Numărul 2 / 2006

Études offertes au Doyen Philippe Simler, Éditions Dalloz - LexisNexis SA, Paris, 2006, 930 p.

1. - La punctul de plecare al lecturii celor mai recente mélanges de texte doctrinare franceze se situează, de fiecare dată - pentru cititorul indigen - o febrilitate şi o curiozitate aproape copilărească, dacă nu ar fi, în sine, o întreprindere foarte serioasă. Senzaţia de micşorare, de neputinţă care apasă evident în aceşti ani asupra consumatorului de literatură română de specialitate - şi care se hrăneşte din disproporţia, încă (mult prea) vizibilă, dintre doctrina privatistă franceză şi majoritatea celei autohtone - lasă loc, în ipoteza unor asemenea lecturi, unui elan „creator" cel mai adesea exagerat în dimensiunile sale. Culegerile franceze de studii nu ţin loc de doctrină internă. Dar - la nivelul lecturii - o suplinesc exemplar...

Volumul de studii elaborate în onoarea profesorului Philippe Simler nu-şi dezamăgeşte cititorul; este adevărat că nu toate cele 55 de studii îi trezesc acelaşi entuziasm, însă cele care o fac - nu puţine la număr - justifică pe deplin încăpăţânarea de a le citi cu sârg şi pe cele mai puţin sagace. Dacă vreţi, cu o mai mare exactitate şi cu mai puţină prudenţă, s-ar putea spune că ineditul temei abordate şi francheţea analizei salvează chiar şi acele studii cuprinse în volum, care, în ansamblu, nu îşi propun decât sintetizarea unor date primare în materia investigată. Şapte sunt părţile în care este structurată culegerea în discuţie: Teoria generală a dreptului (Partea I), Dreptul familiei - Regimuri matrimoniale - Succesiuni (Partea a II-a), Garanţii (Partea a III-a), Dreptul afacerilor (Partea a IV-a), Dreptul obligaţiilor - Contracte (Partea a V-a), Bunuri - Publicitate imobiliară (Partea a VI-a) şi Drept procesual privat (Partea a VII-a).

2. - Ce este doctrina? Alegând drept pretext monografia semnată de Ph. Jestaz şi Ch. Jamin (La doctrine, Dalloz, Paris, 2004), Fr. Terré îşi propune - în studiul La doctrine de la doctrine, p. 59-74 - elucidarea unui mister: ce este doctrina? Reprezintă aceasta o colecţie de opinii emise de autori în lucrările publicate, ceea ce ar implica o formă „expandată" a definiţiei noţiunii („doctrină" ar fi şi studiile ori monografiile - reper într-o materie anume, dar şi simplele articole ori investigaţii mai mult sau mai puţin lipsite de har, de îndată ce ultimele văd şi ele „lumina tiparului")? Orice opinie publicată reprezintă „doctrină"? În maniera tranşantă şi cu francheţea specifice, François Terré ne aminteşte că - în absenţa unor borne teoretice clare - orice noţiune (şi, deci, şi cea de „doctrină") riscă să-şi piardă contururile şi să gliseze către echivoc. „Doctrina", în viziunea autorului studiului, presupune: (1) un grup limitat şi omogen de emiţători de opinie ştiinţifică; (2) la origini, o masă compactă de teoreticieni, în opoziţie, mai degrabă decât în consens cu practicienii (trăsătură care, astăzi, este mult estompată, la statutul de „doctrinar" putând aspira, legitim, şi un „teoretician practicant"); (3) o elită, capabilă să exercite o influenţă de grup, în sensul promovării unor teorii / viziuni / explicaţii teoretice, în dauna altor posibile variante explicative (mai puţin convingătoare). Studiul semnat de François Terré acuză „tolerarea", sub denumirea de „doctrină", a unor „false entităţi" ştiinţifice, cu eludarea cerinţelor de aplicare a acestui concept şi se întreabă în ce măsură, în contemporaneitate, „comunităţile ştiinţifice" se ridică la înălţimea misiunii lor, de „influenţatori" şi formatori de opinie ştiinţifică, cu prezervarea totuşi a libertăţii de cercetare (pentru că, după cum subliniază autorul, „grup de influenţă" nu trebuie să însemne nici „grup de presiune", nici „grup de opresiune" a opiniilor care, la un moment dat - prea noi fiind ori prea „extravagante" - nu întrunesc acceptul doctrinarilor).

