|
Numărul 1 / 2006 
COMPETENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Judecător Ioana DRAGOMIR Avocat stagiar George Augustin DRAGOMIR Vicepreşedinte Curtea de Apel Iaşi Avocat -Baroul Vaslui Masterand Drept comunitar
Curtea Europeană de Justiţie* garantează, în temeiul art. 164 CE, „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului" contribuind, alături de celelalte instituţii, la „asigurarea realizării sarcinilor încredinţate Comunităţii".
Résumé : La compétence de la Cour de Justice des Communautés Européennes. La Cour a le devoir d'assurer le respect de la loi dans l'interprétation et dans l'application du Traité. La Cour est composée d'un juge pour chaque Etat membre, c'est-à-dire à présent de 15 juges, et elle est assistée par huit avocats généraux. Ces chiffres seront modifiés après l'entrée en vigueur du nouvel élargissement. Les juges doivent être choisis parmi des personnes dont l'indépendance est au dessus de tout doute et qui possèdent les qualifications exigées pour leur nomination dans les plus hautes positions juridictionnelles dans leurs pays, ou des juristes dont la compétence est reconnue. Les juges et les avocats généraux sont nommés pour une période de 6 ans, par commun accord, par les gouvernements des états membres. La Cour de Justice ne se présente pas seulement comme organisme judiciaire ou comme autorité judiciaire, mais comme un véritable pouvoir judiciaire communautaire. La Cour Européenne de Justice pourrait être qualifiée comme un pouvoir international, mais aussi comme une cour administrative ou constitutionnelle. La Cour de Luxembourg fonctionne comme instance de recours étant donné qu'elle a la compétence de décider sur les recours introduits contre le Tribunal de Première Instance (TPI).
I. Competenţa şi structura Curţii Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJ.C.E.) are îndatorirea de a asigura respectarea legii în interpretarea şi aplicarea Tratatului. Curtea este formată din câte un judecător din fiecare Stat Membru, adică în prezent 15 judecători şi este ajutată de opt avocaţi generali. Aceste cifre se vor schimba după intrarea în vigoare a noii extinderi. în aplicarea art. 223 din Tratat, judecătorii trebuie să fie aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor respective ori care sunt jurişti de o competenţă deosebită[1]. Se impune, deci, ca persoanele în cauză să-şi fi revelat în decursul anilor în cadrul activităţii lor juridice acele trăsături care să nu-i facă susceptibili la influenţe exterioare în interpretarea şi aplicarea dreptului şi care să le accentueze caracterul onest, integru[2]. Pe de altă parte, cealaltă condiţie de alegere constând în calificările şi funcţiile lor profesionale nu presupune ca în mod necesar persoanele respective să fi îndeplinit funcţii de judecători în cadrul tribunalelor lor naţionale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificaţi pentru o asemenea activitate oricare dintre persoanele de formaţie juridică îndeplinind doar aceste două codiţii, cum ar fi, de exemplu, judecătorii, procurorii, avocaţii, cercetătorii ştiinţifici în domeniu etc. Judecătorii nu pot deţine vreo funcţie politică ori administrativă şi nu pot să exercite vreo activitate profesională, indiferent că aduce sau nu câştig, cu excepţia funcţiilor didactice sau al cercetării ştiinţifice juridice. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe o perioadă de şase ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre[3]. Calitatea de judecător al Curţii încetează prin înlocuirea normală legală, prin deces sau prin demisie. Preşedintele Curţii este ales de către judecători din rândul acestora şi are un mandat de trei ani, cu posibilitatea de a fi reales[4]. Cei 15 judecători participă la şedinţe în complete formate din trei şi din cinci judecători[5].Majoritatea speţelor aduse în faţa Curţii sunt audiate de către un complet. însă, atunci când un Stat Membru sau o instituţie care este parte într-o acţiune solicită acest lucru, Curtea trebuie să se reunească în şedinţă într-o Mare Cameră (cel puţin 11 judecători)[6]. Înainte de a-şi lua în primire funcţia, fiecare judecător depune un jurământ în faţa Curţii în şedinţă publică, angajându-se să-şi îndeplinească îndatoririle imparţial şi conştiincios şi să păstreze secretul deliberării Curţii. Poziţia de avocat general prezintă un interes deosebit întrucât, deşi acesta nu este membru al Curţii şi nu participă la deliberările acesteia, el participă public şi personal în procesul de decizie al Curţii. Avocatul general este complet independent, nefiind supus nici unei autorităţi. Are acelaşi statut ca judecătorii, mai ales în privinţa imunităţii şi motivelor pentru care poate fi eliberat din funcţie, ceea ce garantează deplina sa imparţialitate şi totala sa independenţă. Statutul lor nu diferă de cel al judecătorilor, regulile în legătură cu numirea, durata mandatului, înlocuirea sau încetarea funcţiilor judecătorilor le vor fi aplicabile[7]. La fiecare trei ani, patru dintre ei urmează să fie înlocuiţi. Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotaţia a trei avocaţi în ordine alfabetică[8]. Curtea îl numeşte, dintre avocaţii generali, pe primul avocat general pe o perioadă de un an, astfel încât pe durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această funcţie. Înainte de a-şi începe exercitarea atribuţiilor, avocaţii generali, ca şi judecătorii, vor depune un jurământ privind executarea obligaţiilor imparţial şi corect şi să păstreze secretul deliberărilor Curţii. Avocatul general examinează propria speţă şi îşi exprimă opinia personală, ceea ce un judecător nu poate face. El poate de asemenea să examineze orice problemă legată de cauză, chiar dacă aceasta nu a fost ridicată de părţi. în consecinţă, concluziile motivate prezentate de către avocaţii generali la sfârşitul procedurilor orale nu reprezintă punctele de vedere ale Curţii, însă uneori Curtea le urmează deoarece acestea constituie o sursă preţioasă de informaţie referitoare la motivele pe care se bazează decizia Curţii[9]. Părţilor nu li se permite să prezinte observaţii ca răspuns la opinia avocatului general. Tratatul de la Nisa a introdus, în cazul Curţii, posibilitatea ca aceasta să decidă într-o speţă fără opinia avocatului general, atunci când consideră că speţa nu ridică nici un aspect legal nou şi după ce a audiat avocatul general[10]. Concluziile motivate ale avocaţilor generali sunt publicate, împreună cu hotărârea, în Rapoartele Curţii. O noutate adusă de Tratatul de la Nisa este dată de faptul că primului avocat general i-a fost rezervată competenţa de a introduce o acţiune în interesul legii ori de câte ori este convins că printr-o hotărâre adoptată de Tribunal este pusă în pericol unitatea şi coerenţa dreptului comunitar II. Competenţa Curţii de Justiţie Referindu-ne în continuare la jurisdicţia Curţii este de subliniat faptul că sistemul juridic comunitar este pus în valoare îndeosebi prin Curtea de justiţie, care se prezintă nu numai ca organ judiciar sau ca o autoritate judiciară, ci ca o veritabilă putere judiciară comunitară[11]. Deşi sarcina Curţii este definită să asigure ca, în interpretarea şi aplicarea Tratatului „să respecte legea", jurisdicţia acesteia este multiplă. în ordinea inserării în Tratat[12], această jurisdicţie cuprinde în principal următoarele: a. „să constate" dacă un Stat Membru şi-a îndeplinit sau nu o obligaţie în conformitate cu Tratatul[13]; b. „să exercite jurisdicţie nelimitată" cu privire la penalităţile prevăzute în regulamente[14] c. „să revizuiască legalitatea" actelor normative Comunitare sau situaţiile în care instituţiile nu au acţionat[15]; d. „să emită hotărâri preliminare"[16]; e. să acorde reparaţii pentru daune provocate de instituţii sau de angajaţii acestora[17]; f. să decidă în litigiilor dintre Comunitate şi angajaţii acesteia[18]; g. să decidă în litigiile privind obligaţiile Statelor Membre conform Statutului ECB (Banca Centrală Europeană) sau măsurile adoptate de organele ECB şi obligaţiile băncilor centrale naţionale[19]; h. „să se pronunţe" ca urmare a unei clauze de arbitraj dintr-un contract încheiat de către sau în numele Comunităţii[20]; i. să decidă în litigiile dintre Statele Membre prezentate în cadrul unui acord special între părţi[21]; j. să decidă în privinţa inaplicabilităţii unui regulament când acesta este pus în discuţie în cadrul unei acţiuni aduse în faţa Curţii[22]; k. să suspende aplicarea unui act normativ contestat şi să „prescrie" orice măsuri interimare necesare[23]; l. să decidă asupra apelurilor împotriva hotărârilor Tribunalului de Primă Instanţă[24]. Atât Comisia cât şi un Stat Membru pot prezenta în faţa Curţii acţiuni prin care aceasta să constate dacă un Stat Membru şi-a îndeplinit sau nu o obligaţie în conformitate cu Tratatul[25]. Pentru Comisia Europeană, posibilitatea iniţierii unor asemenea acţiuni constituie