|
Numărul 1 / 2006 
RǍSPUNDEREA CONTRACTUALǍ PENTRU FAPTA UNEI TERŢE PERSOANE
Dan D. ILINCA*
Résumé : La résponsabilité contractuelle pour le fait d'autrui représente un domain trés intéressant, mais qui a donné tant des polémiques en ce qui concerne son existence. Selon l'article 969 du Code civil roumain, premier alinéa, "Les conventions legallement conclues ont pouvoir de loi pour les parties contractantes", en faisant superflu, grâce à l'extreme puissance que le texte dégage, chaque essai de faire comprendre ce thème. L'existence de quelques cas de résponsabilité contractuelle pour le fait prévus par la loi et, au même temps, l'expansion continue des groupes des conventions et du phénomène de socialisation des risques, démontrent qu'une telle discution est plus que nécessaire. Un regard sinthétique sur les causes, sur les cas de résponsabilité contractuelle pour le fait d'autrui légallement réglémentés, les fondements de cette résponsabilité, les actions directes, les groupes de conventions, tout cela représentent une plaidoirie à l'appui de la reconnaissance doctrinaire et, peu à peu, jurisprudentielle, de l'existence d'une résponsabilité contractuelle pour le fait d'autrui.
1. Noţiuni introductive. În mod tradiţional, rǎspunderea civilǎ este divizatǎ în douǎ grupe: pe de o parte, rǎspunderea delictualǎ, prin care se instituie obligativitatea reparǎrii prejudiciului cauzat unei persoane prin acţiuni sau inacţiuni sǎvârşite din culpǎ sau cu intenţie, iar pe de altǎ parte, rǎspunderea contractualǎ, care se referǎ la modalitǎţile de reparare a prejudiciului suferit de cǎtre una dintre pǎrţile unei convenţii ca urmare a neexecutǎrii, lato sensu, de cǎtre cealaltǎ parte contractualǎ a propriilor obligaţii pe care şi le-a asumat[1]. Dihotomia relativǎ a acestor forme de rǎspundere civilǎ a fost subliniatǎ în mod constant în doctrina juridicǎ francezǎ fiind preluatǎ şi de gândirea juridicǎ românǎ, cu toate cǎ polemicile pe aceastǎ temǎ nu au încetat în mod inechivoc[2]. Aceastǎ disociere amintitǎ are la bazǎ ideea cǎ cele douǎ forme de rǎspundere, contractualǎ şi delictualǎ, prezintǎ suficiente particularitǎţi prin care se diferenţiazǎ, dar aceste particularitǎţi nu justificǎ premisa existenţei unei rǎspunderi civile, în ansamblul sǎu, divizate în cele douǎ forme, ireconciliabil diferite, ci, mai degrabǎ, oferǎ foarte multe argumente în favoarea unei teze care sǎ susţinǎ unitatea rǎspunderii civile privitǎ ca instituţie unitarǎ de drept civil. Având la bazǎ acest raţionament se aratǎ în continuare faptul cǎ în privinţa raporturilor existente între cele douǎ forme ale rǎspunderii civile, rǎspunderea civilǎ delictualǎ reprezintǎ dreptul comun în materie, în timp ce rǎspunderea civilǎ contractualǎ se prezintǎ sub forma unor dispoziţii speciale, derogatorii de la acest drept comun, şi doar în situaţia unor lipsuri legislative, se vor aplica şi în materie contractualǎ normele ce guverneazǎ rǎspunderea civilǎ delictualǎ[3]. Într-un mod cu totul surprinzǎtor dar, în cele din urmǎ, explicabil, Codul civil cuprinde, cu precǎdere, norme ce guverneazǎ rǎspunderea civilǎ contractualǎ, atât sub aspect general-aplicabile în cazul tuturor convenţiilor, dar şi cu referire la anumite contracte. Explicabil întru totul deoarece Codul civil este opera unei concepţii voluntariste, în cazul cǎreia autonomia de voinţǎ şi voinţa individualǎ a participanţilor la circuitul civil este privitǎ ca o sursǎ primarǎ a raporturilor juridice[4], iar pe de altǎ parte, puţinele articole care reglementeazǎ rǎspunderea civilǎ delictualǎ au dovedit în timp o adaptabilitate şi o eficienţǎ extraordinarǎ ceea ce a permis o aplicare corespunzǎtoare a acestora la noile situaţii emergente din cadrul societǎţii. Din punctul de vedere al rǎspunderii contractuale, lucrurile au avut o evoluţie mai sinuoasǎ şi mult mai diversificatǎ ceea ce a determinat apariţia unor drepturi şi obligaţii specifice care izvorǎsc din acte din ce în ce mai complexe, din grupuri de acte care prezintǎ legǎturi mai mult sau mai puţin evidente ori necesare. Cu alte cuvinte, dacǎ în cazul rǎspunderii delictuale sursele prejudiciului s-au diversificat, obligaţia de reparare rǎmânând aceeaşi în virtutea legii, în cazul contractelor, nu numai cǎ aceste surse s-au înmulţit, dar şi condiţiile în care se apreciazǎ drepturile şi obligaţiile pǎrţilor s-au schimbat, dat fiind faptul cǎ acestea pot fi configurate în mod liber de cǎtre pǎrţile implicate, intervenţia legiuitorului fiind mult mai restrânsǎ. Deşi aceste tendinţe centrifuge se manifestǎ tot mai pregnant, este interesantǎ evoluţia abordǎrii doctrinare a celor douǎ categorii de rǎspundere civilǎ: având în vedere divizarea rǎspunderii delictuale în rǎspundere pentru fapta proprie (art 998 Cod civil) şi rǎspundere pentru fapta altei persoane(art. 1000 Cod civil) [5] şi, observând existenţa unor texte speciale în Codul civil cu privire la rǎspunderea unei pǎrţi contractante în temeiul contractului în care este angrenat pentru fapta unei terţe persoane[6], strǎinǎ cadrului contractului iniţial, s-a conturat existenţa unei categorii distincte, a unei forme aparte de rǎspundere contractualǎ: rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane. Problematica este extrem de actualǎ şi provocatoare, având în vedere caracterele convenţiilor şi regulile ce le sunt aplicabile dar, mai ales, complexitatea aranjamentelor contractuale contemporane -şi ne referim aici, cu prioritate, la grupurile de contracte[7]. Pe de altǎ parte, se "dǎ eficienţǎ" unui principiu extrem de important în drept: simetria, fie cǎ ne referim la convenţii sau la diferitele forme de rǎspundere civilǎ. Toate acestea prezintǎ suficiente argumente pentru a încerca o sintetizare a unor elemente cu privire la problematica rǎspunderii civile contractuale pentru fapta unei terţe persoane. 2. Premise şi fundamentare 2.1. Premisele apariţiei conceptului de răspundere contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane Lipsa unei forme de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia, consacratǎ legislativ de cǎtre legiuirile civile de inspiraţie francezǎ, a fost observatǎ de mult timp ca o asimetrie între formele de rǎspundere civilǎ. Pe de altǎ parte, unele texte cu aplicaţie restrânsǎ la anumite cazuri prevǎzute de cǎtre legiuitor (rǎspunderea ascendentă pentru garanţia de evicţiune, acţiunile directe, unele situaţii întâlnite în cadrul derulǎrii raporturilor dintre manadatar şi mandante, etc[8]) au determinat apariţia unui curent care sǎ susţinǎ aceastǎ formǎ a rǎspunderii contractuale integrate în cadrul instituţiei rǎspunderii civile în general[9]. Apariţia rǎspunderii contractuale pentru fapta unei terţe persoane, strǎinǎ de contractul în temeiul cǎruia se angajeazǎ aceastǎ rǎspundere, este strâns legatǎ de dezvoltarea şi apariţia unor noi teorii cu privire la fundamentarea rǎspunderii civile delictuale pentru fapta unei terţe persoane, respectiv, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de cǎtre lucruri şi animale[10]. În doctrina francezǎ s-a concluzionat[11] cǎ punctul de plecare a discuţiei asupra problematicii rǎspunderii civile contractuale pentru fapta unei terţe persoane o consituie apariţia şi ascensiunea ideii de risc de activitate, fundamentare teoretică apărută iniţial pentru a explica temeiurile rǎspunderii comitentului pentru fapta prepusului[12]. Aceasta premisă a fost dublată de declinul înregistrat în doctrină a rolului pe care îl are culpa persoanelor ţinute de lege la repararea prejudiciului cauzat de cǎtre cei pentru care trebuie sǎ rǎspundǎ. Pe de altǎ parte, un alt factor ce poate fi identificat în raport direct cu apariţia noţiunii de rǎspundere civilǎ contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane îl constituie din ce în ce mai frecventa apariţie în câmpul relaţiilor contractuale, mai precis, a derulǎrii acestora, a unor evenimente strǎine de voinţa pǎrţilor -accidentele în cursul derulǎrii contractelor de transport, anteprizǎ etc. -, care încurajeazǎ doctrina şi jurisprudenţa sǎ stabileascǎ, şi în acest domeniu, o rǎspundere fǎrǎ culpǎ, obiectivǎ, similar formelor de rǎspundere cilvilǎ delictualǎ obiectivǎ pentru fapta altuia. Aceastǎ tendinţǎ şi rǎspunsul pe care normele juridice l-au pregǎtit situaţiilor de acest gen se poate traduce printr-un exemplu edificator în acest sens -instaurarea unei obligaţii generale de securitate, ca formǎ de garanţie specificǎ ce incumbă comercianţilor de produse pentru consum pentru paguble cauzate consumatorilor finali sau intermediari de către produsele cu deficienţe[13]. Nu în ultimul rând trebuie amintit unul dintre factorii determinanţi care au dus la extinderea noţiunii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane: generalizarea contractelor de asigurare în temeiul cǎrora una dintre pǎrţile contractante, numitǎ asigurator, se obligǎ sǎ repare prejudiciul suferit de cǎtre cealaltǎ parte contractantǎ ca urmare a sǎvârşirii de cǎtre terţe persoane a anumitor fapte expres determinate prin contractul dintre asigurat şi asigurator[14]. Este, poate, exemplul cel mai concludent cu privire la existenţa unei forme de rǎspundere contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane. În acest context, al generalizǎrii câmpului de cuprindere a contractelor de asigurare, o tendinţa care s-a manifestat cu privire la evoluţia acestui tip de contract, a permis explicarea necesitǎţii de a recunoaşte rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane ca formǎ autonomǎ de rǎspundere civilǎ. Este vorba de fenomenul de socializare a riscurilor, prin care se urmǎreşte, de fapt, acoperirea prejudiciului cauzat victimei, în ipotezele în care autorul direct al daunei nu poate fi obligat la plata despǎgubirilor cuvenite victimei[15]. Aceastǎ preocupare pentru acoperirea prejudiciilor cauzate victimei stǎ, de fapt, la baza teoriilor obiective întemeiate pe ideea de garanţie, în cazul celorlalte forme de rǎspundere, scopul fiind identic. 