Numărul 1 / 2006

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE -ÎNTRE CONFLICT ŞI COMPROMIS

 

Oana BULZAN

 

 

 Résumé : La CEDH et la Cour de justice des Communautées Européennes - entre conflit et compromis.Dans l'espace européen cohabitent deux organisations intergouvernementales : le Conseil de l'Europe et l'Union Européenne. Quoi que différentes, elles ont aussi des points de convergence. Parmi les plus importantes, tel que figurent dans le statut du Conseil où dans les traités constitutifs de l'Union Européenne on peut indiquer la démocratie, l'état de droit et la protection des droits de l'homme.

 La protection des droits de l'homme est assurée non pas seulement par l'état mais aussi par les juridictions spécifiques de ces deux organisations : la Cour européenne des Droits de l'Homme et la Cour de Justice des Communautés Européennes. Les deux développent une jurisprudence ayant comme source de textes différents : la Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit communautaire (originaire et dérivée). La protection pourra donc être renforcée par une action complémentaire ou convergente ou elle pourra être diminuée faute d'une prise de conscience des deux juridictions quant à leurs spécificités.

 L'adoption de la Charte des droits fondamentaux de l'Union Européenne et plus récemment la mise en place d'une Agence des droits fondamentaux pour l'Union Européenne semblent avoir réalisé une séparation absolue entre les deux systèmes de protection des droits de l'homme.

 En même temps, l'existence des deux catalogues de protection crée aussi une insécurité juridique parmi les citoyens européens. Toutefois, des convergences des textes et de jurisprudence existent encore.

 Existent-ils aussi des solutions de compromis ?

 

 

Dualitate în protecţia drepturilor omului în spaţiul european. Drepturile omului sunt universale. Toate textele fac trimitere la identitatea universală a persoanei umane, ea are aceleaşi drepturi şi poate aspira la aceleaşi libertăţi în condiţii egale de rasă, sex, religie, naţionalitate[1]. Universalitatea este însă strict legată de caracterul obiectiv, ele sunt indestructibil legate de persoana umană şi nu îi sunt atribuite acesteia în virtutea vreunei legi sau statut care ulterior i-ar putea fi revocat[2].

 Caracterul universal şi obiectiv al drepturilor omului a determinat, în special după al doilea război mondial, multiplicarea instrumentelor convenţionale sau a celor pur declaratorii în această materie, fie la nivel universal, fie la nivel regional.

 La nivel regional, Europa, în marea sa diversitate, a devenit treptat, un formidabil laborator experimental în planul drepturilor omului, în încercarea de a reinventa un drept comun, mai precis de a crea un pluralism juridic ordonat.[3]

 Spaţiul european regrupează valori care constituie moştenirea comună europeană. În acest spaţiu colaborarea dintre state a primit alte coordonate decât în dreptul internaţional clasic. Această diferenţiere s-a realizat fie prin crearea unor organizaţii internaţionale interguvernamentale, care prin cedarea unor atribute de suveranitate din partea statelor se poate substitui în situaţii determinate acţiunii acestora (este cazul Uniunii Europene), fie prin crearea unor sisteme specifice de sancţionare a conduitelor etatice[4] care să controleze modul de aplicarea a anumitor norme convenţionale(este cazul mecanismului stabilit de Conventia de la Roma).

 Coexistenţa mai multor ordini europene este atât o realitate, cât şi o sfidare, drepturile omului fiind un element important pentru armonizarea şi apropierea dintre state, dar şi dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană.

Armonizarea dintre state, fie că se realizează în cadrul Uniunii Europene, fie în cadrul Consiliului Europei, este coordonată de două instanţe, care joacă rolul de creuzet unde se contopesc principiile de drept naţionale cu noile concepte specifice: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Comunităţiilor Europene.

 Europa lui René Cassin şi a lui Jean Monnet, deşi au ca scop integrarea, sunt două sisteme diferite care nu fac parte dintr-o logică federală de suprapunere[5], dar care au aceeaşi arie de aplicare şi deci sunt oricând susceptibile să intre în conflict.

 Cum deja statele şi-au afirmat ataşamentul faţă de valorile fundamentale care condiţionează apartenenţa atât la Consiliul Europei cât şi la Uniunea Europeană şi care în substanţă sunt aceleaşi[6], rezolvarea divergenţelor legate de dublul standard impus statului ar trebui să revină, în opinia noastră celor doi judecători de la Strasbourg şi de la Luxembourg, pentru a evita tracasarea judecătorului naţional, care este judecătorul de drept comun atât în cazul Convenţiei[7], cât şi în cazul dreptului comunitar[8] şi care astfel ar putea fi pus în siuaţii-limită de a alege între cele două.

 Din aceste motive, articolul nostru are ca obiect o analiză sintetică a acestui fenomen de dualitate de protecţie jurisdicţională a drepturilor omului, din perspectiva celor două instanţe, pornind de la situaţiile generatoare de conflict, pentru a vedea dacă este posibil un compromis în acest spaţiu sincretic european.

Situaţii conflictuale. Noul judecător european, fie el de la Strasbourg sau Luxembourg, avea de creat un drept comun ţinând cont de sistemele juridice naţionale. Noile instanţe trebuiau să găsească metode prin care să se articuleze coerent în funcţie de specificul lor, cu toate sistemele naţionale impunând standarde uniforme.

 Această dualitate Strasbourg-Luxembourg a generat în timp o incertitudine asupra competenţelor celor două Curţi, a căror coexistenţă nu a dus neapărat la o convergenţă în jurisprudenţă, ci la o anumită insecuritate juridică generată de faptul scindării la nivel naţional a modalităţilor de protecţie a drepturilor şi libertăţiilor fundamentale. Statul are astfel protecţia asigurată pe două paliere: prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi, mai nou, prin Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată pe baza "mandatului" dat Consiliul de la Köln, semnată în 17 decembrie 2000 cu ocazia Consiliului european de la Nisa şi mai apoi publicată în JOCE în 18 decembrie 2000.

Tratatul care trebuia sa stabilească o Constituţie pentru Europa, şi care cuprindea şi Charta nu a fost adoptat; astfel natura juridică a Chartei ca sursă de obligaţii şi de referinţă în materia drepturilor omului nu este foarte clară. Intrarea în vigoare a Constituţiei Europene, ar fi legitimat pe deplin Charta ca unică referinţă în cadrul Uniunii Europene în materia drepturilor fundamentale. Totuşi, instituţiile UE au început să facă referinţă în diferite contexte la Chartă, fapt ce în timp cu siguranţă va realiza ceea ce nu a reuşit adoptarea Constituţiei: legitimarea acestui instrument de protecţie în cadrul Uniunii Europene.

Aceste două instrumente de protecţie se impun concomitent dreptului intern. Eventualitatea unui conflict este cu atât mai actuală cu cât statele membre ale Uniunii Europene sunt şi semnatare ale Convenţiei de la Roma. Statul se află închis astfel într-un sistem vast şi complex de protecţie, care însă îl poate pune în mod constant în dificultate, din moment ce trebuie să raporteze la mai multe jurisdicţii.

Aparent, cele două instanţe se aflau intr-o «separaţie congenitală»[9] deoarece CJCE a început ca protectoare a unor libertăţi economice necesare realizării pieţei comune, până la Tratatul de la Maastricht tratatele constitutive fiind destul de «discrete» în privinţa drepturilor fundamentale, iar CEDO (care a înlocuit Comisia o dată cu intrarea în vigoarea a Protocolului nr.11 la 1 noiembrie 1998) era in special protectoarea drepturilor civile şi politice. Această coexistenţă însă nu s-a dovedit a fi chiar atât de paşnică, în sensul că atât CEDO cât şi CJCE, utilizând acelaşi catalog (până la adoptarea Chartei în 2000) care era Convenţia de la Roma, dar acţionând în cadre diferite, apărea în mod constant posibilitatea unui conflict de interpretare sau de hotărâri.

Într-adevăr, Uniunea Europeană a fost animată de un proces pragmatic, care viza asigurarea prosperităţii materiale[10], în vreme ce Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are ca scop primordial salvgardarea şi dezvoltarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Uniunea Europeană nu este o organizaţie internaţională de apărare a drepturilor omului, dar in cadrul ei protecţia drepturilor fundamentale este esenţială, chiar dacă nu exclusivă[11]. Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene urmăreau în principal coeziunea economică dintre statele membre bazate pe anumite libertăţi necesare funcţionării pieţei unice: libertatea de circulaţie a persoanelor (art.48-58 CEE), interdicţia discriminărilor pe motiv de naţionalitate (art.7 şi 48 CEE) sau pe motiv de sex în ceea ce priveşte dreptul la muncă şi remuneraţie.

 Construcţia comunitară a căpătat noi dimensiuni odată cu tratatul de la Maastricht. Proaspăta uniune a statelor europene, pentru a deveni cât mai credibilă, a fost consolidată prin adoptarea articolului F§2[12], devenit mai apoi articolul 6, care dă legitimitate întregului edificiu comunitar prin înglobarea în opera comunitară a vechilor tradiţii europene, conferind astfel un sentiment de securitate juridică. Tratatele care au urmat, prin formulări sintetice au reactualizat importanţa protecţiei comunitare a drepturilor omului, erijându-le în fundamente ale Uniunii[13].