principalul instrument pe care îl poate folosi pentru a-şi îndeplini misiunea de „gardian al Tratatului". înainte de a se adresa Curţii, Comisia trebuie să ceară oficial Statului Membru să-şi îndeplinească obligaţiile şi să-i dea posibilitatea să prezinte observaţii. În absenţa unei reacţii pozitive, Comisia trebuie (este obligată) să prezinte o „opinie judecată" şi numai dacă Statul nu se conformează acestei opinii, Comisia poate (nu este obligată) să se adreseze Curţii. În mod similar, un Stat Membru, care consideră că un alt Stat Membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie în conformitate cu Tratatul, trebuie ca mai întâi să aducă problema respectivă în faţa Comisiei. Apoi Comisia dă fiecărui Stat Membru posibilitatea de a-şi prezenta propria cauză şi observaţiile sale privind cauza celeilalte părţi, atât verbal cât şi în scris. în speţele împotriva unui Stat Membru, Curtea nu poate decât să „constate" că Statul nu şi-a îndeplinit o obligaţie. Dacă, însă, Statul nu ia măsurile necesare pentru a se conforma judecăţii Curţii, Comisia poate emite din nou o opinie judecată după ce a dat Statului posibilitatea să-şi prezinte observaţiile. Dacă Statul Membru nu ia măsurile necesare în intervalul de timp fixat de Comisie, aceasta din urmă poate aduce cazul în faţa Curţii şi „specifică suma totală sau penalizarea de plătit de către Statul Membru pe care o consideră corespunzătoare în împrejurările respective"[26]. Această posibilitate a fost introdusă de Tratatul EU (Tratatul de la Maastricht) şi pune capăt unei situaţii jenante în care Statele Membre pur şi simplu ignorau constatările Curţii. A fost aplicată pentru prima dată în iulie 2000, după ce Curtea a confirmat faptul că Grecia nu s-a conformat unei hotărâri datând din 1992; a fost impusă plata unei penalităţi în valoare de 20 000 Euro pentru fiecare zi de întârziere în respectarea hotărârii din 1992[27]. Pentru a asigura respectarea obligaţiilor prevăzute în regulamentele pe care le emit, Parlamentul şi Consiliul acţionând solidar, sau Consiliul, pot prevedea penalizările care să fie impuse persoanelor fizice şi juridice în caz de încălcare[28]. Acele persoane au dreptul să ceară Curţii să revizuiască legalitatea penalizărilor impuse[29] sau să le reducă, mult mai important, pot totodată, în acel proces, să conteste valabilitatea regulamentului însuşi care constituie baza acelor penalizări[30]. Curtea Europeană de Justiţie este o veritabilă putere judiciară. Numai Curtea de justiţie interpretează tratatele punând în practică mecanismul de trimitere prejudiciară prin intermediul acţiunii în interpretare, expresie a cooperării judecătorului naţional cu judecătorul comunitar. Curtea de Justiţie garantează, în temeiul art. 164 CE. „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului", contribuind alături de celelalte instituţii la „asigurarea realizării sarcinilor încredinţate Comunităţii". Prin intermediul funcţiilor sale, Curtea posedă o putere supremă, pe care o materializează în autoritatea de lucru judecat a hotărârilor sale irevocabile. Nu există nici o autoritate care să fie învestită cu puterea de a sancţiona deciziile judecătorului comunitar. Din perspectiva calităţii sale de depozitar suprem al interesului comunitar, Curtea de Justiţie a formulat principiile aplicabilităţii directe şi al priorităţii dreptului comunitar. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar presupune că regulile acestuia trebuie să fie pe deplin şi uniform aplicate în toate statele membre de la data intrării în vigoare[31] şi cât timp continuă să fie în vigoare. De aici, rezultă dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului naţional să aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare. Este o obligaţie pentru judecător să aplice şi să respecte aceste dispoziţii, indiferent de reglementările ţărilor la care se referă[32]. In ceea ce priveşte prioritatea dreptului comunitar, aceasta se exprimă prin prioritatea unei reguli comunitare asupra unei reguli interne de sens contrar, ceea ce înseamnă că regulile comunitare noi vor face inoperante orice reguli de drept naţional în vigoare, în măsura în care ar fi contrare. Principiile aplicabilităţii directe şi al priorităţii dreptului comunitar sunt rezultatul activităţii creatoare a Curţii de justiţie, materializate în hotărâri, cu valoare de principiu, ce au evidenţiat că dreptul comunitar are valenţele unei ordini juridice interne[33].