2.2. Fundamentele rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia Aşa cum s-a remarcat în literatura juridicǎ de specialitate[16], art. 973 Cod civil prevede cu o deosebitǎ forţǎ şi punctualitate "Convenţiile n-au efect decât între pǎrţile contractante". Se consacrǎ astfel principiul relativitǎţii efectelor contractului între pǎrţile acestuia din care se degajǎ ideea conform căreia, un contract valabil încheiat nu poate da naştere la drepturi şi/sau obligaţii decât în contul celor care au participat la încheierea sa. Aceeaşi forţǎ se degajǎ şi din conţinutul prevederilor art. 969 al. 1 Cod civil care statueazǎ "Convenţiile legal fǎcute au putere de lege între pǎrţile contractante". La o examinare sumarǎ, cele douǎ texte citate mai sus, conduc la concluzia cǎ ipoteza rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia pare, ab iniţio, exclusǎ cu desǎvârşire. Totuşi, având în vedere premisele expuse mai sus, dar, mai cu seamǎ, existenţa unor situaţii prevǎzute de Codul civil cǎrora nu li se poate nega apartenenţa la aceastǎ nouǎ formǎ de rǎspundere civilă, opinia contrarǎ, care afirmǎ existenţa unei astfel de rǎspunderi, s-a impus în spaţiul doctrinei juridice franceze şi, timid, în spaţiul doctrinei juridice române, soluţiile şi regulile trasate fiind receptate inclusiv în soluţii de speţǎ, cu precǎdere de către jurisprudenţa francezǎ[17]. Cu toate acestea, existenţa acestei forme de rǎspundere nu a încetat niciodatǎ de a fi subiect de dezbatere pentru cǎ, dacǎ dupǎ apariţia ideii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia[18] şi susţinerea existenţei acestei forme de răspundere civilă, idei care s-au impus treptat în spaţiul doctrinei franceze, în prezent, aceastǎ formǎ de rǎspundere, este din nou vehement contestatǎ[19]. S-a considerat chiar cǎ aceastǎ formǎ de rǎspundere este "înşelǎtoare şi forţatǎ"[20]. Ne-am opri îndeosebi asupra criticilor aduse recent în doctrina francezǎ acestei forme de rǎspundere, critici care au fost prezentate şi în doctrina juridicǎ românǎ, în una dintre puţinele încercǎri de pânǎ acum de sintetizare a acestei problematici[21]. Astfel, în opinia autorului francez, pentru inexistenţa acestei forme de rǎspundere pledeazǎ câteva argumente tranşante dintre care amintim: -opiniile care promoveazǎ aceastǎ formǎ de rǎspundere pun în prim plan persoana creditorului, pe de-o parte, şi pe cea a debitorului şi a terţului executant, pe de altǎ parte, pentru motivul cǎ în aceeaşi termeni se rezolvǎ problema în materie delictualǎ; este o abordare greşitǎ deoarece, dacǎ în materie de delict, relaţia juridicǎ pune în prim-plan persoanele, pentru simplul şi suficientul motiv cǎ nici o relaţie juridicǎ nu subzistǎ între acestea înainte de producerea faptului prejudiciabil, în materie contractualǎ, principiul previziunii se opune de la început unui astfel de raţionament: contractul pune în prim-plan obligaţiile pǎrţilor[22] şi nu indivizii; -în acest fel, debitorul va rǎspunde numai pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale proprii; -în situaţiile în care neexecutarea se datoreazǎ faptei unei terţe persoane cǎruia debitorul i-a încredinţat executarea obligaţiei situaţia rǎmâne neschimbatǎ deoarece contractul pune în evidenţǎ, în primul rând, o creanţǎ şi o datorie, şi în mod subsidiar relaţia dintre persoana debitorului şi cea a creditorului; -ceea ce conteazǎ nu este obligaţia ci dacǎ ea a fost executatǎ întocmai sau nu[23]; -în toate situaţiile invocate de cǎtre adepţii rǎspunderii contractuale pentru fapta unui terţ şi, indiferent de fundamentarea teoreticǎ a acestei rǎspunderi, sunt vizate ipoteze ce relevǎ, în cele mai frecvente cazuri, o greşealǎ personalǎ din partea debitorului, fie de alegere, fie de supraveghere[24]; Câteva observaţii, pe care îndrǎznim a le numi corective, se impun de la sine. Convenţiile, prin excelenţa, reprezintǎ instituţia juridicǎ a cǎrei fizionomie este determinatǎ de cǎtre voinţa pǎrţilor într-o mǎsurǎ mult mai mare raportatǎ la alte instituţii de drept civil. Existenţa lor dar, mai ales în contextul prezentei discuţii, efectele pe care acestea le genereazǎ, au o dependenţǎ funcţionalǎ faţǎ de manifestǎrile de voinţǎ a pǎrţilor, exteriorizate atât în cursul formării contractului cât şi în cursul excutǎrii propriu-zise a acestuia[25]. Aşadar, pǎrţile sunt cele care configureazǎ contractul dupǎ voinţa lor, creând adevǎrate norme private cǎrora înţeleg sǎ li se supunǎ[26], norme care nu pot fi reduse la un simplu act cadru în care sunt prevǎzute drepturi şi obligaţii, fără ca persoanele prinse în contract, mai precis identitatea acestora, să prezinte vreo relevanţă[27]. Sensul unei astfel de norme private este acela de a concilia interesele individuale în acord cu ordinea juridicǎ preexistentǎ[28] la momentul formării şi apariţiei contractului şi, adǎugǎm noi, în acord cu interesele individuale ale cocontractanţilor. În acest mod, este firesc ca, în primul rând, sǎ fie observate pǎrţile unui act juridic, fie şi din motivul cǎ acestea sunt cele care au creat, au dat sens convenţiei în virtutea unei cauze imediate, dar, mai ales, mediate-care personalizeazǎ şi mai mult aceastǎ perspectivă asupra contractului. Pe de altǎ parte, observând îndeaproape alegaţia autorului, se poate considera cǎ, şi în ceea ce priveşte rǎspunderea delictualǎ, lucrurile pot fi privite din aceeaşi perspectivǎ sub care reputatul autor abordeazǎ rǎspunderea contractualǎ; în definitiv, pentru victima unui fapt ilicit extracontractual, este indiferentă împrejurarea din partea cǎrei persoane primeşte despǎgubirea pentru pierderea suferitǎ[29], astfel încât, şi în acest caz, vom putea pune în evidenţǎ relaţia exclusiv obligaţionalǎ, respectiv dreptul la indemnizaţie pentru prejudiciul suferit de victimǎ şi obligaţia persoanei culpabile de a repara acel prejudiciu, fǎrǎ a ţine cont de persoanele implicate în acest raport de rǎspundere. Astfel, prejudiciul suferit de victima unei fapte delictuale poate fi acopreit de o terţǎ persoanǎ ce acţioneazǎ în mod interesat sau, dimpotrivǎ, direct interesată în a efectua plata despǎgubirilor[30]. Pentru confirmarea celor afirmate mai sus, este suficient sǎ amintim şi existenţa unor situaţii de rǎspundere obiectivǎ care se evidenţiazǎ sub urmǎtorul aspect: pentru victimă nu prezintă importanţă de la cine va primi despǎgubiriea fie de la comitent, fie de la prepus[31], scopul fiind acelaşi-recuperarea prejudiciului, diferite fiind mijloacele prin car se va materializa acest fapt . Aşadar, lucrurile nu pot fi reduse la drepturile şi obligaţiile pǎrţilor ci vor trebui privite şi din perspectiva poziţiei individuale a pǎrţilor din raportul de rǎspundere civilǎ, fie cǎ ne referim la cea delictualǎ, fie la cea contractualǎ. Pe de altǎ parte, rǎspunderea contractualǎ, în general, nu poate şi, în opinia noastrǎ, nu este de dorit sǎ fie redusǎ la simpla constatare a unei neexecutǎri a contractului din mai multe motive: - s-ar reduce în mod semnificativ importanţa pe care o prezintǎ rǎspunderea civilǎ contractualǎ devreme ce o pagubǎ, odatǎ acoperitǎ, face irelevantǎ persoana care a ocazionat-o şi, de asemenea, goleşte de conţinut rǎspunderea însuşi prin ignorarea culpei şi, implicit(dacǎ acceptǎm opinia potrivit cǎreia cocontrcatanţii îşi garanteazǎ reciproc executarea prestaţiilor),prin golirea de conţinut a garanţiei subiective ataşate contractului. - din punctul de vedere al personei care va acoperi prejudiciul ocazionat printr-o faptǎ ilicitǎ contractualǎ sau delictuală, în nici un caz nu sunt lipsite de relevanţǎ persoanele implicate într-un raport obligaţional complex (rǎspundere civilǎ delictualǎ pentru fapta altei persoane, grupuri de contracte) deoarece, în cadrul acţiunii în regres, menitǎ sǎ aducǎ în patrimoniul autorului dauna pe care acesta a provocat-o ca urmare a faptei ilicite, intereseazǎ solvabilitatea acestuia; - în aceeaşi situaţie se aflǎ de multe ori însuşi victima care va porni o acţiune în despǎgubire împotriva autorului direct sau împotriva celui rǎspunzǎtor pentru acesta din urmǎ şi pentru care solvabilitatea actualǎ a persoanei împotriva cǎreia acţioneazǎ este crucialǎ. Pe de altǎ parte, având în vedere structura tot mai complexǎ a legǎturilor contractuale, şi ne referim în primul rând la grupurile de contracate, victima-creditorul din contractul principal, va putea acţiona în baza contractului împotriva debitorului sǎu direct care nu şi-a îndeplinit angajamentele contractuale proprii din cauza neîndeplinirii angajamentelor contractuale de cǎtre subdebitorul sǎu, ori poate alege calea unei acţiuni directe[32]. În acest fel, nu mai este indiferent cine va fi executantul obligaţiei devreme ce dreptul la acţiune poate fi legitimat împotriva acestuia pe calea unei acţiuni directe, sau, în unele opinii, în baza acţiunii oblice sau de in rem verso[33]. Pentru aceste considerente credem cǎ se impune recunoaşterea existenţei rǎspunderii civile contractuale pentru fapta unei terţe persoane ca formǎ aparte de rǎspundere civilǎ, cu atât mai mult cu cât, reglementǎrile legale în materie, deşi disparate, pot oferi o bazǎ pentru fundamentarea teoreticǎ a acesteia. Una dintre cele mai controversate probleme ce apare în legǎturǎ cu rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altei persoane este cea a fundamentului acesteia[34]. În mod tradiţional, în doctrina românǎ, vinovǎţia în materie contractualǎ, şi nu numai, apare ca o premisǎ majorǎ pentru angajarea rǎspunderii civile[35]. Se admite, în general, cǎ, întemeindu-se şi pe ideea de culpǎ, rezoluţiunea şi rezilierea contractelor apar ca fiind sancţiuni îndreptate împotriva pǎrţii care, în mod culpabil, nu îşi respectǎ angajamentele contractuale[36]. Având în vedere prevederile art. 1082 Cod civil[37], se poate trage concluzia cǎ legea prezumǎ culpa pǎrţii care nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi revin conform contractului pe care l-a încheiat în cazul obligaţiilor de rezultat, cele mai numeroase de altfel, proba efectivǎ a existenţei vreunei culpe a debitorului urmând sǎ incumbe reclamantului creditor numai în cazul obligaţiilor de mijloace. Deşi aceastǎ concepţie este majoritarǎ în doctrinǎ în ceea ce priveşte fundamentarea rǎspunderii contractuale pentru fapta proprie-neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale-, în ultimul timp, pornindu-se de la o nouǎ abordare în doctrina francezǎ cu privire temeiul rǎspunderii contractuale, începe sǎ-şi facǎ simţitǎ prezenţa în peisajul doctrinar o nouǎ fundamentare teoretică a rǎspunderii contractuale pentru fapta proprie. În esenţǎ, conform acestei noi concepţii asupra rǎspunderii contractuale se afirmǎ cǎ rǎspunderea debitorului se întemeiazǎ, în princpiu, pe ideea de garanţie. Pentru argumentarea acestei opinii se porneşte de la clasificarea obligaţiilor contractuale în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace[38]. În ipoteza în