Totuşi, aceste trimiteri la principii generale (puţin previzibile) şi tradiţii constituţionale comune ale statelor membre erau destul de vagi şi comprimate în texte lacunare şi deci insuficiente pentru a jutifica ideea de comunitate a dreptului pe care şi-o aroga Uniunea. În plus, nu exista o acţiune specifică în faţa CJCE prin care să poată fi sancţionată încalcarea drepturilor omului.

Soluţii posibile. În acest context, carenţelor sistemului comunitar de protecţie a drepturilor omului li s-au oferit mai multe soluţii.O posibilă soluţie ar fi fost aderarea Comunităţilor la Convenţia de la Roma.

În 1994, CJE prin avizul numărul 2/1994 a refuzat să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arătând că acest demers ar fi de anvergură constituţională şi nu ar putea fi realizat decât prin modificarea tratatelor. CJCE a avertizat în acest context şi asupra relativizării monopolului său jurisdicţional în cazul în care Curtea de la Strasbourg ar avea posibilitatea de a se pronunţa şi asupra actelor comunitare.

În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că refuzul Uniunii Europene de a adera la Convenţia de la Roma are la bază teama anumitor guverne ca nu cumva prin intermediul dreptului comunitar, sub umbrela protecţiei drepturilor omului, judecătorii din state nemembre ale Comunităţiilor să intre în contact cu problemele specifice ale Uniunii sau ale statelor membre[14] sau să determine în timp o regresie a gradului de protecţie.[15]

Refuzul era însă reciproc. Jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este orientată în sensul în care statul nu se poate sustrage de la a-şi angaja responsabilitatea delegând obligaţiile sale unor organisme private sau unor particulari[16]. În viziunea Curţii de la Strasbourg, conformitatea nu poate fi asigurată prin mecanisme mai presus de naţional, atâta timp cât controlul acestor organisme nu poate fi realizat de către ea.

Art. 308 din Tratatul CE[17], care este un adevărat izvor de competenţe, nu poate fi însă invocat drept temei pentru aderarea la Convenţie, fiindcă, aşa cum a subliniat şi CJCE în cuprinsul avizului, acesta nu este aplicabil în situaţiile în care trebuie luate hotărâri importante, de natură să modifice structura creată de tratatele de înfiinţare, deoarece în astfel de cazuri, soluţia unică este modificarea tratatelor de înfiinţare[18]. În plus, pentru a permite aderarea la Convenţie, ar fi necesar ca Uniunea Europeană să devină membru ea însăşi al Consiliului Europei, şi nu doar prin intermediul statelor membre.

Alte două posibilităţi puteau fi luate în considerare: apropierea pe cale jurisprudenţială sau adoptarea de către Uniune a unui catalog specific de drepturi fundamentale.

Calea jurisprudenţială, deşi de mult începuse să se contureze, lăsa deschise nişte breşe. CJE a ridicat drepturile omului la rangul de principii generale de drept comunitar[19], amintind că instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului sunt indicaţii de care ar trebui să se ţină cont în dreptul comunitar[20], însă a adăugat că în dreptul comunitar Convenţia are o semnificaţie specifică[21]. Specificitatea construcţiei comunitare a fost tocmai punctul de ruptură dintre cele două Curţi, care, deşi foloseau acelaşi catalog al drepturilor omului, (până la adoptarea Chartei) care era Convenţia de la Roma, au ajuns la interpretări diferite ale aceloraşi drepturi.

Protecţia vieţii private şi familiale[22], libertatea de expresie[23] sau principiul contardictorialităţii[24] au fost "victimele" acestor interpretări diferite în jurisprudenţa dezvoltată de cele două instanţe.

Deci, chiar dacă avizul 2/1994 prevedea că drepturile fundamentale sunt o condiţie de legalitate a actelor comunitare, specificitatea creată de CJCE pentru a-şi autonomiza şi adapta jurisprudenţa făcea imposibilă rezolvarea conflictului la acest nivel.

Dacă acceptăm să acordăm drepturilor omului două semnificaţii, una comunitară şi alta specifică Convenţiei de la Roma, în condiţiile actuale în care Uniunea nu a aderat la sus-amintita Convenţie, cu dificultate se va decela când una prevalează asupra celeilalte şi, în consecinţă, la care dintre cele două instanţe va trebui introdusă acţiunea.

Dacă în jurisprudenţa CJCE s-a făcut trimitere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa acesteia cu valoare de principiu[25], există cumva principii esenţial diferite care să permită să se aleagă între dreptul comunitar şi cel convenţional?

Răspunsul probabil la această întrebare a dus la o altă încercare de soluţionare a acestui conflict: adoptarea unui catalog specific de drepturi al Uniunii Europene. Convenţia de la Roma era deja o sinteză a tradiţiilor comune, mai ales prin inovaţiile jurisprudenţiale care au fost aduse catalogului iniţial. Uniunea Europeană încerca prin adoptarea acestui catalog specific să faca o sinteză a drepturilor fundamentale recunoscute atât în spaţiul comunitar cât şi în statele membre şi să le supună unui singur cenzor: judecătorul de la Luxembourg. Adoptarea acestui catalog avea şi o dimensiune simbolică: aceste drepturi vin să se adreseze unei categorii aparte -cetăţeanului unional - şi deci poartă amprenta specificităţii acestuia. În plus, Charta nu este importată din exterior şi nu este concepută în afara spaţiului comunitar, ci este opera exclusivă a Uniuinii Europene. Charta este un aggiornamento[26] al Convenţiei, care nu şi-a mai reînnoit catalogul astfel încât drepturile economice şi sociale care erau în centrul construcţiei comunitare rămâneau în afara ariei de protecţie.

Refuzul aderării la Convenţie pe motiv că aceasta nu consacră drepturile mai sus amintite putea fi uşor înlăturat prin adoptarea unui protocol adiţional, însă ideea adoptării Chartei era, după părerea noastră, aceea de a transforma judecătorul de la Luxembourg în cenzorul unic al problemelor cetăţeanului unional. Şi bineînţeles că adoptarea Chartei este rezultatul insuficienţelor prevederilor comunitare în materie de drepturi fundamentale, principiile generale de drept şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre dovedindu-se insuficiente.

Acum, cele două Curţi nu mai folosesc acelaşi catalog, şi deci posibilităţiile de divergenţă cresc.

Pe măsură ce CJCE se va baza pe Chartă, ignorând în mod voit Convenţia, se va dezvolta o jurisprudenţă autonomă în materie de drepturi fundamentale.

Această tendinţă de a invoca Charta ca justificare a drepturilor fundamentale în locul Convenţiei începe încet, încet să se contureze în practica jurisdicţiilor comunitare. Într-o hotărâre din 3 mai 2002, Tribunalul de Primă Instanţă recunoaşte vocaţia egală a Chartei şi a Convenţiei de a servi ca fundament pentru descoperirea principiilor generale de drept comunitar[27]. Într-o altă hotărâre, tot în faţa Tribunalului de primă instanţă, judecătorul comunitar s-a bazat direct pe Chartă (fără a mai face referire la principiile generale din dreptul comunitar), deşi faptele contestate s-au produs înainte de intrarea în vigoare a acesteia.[28]

Vor exista astfel în spaţiul european două interpretări jurisprudenţiale în materie de drepturi fundamentale, ceea ce nu numai că nu va spori gradul de protecţie al drepturilor, dar va genera un fenomen de insecuritate juridică atât pentru stat cât şi pentru individ. Statul va avea mereu dificultatea alegerii între două sisteme cărora le aparţine deopotrivă. Individul la rândul său se va folosi de cele două instrumente în funcţie de interesele sale, căutând calea cea mai sigură de a-şi realiza drepturile, fie transformând Curtea de la Strasbourg în cenzorul actelor comunitare, ipoteză deja utilizată[29], fie să ignore complet Curtea de la Strasbourg, chiar dacă drepturile care fac obiectul cererii sale ar intra în aria sa de competenţă, fiindcă CJE îi permite un acces mai rapid şi o executare mai sigură[30], fie să apeleze la amândouă, atunci când drepturile îşi găsesc echivalent în Chartă şi în Convenţie sau în jurisprudenţa CEDO, obţinând la sfârşit două hotărâri urmând să o execute pe cea care îi este mai favorabilă, generând în această ipoteză un conflict de sentinţe, punând statul din nou în dificultate.

O ipoteză de şcoală. Dacă ar fi să analizăm posibilele situaţii de conflict, trebuie să o facem prin prisma dreptului intern şi, pornind de la natura dispoziţiei interne contestate[31], să identificăm care din cele două instanţe este competentă.

 Interfenţele materiale şi organice ar fi considerabil reduse dacă cele două instrumente ar prezenta un conţinut identic[32]. Cum însă cele două cataloage de drepturi fundamentale sunt diferite există trei ipoteze.

 Astfel, în cazul contestării unor dispoziţii de drept comunitar, este competentă exclusiv CJCE. Aceasta a precizat că se declară competentă în privinţa drepturilor fundamentale cuprinse în acte interne care intră în câmpul de aplicare a dreptului comunitar[33], dar nu este competentă să sancţioneze o eventuală violare a acestora atâta timp cât actul intern nu intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar.[34] Prin urmare, aceste drepturi trebuie să fie consacrate exclusiv de dreptul comunitar, şi să nu se regăsească în substanţă în nici un drept din cuprinsul textului convenţional.

 Pornind de la jurisprudenţa de mai sus, mai poate fi identificată o ipoteză: nu putem vorbi de un conflict în cazul în care se contestă dispoziţii care sunt luate în baza unor competenţe necomunitare, adică se referă la prevederi naţionale, ce au în vedere o situaţie ce nu intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar.