Orice jurisdicţie internaţională este în situaţia actuală a societăţii internaţionale esenţialmente voluntar consimţită. Astfel, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga (CU) este organ judiciar principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cărei jurisdicţie este în principiu voluntară, iar competenţa sa obligatorie este excepţională (deoarece numai un număr mic de state a folosit clauza facultativă a art. 36 din Statutul acesteia)[35]. O situaţie unică în relaţiile internaţionale este determinată însă de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE), care dispune de o jurisdicţie obligatorie -ceea ce semnifică nu numai că ea poate fi sesizată în mod unilateral chiar împotriva statelor membre [art. 226 şi 227 (ex. 169 şi 170)], de exemplu, ci şi că, în domeniul ce i-a fost atribuit, competenţa sa este exclusivă. Art. 292 CE (ex. 219) precizează că „Statele membre se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de reglementare, decât aceluia prevăzut prin tratat". în timp ce Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene judecă diferendele ce iau naştere între particulari (persoane fizice şi persoane juridice) şi instituţii, jurisdicţia internaţională este competentă, în principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre state. In timp ce la Curtea de Justiţie accesul particularilor este direct, chiar dacă este limitat (în cazul CECO* era permis numai persoanelor juridice -întreprinderilor), în cazul jurisdicţiei internaţionale, individul nu are acces şi nu participă la procedura ce se desfăşoară în faţa acesteia, pentru că nu este subiect de drept internaţional public. Curtea de Justiţie ar putea fi calificată ca o curte internaţională, avându-se în vedere competenţa de reglementare a litigiilor dintre Comisie şi statele membre, ori dintre statele membre sau în cazul oricărui diferend între statele membre relativ la obiectul Tratatului, dacă diferendul este supus spre reglementare potrivit unui acord special între părţi. Litigiile survin, aşadar, între două sau mai multe subiecte de drept internaţional (Comisia reprezentând Comunităţile)[36]. Competenţa internaţională a Curţii de Justiţie, potrivit Tratatului CE se manifestă în două situaţii: a. În prima situaţie, Curtea are competenţă obligatorie şi are în vedere posibilitatea fiecărui stat membru de a sesiza instanţa dacă apreciază că un alt stat membru a încălcat una din obligaţiile ce-i revin în baza Tratatului CE (art. 226 -227); b. În privinţa celei de-a doua situaţii Tratatul CE prevede o competenţă internaţională facultativă pentru Curtea de Justiţie, în ceea ce priveşte litigiile dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatelor[37].
Prima misiune ce justifică punerea la punct a unei justiţii comunitare a fost preocuparea de a proteja cele mai diverse subiecte de drept (state membre, persoane particulare) împotriva acţiunilor ilegale sau prejudiciabile ale instituţiilor comunitare. Anterior adoptării Tratatului de la Nisa[38], s-a considerat[39] că pot fi incluse în categoria acţiunilor ce atribuie Curţii calitatea de jurisdicţie administrativă, acţiunile sau procedurile cu referire la: a. legalitatea actelor adoptate în comun de Parlamentul European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE (Banca Centrală Europeană), precum şi actelor Parlamentului, destinate să producă efecte faţă de terţi. b. inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încălcarea Tratatelor comunitare în cazurile şi potrivit procedurilor stabilite la art. 232 alin. (1), (2) şi (4) CE, art. 35 CECO şi art. 148 alin (1) şi (2) CEEA (Euratom). S-a considerat că în cauzele în care Curtea de Justiţie acţionează ca o jurisdicţie administrativă -în temeiul art. 172 CE (ex. 230), art. 178 CE (ex. 235), art. 179 CE (236) şi art. 215 CE (ex. 288) -are o competenţă nelimitată, părţile nefiind mărginite de motivele specifice şi instanţa putând să exceadă problemele privind legalitatea şi să ia de asemenea în considerare oportunitatea actelor adoptate de instituţii[40].