care debitorul şi-a asumat o obligaţie de rezultat, el este ţinut sǎ garanteze creditorului rezultatul la care s-a îndatorat, astfel încât, pentru angajarea rǎspunderii sale contractuale faţǎ de creditor, acesta din urmǎ nu este ţinut sǎ dovedeascǎ culpa debitorului sǎu ci doar faptul neobţinerii rezultatului. Aşadar, suntem în prezenţa unei veritabile rǎspunderi obiective, independente de noţiunea de culpǎ. Dimpotrivǎ, culpa debitorului trebuie sǎ fie doveditǎ în cazul obligaţiilor de mijloace prin probarea insuficienţei, defectuozitǎţii sau a lipsei totale a mijloacelor pe care debitorul era îndatorat sǎ le foloseascǎ pentru a-şi îndeplini aceastǎ obligaţie. Numai în aceastǎ din urmǎ situaţie suntem în prezenţa unei rǎspunderi contractuale subiective ce implicǎ în mod necesar ideea de culpǎ doveditǎ a debitorului[39]. Aplicând aceste concluzii pentru cazurile de rǎspundere civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia, se aratǎ cǎ rǎspunderea contractualǎ a debitorului se va angaja faţǎ de debitor pentru fapta unui terţ prin simpla neexecutare a obligaţiilor de rezultat ce îi revin acestuia, fǎrǎ a mai fi nevoie de administrarea de dovezi din partea creditorului cu privire la culpa terţului sau, chiar a debitorului contractual direct[40]. Pe de altǎ parte, în cazul obligaţiilor de mijloace, rǎspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor va fi întotdeauna una de naturǎ personalǎ, astfel încât orice discuţie cu privire la o eventualǎ rǎspundere contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane este exclusǎ[41]. Între aceste concepţii diametral opuse şi, oarecum ireconciliabile, cea a rǎspunderii contractuale obiective, având, de altfel, o largǎ audienţǎ, mai ales în doctrina francezǎ, respectiv, cea a răspunderii contractuale subiective, se situeazǎ unele concepţii intermediare[42], inclusiv cea pe care o propunem noi. În ceea ce ne priveşte, cu referire la rǎspunderea contractualǎ pentru fapta proprie, în general, şi la cea pentru fapta altuia, în special, considerǎm cǎ soluţiile trebuie şi pot fi nuanţate. În opinia noastrǎ, în nici unul dintre cazurile de rǎspundere contractualǎ nu poate fi vorba de o rǎspundere strict pe temei subiectiv, întemeiată pe culpa prezumatǎ sau doveditǎ a debitorului, sau pe temei obiectiv, întemeiatǎ pe ideea de garanţie a executǎrii prestaţiei la care debitorul s-a îndatorat. Pentru susţinerea acestui punct de vedere pornim de la definiţia datǎ noţiunilor de culpǎ, comportament culpabil, mai precis, respectiv garanţie. Douǎ precizǎri credem cǎ se impun de la bun început pentru a da sens oricǎrei abordǎri a rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia: -rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unei alte persoane trebuie privitǎ, pentru a evita catalogǎri de genul "înşelǎtoare şi forţatǎ"[43], din perspectiva faptei care, fie direct, fie indirect, determinǎ o rǎspundere contractualǎ a doua pǎrţi, legate printr-o convenţie, altele decât autorul faptei; -structura tipicǎ a raporturilor obligaţionale pe care o avem în vedere pentru explicarea şi exemplificarea modurilor în care se angajeazǎ rǎspunderea contractualǎ - creditor, debitor, terţ/subdebitor care nu este parte în contractul primar-, trebuie înţeleasǎ într-un mod permisiv, având în vedere faptul cǎ aceste categorii sunt fluide şi permutante, tocmai datoritǎ faptului cǎ, spre exemplu, majoritatea legǎturilor contractuale în care s-ar justifica o astfel de rǎspundere conţin obligaţii reciproce şi interdependente, având cauze diferite, sau, în situaţii atipice, cauze comune, fiecare parte putând fi consideratǎ, în acelaşi timp, atât debitor cât şi creditor. Revenind la cele douǎ noţiuni, în mod uzual, prin noţiunea de culpǎ se defineşte atitudinea psihicǎ a autorului faptei ilicite, în timpul sǎvârşirii acesteia, faţǎ de conduita sa şi urmǎrile ei negative[44]. În materie contractualǎ, criteriul de stabilire a culpei este unul de facturǎ obiectivǎ. Omul diligent care acţioneazǎ cu grijǎ faţǎ de interesele societǎţii şi cele ale membrilor acesteia, subordonându-şi comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle sociale, şi regulilor de convieţuire socialǎ[45]. Acest criteriu obiectiv, se completeazǎ cu unele elemente subiective, ce ţin de circumstanţele concrete în care a fost sǎvârşitǎ fapta (locul, timpul, împrejurǎrile) [46], nivelul exigenţelor fiind mai ridicat atunci când acţioneazǎ o persoanǎ dotatǎ cu pregǎtire profesionalǎ de specialitate în domeniul respectiv, în comparaţie cu activitatea desfǎşuratǎ de cǎtre un neprofesionist [47]. În materie contractualǎ , prin culpǎ se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiilor ce îi revin şi care prezintǎ o anumitǎ gravitate[48]. În ceea ce priveşte ideea de garanţie, aceasta implicǎ cu necesitate o obligaţie din partea unei persoane prin care se asigurǎ executarea de cǎtre o altǎ persoanǎ având calitatea de debitor, a unui debit specific, fie el de naturǎ contractualǎ, ori izvorând din lege. Observând conţinutul celor douǎ noţiuni, se poate decela, în opinia noastrǎ, cǎ acestea sunt departe de a fi douǎ fundamente teoretice ireductibile. Dimpotrivǎ, ideea de culpǎ şi comportament culpabil este contiguă ideii de garanţie. Se observǎ cǎ garanţia se poate prezenta sub douǎ aspecte: o garanţie pentru faptul personal, aşa cum este înfǎţişatǎ ea în cazul obligaţiilor de rezultat, şi o garanţie pentru fapta altuia, asumatǎ prin contract, sau izvorând direct din lege. Cât priveşte garanţia pentru faptul personal, debitorul contractual va garanta propria sa conduitǎ, în sensul cǎ îşi va folosi mijloacele pe care le are la îndemânǎ pentru a obţine rezultatul la care s-a îndatorat prin contract. Eficacitatea acestei garanţii depinde numai de conduita acestuia, astfel încât, neatingerea rezultatului urmǎrit are semnificaţia încǎlcǎrii acestei garanţii, dar tocmai aceastǎ încǎlcare se datoreazǎ unei fapte culpabile. Aşadar culpa determinǎ asanarea eficacitǎţii garanţiei, putând fi distinse aici urmǎtoarele consecinţe: - comportamentul neculpabil al pǎrţii îndatorate apare ca fiind mijlocul de obţinere al rezultatului; - garanţia ataşatǎ obligaţiilor contractuale apare ca fiind scopul contractului, mai precis, unul dintre elementele constitutive ale noţiunii de scop pe care părţile l-au avut în vedere la momentul încheierii contractului; Garanţia va subzista pe temei contractual atât pe tǎrâmul executǎrii propriu-zise a contractului - constând în garantarea atingerii rezultatului dorit, cât şi pe temeiul rǎspunderii contractuale propriu-zise, în cazul nerespectǎrii prevederilor contractului, ipotezǎ în care, aceastǎ garanţie, se manifestǎ prin asumarea obligaţiei de cǎtre partea aflatǎ în culpǎ, de a repara pe calea plǎţii de daune interese prejudiciul suferit de partea inocentǎ. Şi în aceastǎ din urmǎ situaţie, garanţia reparǎrii prejudiciului va putea fi încǎlcatǎ tot printr-o faptǎ sǎvârşitǎ cu vinovǎţie. În acest mod, ideea indisociabilitǎţii culpei şi a garanţiei ataşate obligaţiei de rezultat, apare ca fiind evidentǎ. Atât în cazul rǎspunderii civile contractuale directe, cât şi a celei pentru fapta unui terţ, ideea de garanţie va prima numai în mǎsura în care legea sau pǎrţile prin voinţa lor vor prevedea acest lucru. În contextul rǎspunderii contractuale pentru fapta unui terţ, sau în cazul rǎspunderii contractuale pentru fapta proprie, trebuie observatǎ cu întâietate sursa acestor garanţii: conveţia dintre pǎrţi. Nu trebuie uitat faptul cǎ, aşa cum am mai arǎtat, contractul se naşte din întâlnirea concordantǎ a voinţelor şi, din acest punct de vedere, el este un act de previziune deoarece este destinat sǎ organizeze raporturile viitoare dintre pǎrţi[49]. Din acest punct de vedere, principiul previziunii impune ca toate evenimentele care interfereazǎ în relaţiile ce unesc pǎrţile şi în legǎturǎ cu acestea, sǎ fie tratate în conformitate cu regulile contractuale[50]. Fapta unui terţ care va determina o neexecutare a obligaţiilor unuia dintre cocontractanţi, va fi un eveniment care intervine în derularea contractului şi va angaja rǎspunderea cocontractantului neexecutant pentru fapta terţului, numai în mǎsura în care acest eveniment a fost prevǎzut de cǎtre pǎrţi la momentul încheierii contractului. Altfel spus, el va rǎspunde pentru propria faptǎ culpabilǎ în raport cu creditorul sǎu. Garanţia pentru executarea contractului se limiteazǎ la drepturile şi obligaţiile pe care pǎrţile au înţeles sǎ le garanteze în scopul atingerii rezultatului contractual, la momentul încheierii convenţiei. Cu alte cuvinte, se subiectiveazǎ garanţia ataşatǎ obligaţiilor contractuale, tocmai datoritǎ faptului cǎ o parte înţelege sǎ garanteze (şi să-şi asume) realizarea propriei obligaţii, numai în mǎsura în care, aceastǎ obligaţie apare ca fiind compatibilǎ cu comportamentul sǎu neculpabil pentru a se atinge rezultatul contractual în condiţiile normale de desfǎşurare a circuitului civil. Aşa cum determinarea conţinutului contractului este operaţia logicǎ necesarǎ pentru a se stabili existenţa oricǎrui tip de neexecutare[51], tot astfel, normele contractuale vor trebui cercetate pentru a se stabili conţinutul garanţiilor acordate de cǎtre pǎrţi în mod reciproc[52]. Garanţia propriei conduite, indiferent cǎ este dependentǎ sau nu de comportamentul unei terţe persoane, conduce la concluzia cǎ fapta culpabilǎ se apreciazǎ în funcţie de conţinutul primeia, în funcţie de drepturile şi obligaţiile pe care pǎrţile înţeleg sǎ şi le garanteze reciproc, pentru cǎ numai astfel se poate stabili dacǎ s-a încǎlcat sau nu aceastǎ garanţie în mod culpabil. Putem identifica astfel un cerc închis între cele douǎ noţiuni - vinovǎţie şi garanţie -, pentru cǎ garanţia nu poate fi încǎlcatǎ decât printr-o faptǎ culpabilǎ, contractul privit ca normǎ privatǎ este, prin excelenţǎ, configurat de cǎtre pǎrţile sale[53]. Aceastǎ normǎ privatǎ este organizatǎ de cǎtre pǎrţi în acord cu interesele proprii dar numai în mǎsura în care aceştia au reprezentarea faptului cǎ respectarea angajamentelor luate poate fi îndeplinitǎ prin voinţa lor. În opinia noastrǎ, pǎrţile îşi acordǎ reciproc trei tipuri de garanţii la încheierea actului juridic: - Garanţia existenţei normei, a contractului; - Garanţia valabilitǎţii acestei norme, a convenţiei în sine, contiguă primei garanţii acordate; - Garanţia executǎrii normei contractuale, ceea ce implicǎ existenţa unei garanţii a