprietate care nu a fost pierdut niciodată.

Prin urmare, nici în acest caz, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia nu sunt scutiţi de procedura administrativă prevăzută de lege, fiind libertatea lor să exercite sau nu dreptul prevăzut de lege.

De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a textului art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 556 din 25 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1046 din 24 noiembrie 2005, reţinând că acesta nu contravine art. 21 alin.1, 41 alin.1 teza I, alin.2 şi 3 din Constituţie, devenit art. 44 lin. 1 teza I, lin. 2 şi 3. În considerentele acestei decizii, curtea reţine că scopul Legii nr. 10/2001 a fost să instituie măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, ci şi prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. Invocând şi jurisprudenţa sa anterioară ( decizia nr. 314 din 14 septembrie 2004), curtea a statuat că „soluţia de restituire a unor asemenea categorii de imobile este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului pe care acesta îl are de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi a abuzurilor din legislaţia trecută (...) Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. 1, dat fiind că persoanele îndreptăţite la restituire au posibilitatea să se adreseze instanţelor de judecată şi să conteste deciziile administrative de soluţionare a cererii de restituire în natură."

În examinarea constituţionalităţii art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 308 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 547/30.07.2003, curtea a constatat că textul nu contravine dispoziţiilor art.16 alin. 1 din Constituţie. În considerentele acestei decizii, curtea reţine că „finalitatea textului de lege criticat este aceea de a crea posibilitatea tuturor persoanelor îndreptăţite de a beneficia în egală măsură de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acţiuni având ca obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare a legii menţionate. În virtutea acestei reglementări, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii sunt supuse aceluiaşi tratament juridic, în deplină concordanţă cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără ca, în ceea ce le priveşte, norma legală să consacre diferenţe..."

7. Din considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recursul pârâtului a fost admis, decizia recurată schimbată, în sensul respingerii apelului reclamantului.

Din acelaşi considerente, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr civ., recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.

8. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 316, 298 raportat la art. 274 alin. 1 C.pr.civ., reclamantul a fost obligat să-i plătească pârâtului R.E. suma de 1700 RON, cheltuieli de judecată în apel şi recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse la dosar.

 

Notă: apreciem că, faţă de motivarea detaliată a deciziei pronunţate în recurs, nu se impun consideraţii suplimentare în ceea ce priveşte o notă aprobativă.

 

 

« Back