3. - Unitatea devoluţiunii succesorale: regula sau excepţia? În studiul intitulat La règle de l'unité de la succession après la Loi du 3 décembre 2001: continuité ou rupture? (p. 167-184), Y. Lequette îşi alege ca teatru de operaţiuni zona principiului unităţii transmisiunii succesorale, în urma abrogării - prin Legea din 3 decembrie 2001 - a articolului 732 C. civ. francez, care îl prevedea. Având rădăcini adânci (situate totuşi nu în dreptul succesoral vechi, cutumiar - unde originea şi natura bunurilor influenţa transmiterea acestora prin moştenire - ci în dreptul revoluţionar culminând cu adoptarea Codului civil), amintita regulă era unul din pilonii sistemului francez de devoluţiune succesorală. În mod curios sau nu, remarcă autorul, dispariţia acestui principiu în urma adoptării Legii din 3 decembrie 2001, nu a suscitat nici regrete (oficiale, cel puţin) în rândul specialiştilor francezi, nici emoţie mai mult sau mai puţin teatrală (studiile consacrate noii legi evitând - premeditat sau nu - tratarea acestei teme). Este drept că breşa fusese deja creată, înaintea apariţiei legii în cauză, prin admiterea succesiunilor anomale (cum ar fi cele referitoare la bunurile cu statut de „amintiri de familie"). De aici, însă, şi până la renunţarea - completă - la principiul unităţii transmisiunii succesorale - se întrevedea o cale lungă ce, iată, a fost parcursă mult mai repere decât s-ar fi crezut. Mai mult, Legea din 3 decembrie 2001 reglează expres conflictul dintre anumite succesiuni anomale, devenind - inclusiv din această pricină - o lege „complicată, obscură şi dificil de aplicat" (de pildă, dacă de cujus a fost adoptat, soarta bunurilor primite cu titlu gratuit de la rudele de sânge - în contextul în care acesta lasă un soţ supravieţuitor şi colaterali privilegiaţi - este guvernată atât de texte din Codul civil, cât şi de texte din legea din 2001, ceea ce este de natură să conducă la soluţii contradictorii).

4. - Garanţiile personale: cât de „protectoare" poate fi „protecţia consumatorului"? O lectură care nu trebuie ratată - măcar pentru savoarea redactării - este cea a studiului semnat de A. Cerles şi M. Séjean, Le cautionnement: du Code civil au Code de la consommation ou les illusions de la protection, p. 274-289. Situată la confluenţa dintre două antagonisme - utilitatea şi periculozitatea cauţiunii - redactorii Legii Dutreil din 1 august 2003, de modificare a Codului francez al consumaţiei şi-au propus, în chip previzibil, de altfel, trasarea unor principii de protejare a consumatorului - garant (de exemplu, potrivit art. L. 341-6 C. cons. fr., pe durata cauţiunii, „creditorii profesionişti sunt obligaţi să comunice fidejusorilor, persoane fizice, cel târziu până la data de 31 martie a fiecărui an, valoarea capitalului creanţei garantate, a dobânzilor, comisioanelor, taxelor şi a altor accesorii scadente la 31 decembrie a anului precedent"). Or, utopia acestei reglementări este, aici, mai vizibilă decât în orice altă zonă a dreptului consumaţiei: a-l pune la adăpost pe consumatorul - fidejusor de abuzul practicat de profesioniştii creditului e una, a-l proteja de solicitarea de plată emisă de creditorii garantaţi e alta (deziderat imposibil de atins şi absurd, de altfel); din acest punct de vedere, niciodată cauţiunea nu poate fi mai puţin „periculoasă" pentru garantul - consumator (persoana fizică ce contractează cu un profesionist în scop extraprofesional) decât este pentru orice alt fidejusor...