conduitei proprii, astfel încât norma sǎ îşi atingǎ finalitatea: concilierea intereselor individuale ale contractanţilor şi realizarea lor efectivǎ; Aceastǎ garanţie subiectivatǎ prin activitatea normativǎ privatǎ a pǎrţilor se materializeazǎ în convenţia pe care acestea înţeleg sǎ o încheie. Această garanţie subiectivǎ poate fi, dupǎ caz, micşoartǎ, plafonatǎ ori agravatǎ de cǎtre pǎrţi[54]. Se ataşeazǎ în acest fel garanţiei subiectivate o garanţie suplimentarǎ, legalǎ[55]. Pentru a rezuma cele spuse mai sus, sǎvârşirea unei fapte de cǎtre un terţ, ce determinǎ o nerespectare a angajamentelor contractuale ale debitorului, nu înseamnǎ eo ipso angajarea rǎspunderii sale întemeiatǎ pe ideea de garanţie. Aşa cum s-a observat[56] de multe ori, ipotezele vizate pentru a explica rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unui terţ, se referǎ la o greşealǎ personalǎ a debitorului, în cele mai frecvente cazuri, fie de alegere, fie de supraveghere. Numai în mǎsura în care debitorul va dovedi cǎ a efectuat o alegere bine documentatǎ şi a efectuat o supraveghere diligentǎ asupra acestui terţ, intervenient în câmpul contractual, va putea fi, eventual, valorificatǎ ideea de garanţie. Pentru fundamentul garanţiei pledeazǎ şi un argument de text deoarece, nicǎieri în cuprinsul art. 1082 Cod civil legiuitorul nu face vreo referire la culpa debitorului, ci doar la neexecutarea stricto sensu ori întârzierea în executare. Pe de altǎ parte, consacrarea legislativǎ a privilegiilor, fie ele reale sau personale, întǎreşte ideea de garantare a îndeplinirii obligaţiilor contractuale, deoarece, garanţiei subiective consimţitǎ de cǎtre pǎrţi în convenţia iniţialǎ, legiuitorul înţelege sǎ ataşeze o garanţie obiectivǎ în ideea de a o consolida pe prima. Pe de altǎ parte, nu sunt de neglijat nici argumentele ce pledeazǎ în favoarea culpei contractuale precum şi incomoditǎţile pe care le creeazǎ teoria garanţiei. Astfel, în cazul intervenirii rezoluţiunii sau rezilierii contractului ca urmare a unei culpe comune a debitorului şi a creditorului[57], aplicarea teoriei garanţiei este problematicǎ. Pentru a ne deplasa în sfera noastrǎ de cercetare, sǎ presupunem cǎ o parte din vina pentru neexecutarea obligaţiilor debitorului aparţine unui terţ asociat de cǎtre acesta în executarea contractului. În aceastǎ situaţie rǎspunderea contractualǎ a fiecǎruia dintre cei menţionaţi se va putea angaja numai în raport cu gradul culpei fiecǎruia dintre ei şi nu în raport cu valoarea obligaţiei garantate[58]. Adaptatǎ ideii pe care o prezentǎm, aceasta înseamnǎ cǎ rǎspunderea debitorului se va angaja în raport de vinovǎţia care a determinat un anumit grad încǎlcare a obligaţiei de garanţie specifice, direct influenţată de gradul de vinovǎţie. Aceleaşi probleme se pot identifica şi în situaţia în care culpa uneia dintre pǎrţi absoarbe culpa foarte uşoarǎ a celeilalte pǎrţi. Este cazul unui debitor care, pentru executarea contractului principal, îşi asociazǎ cu bunǎ ştiinţǎ un terţ aflat în vǎditǎ imposibilitate de a-şi respecta angajamentele proprii din contractul subsidiar, iar o culpǎ uşoarǎ din partea acestuia din urmǎ provoacǎ o neexecutare majoră din partea debitorului din contractul principal a obligaţiilor din contractul iniţial. În acest exemplu, apare ca fiind evidentǎ culpa debitorului ca unicǎ cauzǎ de producere a prejudiciului, culpă manifestată prin alegerea fǎcutǎ cu vǎditǎ rea-credinţǎ, ideea de garanţie estompându-se în totalitate. De altfel, s-a arǎtat cǎ, şi în cazul rǎspunderii comitentului pentru fapta prepusului, garanţia pe care legea o atribuie comitentului este una de facturǎ subiectivǎ deoarece, din moment ce aceasta derivǎ din puterea de supraveghere, direcţie şi control pe care comitentul o exercitǎ asupra prepusului, aceasta nu înlocuieşte ideea de greşealǎ a comitentului, ci se asociazǎ cu aceasta, între ele având loc o conjugare. Aceasta deoarece sǎvârşirea de cǎtre prepus a faptei ilicite şi prejudiciabile este, de multe ori, consecinţa insuficienţei, a inexactitǎţii ori a altor carenţe în exercitarea de cǎtre comitent a puterii de supraveghere, direcţie şi control[59]. Sub aspectul raportului culpǎ-garanţie, este de remarcat faptul cǎ autorii care recunosc existenţa unei veritabile garanţii drept fundament al rǎspunderii comitentului pentru prepus aratǎ cǎ, în cazul acţiunii în regres, prepusul se poate apǎra probând cǎ fapta prejudiciabilǎ se datoreazǎ în tot sau în parte acţiunii comitentului cu consecinţa reducerii sau a înlǎturǎrii propriei rǎspunderi. De fapt, se are în vedere ipoteza unei culpe concurente a prepusului şi a comitentului sǎu alǎturi de ideea de garanţie. Şi în aceastǎ situaţie se poate identifica conjugarea dintre garanţie şi culpǎ, cele douǎ neputând fi separate în mod categoric[60], iar această interpretare poate fi extinsă, la fel de bine, inclusiv pe temeiul răspunderii contractuale pentru fapta altei persoane. La o primǎ examinare, aceastǎ problematicǎ pare superficialǎ, dar, la o examinare mai atentǎ, aceasta capǎtǎ interes în ceea ce priveşte dreptul de regres[61] al debitorului împotriva terţului. În mǎsura în care, se constatǎ culpa concurentǎ a debitorului, alǎturi de fapta terţului necontractant la producerea prejudiciului cauzat creditorul, debitorul va achita întreaga despǎgubire debitorului sǎu, dar, în regresul promovat împotriva terţului acesta nu va putea obţine valoarea întregii despǎgubiri plǎtite creditorului, aceastǎ sumǎ diminuându-se în raport cu propria sa culpǎ la producerea prejudiciului[62]. Nu în ultimul rând, este necesar a se preciza cǎ, la fundamentul rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia, stǎ necesitatea respectǎrii stricte şi punctuale a contractului[63], justificarea acesteia constând în însuşi forţa obligatorie a contractului deoarece, o soluţie contrarǎ ar fi inadmisibilǎ datoritǎ faptului cǎ debitorul ar avea posibilitatea de a eluda rǎspunderea sa contractualǎ în toate acele situaţii în care asociazǎ terţe persoane pentru executarea contractului principal[64]. 3. Condiţiile rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia. Condiţiile pentru angajarea rǎspunderii contractuale pentru fapta unei terţe persoane se împart în douǎ categorii: condiţii generale pe care le regǎsim în cadrul tuturor formelor de rǎspundere civilǎ, şi condiţii speciale, specifice numai rǎspunderii civile contractuale pentru fapta altuia. a) În ceea ce prveşte condiţiile generale acestea sunt cele binecunoscute: prejudiciu, fapta ilicitǎ, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicitǎ şi prejudiciul produs, şi culpa sau vinovǎţia autorului, în speţǎ a persoanei ţinute sǎ rǎspundǎ în temeiul cotractului pentru fapta altuia. Aceastǎ din urmǎ condiţie comportǎ serioase discuţii pe care le-am abordat cu ocazia prezentǎrii fundamentului acestei forme de rǎspundere. Nu vom insista asupra acestor condiţii, mulţumindu-ne sǎ apelǎm la referinţele bibliografice de rigoare[65]. b) Vom prezenta însǎ, mai detaliat, condiţiile speciale, proprii rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia, identificate în doctrinǎ[66] : I. Obligaţia contractualǎ a debitorului sǎ fie executatǎ de cǎtre alte persoane pe care şi le-a substituit în vederea asigurǎrii îndeplinirii obligaţiei ori, în vederea garantǎrii asigurǎrii acesteia. Existenţa acestei obligaţii este indispensabilǎ pentru a vorbi despre o rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia, deoarece încălcarea acesteia ca urmare a conduitei terţului necontratant substituit, va constitui premisa angajǎrii rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia reţinute în sarcina debitorului. S-a arǎtat cǎ, în mǎsura în care, debitorul a promis creditorului cǎ va procura serviciile terţului în vederea executǎrii obligaţiei, debitorul nu va rǎspunde pe temeiul analizat ci îşi pǎstreazǎ calitatea de simplu intermediar astfel încât nu va fi ţinut rǎspunzǎtor pentru fapta terţului, deoarece acesta nu are calitatea de substituit[67]. II.Autorul direct al faptei ce detrminǎ neexecutarea lato sensu a obligaţiilor la care este ţinut debitorul trebuie sǎ fi fost implicat în executarea contractului de cǎtre chiar debitor. În acest caz, debitorul va rǎspunde pentru fapta persoanelor pe care le-a implicat în executarea propriilor obligaţii contractuale indiferent de faptul cǎ aceastǎ implicare a avut loc în mod direct ori indirect, pe temei contractual-prin contracte subsidiare, accesorii, ori în afara unui cadru contractual-prepuşi, simplii auxiliari sau persoane substituite[68]. În situaţia în care intervenţia terţului este spontanǎ, la iniţiativa sa proprie, fǎrǎ acordul debitorului, se poate vorbi de rǎspunderea delictualǎ a terţului intervenient şi nu de rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altuia în sarcina debitorului[69]. În aceastǎ ipotezǎ, intervenţia nesolicitatǎ a terţului are caracterul unei cauze ce exonereazǎ de rǎspundere pe debitorul contractual[70]. III. Creditorul însuşi nu trebuie sǎ-l fi absolvit de rǎspundere pe debitor în legǎturǎ cu executarea prestaţiilor prin intermediul terţului. Aşa cum a fost observat în doctrinǎ, în mǎsura în care, creditorul acceptǎ terţul desemnat de cǎtre debitor şi îl libereazǎ de angajamentul contractual iniţial pe acesta din urmǎ, suntem în prezenţa unei cesiuni de contract, a unei cesiuni de datorie sau de contract, ori o novaţie prin schimbarea debitorilor[71]. În toate aceste cazuri, debitorul nu va putea fi ţinut rǎspunzǎtor în temeiul contractului pentru fapta terţului acceptat de cǎtre debitor. În mǎsura în care debitorul nu este liberat de angajamentul contractual rămânând, alǎturi de terţul implicat, obligat sǎ respecte angajamentele contractuale iniţiale, suntem în prezenţa unei delegaţii imperfecte, fiind obligaţi în solidar cǎtre creditor la repararea daunelor rezultate din neexecutarea lato sensu a contractului. Nici în acest caz nu suntem în prezenţa unei rǎspunderi contractuale pentru fapta altuia[72] pentru simplul motiv cǎ terţul devine parte în contractul iniţial. IV. Neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului sǎ constituie o faptǎ a terţului sau a terţilor[73]. Pentru situaţia în care neexecutarea contractului se datoreazǎ, în mod exclusiv, conduitei debitorului, suntem în prezenţa unei rǎspunderi contractuale directe a debitorului însuşi, rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unui terţ fiind evident exclusǎ.