Avându-se în vedere misiunea ei generală prevăzută de art. 220 CE de a garanta că legea este respectată, ea urmând să asigure conformitatea actelor instituţiilor comunitare cu Tratatul, pe care ea însăşi 1-a definit ca o „Cartă constituţională" a Comunităţii. Deci, Curtea Europeană de justiţie -ca jurisdicţie constituţională -urmăreşte să asigure conformitatea actelor instituţiilor comunitare cu Tratatul, considerând că, într-un sistem bazat pe respectul dreptului nu era posibil ca un act cu caracter coercitiv adoptat de către o altă instituţie să nu fie susceptibil de control judiciar. Curtea poate astfel să anuleze (în temeiul acţiunii în anulare) actele unei instituţii sau se sancţioneze refuzul sau abstenţiunea Comisiei sau Consiliului de a decide în materii în care aceste organe comunitare au prin tratate obligaţia de a lua o anumită măsură, nu numai la cererea unui stal membru, dar şi la cererea unei instituţii. Acest refuz sau abstenţiune poate fi atacat în faţa Curţii, prin introducerea unei acţiuni numită în dreptul comunitar acţiune în carenţă. Curtea de la Luxemburg mai poate să acţioneze ca o curte constituţională atunci când, la cererea Consiliului, a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz, aşa cum este prevăzut la art. 300 par. 6 CE, în legătură cu compatibilitatea unui acord încheiat în Comunitate şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale cu Tratatul[41]. Aceste instituţii sau state nu sunt obligate să solicite un aviz, deoarece textul Tratatului CE utilizează sintagma „poate să obţină în prealabil avizul". Dacă avizul nu este pozitiv, acordul nu poate intra în vigoare decât în condiţiile prevăzute într-o procedură de modificare a Tratatului (art. 48 din TMs)[42]. Funcţia constituţională este prezentă şi atunci când Curtea soluţionează conflictele dintre Comisie („gardian" al tratatelor) şi statele acţionate pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor lor ce decurg din Tratatele constitutive [226 CE (169) şi 141 CEEA][43]. Acţiunea privind încălcarea obligaţiilor de către statele membre (art. 226 -art. 228 CE), trimiterile pentru pronunţarea de hotărâri preliminare (art. 234, art. 68 par. 1 CE, art. 35 par. 3 TMs) şi cererile Consiliului, Comisiei sau ale unui stat membru pentru darea unei hotărâri asupra unei probleme de interpretare sau a actelor instituţiilor Comunităţii pot garanta respectarea de către autorităţile naţionale a „dreptului constituţional" al Comunităţii[44].
întrucât are competenţa de a decide asupra recursurilor care sunt introduse împotriva deciziilor Curţii de Primă Instanţă[45] şi care sunt limitate, potrivit art. 225 par. 2 din Tratat şi art. 56 din Statutul Curţii, la aspectele de drept.
Pe plan tehnic, această funcţie este realizată prin intermediul trimiterii prejudiciare în interpretare [art. 234 CE (ex. 177) 150 CEEA], care centralizează în profitul unei jurisdicţii unice -Curtea de Justiţie -misiunea de a oferi singura interpretare autentică a dreptului comunitar. Curtea, prin trimiterile prejudiciare, asigură unitatea de interpretare a dreptului comunitar -şi în acelaşi timp -şi o cooperare cu instanţele naţionale interne[46]. Chestiunea prejudiciară se pune diferit în materie de „vize, avize, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor" pentru că:
În cadrul cooperării în domeniul poliţiei şi în domeniul judiciar penal, competenţa prejudiciară a Curţii asupra unor acte implică o declaraţie de acceptare de către statul respectiv, fie pentru toate instanţele, fie pentru instanţele de ultim grad. Am precizat deja că singura competentă să se pronunţe asupra modului în care este interpretat şi aplicat dreptul comunitar este Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene. Tribunalul de Primă Instanţă (TPI), instituţie jurisdicţională asociată Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene nu poate să se pronunţe cu privire la modul de interpretare a dreptului comunitar în litigiile pe care le judecă, în măsura în care consideră că există un risc serios în ceea ce priveşte unitatea şi coerenţa dreptului comunitar (art. 225 TCE), ci trebuie să suspende procesul şi să sesizeze Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE). De asemenea, CJCE, pe aceleaşi considerente de unitate şi coerenţă, poate, în condiţiile prevăzute de Tratat, să revizuiască hotărârile TPI. Deci, CJCE are o funcţie autonomă de interpretare, iar judecătorilor naţionali li s-a pus la dispoziţie o procedură destinată evitării apariţiei în diferite state membre a unor jurisprudenţe divergente sau contrare