 Rămâne încă, după părerea noastră, posibilitatea unui conflict. Acesta se conturează atunci când în discuţie intră drepturi consacrate deopotrivă de dreptul comunitar şi de cel convenţional, adică comune celor două instrumente de protecţie a drepturilor fundamentale. În acest caz, pe lângă divergenţele de interpretare şi de hotărâri, există posibilitatea unui conflict de mai mare amploare.

 Conflictul reiese în situaţia în care recurentul sesizează Curtea de la Strasbourg asupra neconformităţii dreptului comunitar, indiferent că este vorba de un regulament, decizie sau o măsură naţională prin care s-au preluat dispoziţiile unei directive sau chiar o măsură naţională luată din proprie iniţiativă a statului pentru a se compatibiliza cu dreptul comunitar.

Controlul actelor comunitare. În ipoteza mai sus expusă, răspunsul comportă mai multe nuanţe în funcţie de actul atacat. Bineînţeles că dacă este vorba de un regulament, care are un caracter normativ complet şi efect direct şi nu necesită intervenţia autorităţilor naţionale, fiind apt să confere drepturi şi să impună obligaţii statelor membre şi particularilor, prin excelenţă un act al Uniunii Europene, care nu a ratificat Convenţia, acesta nu poate fi sancţionat.

 Nici decizia, în baza caracterului său normativ complet şi a efectului direct, nu poate fi atacată în faţa Curţii de la Strasbourg pentru neconformitate cu prevederile convenţionale.

 De asemenea, niciodată nu pot fi obiectul unei cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului recomandările şi avizele, care, nici în ceea ce priveşte natura lor juridică, nici în ceea ce priveşte efectele lor, nu sunt obligatorii.

 Răspunsul la problema alegerii devine după părerea noastră destul de evident. Curtea de la Strasbourg ar putea să intervină numai pentru a asigura conformitatea măsurilor naţionale cu prevederile Convenţiei de la Roma, căci pentru a veghea conformitatea prevederilor naţionale cu cele comunitare există CJCE. Ea nu poate să intervină pentru a asigura conformitatea prevederilor comunitare cu dreptul naţional, dacă acestea nu intră sub umbrela protecţiei sale, adică dacă conţinutul acestor prevederi nu se regăsesc în textul Convenţiei.

 Din aceste considerente, conţinutul unei directive nu poate fi sancţionat, fiindcă este rezultatul neîndoielnic al angajamentului statului faţă de ordinea comunitară şi, totodată, rezultatul unui acord expres de voinţe intervenit între statele membre ale Uniunii,[35] Uniune care a refuzat să adere la Convenţia de la Roma.

Controlul măsurilor de punere în aplicare a actelor comunitare. Urmând raţionamentul de mai sus, în opinia noastră, sunt susceptibile de a face obiectul unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului doar măsurile naţionale de preluare a dreptului comunitar care nu corespund standardelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

 De exemplu, nepreluarea la timp a unei directive este eşecul unei măsuri naţionale, iar recurentul se poate adresa Curţii de la Strasbourg. El nu poate contesta prevederile directivei care sunt evident de drept comunitar, în shimb măsurile naţionale(de preluare sau compatibilizare) pot fi neconforme Convenţiei, fiind o nerespectare a obligaţiilor pozitive pe care statul a înţeles să şi le asume atunci când a ratificat Convenţia[36].

 Un alt exemplu ar fi în cazul în care instanţa naţională refuză să sesizeze CJCE în baza articolului 234 din Tratatul CE, în vederea interpretării şi stabilirii valabilităţii unei norme comunitare. Părţile care nu sunt subiect în cazul acţiunii preliminare comunitare, pot totuşi sesiza Curtea de la Strasbourg în baza art.6.1 pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, respectiv pentru că nu au avut un acces real la jusiţie în sensul de a obţine o decizie pe fond[37]. Limitările implicit admise pe care le cunoaşte acest drept în practica Curţii[38] nu pot fi asemănate cu refuzul instanţei naţionale în cauză. Refuzul acesteia poate constitui o negare expresă a dreptului părţilor de a cunoaşte exact situaţia reală a drepturilor şi obligaţiilor lor, care pot fi precizate doar de CJCE, ea fiind singura aptă în baza articolului sus amintit să ofere această interpretare. Ceea ce contestă părţile în faţa instanţei de la Strasbourg nu este o normă comunitară, ci o măsură a instanţei naţionale, Curtea fiind competentă să sancţioneze această instanţă.

 Din perspectiva dreptului naţional, protecţia drepturilor şi libertăţiilor ce se găsesc consacrate în ambele sisteme (sau cel puţin îşi găsesc echivalentul) este dublă: comunitară şi convenţională. Această dualitate poate fi uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcţii diferite, adică măsurile naţionale trebuie să corespundă atât dreptului comunitar cât şi celui convenţional.

 Aparent, în dreptul intern nu ar putea exista probleme în legătură cu aplicarea prevederilor convenţionale sau comunitare în materia drepturilor omului, fiindcă, în baza art.53 din Convenţia de la Roma, aceasta lasă loc reglementărilor mai favorabile, atât în baza carcterului său subsidiar, care permite, ca jurisprudenţa internă să se îndepărteze de modelul de la Strasbourg atâta timp cât în substanţă asigură aceeaşi protecţie, sau o protecţie mai favorabilă[39], cât şi în considerarea calităţii inviolabile a drepturilor omului. În plus, judecătorul comunitar a stabilit şi el la rândul lui că înţelege să se inspire din norma care oferă gradul de protecţie cel mai ridicat[40].

 Exista două linii directoare de care trebuie să ţinem seama în analiza acestei dualităţi:

 Curtea de la Strasbourg este competentă doar în privinţa măsurilor naţionale de aplicare a dreptului comunitar, atâta timp cât măsura naţională se poate concretiza într-un drept cuprins în Convenţie, fiindcă în asemenea cazuri ea este competentă să examineze nu compatibilitatea normei de drept comunitar cu dispoziţiile Convenţiei, ci pe aceea a normei interne[41].

 Curtea de la Luxembourg,este competentă să sancţioneze o eventuală violare a drepturilor atâta timp cât actul intern intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar[42]. CJE este jurisdicţia internă a Uniunii Europene, concepută după imaginea jurisdicţiilor statale[43] este judecătorul specific al acesteia.

 În ipoteza rămasă, adică a actelor „opera exclusivă a Uniunii Europene" care se impun dreptului intern si pentru care nu există nici o măsură naţională de aplicare sau preluare care să ecraneze între cele două ordini, Curtea de la Luxembourg se recunoaşte competentă să controleze compatibilitatea Convenţiei Europene cu măsurile naţionale de executare a dreptului comunitar[44], fiindcă în cadrul ordinii juridice comunitare drepturile din Convenţie capătă o semnificaţie aparte.[45]

 Dacă, însă, CJE statuează că această măsură este conformă ordinii comunitare, dar totuşi din perspectiva standardelor Curţii de la Strasbourg ea nu corespunde? Chestiunea se pare că încercat să fie rezolvată de Înalta Curte a Greciei care a declarat : "Convenţia nu obligă Uniunea şi statele membre şi nu face parte din dreptul comunitar. În consecinţă judecătorul naţional nu este ţinut să o aplice ca făcând parte din dreptul comunitar"[46].

 Da, nu face parte din dreptul comunitar, dar face parte din dreptul naţional, indiferent de modalitatea de preluare şi din acest motiv respectarea Convenţiei nu poate fi ignorată, fiindcă, în calitate de fapt inedit în dreptul internaţional, Comunităţile au renunţat la imunitate în faţa instanţelor naţionale în baza articolului 246 din tratatul CE[47], şi deci ar putea fi angajată responsabilitatea acestora pentru eventuala activitate normativă defectuoasă.[48]

 Dacă un regulament sau o decizie, sau chiar o directivă este contrară Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ea face parte din dreptul intern sau se impune a fi preluată în dreptul intern, ne putem imagina o singură posibilitate, pentru a evita o acţiune în încălcarea tratatelor prin nerespectarea dreptului comunitar.

 Refuzând fie să aplice prevederile actelor respective, fie să le preia în dreptul naţional, statul ar putea sesiza Comisia, care, în calitatea sa de gardian al tratatelor şi în baza monopolului de iniţiativă legislativă, ar putea să modifice prevederile contrare sau chiar actele în ansamblul lor. Statul s-ar putea apăra în faţa unui asemenea refuz de aplicare a dreptului comunitar invocând jurisprudenţa Curţii, cauza Internationale Handelsgesellschaft nr.11/1970, care statuează în mod neîndoielnic că, prin încălcarea Tratatelor se înţelege şi încălcarea principiilor fundamentale (libertăţii, democraţiei, drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi principiilor statului de drept), fapt ce prin urmare ar face absolut imposibilă aplicarea unor asemenea prevederi.

 Nerespectarea drepturilor fundamentale în cadrul dreptului comunitar poate fi invocată şi de către particulari în mod indirect, în baza controlului incidental de norme, în cadrul excepţiei de ilegalitate exercitată în baza art.241 din Tratatul CE în faţa CJCE.

 Actele Uniunii care îşi produc efectele în cadrul comunitar, fiind opera Uniunii, nu pot fi atacate în faţa Curţii de la Strasbourg, a cărei jurisdicţie au refuzat-o. Însă, pentru actele Uniunii care îşi produc efectele în dreptul intern, orice intervenţie a statului, de a prelua actul comunitar, de a-l adapta, sau chiar de a refuza transpunerea acestuia sau a vreunei alte măsuri poate atrage competenţa Curţii de la Strasbourg.