4. Grupurile de contracte si alte situatii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia. 4.1. Grupurile de contracte aşa cum aminteam în descrierea rezervatǎ premiselor apariţiei acestei forme de rǎspundere, unul dintre factorii configuratori ai rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia este rǎspândirea şi dezvoltarea acceleratǎ a grupurilor de contracte. Acestea se prezintǎ sub forma unor construcţii juridice realizate din conexitatea dintre douǎ sau mai multe contracte încheiate în scopul realizǎrii unei operaţiuni unice, contracte care îşi pǎstreazǎ individualitatea[74]. Suntem astfel în prezenţa a douǎ sau mai multe contracte între care existǎ un contract principal şi unul sau mai multe contracte secundare, subordonate, accesorii sau subsidiare, încheiate de cǎtre una dintre pǎrţile contractului principal în vederea executǎrii propriu-zise a obligaţiilor din contractul principal sau a garantǎrii executǎrii acestora. Aşadar, prin intermediul grupurilor de contracte se realizeazǎ fie o substituire a uneia dintre pǎrţile contractului principal în executarea obligaţiilor ce îi incumbǎ, fie o garantare a obligaţiior asumate de cǎtre una dintre pǎrţile contractului iniţial în vederea asigurǎrii executǎrii acestor obligaţii[75]. În legǎturǎ cu aceastǎ ultimǎ formǎ a grupurilor de contracte se impune o precizare. În acest caz nu poate fi vorba de o rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia propriu zisǎ deoarece, garantul, în caz de neexecutare de cǎtre debitorul din contractul principal a obligaţiilor garantate, nu va fi chemat de cǎtre creditor sǎ repare vreun prejudiciu pe care l-ar fi suferit acesta din urmă, ci sǎ-şi îndeplineascǎ propriile obligaţii asumate prin contractul încheiat strict între acesta din urmǎ şi garant[76]. Aşadar, contractele accesorii de garanţie trebuie subscrise unei interpretǎri largi a noţiunii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia. Grupul de contracte a fost, de asemenea, definit ca fiind un ansamblu liniar de contracte purtând asupra aceluiaşi bun şi legate între ele de cǎtre cel puţin o obligaţie identicǎ în naturǎ[77]. Grupurile de contracte au creat premisa pentru o interpretare lato sensu a douǎ instituţii ale dreptului civil apreciate şi aplicate cu rigoare în prezent doarece efectele conjugate a douǎ sau mai multor contracte oferǎ posibilitatea de a înfrânge limitele impuse de cǎtre regula relativitǎţii efectelor convenţiilor cu un dublu beneficiu[78]: -se permite angajarea rǎspunderii contractuale a unei pǎrţi a contractului în raport cu un terţ legat de prima convenţie prin intermediul unui contract distinct; -câmpul de aplicare a acţiunilor directe poate fi extins dincolo de situaţiile prevǎzute în prezent de lege, considerate ca având caracter special şi deci, în consecinţǎ, de strictǎ interpretare şi aplicare[79]. De asemenea, grupurile de contracte prezintǎ anumite particularitǎţi în ceea ce priveşte cauza actelor ce relaţioneazǎ[80] precum şi obiectul, acesta prezentându-se sub forma unui obiect principal-cel din contractul principal, şi a unuia sau mai multe obiecte secundare-fie pǎrţi componente ale obiectului principal (antrepriza şi subantepriza), fie elemente necesare realizǎrii obiectului principal (anteprizǎ şi contract de vânzare-cumpǎrare în vederea procurǎrii materialelor necesare pentru efectuarea lucrǎrii ce face obiectul contractului de anteprizǎ). Din descrierea realizatǎ pot fi identificate câteva particularitǎţi ale grupurilor de contracte în legǎturǎ cu rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altuia: a) dacǎ grupul de contracte poate realiza o legǎturǎ contractuală între extremele ce îl compun, aceasta nu înseamnǎ cǎ persoanele aflate la extreme dobândesc calitatea de pǎrţi contractante, una în raport cu cealaltǎ[81]. Cu toate acestea, este exprimatǎ opinia pe care o împǎrtǎşim, cǎ partea din contractul principal poate acţiona împotriva unui terţ având calitatea de parte într-un contract subsidiar prin intermediul acţiunii oblice[82] b) veridicitatea celor expuse la pct. a) se verificǎ în autonomia contractelor ce compun grupul astfel încât va exista o responsabilitate proprie derivatǎ din fiecare contract, având propriile condiţii de angajare a răspunderii şi propriile limite, iar, pe de altǎ parte, dispariţia unui contract din cadrul grupului(cu anumite excepţii), nu are vreun impact asupra grupului de contracte. Cu toate acestea, în opinia noastrǎ, dispariţia contractului principal din cadrul grupului va antrena dispariţia celorlalte contracte subsidiare numai în situaţia în care partea din cadrul contractului principal, care va încheia un contract subsidiar pentru asigurarea executǎrii propriilor obligaţii, va aduce la cunoştinţa subcontractantului său faptul cǎ această convenţie subsidiarǎ se încheie în scopul asigurǎrii execuţiei contractului principal, nimic neopunându-se ca părţile să stipulezeîn constractul subsidiar o clauză de încetare a efectelor acestui din urmă act în situaţia dispariţiei contractului principal. Cu alte cuvinte, în mǎsura în care cauza mediatǎ a pǎrţii din contractul principal nu este adusǎ la cunoştinţa subcontractantului, acesta nu are nici o posibilitate sǎ o cunoascǎ şi singurul criteriu de apreciere la încheierea convenţiei subsidiare va fi cauza imediatǎ, obiectivǎ şi invariabilǎ, în funcţie de actul ce se încheie. Astfel, dispariţia cauzei mediate, dar care a fost pǎstratǎ ocultǎ de cǎtre partea din contractul principal, nu antreneazǎ dispariţia cauzei imediate din contractul subsidiar, astfel încât acesta se va menţine. În general cauza se prezintǎ atât ca reprezentare psihologicǎ a contraprestaţiei, în sensul de scop a celui care se obligǎ, cât şi ca element care supravieţuieşte momentului încheierii contractului, prorogându-şi efectele şi importanţa şi în faza executǎrii[83] astfel încât, în lipsa unei aduceri la cunoştinţǎ din partea debitorului din contractul principal a cauzei mediate avute de el în vedere la încheierea contractului secundar, singura care supravieţuieşte este cauza imediatǎ, specificǎ categoriei de acte din care face parte subcontractul încheiat, şi, prin urmare, subcontractantul va cere executarea contractului secundar în conformitate cu aceasta indiferent de ceea ce se întâmplă cu contractul principal. Pentru ca dispariţia contractului principal sǎ afecteze întregul grup de contracte, este nevoie, în plus, de o prevedere expresǎ în acest sens inseratǎ în convenţia subsidiarǎ. c) obiectul contractului şi, într-o oarecare mǎsurǎ, scopul contractului, este imprimat de voinţa pǎrţilor contractante din convenţia principalǎ d) terţul nu poate fi victima unui debitor contractual decât dacǎ este membru al unui grup de contracte unite prin identificarea obligaţiilor ce se repercuteazǎ asupra celorlalte; numai în aceste condiţii terţul va avea o acţiune în responsabilitate contractualǎ împotriva debitorului[84]. e) Debitorul nu poate, el însuşi, modifica sau eluda, prin manifestarea sa unilateralǎ de voinţǎ, în sensul implicǎrii terţului în executarea contractului principal, propria sa rǎspundere faţă de creditorul său. Numai în situaţia în care însuşi legea sau creditorul limiteazǎ aceastǎ rǎspundere, ori dacǎ creditorul acceptǎ sau decide sǎ constituie un ansamblu de contracte desemnând pe unul dintre cocontractanţi sǎ coordoneze şi sǎ supravegheze activitatea celorlalţi, se poate pune problema micşorǎrii sau limitǎrii acestei rǎspunderi[85]. Nu este mai puţin adevǎrat faptul cǎ, însuşi debitorul ţinut sǎ rǎspundǎ pentru fapta unui auxiliar pe care şi l-a asociat în vederea executǎrii contractului principal, poate sǎ limiteze rǎspunderea acestuia din urmǎ, similar cu situaţia creditorului sǎu. Grupurile de contracte cunosc diferite clasificǎri[86] în funcţie de mai multe criterii: -dupa natura contractelor care compun grupul: a) grupuri de contracte cu structurǎ linearǎ caracterizate prin faptul cǎ debitorul din contractul principal va deveni creditor în contractul subsidiar pe care îl încheie în vederea executǎrii obligaţiilor din convenţia principalǎ. b) grupuri de contracte cu structurǎ radiantǎ prin care se definesc situaţiile în care aceeaşi persoanǎ procedeazǎ la încheierea mai multor contracte separate, de acelaşi tip, destinate, în ansamblu, realizǎrii obiectivului urmǎrit de acesta. c) grupuri de contracte cu structurǎ radiantǎ sau circularǎ desemneazǎ sitauaţia în care contracte diferite ca ip se aflǎ într-o strânsǎ şi necesarǎ legǎturǎ. -în funcţie de persoana cǎreia îi revine iniţiativa constituirii grupului de contracte[87] a) debitorul princpal, fǎră acordul creditorului, încredinţeazǎ executarea totalǎ sau parţialǎ a obligaţiilor ce-i revin unei alte persoane b) creditorul însuşi acceptǎ constituirea unui grup de contracte, desemnând pe unul dintre cocontractanţi pentru a supraveghea şi coordona întreaga lucrare. -în raport cu locul pe care îl ocupǎ obligaţiile specifice în cadrul contractelor din interiorul grupului, distingem între: a) grupuri omogene, translative sau netranslative, în care obligaţia caracteristicǎ este de a da sau a face b) grupuri heterogene, simetrice sau asimetrice, dupǎ cum obligaţia caracteristicǎ ocupǎ acelaşi rang accesoriu al celor douǎ contracte sau reprezintǎ obligaţia caracteristicǎ a unuia dintre ele[88]; 4.2. Alte situatii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altei persoane De la bun început trebuie menţionat faptul cǎ rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altuia nu intervine numai în cazul grupurilor de contracte[89]. Pe de-o parte, se pot imagina situaţii în care rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altuia intervie fǎrǎ ca terţul sǎ aibǎ o legǎturǎ contractualǎ în raport cu vreuna dintre pǎrţile contractului[90], iar, pe de altǎ parte, însuşi legea prevede astfel de cazuri, în care terţul, autor al faptei prejudiciabile pentru debitorul rǎspunzǎtor contractual, nu este legat contractual de acesta prin intermediul vreunei convenţii. Ne vom referi succint la câteva dintre aceste situaţii reglementate de lege[91] -art. 1102 Cod civil care prevede faptul cǎ debitorul unui bun individual determinat este liberat de obligaţia de platǎ ce îi incumbǎ în situaţia în care bunul este predat în starea în care se aflǎ la momentul predǎrii dacǎ deteriorǎrile ulterioare nu îi sunt imputabile acestuia sau persoanelor pentru care debitorul rǎspunde. Aceastǎ din urmǎ situaţie desemneazǎ un caz de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia; - art.1434 al. 2 Cod civil textul prevede rǎspunderea contractualǎ a locatarului pentru prejudiciile cauzate imobilului supus închirierii în situaţia în care aceste prejudicii se datoreazǎ persoanelor, familiei sale sau unui sublocator; S-a apreciat cǎ, aceastǎ rǎspundere a locatarului, este una de facturǎ obiectivǎ, întemeiatǎ pe ideea de garanţie, indiferent dacǎ persoanele pentru care acesta rǎspunde au acţionat cu vinovǎţie sau nu[92]. De asemenea, locatarul va rǎspunde în baza acestui text chiar şi în situaţia în care stricǎciunile imobilului închiriat au fost produse de cǎtre copilul sǎu minor deoarece rǎspunderea pǎrinţilor pentru fapta copiilor este, în aceastǎ situaţie, de facturǎ subsidiarǎ celei instituite de art. 1434 al. 2 Cod civil, şi reglementeazǎ numai acţiunea în regres a pǎrintelui împotriva minorului autor al prejudiciului[93]. Nu în ultimul rând, s-a opinat în sensul extinderii aplicabilitǎţii art. 1434 al. 2 Cod civil şi la alte persoane, pe care textul nu le vizeazǎ în mod expres, cum ar fi persoanele tolerate, vecinii, persoanele aflate în vizitǎ, etc.