dreptului comunitar. Astfel, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a sesiza CJE, prin intermediul recursului prealabil, în situaţia în care, în cadrul litigiului pendinte la nivel naţional, apare o problemă de interpretare a dreptului comunitar, sau o problemă de apreciere a validităţii unor acte ale instituţiilor comunitare. Aşadar există două tipuri de recursuri prealabile: în interpretarea şi aprecierea validităţii[47]. De precizat că termenul de „recurs" are o semnificaţie comunitară, în sens de „acţiune" , fiind vorba despre o acţiune în interpretare sau apreciere a validităţii, necontencioasă, introdusă de judecătorul naţional în faţa CJCE, şi nu de „recurs -cale de atac", astfel cum este înţeles în dreptul românesc* Recursul prealabil este practic o formă specială de cooperare judiciară, în cadrul căreia judecătorul naţional şi CJCE sunt obligaţi să contribuie la elaborarea unei hotărâri judecătoreşti care să respecte principiul aplicării uniforme a dreptului comunitar în ansamblul statelor membre. Acest tip de cooperare între judecători este una directă, fără caracter contencios şi independentă de orice iniţiativă a părţilor. Sediul materiei pentru recursul prealabil este articolul 234 TCE, care prevede următoarele: „Curtea de Justiţie are competenţa de a hotărî, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea prezentului Tratat; b) validitatea şi interpretarea actelor instituţiilor Comunităţii şi ale BCE; c) interpretarea statutelor organelor înfiinţate prin act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru. Când o astfel de chestiune se ridică de o instanţă a unui stat membru, aceasta poate, dacă consideră că o decizie cu privire la chestiunea respectivă este necesară în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, să ceară Curţii de Justiţie să dea o decizie cu privire la acea întrebare. Când o astfel de chestiune se ridică într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe a unui stat membru, ale cărei hotărâri, conform dreptului intern, nu sunt supuse recursului, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea." Sintetizând, procedura cuprinde trei etape: prima se derulează în faţa judecătorului naţional, sesizat cu un litigiu în care apare o problemă de drept comunitar, a doua se desfăşoară în faţa CJCE, căreia judecătorul naţional îi adresează o întrebare preliminară, iar a treia fază are loc din nou în faţa judecătorului naţional care, cunoscând răspunsul CJCE, continuă judecarea litigiului, dând soluţia în funcţie de răspunsul primit. Caracterul obligatoriu al recursului prealabil[48] există în ipoteza în care dreptul intern nu mai prevede pentru respectivele hotărâri atacarea cu recurs, ceea ce ar duce la imposibilitatea ulterioară a iniţierii unui recurs prealabil; această regulă are ca scop împiedicarea creării într-unui din statele membre a unei jurisprudenţe contrare dreptului comunitar[49]. Această regulă vizează nu doar instanţele aflate în vârful ierarhiei jurisdicţionale -curţile supreme, ci orice judecător ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs. Regula menţionată se aplică atât recursului în aprecierea validităţii, cât şi celui în interpretare. Caracterul facultativ al recursului prealabil*apare în momentul în care hotărârea instanţei naţionale este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, menţinându-se posibilitatea ca, eventual, în cadrul unei asemenea căi, să se introducă un recurs prealabil la CJCE. Aceasta înseamnă că judecătorul naţional apreciază pertinenţa invocării dreptului comunitar şi necesitatea, în vederea soluţionării litigiului cu care este sesizat, de a adresa CJCE întrebările pe care le ridică dreptul comunitar invocat. Judecătorul naţional poate uza de posibilitatea care îi este recunoscută de a nu intenta recursul prealabil: fie deoarece consideră că poate interpreta chiar el dispoziţiile comunitare respective, fie pentru că estimează că invocarea dreptului comunitar nu este pertinentă în cauză, fie pentru că răspunsul la întrebarea pusă rezultă deja din jurisprudenţa CJCE, formulată în termeni care îl ajută la rezolvarea litigiului la nivel naţional. Pe de altă parte, judecătorul, din proprie iniţiativă, poate[50] sau, după unii autori, chiar are obligaţia[51] de a sesiza CJCE cu o întrebare care, deşi nu a fost ridicată de părţi, este importantă pentru soluţionarea cauzei şi asupra căreia a invitat, deja, părţile să-şi exprime punctul de vedere. Referindu-ne succint la elemente de procedură a recursului prealabil[52] precizăm că sesizarea Curţii se face prin