 În faţa Curţii de la Strasbourg, statele semnatare sunt responsabile de actele şi omisiunile organelor lor interne care ar încălca Convenţia, indiferent dacă actul sau omisiunea în cauză ar rezulta din aplicarea unor norme interne sau a unor dispoziţii cuprinse în tratatele internaţionale la care ele sunt parte[49]. În viziunea fostei Comisii, punerea în executare a unei decizii al unui organ al Uniunii Europene, chiar dacă această executare era obligatorie, nu poate să absolve statul de obligaţia de a asigura compatibilitatea dreptului intern cu prevederile dreptului convenţional.

 În consecinţă, este admisă în principiu posibilitatea angajării responsabilităţii[50] deoarece statele semnatare nu pot să sustragă controlului Curţii de la Stasbourg acele domenii care intră în domeniul de protecţie asigurat de Convenţie.[51]

 Statul poate fi ţinut responsabil pentru a-şi transferat competenţele unei organizaţii internaţionale doar atunci când nivelul de protecţie asigurat este inferior. Uniunea Europeană fiind o organizaţie internaţională interguvernamentală formată din 25 de state, ar exista practic posibilitatea unei responsabillităţi colective a acestor state, fiindcă nu există încă o regulă care să permită imputarea actelor unei organizaţii organelor, în speţă statelor sale componente. Şi în acest caz soluţia urmează aceiaşi logică: dacă actul este imputabil statelor ca act relevând de suveranitatea acestora, răspunderea ar putea fi angajată, dacă însă actul este imputabil unui organ al Uniunii, care nu a aderat la Convenţie, nu poate fi angajată această responsabilitate, fie ea şi colectivă, decât dacă statele au intervenit prin măsuri naţionale, asumându-şi neechivoc actele sau măsurile comunitare.[52]

 Dirijarea acţiunii către una din cele două jurisdicţii depinde deci de existenţa unei anumite marje de apreciere lăsată de Uniune statelor membre. Dacă marja este inexistentă, acţiunea trebuie dirijată către CJCE, dacă această marjă de acţiune este importantă şi acţiunea statului se încadrează în această marjă, acţiunea poate fi dirijată către Curtea de la Strasbourg.[53] Soluţia care se impune in aceasta situatie este cea adoptată în decizia Comisiei din 9 februarie 1990, şi anume incompetenţa ratione materie pentru motivul că, mai ales odată cu adoptarea Chartei, dreptul comunitar oferă o protecţie echivalentă drepturilor consacrate în Convenţie, doar că respectarea este asigurată pe lângă standardele generale stabilite de Convenţia de la Roma, luând în considerarea şi principii şi specificităţi comunitare.

 In concluzie, nerespectarea drepturilor omului nu poate rămâne nesancţionată deoarece, chiar dacă Curtea de la Strasbourg nu poate interveni să constate neconformitatea dreptului comunitar cu prevederile conventionale, între cele doua curţi există o complementaritate funcţională[54]: pe de-o parte, sistemul convenţional influenţează dreptul comunitar, iar, pe de altă parte, drepturile recunoscute de Convenţie pot căpăta o autoritate sporită în dreptul naţional, din moment ce ele sunt recunoscute în mod echivalent şi în dreptul comunitar si protejate de CJCE.

 Lungul drum spre compromis. Raporturile între cele două sisteme, comunitar, respectiv convenţional nu pot fi aşezate pe baze solide. Un impediment l-ar constitui caracterul esenţial dinamic al dreptului comunitar, vis-a-vis de refuzul constant al organelor de la Strasbourg de a reînnoi catalogul drepturilor consacrate în Convenţie[55]. Evoluţia drepturilor economice şi sociale în cadrul UE, definitiv consacrate prin adoptarea Chartei, fără corespondent în Convenţie deschide varianta complementarităţii celor două instanţe, oferind o altă perspectivă în căutarea celei mai bune variante de compromis.

Având în vedere că Uniunea nu a ratificat încă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi având în vedere şi refuzul organelor de la Strasbourg de a adopta un nou protocol care să consacre aceste drepturi sociale şi economice care lipsesc Convenţiei de la Roma[56] Charta vine să completeze sistemul de protecţie a drepturilor omului în spaţiul european. Ea acoperă astfel carenţa mecanismului convenţional.

 Practic, acolo unde a stagnat CEDO, protecţia este asigurată de CJE, fiindcă cele două instanţe sunt reprezentante ale unor contexte şi opţiuni diferite, astfel că trebuie să se completeze înainte să se unifice.

 Prin urmare, atunci când statul intervine pe baza unei dispoziţii comunitare şi încalcă drepturile şi libertăţiile cetăţeanului care pot fi calificate drepturi economice şi sociale,individul ar putea să aleagă CJCE ca protectoare a drepturilor sale.Dacă drepturile încălcate se erijează în categoria celor sociale şi politice, individul poate alege Curtea de la Srasbourg, judecătorul deja consacrat în această materie. Adoptarea Chartei are meritul de a fi realizat această separaţie formală între cele două categorii de drepturi, şi implicit, cel puţin aparent, între cele două sisteme de protecţie. .

Domeniile diferite nu pot genera un conflict, atâta timp cât nici unul dintre aceste drepturi nu se regăsesc în substanţă în aria de protecţie a celeilalte nu pot atrage competenţa rationae materiae,(este cazul drepturilor economice şi sociale, care nu se regăsesc în Convenţie sau în jurisprudeţa Curţii de la Strasbourg) chiar dacă rationae personae şi loci ar fi competente.

Am văzut deja că CJCE nu se consideră competentă să sancţioneze o eventuală violare a drepturilor atâta timp cât actul intern nu intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar[57]. În mod similar, CEDO sesizată cu o plângere împotriva celor 15 state membre[58] s-a declarat incompetentă rationae materiae, fiindcă chiar dacă restrângerea accesului la justiţie invocat de reclamantă era un drept consacrat de Convenţie (articolele6.1, respectiv 13), ea a invocat acest drept în legătură cu menţiunile actelor respective, ceea ce evident nu intra în competenţa Curţii. Cu toate acestea, aparent s-a conturat o cale pentru excepţie, Curtea de la Strasbourg acceptand în hotărârea Mathews contra Marii Britanii să se pronunţe asupra convenţionalităţii unui act comunitar cu prevederile articolului 3 din Protocolul 1.

 Această atitudine a Curţii a fost contestată, pe nedrept am spune noi. Pe de o parte, fiindcă, aşa cum s-a subliniat, ea nu controla actele constituţionale ale Uniunii[59], ci a statuat fără echivoc că, în măsura în care actele contestate nu sunt susceptibile de a fi supuse controlului CJCE cu titlul de drepturi fundamentale, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO de care am amintit mai sus, sistemul comunitar este considerat că nu răspunde garanţiilor impuse statelor de către Convenţie în caz de transfer al competenţelor către o organizaţie internaţională (adică o protecţie echivalentă a drepturilor fundamentale, articolul 53 despre care am amintit). Jurisprudenţa CEDO admite transferurile de competenţe către organizaţii internaţionale, dar sancţionează statul atunci când se nesocotesc drepturi înscrise în Convenţie, ori aici reclamanta, chiar dacă era vorba de un act comunitar, nu avea posibilitatea unui recurs, nici etatic, nici în faţa CJE.[60]

 Totdeauna când un act al Uniunii nu poate fi atacat în cadrul dreptului comunitar acest lucru poate face obiectul unei cereri la CEDO, fiindcă statele semnatare nu pot să sustragă controlului Curţii de la Stasbourg acele domenii care intră în domeniul de protecţie asigurat de Convenţie.[61] Nerespectarea drepturilor omului nu va putea rămâne nesancţionată în nici o ipoteză.

Complementaritate asumată. Interferenţe. Conflictul generat de situaţia în care aceleiaşi stări de fapt îi sunt aplicabile două categorii de norme, concomitent, nu este însă absolut. Până acum cele două instanţe au găsit soluţii de compromis în mai multe ipoteze. Câteva exemple în acest sens sunt relevante.

 Chiar dacă dreptul comunitar recunoaşte că drepturile ce privesc viaţa familială sunt interpretate în lumina textului convenţional şi a practicii Curţii de la Stasbourg[62], există domenii în care gradul de protecţie poate fi diferit. CJCE a refuzat să extindă noţiunea de protecţie a domiciliului şi la localurile unei întreprinderi[63], deşi CEDO a stabilit că protecţia domiciliului în sensul textului convenţional poate fi extinsă şi la acestea. [64]

În această situaţie, refuzul CJCE de a asigura pentru o persoană juridică protecţia sediului său, a fost temperat ca urmare a adoptării mai multor hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, care extindeau această competenţă[65] în anumite limite la sediile şi agenţiile unei societăţi comerciale. Reacţia CJCE nu a întârziat să apară, astfel în octombrie 2002 în cauza Roquette Freres c. Direcţia generală a concurenţei, pentru consum şi pentru combaterea fraudei, a decis că protecţia dreptului la domiciliu poate fi extinsă şi la localurile comerciale şi trebuie să ţină seama de jurisprudenţa CEDO posteioară deciziei Hoechst[66] a CJCE prin care aceasta a dispus în sens contrar.