[94]. -art. 1487 C. civ în materie de contract de anteprizǎ prevede obligaţia antreprenorului de a rǎspunde pentru lucrǎrile efectuate de cǎtre persoanele pe care le-a întrebuinţat la executarea contractului[95]. - în materia contractului de mandat, mandatarul rǎspunde faţǎ de mandante pentru persoana pe care şi-a substituit-o în executarea mandatului, dacǎ aceastǎ posibilitate nu i-a fost conferitǎ, în mod expres, prin contractul de mandat ori, dacǎ aceastǎ posibilitate, deşi prevǎzutǎ în contractul iniţial, a fost materializatǎ de cǎtre mandatar prin alegerea unei persoane notoriu incapabile(art. 1542 C. civ) - în cazul vânzǎrilor succesive, în ipoteza în care cauza de evicţiune se aflǎ într-o vânzare anterioarǎ, ultimul cumpǎrǎtor poate acţiona, în temeiul evicţiunii, împotriva vânzǎtorului anterior faţǎ de care nu este legat contractual în mod direct şi cǎruia îi este imputabilǎ aceastǎ evicţiune[96]. - contractul de asigurare, prin care o parte se angajeazǎ sǎ despǎgubescǎ în condiţiile contractului pe cealaltǎ parte contractantǎ în situaţia în care aceasta suferǎ un prejudiciu datoritǎ faptei unei alte persoane. Sǎvârşirea faptei de cǎtre terţ stǎ la baza angajǎrii rǎspunderii contractuale a asiguratorului[97] -contractele accesoirii de garanţii reale sau personale (gajul, fidejusiunea, ipoteca) desemneazǎ toate situaţii de rǎspundere contractualǎ pentru fapta altuia în ipoteza în care garanţia este constituitǎ de cǎtre o altǎ persoanǎ decât una dintre pǎrţile contractante iar debitorul garantat nu îşi executǎ prestaţiile din convenţia principalǎ; - art. 17 din legea nr. 59/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin prevede cǎ, în situaţia unor giruri succesive ale cambiei, girantul va fi rǎspunzǎtor faţǎ de toţi posesorii succesivi ai cambiei[98]. - în cazul cesiunii de creanţǎ, cedentul rǎspunde faţǎ de cesionar pentru existenţa creanţei cedate astfel încât, el se angajeazǎ sǎ garanteze pe debitorul cedat care este terţ faţǎ de contractul de cesiune propriu-zis. - în materie comercialǎ, art. 393 C. com. prevede cǎ, în situaţia în care activitatea desfǎşuratǎ de cǎtre un comerciant se realizeazǎ prin prepuşi, acesta este rǎspunzǎtor pentru faptele şi obligaţiile prepusului, în limitele însǎrcinǎrii care i-au fost date prepusului; - art. 423 C. com. în materia contractului de transport-cǎrǎuşul este rǎspunzǎtor de faptele subordonaţilor sǎi, de cele ale cǎrǎuşilor sccesivi şi a oricǎror alte persoane cǎrora le-a încredinţat executarea transportului Menţionǎm cǎ, în opinia noastǎ, în toate aceste contracte, se are în vedere ideea de garanţie pentru angajarea rǎspunderii contractuale pentru fapta altei persoane, aceste situaţii nemaifiind compatibile cu fundamentarea culpabilǎ. De asemenea exemplele pot continua în legǎturǎ cu alte situaţii reglementate prin Codul civil, Codul comercial sau legi speciale[99]. 5. Efectele rǎspunderii contractuale pentru fapta unei terţe persoane. Ca efect al încălcării de către debitorul ţinut răspunzător pentru fapta altuia a obligaţiilor din contractul principal se va angaja răspunderea contractuală a acestuia în raport cu creditorul cocontractant. Terţul autor al faptului ililcit nu va răspunde în mod direct în raport cu creditorul însă acesta va fi obligat ca, în cele din urmă, să suporte consecinţele păgubitoare ale faptei proprii. Aceasta se explică datorită faptului că terţul nu are raporturi contractuale directe cu creditorul păgubit ci numai faţă de debitorul care va răspunde pentru fapta terţului implicat în executarea contractului. Nu vom insista asupra aspectelor privind concretizarea efectivă a despăgubirilor ce vor fi plătite de către debitor şi, în cele din urmă, de către terţul implicat în executarea contractului[100]. Vom analiza însă două aspecte legate de răspunderea contractuală pentru fapta altuia: a) acţiunile directe şi b) dreptul de regres al debitorului ţinut să răspundă penntru fapta altuia împotriva terţului implicat în executarea contractului a) Acţiunile directe Acestea au fost analizate în doctrină ca fiind forme specifice de acţiuni, derogatorii şi de strictă interpretare şi aplicare. Ele apraţin unui creditor determinat, au un obiect determinat şi vizează debitori determinaţi[101]. Acţiunile directe definesc situaţiile în care creditorul acţionează, în baza unui drept propriu şi direct, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar; titularul acţiunii directe se plasează astfel în afara concursului celorlalţi creditori ai debitorului[102]. În legătură cu natura acesteia, opiniile sunt diferite, majoritară fiind opinia conform căreia acestea nu reprezintă excepţii veritabile de la principiul relativităţii executării contractului[103]. Există însă şi opinia contrară care, pornind de la analiza dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, apreciază că acţiunea directă constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor[104]. Acţiunea directă se prezintă sub forma unui mecanism corector al principiului relativităţii efectelor contractului ce permite realizarea unui echilibru patrimonial al creditorilor unui debitor determinat[105]. Ele sunt reglementate în scopul obţinerii plăţii sau a punerii în operă a unei garanţii legale care se ataşează contractului[106] ceea ce vine, oarecum, să confirme fundamentarea subsidiară în raport cu culpa a noţiunii de garanţie cu privire la răspunderea contractuală pentru fapta altuia. Condiţiile exercitării acţiunii directe sunt duble: - titularul acţiunii directe, în plată, trebuie să fie creditor al debitorului contractual - nu presupune, în mod necesar, stabilirea prealabilă de către titularul acţiunii directe a culpei debitorului principal iar cel ţinut să răspundă va fi obligat numi în limita a ceea ce încă mai datorează acestuia din urmă; În ceea ce priveşte efectele acţiunii directe, acestea constau în obţinerea condamnării terţului, debitor al debitorului intermediar. Acesta din urmă nu va fi liberat de datorie, acţiunea directă neavând un efect novator[107]. Este admis faptul că debitorul intermediar este ţinut in solidum faţă de creditorul titular al acţiunii directe[108]. Problema care prezintă interes în analiza răspunderii contractuale pentru fapta altuia este de a şti dacă poate fi extins câmpul de aplicare al acţiunii directe, cu referire la grupurile de contracte. În acest sens, opiniile majoritare pledează pentru extinderea acţiunii directe în cadrul grupurilor de contracte[109]. Suntem de acord cu această orientare dar, pentru a proceda la această extindere a aplicabilităţii acţiunii directe, trebuie îndeplinite, în opinia noastră, mai multe condiţii: a) existenţa unui grup de contracte valabil b) menţiuni exprese, atât în contractul principal, cât şi în cel subsidiar, cu privire la recunoaşterea, în favoarea creditorului, a unei acţiuni directe îndreptată împotriva terţului implicat în executarea contractului de către debitorul direct. În lipsa unei asemenea menţiuni, considerăm că creditorul poate acţiona împotriva terţului numai în baza unei acţiuni oblice. Pe de altă parte, nu este lipsită de importanţă referirea cu privire la acţiunea oblică aflată la dispoziţia creditorului deoarece aceasta poate fi exercitată, în opinia noastră, în majoritatea situaţiilor în care debitorul are o atitudine pasivă faţă de persoanele care sunt obligate în raport cu acesta din urmă şi nu doar exclusiv ca mijloc de pregătire a unei executări silite pentru a împiedica insolvabilitatea debitorului pasiv[110]. b) regresul debitorului ţinut răspunzător împotriva terţului implicat în executarea contractului Aşa-zisa acţiune în regres a debitorului împotriva terţului trebuie circumscrisă, după caz, în funcţie de existenţa sau inexistenţa unui raport contractual între debitor şi terţ. În ambele situaţii debitorul fiind ţinut să repare, în întregime, paguba cauzată creditorului contractual datorită acţiunii terţului implicat în executarea contractului. În primul caz, cel al implicării terţului de către debitor în executarea contractului principal pe calea unui contract subsidiar, terţul va răspunde faţă de debitor în codiţiile şi în limitele contractului subsecvent. În această situaţie, trebuie observate eventualele clauze de nerăspundere, de limitare a răspunderii ori de agravare a acesteia pe care terţul le-a consimţit împreună cu debitorul din contractul principal-creditorul său. Aceasta înseamnă că despăgubirile plătite de către debitor creditorului principal, pot fi mai mici sau mai mari decât cele pe care primul le poate pretinde în mod efectiv de la terţ. În cadrul acţiunii în regres, care se apreciază strict pe temeiul contractului subsidiar, terţul poate opune debitorului culpa acestuia din urmă în executarea propriilor angajamente contractuale faţă de terţ precum şi neexecutarea, lato sensu, a angajamentelor debitorului faţă de creditorul din contractul principal, având efect exonerator, după caz, total sau parţial[111]. În cel de-al doilea caz, în lipsa unei legături contractuale dintre terţul implicat în executarea contractului şi debitorul răspunzător, acesta din urmă va avea ca temei pentru acţiunea sa în regres răspunderea civilă delictuală, apreciată din punctul de vedere al răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Temeiul acesteia poate fi, la alegere, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului deoarece, implicându-l pe terţ în executarea contractului, debitorul are îndatorirea de a-i supraveghea şi îndruma activitatea, fie pe temeiul răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor[112] . În toate aceste cazuri răspunderea delictuală a terţului este subsidiară şi subsecventă celei contractuale a debitorului, însă, în plan delictual, se poate ca despăgubirile pe care terţul va fi ţinut să le plătească debitorului să fie mai mari decât cele avansate de către acesta din urmă creditorului din contractul iniţial[113]. Şi în această ipoteză terţul va fi exonerat total sau parţial de răspundere în cazul în care prejudiciul cauzat creditorului se datorează, în mod exclusiv sau parţial, debitorului. Aceste forme de apărare ale terţului împotriva debitorului acreditează însă ideea unei răspunderi a debitorului pentru fapta terţului bazate pe culpă, eventual conjugată cu garanţia pe care debitorul o datorează pentru executarea contractului. 6. Concluzii. Necesitatea recunoaşterii acestei forme de răspundere a fost subliniată în mod clar de către doctrină[114]. Consacrarea legislativă a unor situaţii speciale de răspundere contractuală pentru fapta altei persoane justifică o abordare şi cercetare la nivel de principii generale şi nu o marginalizare a acestei forme de răspundere contractuală. Nu este mai puţin adevărat faptul că importante probleme în legătură cu această formă de răspundere trebuie dezbătute şi conciliate cu alte principii de drept, cu atât mai mult cu cât, există deja voci care susţin inexistenţa unei astfel de forme a răspunderii civile. Principiul relativităţii efectelor convenţiilor cunoaşte deja o aplicare din ce în ce mai flexibilă tocmai datorită modalităţilor de interferare în circuitul civil a diverselor manifestări de voinţă. Ca o consecinţă a acestei orientări, consacrarea răspunderii contractuale pentru fapta unei terţe persoane apare ca fiind un mijloc de garantare a obligaţiilor asumate de către diverşii participanţi la circuitul civil dar, în acelaşi timp, o expresie a faptului că dreptul trebuie să se adapteze în mod constant noilor realităţi consemnate de către viaţă socială. Ori răspundrea contractuală pentru fapta unei alte persoane concretizează tocmai o asemenea realitate.