transmiterea către grefa sa a hotărârii de introducere a recursului prealabil, însoţită de dosarul cauzei. Grefierul CJCE notifică hotărârea menţionată părţilor în cauză, statelor membre, Comisiei şi, după caz, în funcţie de emitentul actului, Consiliul sau Parlamentului European ori BCE. Destinatarii notificării au posibilitatea de a depune memorii sau observaţii scrise sau orale, însă această posibilitate nu conferă celor notificaţi (inclusiv părţile din litigiu de la nivel naţional) calitatea de părţi în faţa CJCE. După primirea răspunsului de la CJCE, instanţa naţională reia judecarea litigiului la nivel naţional şi dă soluţia în speţa respectivă în funcţie de interpretarea dreptului comunitar. Din punct de vedere al structurii, hotărârea CJCE în recursul în interpretare are trei părţi: prima reaminteşte în ce condiţii judecătorul naţional a decis să întrebe Curtea şi reproduce textul întrebărilor formulate; a doua parte este consacrată examinării acestor întrebări şi expunerii motivelor care justifică răspunsul Curţii, iar ultima parte, care constituie dispozitivul, reia concluziile la care a ajuns Curtea cu ocazia examinării făcute. Dispozitivul readuce în atenţie faptul că, prin intermediul acestor hotărâri, Curtea dă interpretarea dreptului comunitar, interpretare care constituie izvor de drept, fiind obligatorie pentru toate instituţiile comunitare şi pentru statele membre. Din prevederile Tratatului şi din jurisprudenţa Curţii rezultă cu claritate că regula conform căreia rolul principal al CJCE este de a oferi interpretarea (obligatorie) dreptului comunitar lato sensu, fiind singura autoritate competentă în acest sens, din perspectiva asigurării unei aplicări uniforme în toate statele membre a dreptului comunitar. Pe de altă parte, se remarcă importanţa rolului judecătorului naţional şi, în acelaşi timp responsabilitatea deosebită a acestuia, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii[53], „judecătorul naţional, însărcinat cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar an obligaţia de a sigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, la nevoie, din propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a trebui să ceară sai să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin alt procedeu constituţional". In acest context se desprinde concluzia că judecătorul naţional are obligaţia de a se adres* Curţii pentru interpretarea dreptului comunitar, regulă impusă de CJCE pentru a evita crearea uno jurisprudenţe naţionale divergente în diferite state membre sau contrare dreptului comunitar. Curtea e Justiţie de la Luxemburg nu este singură în adoptarea hotărârilor prejudiciare, i s-a alăturat şi Tribunalul de Primă Instanţă, care a dobândit în anumite domenii şi competenţa de a judeca acţiunile prejudiciare (TN). în concluzie, pe plan material, aplicarea dreptului comunitar este partajată între instanţele naţionale şi jurisdicţia comunitară; pe plan funcţional, interpretarea dreptului comunitar este monopolizat de către Curte. Instanţele naţionale sunt ridicate la rangul de instanţă de drept comun pentru aplicarea dreptului comunitar. „Orice judecător naţional este şi judecător comunitar. De asemenea, judecătorul naţional este unul comunitar într-un anumit sens mai firesc chiar decât Curtea, a cărei competenţă este doar de atribuire"[54]. Aplicarea dreptului comunitar rămâne în sarcina instanţelor naţionale, în timp ce Curţii i se atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite la art. 220 (ex. 164) şi urm. din Tratatul CE[55]. Misiunea esenţială a Curţii de a asigura respectarea dreptului se realizează pe calea multiplelor şi variatelor acţiuni care pot fi promovate în faţa ei.
* Pentru evitarea anumitor confuzii, legate îndeosebi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (C.E.D.O.), cu sediul la Strasbourg şi care îşi desfăşoară activitatea sub egida Consiliului Europei, menţionăm că folosirea sintagmei „Curtea Europeană de justiţie" reprezintă o formă simplificată a denumirii oficiale a instanţei supreme comunitare, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJ.C.E), cu sediul stabilit la Luxembourg [1] Ec Art. 223, primul paragraf. [2] Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a IlI-a, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 100 şi urm. [3] EC Art. 223 Câteva dintre prevederile referitoare la judecători şi la avocaţii generali se regăsesc în statutul Curţii, statut ataşat ca protocol la Tratat [4] EC Art. 223. [5] EC Art. 221 [6] Regulament, Art. lla şi llb: Marea Cameră este formată din