 În mod asemănător, fabricarea noţiunilor autonome de către CJCE s-a făcut cu luarea în considerare a standardelor stabilite de CEDO. Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de art.13 din Convenţie nu impunea statelor membre nici o modalitate concretă prin care să asigure resortisanţilor dreptul de a contesta o măsură care îi lezează drepturile, articolul neprevăzând care trebuie să fie efectele unui recurs pentru a fi calificat efectiv[67].

Dreptul comunitar, supranaţional, în pofida efectului său direct, respectă libertatea statului de a alege modalităţile procedurale adecvate. În mod asemănător jurisprudenţei convenţionale, CJCE a stabilit că statul trebuie doar să vegheze ca aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele privind recursurile similare de natură internă, nici reglementate de o aşa manieră încât să facă practic imposibil exerciţiul drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară[68].

Fiecare încerca să traducă în ordinea pe care o crează principiile impuse de "adversara sa". Astfel, dacă, CJCE veghea ca acţiunile Comunităţii să se înscrie în limtele proporţionalităţii[69], acelaşi lucru s-a regăsit şi în faptul că organele de la Strasbourg, printr-o jurisprudenţă constantă au statuat că o măsură naţională, pentru a respecta cerinţele alineatului 2, adică pentru a justifca o derogare, trebuie să fie proporţională, şi pentru a respecta proporţionalitatea, trebuie să fie adecvată pentru a atinge scopul legitim urmărit.

Interferenţa conceptelor însă se manifestă continuu, garanţiile pe care le dezvoltă una dintre ele regăsindu-se mai apoi în conţinutul garanţiilor pe care înţelege să le promoveze cealaltă. În hotărârea Vaassen-Goebbels, CJCE a statuat că exitenţa unor norme juridice statornicite în acte normative care să stea la baza procesului decizional reprezintă una din cerinţele indispensabile ca o instanţă naţională să treacă drept tribunal în sensul dreptului comunitar[70]. Un pic mai târziu, Curtea de la Strasbourg a stabilit la rându-i că puterea de a tranşa probleme ce intră în competenţa instanţei pe baza unor norme de procedură organizate în acte normative se înscrie în limitele cerinţei de tribunal stabilit prin lege în sensul articolului 6 al Convenţiei.[71] Aceste asemănări nu sunt absolute, noţiunea de "garanţii satisfăcătoare" ale unui tribunal nu este uniformizată încă în concepţia celor două Curţi, ceea ce poate duce la un alt coflict de interpretare.

Complementaritate funcţională. Se poate însă ca interferenţele dintre cele două să ia forma unei complementarităţi funcţionale, aşa cum ilustrează cazul Open Door şi Dublin Well Women contra Irlandei din 29.10.1992, soluţionată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar precedată de Society for the Protection of Unborn Children contra Stephan Grogan, soluţionată de data acesta la CJE.

În situaţia de faţă, era vorba de fapt de o acţiune preliminară soluţionată în 1991 de CJCE, sesizată de către High Court din Dublin, pentru a stabili dacă dreptul comunitar protejează libertatea de informare în materia serviciilor de întrerupere a sarcinilor. CJCE a estimat că „întreruperea medicală a sarcinii constitie un serviciu în sensul art.60 CEE"[72], însă a precizat că reglementarea naţională prin care se interzicea difuzarea mijloacelor de informare asupra întreruperii sarcinilor nu se situa în cadrul dreptului comunitar, şi prin urmare nu a statuat asupra acestei interdicţii[73]. Curtea de la Strasbourg însă a sancţionat caracterul absolut al acestei restricţii, ca fiind neproporţional scopului urmărit[74].

Cele două hotărâri au reuşit să evite orice conflict între cele două instanţe deşi ambele erau competente ratione loci şi ratione perosnae. În baza alegerii înţelepte pe care o permite utilizarea principiului specialităţii s-a reuşit reglementarea situaţiei în mod eficient, deşi aşa cum am mai amintit şi anterior exista pe fond o divergenţă de interpretare.

Completarea funcţiilor se poate realiza independent, fiindcă rezultatul scontat, dacă situaţia va fi reglementată corect este evitarea conflictului, şi fără a se recurge la două hotărâri paralele. Astfel Curtea de la Starsbourg, în mod înţelept a procedat atunci când a stabilit că în baza art.234 din Tratatul CE, reclamantul s-ar putea plânge pentru durata excesivă, fiindcă soluţia contrară ar aduce atingere sistemului instituit de acţiunile preliminare şi scopului său[75]. În mod similar, Curtea de la Strasbourg, s-a declarat competentă să examineze compatibilitatea unor măsuri naţionale de aplicare a unor norme comunitare privitoare la amenzile aplicabile în materie de supraproducţie[76] sau să sancţioneze refuzul unei jurisdicţii naţionale de a sesiza Curtea de la Luxembourg cu un recurs prejudicial (în interpretare), în baza art.6 al Convenţiei, dacă un asemenea răspuns apare ca arbitrar[77].Curtea de la Strasbourg nu sancţionează direct CJCE, ci măsurile instanţelor sau autorităţiilor naţionale oferind însă Curţii de la Luxembourg principii directoare pentru realizarea eficientă a colaborării dintre ea şi instanţele naţionale.

În cadrul aceleiaşi încercări de a evita un conflict de competenţă sau de interpretare au fost adoptate caluzele de adaptare introduse în Charta drepturilor fundamentale. Dispozitivul pentru care au optat redactorii Chartei este prevăzut în articolele 52 §3 si 56 şi are ca efect să asigure o identitate în continut şi sens între drepturile cuprinse în cele două instrumente[78]. Pentru a coordona cele două instrumente a fost stabilită clauza de corespondenţă şi clauza de non-regresie sau stand stil.

Clauza de corespondenţă este stabilită la articolul 52§ 3 pentru drepturile preluate din Convenţie[79]. Aceasta dispoziţie trimite în mod sistematic la definiţiile şi limitările care figurează in Convenţie. Problema esenţială a acestei este că nu face trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Ori chiar interpretarea dinamică în lumina condiţiilor de viaţă actuale[80] întinsă pe parcursul a mai mult de 50 de ani jurisprudenţă este punctul esenţial al Convenţiei. Dacă textul a rămas neschimbat, principiile care s-au degajat prin jurisprudenţă pe marginea textului convenţional constituie garanţia supremă pe care o asigură această instanţă.

Clauza de non regresie sau stand still vizează să păstreze nivelul de protecţie oferit în prezent. Articolul 53[81] prevede în fond ca standardul minim este Convenţia Europeană şi în nici o ipoteză gradul de protectie oferit de Chartă nu poate fi inferior acestui standard. În caz de confict în ce priveşte nivelul de protecţie al drepturilor se aplică textul cel mai protector.

Cunoaşterea reciprocă, drumul spre compromis. Aceste rezolvări au fost posibile pe baza principiului specialităţii. Fiecare Curte a evitat să intre în domeniul specific al celeilalte.

Curtea de la Strasbourg a refuzat să sancţioneze conţinutul actelor comunitare, fiindcă au fost adotate de un organism care nu a ratificat Convenţia, limitându-se doar la măsurile naţionale.

În mod asemănător, CJCE refuza să sancţioneze sau chiar să controleze actele comunitare sau interne prin raportare la principiile degajate din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, fiindcă în cadrul dreptului comunitar, aceste drepturi capătă o semnificaţie specifică[82], această semnificaţie specifică este de fapt traducerea principiului specialităţii.

Din moment ce Curtea a precizat chiar în avizul 2/1994 prin care a refuzat să adere la Conveţie, că drepturile omului constituie o condiţie de legalitate a actelor comunitare, dar că în acelaşi timp acestea au o semnificaţie particulară în dreptul comunitar, ea a dat deja o rezolvare neoficială a conflictului. Se deschide astfel Curţii de la Luxembourg posibilitatea să adapteze pentru fiecare situaţie de fapt, drepturile proclamate de Convenţie la ceea ce estimează ca fiind specific dreptului comunitar şi pentru a se îndepărta în numele aceloraşi specificităţi atunci când nu îi convine de intrepretările consacrate de Curtea de la Strasbourg[83].

Tocmai această posibilitate de adaptare la specificul comunitar generează dualitatea de protecţie fiindcă adaugă pe lângă standardul convenţional încă unul: cel comunitar. Şi ambele trebuie să coexiste în dreptul intern.

Drepturile omului au un caracter obiectiv, şi aşa cum am văzut recunoaşterea acestora nu poate fi condiţionată de reglementarea lor într-un statut anume, care ar putea ulterior să fie revocat. Realitatea procesului comunitar a impus Curţii de la Strasbourg şi instituţiilor comunitare să considere Convenţia şi practica Curţii ca o sursă de legalitate.Acest lucru se impunea atât în baza caracterului obiectiv al drepturilor omului, cât şi în baza noului concept de autoritate de interpretare care depăşeşte limitele speţei, şi care de fapt dă adevărata dimensiune a hotărărilor pronunţate de Curtea de la Strasbourg. [84]

Asupra caracterului direct sau indirect al sursei de legalitate, s-au pronunţat păreri contrare, fie că este o sursă directă[85], fie indirectă[86], un lucru e cert însă influenţa Convenţiei asupra dreptului dreptului comunitar este de necontestat, concretizandu-se fie prin referiri, fie prin declaraţii adoptate de instituţiile comunitare, fie prin adoptarea unei Charte care să preia conţinutul Convenţiei impunându-i însă şi aspecte specifice mult mai actuale decât drepturile consacrate de Convenţie.