[1] A se vedea C. Stǎtescu, C. Bârsan. Tratat de drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Academiei, Bucureşti 1981, p. 135, T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1968, p. 160 şi urm.; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1984, p. 241 şi urm.; M. Eliescu, Rǎspunderea civilǎ delictualǎ, Edit. Academiei, Bucureşti 1972, p. 26- 30; Potrivit unei alte concepţii asupra rǎspunderii civile aceasta cunoaşte urmǎtoarele subcategorii: a) rǎspunderea delictualǎ subiectivǎ, întemeiatǎ pe ideea de greşealǎ sau culpǎ, respectiv, b) rǎspunderea delictualǎ obiectivǎ având drept temei ideea de garanţie L. Pop, Drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 196- 197; [2] Pentru o prezentare sinteticǎ asupra diferitelor opinii cu privire la unitatea sau dualitatea rǎspunderii civile în ansamblul sǎu, a se vedea L. Pop. op. cit., p. 177- 180. Autorul citat împǎrtǎşeşte cea din urmǎ orientare. [3] A se vedea C. Stǎtescu, C. Bârsan, op. cit., p. 123, L.Pop, op. cit., p.179; I. Albu, op. cit., p. 249; [4] Pentru o prezentare a diferitelor concepţii cu privire la actul juridic civil a se vedea D. Cosma, Teoria generalǎ a actului juridic civil. Edit. Ştiinţificǎ, Bucureşti 1969; I. Albu, Contractul şi rǎspunderea contractualǎ, Edit. Dacia, p. 13 şi urmǎt; P. Vasilescu; Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouǎ teorie generalǎ a actului de drept privat, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 15 şi urmǎt; [5] Existǎ autori care divizeazǎ rǎspunderea civilǎ delictualǎ în rǎspundere obiectivǎ (întemeiatǎ pe ideea de garanţie) şi rǎspundere subiectivǎ, (ideea de vinovǎţie) - A se vedea nota nr. 1 [6] Pentru exemplificǎri asupra acestor situaţii a se vedea L. Pop, Rǎpunderea civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia în Dreptul nr. 11/2003, 67- 69; [7] I. Deleanu ,Terţii şi părţile .Relativitatea şi opozabilitatea actului juridic, Edit. Rosetti, Bucureşti, 200, p. 40 şi urm. precum şi autorii citaţi acolo [8] Nu sunt de neglijat nici situaţiile reglementate de cǎtre Codul comercial: mijlocirea de afaceri, mandatul comercial, contractul de comision, etc., precum şi cele din dispoziţii comerciale speciale: Legea asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934. Pentru o prezentare asupra regulilor care guverneazǎ cambia şi biletul la ordin, a se vedea St. D. Cǎrpenaru, Drept comercial român. Edit. All, Bucureşti, 1995, p. 467 şi urm.; [9] H. Mazeaud, L. Mazeaud, A. Tunc, Traite theoretique et practique de la resposabilite civile delictuelle et contractuelle, vol. I, Montchrestien, ediţia a V- a, 1957 ; G. Baumet , La responsabilite contractuelle du fait d'autrui, these, Nice. Paris 1974 citaţi de Jerome Julien, La responsabilite civile du fait d'autrui. Ruptures et continuites, Presse universitaire D'Aix Marseille 1999, p. 239 şi urm. [10] Asupra diverselor teorii cu referire la cazurile de rǎspundere civilǎ delictualǎ obiectivǎ, indirectǎ a se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 273- 279; [11] Jerome Julien, op. cit. p. 214; [12] Pentru repere doctrinare autohtone a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 284; [13] Pentru repere legislative autohtone se vedea Legea nr. 240/2004 din 07.06.2004 publicatǎ în M. Of., Partea I nr. 552 din 22.06.2004 şi Legea nr. 245/2004 din 09.06.2004 publicatǎ în. of. Partea I nr. 565 din 25.06.2004. Pentru o abordare doctrinarǎ a se vedea Ionuţ Florin Popa, Obligaţia de securiatate, mijloc de protecţie a consumatorului, în Dreptul nr. 3/2003; Ioan I. Bǎlan, Rǎspunderea civilǎ pentru produsele cu defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, în Dreptul nr. 12/2004, p. 52- 67; [14] Precizǎm, de la bun început, cǎ aceasta este una dintre numeroasele forme pe care le poate avea contractul de asigurare. Pentru o prezentare a acestui contract a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil român. Contracte speciale, Edit Actami, Bucureşti 1999, p. 486- 570; [15] În acest sens, a se vedea prevederile art. 51 al. 3 şi art. 61 din Legea nr. 136/'1995 cu modificǎrile ulterioare prin care se creeazǎ Fondul de protecţie a victimelor strǎzii în vederea protejǎrii victimelor accidentelor de circulaţie auto, care au avut ca urmare vǎtǎmǎri corporale sau decese, în care autorul a rǎmas neidentificat iar autovehicolul implicat în accident este neasigurat. [16] I. Deleanu, op. cit., p. 43 şi urm. şi autorii citaţi la nota 1. [17] Pentru ample referinţe bibliografice, atât cu privire la soluţiile jurisprudenţiale, dar şi cu privire la curentele doctrinare, a se vedea H. Capitant, Fr. Terre, Y Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence civile, Dalloz, ediţia a XI- a, 2000, vol. II, nr. 171- 174, p. 166 şi urmǎt. [18] Pentru o prezentare de sintezǎ asupra acestei evoluţii a se vedea L. Pop, Rǎspunderea civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia în Dreptul nr. 11/2003, p. 66- 67. [19] Spunem din nou vehement contestatǎ datoritǎ faptului cǎ, încǎ de la apariţia sa, aceastǎ idee a fost respinsǎ de mulţi doctrinari francezi ai vremii. A se vedea în acest sens R. Rodiere, Y- a- t- il une responsabilite contractuelle pour le fait d'autrui? în Recueil Dalloz, 1952, p. 79. Pentru criticii actuali ai aceste forme de rǎspundere a se vedea J. Julien, op. cit. p. 238 şi urm.; E. Savaux, La fin de la responsabilite contractuelle? în Revue trimestrielle de droit civil nr. 1/1999; [20] G. Vigney, P. Jourdain, Traite de droit civil. Les conditions de la responsabilite, ed. a 2- a, Librairie Generale de Droit et de Juriprudence, Paris, 1998, p.831. [21] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 74- 75 citându- l pe J. Julien, op. cit., p. 240 [22] Se face referire astfel, într- un mod cu totul indirect, la fundamentarea rǎspunderii contractuale pe ideea de garanţie, deşi, în mod surprinzǎtor ,autorul citat rǎmâne fidel ideii de culpǎ contractualǎ; [23] J. Julien, op. cit., p. 240 [24] Idem, p. 239; [25] Spre exemplu, pǎrţile pot înlǎtura efectele unor cauze de încetare a contractului- forţǎ majorǎ, caz fortuit- sau dimpotrivǎ, pot pune capǎt legǎturii contractuale în absenţa unor astfel de cauze; [26] A se vedea P. Vasilescu, op. cit. p. 36. Este o receptare a teoriei kelsiene cu privire la rolul şi natura contractului. În acest sens a se vedea H. Kelsen, Teoria purǎ a dreptului, Edit. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 311- 314; [27] Din această perspectivă, se poate afirma că toate convenţiile prezintă, într- o mai mică ori mai mare măsură, un caracter intuitu persoane, acest caracter fiind mai estompat în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, în special cele acauzale(cambie, bilet la ordin, cec) ; [28] Idem, p. 86; [29] Această afirmaţie nu se mai poate verifica în cazul în care ilicitul civil are, în acelaşi timp, caracter penal, iar persoana prejudiciată stăruie în condamnarea,(şi) sub aspectul laturii penale, a făptuitorului prin constituirea ca parte vătămată în cadrul procesului penal. În acest caz, se poate observa interesul direct al persoanei prejudiciate de a recupera pierderea ocazionată direct de la autor, determinată de însăşi stăruinţa pe care o depune pentru condamnarea inculpatului, în acelaşi timp autor al faptei ilicite; [30] Revenim în acest fel la contractele de asigurǎri: victima va fi indemnizatǎ de cǎtre societatea de asigurare în cazul în care autorul faptei prejudiciabile este asigurat pentru astfel de fapte - A se vedea în acest sens asigurarea obligatorie de rǎspundere auto. Pentru astfel de situaţii a se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 204- 206; [31] Este evident cǎ, pentru achitarea despǎgubirilor, victima îl va alege pe cel mai solvabil, dar, de cele nai multe ori, la momentul promovării acţiunii în justiţie, nu are suficiente elemente prin care să determine care este această persoană, astfel încât, va porni procesul împotriva ambilor, sau cel ce nu a fost chemat în judecatǎ prin cererea introductivǎ va compǎrea în proces prin unul dintre mijloacele de intervenţie a terţelor persoane în procesul civil; [32] Desigur, în mǎsura în care, astfel de construcţii, pot fi recunoscute ca fiind valabile în afara cazurilor prevǎzute în mod expres de cǎtre lege. Pentru o opinie în favoarea extinderii câmpului de aplicare a acţiunilor directe şi în alte cazuri decât cele expres reglementate de cǎtre lege a se vedea infra p. 28 şi urm. [33] B. Stark, Les rapports du commetant et du commisionaire avec les tiers, Dalloz, 1949, p. 166 citat de I. Deleanu, op. cit., p. 29, nota nr. 4; [34] Tebuie sǎ menţionǎm cǎ aceste controverse nu se referǎ în mod exclusiv la rǎspunderea contractualǎ pentru fapta unei terţe persoane, ci ele vizeazǎ, în general, rǎspunderea contractualǎ, în ansamblul sǎu, şi, adǎugǎm noi, problemele care se pun raportat la aceastǎ formǎ de rǎspundere, pot fi extinse inclusiv asupra rǎspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sau pentru fapta unei alte persoane tocmai datoritǎ unicitǎţii rǎspunderii civile în ansamblul sǎu, opinie pe care o împǎrtǎşim; [35] Majoritatea autorilor reţin vinovǎţia în materie contractualǎ drept una dintre condiţiile de angajare a rǎspunderii contractuale a pǎrţii care nu şi- a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în temeiul contractului: A se vedea: M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Edit. All Educaţional, Bucureşti 1998, p. 429 şi urm., C. Stǎtescu C. Bârsan, op. cit., p. 326; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 321; Ioan Dorel Romoşan, Vinovǎţia în dreptul civil român, Edit. All Beck, Bucureşti 1999, p. 197 şi urm.; L. Pop, op. cit., p. 342- 343; Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil, ed. a V- a, Ed. Dalloz 1993, p. 408; [36] D. Cosma, op. cit., p. 432; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Edit. All Educaţional, Bucureşti, 1997, p. 27- 28 [37] Art. 1082 Cod civil prevede cǎ "Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executǎrii" [38] A se vedea G. Vigney, P. Jourdain, op. cit., p. 930 cu importante repere jurisprudenţiale. Pentru dreptul nostru, a se vedea L. Pop, Rǎspunderea civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 11/2003, p. 73 şi 74; [39] În aceastǎ privinţă, concepţia doctrinei a rǎmas constantǎ. În acest sens, a se vedea L. Pop. Tratat de drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 200, p. 343 şi autorii citaţi acolo; [40] L. Pop, Rǎspunderea civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia în Dreptul nr. 11/2003, p.73 [41] Idem, p. 74; Contra A se vedea I. Deleanu, op. cit., 48; [42] A se vedea I. Albu, Contractul şi rǎspunderea contractualǎ, Edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1994, p.243.; Autorul considerǎ culpa nu ca un element al rǎspunderii contractuale, ci drept o cerinţǎ a faptei prejudiciabile a debitorului, aceea de a fi, în acelaşi timp, o acţiune culpabilǎ; [43] G.Viney , P. Jourdain ,op.cit.,p.831; [44] M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Edit. Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1980, p. 165; [45] C. Stǎtescu., C. Bârsan, op.cit., p. 208; [46] M. Eliescu, op.cit., p. 189- 191; [47] A. Man, S. Golub, Culpa creditorului, Edit. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 38; [48] V. Stoica ,op.cit.,p.85; [49] J.Julien, op.cit., p.232 [50] Idem .,p.233 [51] V. Stoica, op. cit., p. 57; [52] Pentru interpretarea convenţiilor, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 63 şi urm.; [53] P. Vasilescu, op.cit., p. 36 şi p.85- 86; [54] Asupra clauzelor de modificare a rǎspunderii contractuale a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 351- 352; [55] Termenul legal este folosit aici într- o accepţiune largǎ deoarece aceasta desemneazǎ deopotrivǎ atât acele situaţii în care modificarea rǎspunderii în sensul atenuǎrii, plafonǎrii sau agravǎrii acesteia, este prevǎzutǎ expres de cǎtre leguitor, dar şi ipoteza în care acest lucru este convenit de cǎtre pǎrţi prin convenţia pe care o încheie, deoarece Convenţiile legal fǎcute au putere de lege între pǎrţile contractante iar convenţia este, în ultimǎ instanţǎ, un set de norme de facturǎ privatǎ, nomoteh- P. Vasilescu, op. cit., p. 91. [56] J. Julien, op. cit., p. 239; [57] Doctrina apreciazǎ cǎ rezoluţiunea sau rezilierea se poate pronunţa şi în cazul culpei comune a pǎrţilor contractante. A se vedea în acest sens V. Stoica, op. cit., p. 98; [58] De fapt, în mǎsura în care, creditorul nu ştie nimic despre aceastǎ substituire a terţului pentru executarea contractului, repararea daunelor în termenii contractului iniţial, se va rezolva numai între creditor şi debitorul sǎu direct, urmând ca raporturile dintre debitor şi terţul asociat sǎ fie reglate în mod separat. În doctrinǎ s- a apreciat cǎ rǎspundera cocontractanţilor în cazul culpei comune se va aprecia în raport cu gradul de vinovǎţie, în principal, şi numai în subsidiar, în raport cu prejudiciul efectiv A se vedea A. Man, S. Golub, op. cit., p. 127 şi urm.. [59]C. Stǎtescu, Rǎspunderea civilǎ delictualǎ pentru fapta altei persoane, Edit. Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 142 citatǎ de L. Pop, op. cit., p.279; [60] L. Pop, Drept civil român. Teoria generalǎ a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 283; [61] Preferǎm sǎ numim acţiunea debitorului împotriva terţului drept de regres pentru uşurinţa expunerii. [62] Pentru acţiunea în regres şi diversela ipoteze a se vedea infra nr. 4; [63] I. Deleanu, op. cit., p. 48 [64] L. Pop, Rǎspunderea civilǎ contractualǎ pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 11/2003, p. 70; [65] L. Pop, Tratat de drept civil. Teoria generalǎ a obligaţiior, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, p. 336 şi urm. ; I. Albu, Contractul şi rǎspunderea contractualǎ, Edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1994, p. 49, C. Bârsan, C. Stǎtescu, op. cit., p. 123 şi urm. [66] I. Deleanu, op. cit, p. 48- 49; L. Pop, op. cit., p. 70- 73, M. Bacache -Gibelli, op. cit., p. 346 şi urm, citat de I. Deleanu, op. cit., p. 47, nota nr. 3; [67] L. Pop, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia , în Dreptul nr. 11/2003, p. 71; [68] Ibidem. Autorul face o succintǎ analizǎ a modalitǎţilor în care terţii pot interveni în aceastǎ executare a contractului principal precum şi o prezentarea a situaţiei acestora; S- a decis, bunǎoarǎ, cǎ pot fi catalogaţi terţi persoanele care sunt simplii toleraţi ai debitorului rǎspunzǎtor, persoanele care intervin punctual dar inconstant în derularea contractului principal, etc. (I. Lulǎ, Observaţii asupra rǎspunderii pentru fapta altuia reglementatǎ de art. 1434 al. 2 C. civil, în Dreptul nr. 9/2001, p. 72 şi urm.) [69] Singura ipoteză în care am fi tot în prezenţa unei răspunderi contractuale pentru fapta terţului în ipoteza pe care o analizăm, se circumscrie situaţiei în care debitorul contractual direct îşi asumă, prin contract, o obligaţie faţă de creditorul său conform căreia va răspunde pentru neexecutarea contractului în cazul unor astfel de intervenţii, indiferent cărei persoane îi aparţin. Este, în realitate, o clauză de agravare a răspunderii contractuale consimţită de către debitor în favoarea creditorului său. [70] I. Deleanu, op. cit., p. 49; [71] L. Pop, op. cit., p. 72; [72] Terţul este denumit în acest caz parte deveniǎ(A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p 82 şi urm.) ; [73] L. Pop, op.. cit., p. 73 [74] I. Deleanu, op. cit., p. 44 şi autorii citaţi la p. 43, nota nr. 1; [75] Inutil sǎ precizǎm faptul cǎ, odatǎ ce este activatǎ aceastǎ garanţie, garantul se substituie debitorului garantat din contractul principal, fiind ţinut sǎ execute prestaţia pe care a garantat- o în locul debitorului. [76] Conform art. 1655 Cod civil fidejusorul nu se angajeazǎ in contul debitorului ci în interesul lui ( propriu n.n.) şi, eventual, fǎrǎ ca debitorul garantat sǎ ştie acest fapt. [77] M. Bacache- Gibelli, op. cit., p. 142; [78] P. Vasilescu, op. cit., p. 119 [79] În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 328- 329; asupra acestui aspect vom reveni în cadrul lucrǎrii- A se vedea infra nr. 5 [80] Preferǎm sǎ abordǎm problema cauzei din grupurile de contracte în cadrul secţiunii despre efectele rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia. [81] Putem vorbi, în cel mai bun caz ,de avânzi- cauzǎ în aceastǎ situaţie; [82] B. Stark, op. cit., p. 166 citat de I. Deleanu, op. cit., p. 29, nota nr. 4; Deşi autorul se referea strict la raporturile dintre comitent, comisionar şi terţ, suntem de pǎrere cǎ aceastǎ abordare poate fi extinsǎ la majoritatea situaţiilor în care se regǎsec douǎ sau mai multe contracte reunite într- un grup [83] H.Capintant, De la cause de l'obligations, Dalloz, Paris, 1927, p. 48 şi urm citat de P. Vasilescu, op. cit., p. 79 [84] Aşa cum am mai afirmat, noţiunile de terţ, debitor şi creditor trebuie înţelese în sens larg, datoritǎ caracterului permutant al acestora în virtutea interdependenţei şi reciprocitǎţii obligaţiilor contractuale [85] I. Deleanu, op. cit., p. 45 [86] A se vedea I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul relativitǎtii efectelor contractului - rǎspunderea contractualǎ pentru fapta altuia, în Dreptul. nr. 3/2002, p. 12- 17; [87] G. Vigney, op. cit., p. 338 [88] Pentru alte clasificǎri, a se vedea şi P. Vasilescu, op. cit., p. 119 şi urm. [89] Pentru o asemenea abordare a problemei rǎspunderii contractuale pentru fapta altuia a se vedea I. Deleanu. Pǎrţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 43- 49; [90] Este situaţia în care obligaţia de platǎ a despǎgubirilor cǎtre victima unei fapte ilicite extracontractuale este garantatǎ prin intermediul unui contract- gaj, fidejusiune. În cazul în care debitorul obligaţiei de platǎ a despǎgubirilor- autorul faptei ilicite, nu înţelege sǎ- şi îndeplineascǎ aceste obligaţii, victima va cere despǎgubirea de la garantul acestei obligaţii. În acest fel, refuzul de platǎ din partea autorului faptului iliciit atrage rǎspunderea în temeiul contractului de garanţie a persoanei care şi- a asumat calitatea de garant; [91] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 67- 69; [92] În acest sens, a se vedea I. Lulǎ, op. cit., p 68 şi urm. [93] Idem, p. 73; [94] Idem, p. 71; [95] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 327; [96] A se vedea D. Chiricǎ, Drept civil. Contracte speciale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 132. Autorul citat numeşte aceastǎ situaţie garanţie de evicţiune ascendentǎ. De asemenea, a se vedea C. Potec. Evicţiunea în contractele civile, ed. a II- a, Edit All Beck, Bucureşti, 1998, p. 39 şi urm.. Pentru orientarea doctrinei şi jurisprudenţei franceze, a se vedea H. Capitant, Fr. Terre, Y. Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence francais, ediţia 21, vol. 2 Dalloz 2000, p. 162 şi urm. [97] În legǎturǎ cu contractul de asigurare şi formele sale specifice, a se vedea Fr. Deak. op. cit., p. 486 şi urm. [98] St. D. Cǎrpenaru, op. cit., p. 487; [99] Este dat exemplul prevederilor art. 18 din OG nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice care prevede faptul cǎ agenţia de turism va rǎspunde pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale chiar şi atunci câd acestea trebuiau îndeplinite de cǎtre o altǎ agenţie de turism sau alţi prestatori de servicii; se vedea L Pop, op. cit., p. 69; [100] Pentru repere doctrinare asupra acetor despăgubiri, a se vedea L. Pop., op. cit., p. 343 şi urm.; Adriana Corhan, Repararea prejudiciilor prin echivalent bǎnesc, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 98- 139; [101] I. Deleanu, op. cit., p. 54 [102] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000., p. 107- 109; [103] Ibidem [104] I. Deleanu, op. cit., p. 54; [105] Idem, p. 55 [106] Ibidem; [107] I. Deleanu, op. cit., p. 56 [108] Ibidem [109] Fr. Terre, Ph. Simler, Y Lequette, Droit civil. Les Obligations, ed. A V- a , Dalloz 1993, nr. 1094, p. 460 şi urm., M. Bacache- Gibelli, op. cit., p. 115, P. Vasilescu, op. cit., p. 118- 119 [110] Opinia majoritară în doctrină este că acţiunea oblică este un mijloc prin care creditorul pregăteşte executarea silită îndreptată împotriva debitorului său a se vedea, L. Pop, op. cit., p. 413; [111] A se vedea A. Man, S. Golub, op. cit., p. 55 şi urm.. [112] Astfel cum se întâmplă în cazul prejudiciilor cauzate imobilului închiriat de către copii minori ai locatarului. [113] Avem în vedere situaţiile în care, în contractul iniţial, s- au inserat clauze de limitare a răspunderii dar şi faptul că, în materie contractuală, debitorul va răspunde numai pentru daunele previzilbile la momentul încheierii contractului, pe când, în materie delictuală, nu operează acest principiu al previzibilităţii; [114] L. Pop, op. cit., p. 69 şi urm., I. Lulă,op. cit., 68 şi urm, I Deleanu, op. cit., p. 47- 49
|
Site realizat de Relu Plesciuc