Preşedintele Curţii, Preşedinţii Camerelor de 5 judecători şi alţi judecători desemnaţi pe baza unei liste (a se vedea Regulament. Art. 116, 2, publicat în Jurnalul Oficial) [7] Statutul Curţii, art. 8 [8] Octavian Manolache. op. cit., p. 102 şi urm. [9] Pierre Mathijsen, Compendiu de Drept European, Ediţia a 7-a, supervizarea versiunii în limba română Viorica Alexandru, traducere Mihaela Dumitrescu, Editura Club Europa, 2002, p. 135 şi urm. [10] Johan van de Gronden, Ronald van Ooik, Ioana Dragomir. Dreptul Uniunii Europene. Editura Universitară „Carol Davila" , Bucureşti, 2004. p. 120. acestea au fost adăugate de Tratatul de la Nisa (Art. 2, 28 modificând EC Art. 222) şi în consecinţă opiniile avocatului general nu mai sunt necesare în fiecare caz. [11] Ioana Nely Militam, Competenţa Curţii Europene de justiţie, în revista română de Drept Comunitar, nr. 1/2004, p. 43 şi urm. [12] Johan van de Gronden, Ronald van Ooik, Ioana Dragomir. op. cit., p. 121 [13] EC art. 228. [14] EC art. 229 [15] EC art. 230 şi 232 [16] EC art. 234 [17] EC art. 235 şi 258 [18] EC art. 236 [19] EC art. 237 [20] EC art. 238 [21] EC art. 240 [22] EC art. 241 [23] EC art. 242 [24] EC art. 225(1) [25] Asemenea acţiuni din partea Statelor Membre sunt rare: una sau două pe an; prima astfel de acţiune a fost iniţiată în 1977, Speţa 58/77 Irlanda vs. Franţa [1977JO.J.C - 142/8 în Johan van de Gronden, Ronald van Ooik. Ioana Dragomir, op. cit., p. 121 şi urm. în anul 2003, de exemplu Comisia a iniţiat 1552 acţiuni de încălcare şi 124 de astfel de acţiuni au fost aduse în fata Curţii [26] EC art. 228 (2) [27] Speţa C - 387/97, Comisia vs. Grecia. [2000] E.C.R. 1-5047 [28] EC art. 239. [29] EC art. 230 [30] EC art. 241 [31] Octavian Manolache. op. cit., p. 58. [32] Ioana Nely Militam, op. cit., p. 44 şi urm. [33] Idem [34] Octavian Manolache. op. cit., p. 108 [35] Jurisdicţia C.I.J. va opera numai dacă statele sunt legate printr-o declaraţie de acceptare (art. 36 alin. 2 din Carta ONU). * CECO s-a constituit pentru o perioadă de 50 ani (1952-2002) [36] Octavian Manolache, op. cit., p. 108. şi urm. [37] Ioana Nely Militaru, op. cit., p. 50 şi urm. [38] Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 la Nisa şi publicat în JOCE seria C, nr. 80 din 20 martie 2001, p. 1; el modifică Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht) şi Tratatele de constituire a Comunităţilor (CE, CEEA, CECO). [39] Octavian Manolache, op. cit., p. 106. [40] Octavian Manolache. op. cit., p. 107 şi Renaud Dehousse „La Cour de Justice des Communautes europeennes", Editions Montchrestien, Paris 1994. p. 26 [41] Octavian Manolache, op. cit., p. 108. [42] Ibidem; Ioana Nely Militaru, op. cit., p. 49 şi urm. [43] Ibidem [44] Octavian Manolache, op. cit., p. 108, R. Dehousse, op. cit., p. 25 [45] Consiliul a ataşat Curţii Europene de Justiţie ,,o instanţă cu competenţă în audierea şi stabilirea în primă instanţă, cu drept la recurs în faţa Curţii de Justiţie doar asupra chestiunilor de drept şi în conformitate cu condiţiile stabilite prin statut, a anumitor tipuri de acţiuni sau proceduri intentate de persoane fizice sau juridice" - Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) care a început să funcţioneze la Luxembourg în noiemebrie 1989 (Curtea de Primă Instanţă). [46] Ioana Nely Militaru, op. cit., p. 51 şi urm. [47] Ministerul Afacerilor externe - Oficiul Drept Comunitar, Studiul privind recursul prealabil, Bucureşti, mai 2005. * Vom folosi în continuare, însă, denumirea de „recurs prealabil", sintagma consacrată în literatura de specialitate comunitară [48] Ministerul Afacerilor Eterne - Oficiul Drept Comunitar, op. cit., Anexa şi urm. [49] CJCE, 24.05. 1997, Hoffmann-Laroche, 107/76. * recurs prealabil (preliminary rulings/renvoie préjudiciel) sau recurs „prejudicial" (în interpretare). [50] CJCE, 16.06.1981, Salonia,C- 126/80 [51] CJCE, 14.12.1995, Peterbroeck, C-312/93 [52] Ministerul Afacerilor Externe - Oficiul Drept Comunitar, op. cit., Anexa şi urm. [53] CJCE, Simmenthal, C-106/77; Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) şi a Tribunalului de Primă Instanţă (TPI) poate fi consultată pe adresa de Internet a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europen (http://curia.eu.int) sau pe pagina legislativă de Internet a Uniunii Europene, secţiunea „Jurisprudenţa (http://europa.eu.int/eur-lex). [54] R. Lecourt, „L'Europe des juges". Bruylant, Bruxelles, 1976, p. 248, cit. de Ioana Nely Militaru, op. cit., p. 53. [55] Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 155
|
Site realizat de Relu Plesciuc