 În contextul actual al relaţiilor dintre cele două instanţe, considerăm că pentru a evita orice fel de conflict, ideal ar fi ca CJCE să fie judecătorul drepturilor economice şi sociale care nu sunt consacrate în Convenţie, rămânând judecătorul specific al actelor de drept comunitar, în vreme ce judecătorul de la Strasbourg să fie recunoscut ca judecătorul definitiv consacrat al dreptului convenţional.

 De altfel, soluţiile imaginate până acum au dus la rezultate diametral opuse, în care una din instanţe devenea mereu cenzorul celeilalte, ori, rezolvarea eficientă a acestui conflict nu presupune un control de genul ultima ratio, în care mereu una din ele să aibă ultimul cuvânt,ci o procedură de cooperare şi de control reciproc.

În raportul Consiliului de la Florenţa, spre exemplu, s-a propus fie menţinerea pur şi simplu a status quo aşa cum era exprimat în art.F2 din TUE, fie instaurarea în dreptul comunitar a unui recurs direct al indivizilor în caz de violare a unui drept fundamental. Evident, prima variantă nu corespondea cerinţelor actuale ale protecţie a drepturilor omului.

 Recursul specific, asemănător celor din dreptul german şi spaniol[87] nu putea( nici nu a fost ) şi nici nu poate fi o soluţie după părerea noastră fiindcă s-ar ajunge în situaţia în care CJCE ar trebui să se pronunţe asupra dreptului convenţional, individul preferând, datorită facilităţiilor procedurale pe care le oferă vis-a vis de mecanismul subidiar al Convenţiei, să o sesizeze şi atunci când în discuţie sunt drepturi consacrate de Convenţie. În acest caz apare din nou posibilitatea unor divergenţe de interpretare, fiindcă aşa cum am arătat în lipsa unui dialog constant este imposibilă o interpretare uniformă, riscăm astfel să ne întoarcem din nou la problema iniţială. Oricum, în doctrină s-a evidenţiat deja că, prin încorporarea Convenţiei în dreptul comunitar, indiferent de manieră, se va ajunge la absorbţia acesteia şi pierderea specificităţii[88], adică a 50 de ani de jurisprudenţă care au marcat dezvoltarea drepturilor omului în Europa.

 O altă ipoteză avansată pentru a rezolva acest conflict a fost aceea a adoptării unui protocol adiţional la Convenţie care să acopere carenţa de drepturi economice şi sociale. Această soluţie ducea la situaţia inversă, în care CEDO s-ar fi erijat într-o instanţă de control a actelor comunitare şi chiar a CJCE dat fiind caracterul său subsidiar. În realitate, Curtea de la Stasbourg în afacerea Dufay, a declarat cererea neadmisibilă, motivând că nu au fost epuizate căile de recurs interne, în faţa CJCE, deci a considerat Curtea de la Luxembourg ca o jurisdicţie internă.[89] Poate fi interpretată această hotărâre ca deschizând calea unui control al actelor CJCE? Până în prezent jurisprudenţa de la Strasbourg nu a dat răspuns.În plus, în lipsa aceluiaşi dialog de care aminteam mai sus, CEDO ar putea să nege specificitatea dreptului comunitar în favoarea propriilor sale viziuni şi jurisprudenţe.

 Consiliul de la Nisa a adoptat Charta Europeană a Drepturilor Omului, această Chartă este de fapt un compromis, coexistenţa lor în spaţiul european nu putea să rămână neutră. Prin urmare, pentru ca această coexistenţă să fie paşnică, trebuia ca pornind de la singurul lor punct comun: drepturile omului, fiecare să-şi creeze o identitate proprie, pentru a vedea apoi ce le diferenţează în mod esenţial.

 În fond adoptarea Chartei e o încercare de a găsi un compromis. Dacă Convenţia era instrument constituţional de ordine publică european[90] şi Uniunea în calitatea sa de comunitate de drept trebuia să se legitimeze în domeniul protecţiei drepturilor omului, să-şi găsească propria identitate.

 În preambulul părţii a doua a Constituţiei care cuprinde Charta drepturilor fundamentale, se face referire la Curtea de la Strasbourg, şi la Convenţie, ceea ce denotă faptul că adoptarea Chartei nu poate fi caracterizată ca un proces autonom, deşi consacră drepturi noi, autonome, care nu se regăsesc în textul convenţional, ci a fost influenţată de Convenţia de la Roma.

 Cele două instanţe nu se pot apropia până nu vor fi deplin conştiente de specificitatea lor. În lipsa reglementării eficiente a raportului între cele două instanţe nu se putea realiza într-o altă manieră aceast compromis, decât prin reluarea şi adaptarea drepturilor convenţionale, dacă ne-am fi aflat în faţa unui veritabil conflict reluarea drepturilor consacrate de Convenţie alături de cele specifice nu-şi avea rostul, sau ar fi suferit considerabile modificări, în concret, acest lucru nu s-a întâmplat, drepturile din Convenţie se regăsesc în totalitate în Chartă.

 Credem în mod întemeiat că cele două instanţe vor ajunge la un COMPROMIS, însă nu înainte de a-şi fi regăsit principiile care le diferenţiază în mod esenţial, numai prin cunoaşterea incompatibilităţilor se poate ajunge la un compromis efectiv. Un compromis între cele două nu ar face decât să confirme moştenirea comună europeană, şi ordinea publică constituţională la care face referire jurisprudenţa CEDO, dar şi conceptul de unitate prin diversitate ce caracterizează Uniunea Europeană.

 Esenţialul unui adevărat compromis, era şi este încă în condiţiile actuale, după părerea noastră, găsirea unei soluţii care să împace cele două mecanisme specifice de integrare în dreptul naţional: subsidiaritatea Convenţiei[91] şi primordialitatea şi efectul direct al dreptului comunitar.[92] Nici una din soluţiile propuse până acum a ţinut cont în principal de aceste mecanisme specifice.

Acest compromis poate fi realizat, în contextul actual, după părerea noastră numai print-un dialog constant şi activ între cele două, „amănunt" ce am văzut că a fost ignorat în cadrul ipotezelor anterioare care au fost imaginate ca soluţii la acest conflict.

De asemenea, credem că , în condiţiile actuale, acest dialog ar putea îmbrăca eventual forma unui protocol de colaborare, pentru a-i pune pe cei doi actori ai conflictului pe poziţii de egalitate. Doar pornind de pe poziţii egale, printr-un dialog susţinut şi constant, luând la cunoştinţă ce este specific fiecăreia, se poate spera în găsirea unor soluţii adecvate.

Adoptarea acestui protocol care, după cum trădează denumirea, nu conţine dispoziţii imperative, ci doar reguli orientative va realiza şi instituţionalizarea relaţiilor dintre cele două. Într-adevăr, Charta realiza o separaţie formală între cele două mecanisme de protecţie, dar atâta timp cât există drepturi care au un dublu corespondent, această separaţie formală îşi pierde eficacitatea. Soluţia ar corespunde şi dezideratului pe care l-am enunţat la început, acela ca soluţia la acest conflict să fie găsită de cei care sunt implicaţi, şi nu din afară, de stat sau de judecătorul naţional, soluţie care ar evita şi insecuritatea juridică generată conflictul de sentiţe şi interpretări.

Fapt divers sau Primii paşi. Continentul european nu poate fi divizat în funcţie de arii de interese politice, cu atât mai puţin divizarea nu poate opera în materia drepturilor omului care sunt universale. De aceea, cele două organizaţii care interferează pe bătrânul continent şi-au stabilit începând cu 2001 anumite coordonate de colaborare.

Din partea UE, a fost lansat la sfârşitul anului 2005, de către preşedinţia britanică un memorandum de acord între Uniunea Europeană şi Consiliul Europei. Din partea Consiliului Europei, prim-ministrul luxemburghez Jean-Claude Juncker a fost însărcinat în urma Summitului de la Varşovia, din 16-17 mai 2005 cu redactarea unui raport având aceiaşi finalitate: colaborarea dintre cele două organizaţii.

Concluziile converg în aceiaşi direcţie: cooperare şi complementaritatea în acţiuni Ceea ce este şi mai important, politica celor două organizaţii prezintă deja puncte de convergenţă: politica UE în relaţiile cu statele vecine, acordurile de asociere, procesele de stabilizare şi asociere ale UE sunt inspirate şi folosesc ca referinţă rapoartele Consiliului Europei.

Colaborarea în domeniul drepturilor omului ocupă în ambele documente locul primordial, şi ar putea fi imaginată ca principala punte de legătură. Găsirea ecuaţiei perfecte ar rezolva şi conflictul între cele două instanţe.

Soluţia imaginată a fost din păcate una singură: aderarea UE la Convenţie. Raportul Juncker propune aceiaşi soluţie însă în variantă mai originală. Adoptarea Protocolului 14 deschide posibilitatea ca UE să adere la Convenţie. Pentru a asigura realizarea acestui deziderat, el propune statelor membre ca în baza articolului 48 TUE[93] să supună spre dezbatere parlamentelor lor naţionale problema aderării UE la Convenţie.

Impedimente noi au apărut în procesul de « împăcare »: crearea Agenţiei europene pentru drepturile fundamentale în cadrul Uniunii şi clauzele de deconexiune impuse de UE în legătură cu ultimele Convenţii adoptate în cadrul Consiliului. Agenţia a fost catalogată fără prea multe analize ca un organ paralel Curţii de la Strasbourg şi care în timp este susceptibil să genereze o jurisprudenţă contrară. Clauzele de deconexiune au generat la fel de multe discuţii « alimentate » de teama că acestea ar putea genera mai multe în sarcina statelor nemebre ale UE dar membre în Consiliul Europei.

Nu aceste noi impedimente constituie principalul motiv pentru care încă nu s-a găsit un compromis care să funcţioneze şi în privinţa celor două instanţe. Dacă motivele sunt politice nu ne priveşte şi nici nu ar fi oportun de analizat.

 Din variantele prezentate rezultă însă mai multe întrebări...juridice! În ipoteza în care UE aderă la Convenţie care va fi rolul atribuit CJCE? Cum vor fi distribuite competenţele? Cum va prelua Curtea de la Starsbourg o jurisprudenţă pe care nu ea a generat-o?

 În opinia noastră pe care am exprimat-o şi mai sus, cele două instanţe ar trebui mai întâi să colaboreze într-un cadru adecvat, formal nu să se impună una alteia. Numai de pe poziţii de egalitate se poate ajunge la un compromis. Acest fel de compromis prin colaborare este soluţia. 50 de ani de jurisprudenţă şi stindard în materia drepturilor omului nu pot fi ignoraţi dacă ne referim la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dar nici nu poate fi ignorat rolul CJCE, singura care cunoaşte cu adevărat cum este articulat dreptul comunitar. Oricum am lua-o suprapunerea lor nu ar fi niciodată perfectă, fiecare va trebui să renunţe şi să împrumute ceva de la cealată.

 

 

[1] Universalitatea acestora a fost consacrata prima oara in Charta ONU,articolul 55 statuează neechivoc faptul că în cadrul organizaţiei este asigurat «respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi libertăţiilor fundamentale pentru toţi, fără a se face deosebire de rasă, sex, limbă sau religie».

[2] Jean Francois Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, LGDJ, 2001, Paris, p. 13

[3] Jean Francois Renucci, op.cit, p. 9

[4] Pierre- Marie Dupuy, Droit international public, Dalloz, 2004, pag. 21

[5] Olivier Dord, Systèmes juridiques nationaux et Cours européennes: de l'affrontement à la complémentarité, Pouvoirs n°96, 2001, p. 5

[6] Art. 49 din Tratatul de la Maastricht stabileşte că orice stat european care respectă principiile enunţate la articolul F paragraful 1 poate cere să devină membru al Uniunii Europene în vreme ce articolul 5 din Statutul Consilului Europei prevede că aderarea presupune o verificare prealabilă a capacităţii şi voinţei statului de a respecta principiile de bază ale Consiliului Europei. Trimiterile în fond sunt aproape identice.

[7] CEDO, Vermeire c Belgia, 29.11.1991 stabileşte în paragraful 25 ca atunci când o dispoziţie dintr- o decizie anterioară a Curţii, privind acelaşi drept contestat, nu este nici imprecisă, nici incompletă, judecătorul naţional poate trece peste carenţele legislatorului care nu a pus de acord legislaţia cu prevederile Convenţiei putând să aplice direct norma convenţională care este mai favorabilă.

[8] CJCE, Simmenthal, 9 martie 1978, judecătorul naţional este ţinut să considere inaplicabil în baza propriei autorităţi orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, fără să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiutor sau celelalte autorităţi statale competente.

[9] Denys Simon, Des influences réciproques entre CJCE et CEDH: Je t΄aime, moi non plus? Pouvoirs, 2001 n°96 p. 32

[10] Liviu Petru Zăpârţan, Construcţia europeană, Ed.Imprimeriei de Vest, Oradea, 2001, p.19

[11] CJCE a stabilit primordialitatea drepturilor fundamentale şi a oferit statului linii directoare în ce priveşte aplicarea acestora în raport cu dreptul comunitar, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Wachhauf: respectul drepturilor fundamentale se impune statelor membre şi atunci când aplică dreptul comunitar, ele sunt ţinute pe cât posibil să aplice reglementarea comunitară în condiţii care să nu nesocotească aceste drepturi.

[12] Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate în Convenţia Europeană a Drepturilor omului semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar.

[13]Tratatul de la Amsterdam adaugă un nou paragraf la articolul 6: Uniunea este fondată pe principiile de libertate, democraţie, şi respect al drepturilor omului şi al libertăţiilor fundamentale, precum si al statului de drept, principii care sunt comune dreptului statelor membre. Tratatul de la Nisa nu are nici un aport considerabil în materie de protecţie a drepturilor omului, el prevede o revizuire a articolului 7 al Tratatului de la Maastricht, instituind o reacţie în caz de violare gravă a principiilor enunţate de articolul 6. Pentru detalii a se vedea Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés Européennes, LGDJ, 4e édition, partea a doua a lucrării, capitolul 3, p 287 şi următoarele.

[14] Patrick Wachsmann, Le traite d'Amsterdam, Dalloz, Revue trimestrielle de droit europeen, nr. 4/1997 p. 177

[15] Olivier le Bot, op.cit, p. 791

[16] CEDO, Van der Mussele c. Belgia, din 23.11.1983, §27, Costello Roberts c. Regatul Unit al Marii Britanii din 22.11.1995

[17] "Dacă o acţiune a Comunităţii apare necessară pentru a realiza în cadrul funcţionării pieţei comune a unui din obiectivele Comunităţii pentru care prezentul tratat nu a prevăzut puterile de acţiune cerute pentru acest obiectiv, Consiliul statuând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului ia măsurile necesare"

[18] În acelaşi sens a se vedea Joël Rideau, op.cit,.p. 141

[19] CJCE, Internationale Handelsgesellschaft din 17.12.1970, nr. 11/70.

[20] CJCE, Nold c.Comisiei din 14.05.1974, nr. 4/1973.

[21] CJCE, Hoechst c.Comisiei din 21.09.1989, nr.46/1987 de asemenea şi Dow Benelux din 17.10.1989, nr.85/1987.

[22] CJCE, Hoechst, precitată, CEDO, Chappel c.Regatului Unit al Marii Britanii, din 30.03.1989.

[23] The Society fot the protection of unborn children of Ireland c.Grogan, 159/1990 CEDO, Open Door and Dublin woman c.Ireland.

[24] CJCE, Emesa Sugar, din 4.02.2000, C- 17/1998, CEDO, Vermeulen c.Belgia, din 20.02.1996.

[25] CJCE, Rutili c.Ministrul de interne, din 28.08.1974, nr.36/75, de asemenea Suedia c.Consiliu, conjugate C 122/1989 şi C125/1989.

[26] Vlad Constantinesco, La Charte des droits fondamentaux de l΄Union Europeenne, Studia Universitatis Babes- Bolyai, nr.1/2000, p.15

[27] TPI, Jégo- Quéré şi Cie S.A c. Comisiei, din 3 mai 2002, T- 1777/2001,„ nu pot fi considerate ?, în lumina articolelor 6 şi 13 din Convenţie şi a articolului 47 din Cartă, ca asigurând o garanţie suficientă pentru un recurs efectiv care să permită justiţiabilului să conteste legalitatea dispoziţiilor comunitare având o aplicabilitate generală şi care afectează direct situaţia lor juridică". Iniţial, jurisdicţiile comunitare se bazau pe Convenţie pentru a eficientiza şi potenţa anumite drepturi, în Baustahlgewebe,din 17.12.1998 CJE a recunoscut caracterul direct al articolului 6 şi în plus, conform practcii de la Strasbourg s- a acordat şi o satisfacţie echitabilă

[28] TPI, Manesmannröhren- Werke, din 20.02.2001, nr.112/1998.

[29] CEDO, Société Guérin Automobiles c. 15 state membre, 4.07.2000 şi Senator Lines GmbH c.cele 15 state membre ajunsă în faţa Camerei Mari, preşedintele Curţii a anulat audienţa fixată inţial pe 22 octombrie 2003 fiindcă Tribunalul de Primă Instanţă a anulat printr- o hotărâre din 30 septembrie 2003 amenda aplicată de Comisie societăţii reclamante.

[30] CJCE cunoaşte şi instituţia executării silite, dar avantajul incontestabil este faptul că nu trebuie să epuizeze toate căile de atac, ca în cazul CEDO. În acest sens a se vedea Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, ed.Sfera Juridică, p.303 şi următoarele.

[31] Tinand cont ca Uniunea Europeana nu a ratificat Conventia, dispozitiile comunitare pot fi contestate numai daca au facut obiectul unei transpuneri la nivel intern; in consecinta, singure masurile nationale pot aduce conflictul in fata CEDO. A se urmari rationamentul de mai jos.

[32] Olivier le Bot, op.cit. p. 807.

[33] CJCE, Cinetheque SA c. Federaţia naţională a cinematografiei franceze, 11.07.1985, nr. 61/86.

[34] CJCE, The Society for the Protection of Unborn Children Ireland Ltd c. Stephen Grogan şi alţii 04.10.1991.

[35] CJCE, Comisia c. Irlanda, din 12.10.1982, nr. 51/81.

[36] A se vedea Frederic Sudre, Les obligationes positives dans la jurisprudencte europeenne des droits de l'homme, Revue trimestrielle des droits de l'homme, nr.23/1995 , p. 375.

[37] CEDO, Guerin c. Franţa, 29 iulie 1998, §27

[38] CEDO, Golder c. Regatul Unit al Marii Britanii, 21 febr.1975, §36, Stubbings şi alţii c. Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 oct.1996, §50

[39] Elias Kastanas, Unite et diversite, notions autonomes et marje d'appreciation des etats dans la jurisprudence de la Cour europeene des droits de l'homme, Bruylant, Bruxelles, 1996, „o jurisprudenţă mai protectoare nu poate fi opusă tendinţei de uniformizare a prevederilor în materia drepturilor omului pe care le impune Curtea, fiindcă principiul favoritismului se opune, şi asta mai ales în materia drepturilor omului" p. 102 (sublinierea noastră).

[40] CJCE, Nold, precitată.

[41] Corneliu Bârsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului ?, Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2003, p. 31

[42] CJCE, Elleniki Tileorassi- Anonimi şi Dimotiki Etairia Pliroforisis, din 18.06.1991, nr.260/1989

[43] Louis Cartou, Jean- Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L'Union Europeenne, Dalloz, 3e edition, Paris, 2000, pag.106

[44] CJCE, Wachhauf c.Bundesamt für Ermährung und Fortswirtschaft, din 13.07.1989, nr.5/1988.

[45] CJCE, Hoechst, precitată si in conformitate cu jurisprudenta în conformitate cu jurisprudenţa Perfili, CJE va sancţiona drepturile cărora ea le asigură protecţia, respectând anumite standarde specifice, care rezultă din actele care denotă exclusiv voinţa Uniunii şi în privinţa cărora statul nu poate refuza executarea, statele fiind supuse jurisdicţiei Curţii în baza împuternicirii speciale limitate.

[46] Înalta Curte a Greciei, dec.nr.1062/1990, apud, Elizabeth Lambert, Les effets des arrets de la Cour Europeennes de Droits de l'Homme, Ed.Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 464.

[47] „Sub rezerva competenţelor atribuite CJCE, prin prezentul Tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase în baza acestui motiv, competenţelor instanţelor naţionale".

[48] Jurisprudenţial a fost exprimată posibilitatea angajării responsabilităţii Comunităţiilor pentru activitatea normativă a Comisiei "fiind vorba despre un act normativ care implică alegeri de politică economică, această responsabilitate a Comunităţiilor pentru prejudiciul pe care l- ar putea suferi particularii ca efect al acestui act nu ar putea fi angajată decât dacă este vorba despre o violare suficient de caracterizată" Aktien Zuckerfabrik Schöppenstedt, din 22.12.1971. În conformitate cu această jurisprudenţă, încălcarea drepturilor fundamentale poate fi considerată o violare suficient de caracterizată.

 

[49] Decizia Comisiei Europene pentru Drepturile Omului din 09.02.1990 (M&Co c. RFA) nr.13258/1987

[50] Idem.

[51] Decizia Comisiei Europene pentru Drepturile Omului din 09.12.1987, nr.11123/1984.

[52] Într- o decizie nepublicată, Dalfino, din 5.10.1987, nr.11574/1985, îndreptată atât împotriva Belgiei cât şi împotriva Comunităţiilor, Comisia de atunci, a înlăturat posibilitatea angajării responsabilităţii Belgiei pe motiv că actele contestate emanau de la o instituţie care nu putea fi considerată ca relevând de jurisdicţia statului, şi s- a declarat în acelaşi timp incompetentă rationae personae cu privire la cererea indreptată şi împotriva Comunităţiilor, fiindcă acestea nu au aderat la Convenţie.

[53] Louis- Edmond Petiti, Emmanuel Decaux, Pierre- Henri Imbert, La Convention Européenne des droits de l'homme, commentaire article par article, ed.Economica, Paris, 1999, pag.96

[54] J.F.Renucci, op.cit., pag.567

[55] Jean Francois Flauss, La Cour Europeene des droits de l'homme, est- elle une Cour Constitutionnelle?, Revue francaise de droit constitutionel, 1998, pag.723

[56] Ba mai mult, Curtea de la Strasbourg refuză în mod constant să consacre expres drepturi relevând din această categorie.Curtea recunoaşte dreptul la o locuinţă în scopuri sociale, dar în faţa Curţii nu poate fi invocat un veritabil drept la locuinţă, a se vedea în acest sens hotărârea CEDO Chapman c.Marii Britanii, din 18.01.2001

[57] CJCE, Elleniki Tileorassi- Anonimi şi Dimotiki Etairia Pliroforisis, precitată

[58] CEDO, Societe Guerin Automobiles c. Franţa, precitată

[59] Gérard Cohen- Jonathan, Jean François Flauss , Revue trimestrielle de droit européen, A propos de l'arrêt Mathews c. Royaume- Uni, p. 646

[60] Waite şi Kennedy c.Germania, din 18.02.1999, §57 "Dacă statele creează organizaţii internaţionale şi transferă competenţe acestor organizaţii şi le acordă imunitate, protecţia drepturilor fundamentale poate fi afectată. Cu toate acestea, ar fi contrar scopului şi obiectului Convenţiei ca statele să fie exonerate de orice responsabilitate în ceea ce priveşte Convenţia în domeniile respective de activitate".

[61] Decizia Comisiei Europene pentru Drepturile Omului din 09.12.1987, nr.11123/1984.

[62] CJCE, Comisia c. Germania, 18.05.1989, nr. C249/86

[63] CJCE, Dow Chemical Iberica c.Comisie , nr.97/87, 98/87 şi 99/87, în acelaşi sens Dow Benelux c.Comisie, 17.10.1989, nr 85/87

[64] CEDO, Niemetz c. Germania, 16.12.1992

[65] CEDO, Niemetz c.Germania, precitată, Societăţiile Solas c.Franţa, 16.04.2002

[66] CJCE, Hoechst c.Comisie, precitată

[67]CEDO, Lithgow şi alţii c.Regatul Unit al Marii Britani, 8.07.1986, §207

[68] CJCE, CJE, Comet din 16.12.1976, nr.45/76

[69] Art.5 alin.3 din Tratatul CE prevede că „nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat"

[70] CJCE, Vaassen Gobbels, din 30.06.1966, nr.61/65

[71] CEDO, Sramek c.Austria. 22.10.1984, §36

[72] Idem, §17

[73] Idem, §31

[74] CEDO, Open Door şi Dublin Well Women împotriva Irlandei din 29.10.1992, §74

[75] CEDO, Pafitis şi alţii c.Grecia, din 26.02.1998, nr.163/1996, § 95

[76] CEDO, Procola c.Luxembourg, 28.09.1995

[77] CEDO, F.S. şi N.S. c. Franţa, nr. 15669/1989, DR.75

[78] Olivier le Bot, op.cit. pag.799

[79] In masura in care prezenta Charta contine drepturi corespunznd drepturilor garantate de Conventie Europeană de protectie a drepturilor omului, sensul si interpretarea acestora sunt aceleasi pe care le confera Conventia. Aceasta dispozitie nu face obstacol ca Uniunea sa acorde o protectie mai larga ( si aceasta in deplina concordanta cu articolul 53 al Conventiei- s.n )

[80] CEDO, Tyrer c.Marii Britanii, din 25.04.1979,§31

[81] Nici o dispozitie a prezentei Chartei nu poate fi interpretată în sensul limitării sau pentru a aduce atingere drepturilor si libertăţiilor fundamentale, recunoscute în câmpul lor de aplicare respectiv, de dreptul Uniunii, de dreptul international si de conventiile internationale la care sunt parte Uniunea, Comunitatiile sau toate statele membre si in special Conventia Europeana a Drepturilor Omului cat si de constitutiile statelor membre.

[82] CJCE, Dow Benelux, 17.10.1989, nr.85/1987

[83] P.Wachsman, op.cit., pag.178

[84] J.Velu, R.Ergec, op.cit., pag.1078

[85] Joel Molnier, Principes generaux ,Repertoire de droit communautaire, Dalloz, decembrie 2004, pag.4

[86] C.Bârsan, op cit., pag.31, Elizabeth Lambert, op.cit ,pag. 470

[87]De exemplu renumitul recurs amparo din dreptul spaniol, permite individului să se plângă în faţa unei instanţe pentru încălcarea drepturilor sale, decizia are efecte inter- partes

[88] Denys Simon, op.cit, pag.48

[89] CJCE, Christiane Dufay, din 19.01.1989, nr.13539/1988

[90] Loizidou c. Turcia 23.03.1995, §75

[91] CEDO are un mecanism subsidiar, intervenţia sa este justificată doar de eşecul de la nivel intern, Handyside c.Marii Britanii, din 7 decembrie 1976 §48,"Convenţia are un caracter subsidiar în raport cu sitemele naţionale"

[92] În Van Gend en Loos c.Administratia fiscală, din 5.02.1963, nr.26/1962 şi Flaminio Costa c.ENEL, precitată, din 15.07.1964 nr.6/1964, precum şi în Administraţia de finanţe c.Simmenthal, precitată, consacră primordialitatea şi efectul direct al dreptului comunitar. Dreptul de a invoca prevederile comunitare în faţa judecătorului naţional trebuie înţeles în sens larg, ca dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului să- i aplice Tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare, iar judecătorul să aplice prevederile acestora indiferent de legislaţia statului pe care îl reprezintă. În acest sens a se vedea Louis Cartou, Jean- Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L'Union Europeenne, Dalloz, 3e edition, Paris, 2000, pag.198

[93] „Guvernul oricărui stat membru sau Comisia poate să supună Consiliului proiecte care tind la revizuirea tratatelor fondatoare". S- a ales acest articol avându- se în vedere avizul 21994 al CJCE care justifică refuzul aderării prin amploarea constituţională pe care ar putea să o genereze

 

« Back