5. - „Proporţionalitatea" garanţiilor şi „excesul" protecţiei consumeriste. Potrivit noului articol L. 341-4 din Codul francez al consumaţiei, „creditorul profesionist nu poate să se prevaleze de un contract de cauţiune încheiat cu un garant - persoană fizică, dacă întinderea angajamentului ultimeia era, la momentul încheierii contractului, în mod manifest disproporţionată în raport cu bunurile şi veniturile acesteia". Amintitul text legal - de o duritate „dezarmantă", din perspectiva profesioniştilor creditului - este comentat de către P. Crocq, în studiul Sûretés et proportionnalité, p. 291-313, care oferă şi o încercare de sistematizare a exigenţei de proporţionalitate în materia garanţiilor (inclusiv în perimetrul contractelor de fiducie - garanţie, de pildă).

6. - Obligaţia de informare într-o nouă înfăţişare: informarea fidejusorului - consumator. Tema liniilor de evoluţie - mai mult sau mai puţin spectaculoase - în domeniul cauţiunii este reluată şi de Y. Picod (L'évolution de l'obligation d'information de la caution pendant l'exécution du contrat, p. 395-407), care alege să dezbată problema aglutinării obligaţiei de informare (a cărei istorie consumeristă este, după cum ne amintim, relativ recentă) şi a cauţiunilor consimţite de un consumator (sensul noţiunii de „consumator", în context, este de un bizar incontestabil: fidejusorul - persoană fizică nu „consumă" un bun sau un serviciu anume, ci se prevalează doar de libertatea de a consimţi la constituirea unei cauţiuni în scop extraprofesional). Cel mai adesea, situaţia în care creditorul profesionist îl face să creadă pe consumatorul - garant că riscurile pe care şi le asumă la consimţirea cauţiunii sunt minime îmbracă (tradiţional) haina dolului; cum, însă, dovada relei-credinţe a celui vinovat de minciună este greu de adus, în contextul în care consumatorul nu-şi preconstituie, de regulă, o dovadă a discuţiei purtate cu reprezentantul instituţiei de credit (1) şi, întrucât protecţia consumeristă porneşte de la postulatul inferiorităţii informaţionale a consumatorului (care, nefiind jurist de profesie, este un profan în materia pârghiilor juridice ale cauţiunii), obligaţia de informare - imperativă, pentru profesioniştii creditului - se poate dovedi un remediu superior viciilor clasice de consimţământ.

7. - Garanţiile autonome şi cele indemnitare în variantă „legală". Multă vreme, în dreptul francez, garanţiile autonome şi scrisorile de intenţie (numite şi „garanţii indemnitare" sau „comportamentale", din pricina obligaţiei garantului de a asigura un anumit comportament al debitorului principal) au reprezentat o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, lipsite fiind de o reglementare legală a naşterii şi efectelor lor. Schimbarea s-a produs: noua Carte a IV-a introdusă în Codul civil prin Ordonanţa din 23 martie 2006 referitoare la garanţii conţine repere exprese în materia amintitelor specii de garanţie. O trecere în revistă a noilor prevederi legale o oferă A. Prüm, La consécration légale des garanties autonomes, p. 410-416 şi N. Rontchevsky, Faire le nécessaire, p. 417-427, ultimul autor încercând chiar - nu lipsit de forţă de convingere - să acrediteze ideea existenţei unei specii de „convenţii de porte-fort executoriu" (scrisoriile de intenţii fiind o varietate a acestora), la antipodul promisiunilor de porte-fort având ca obiect ratificarea unui act juridic (pe linia de gândire deschisă deja de autori precum P. Malaurie, L. Aynès şi Ph. Simler).

8. - Obligaţiile excesive: reductibile, dar cum? Una din speciile abuzului de drept în haină modernă este, după cum bine se ştie, cea a inserării într-un contract - sub presiunea economică ori psihologică exercitată de una din părţi - a unor obligaţii excesiv de împovărătoare pentru debitorul lor. Un soi de dezechilibru între prestaţii, incompatibil atât cu definiţia contractelor sinalagmatice, cât şi cu definiţia contractelor în general (ca „uniune" de voinţe libere). Nulitatea (uneori, pentru lipsa cauzei) (a), reputarea ca nescrisă a clauzei conţinând dobânzi excesive, de pildă (b), caducitatea, pentru dispariţia cauzei (c), novaţia judiciară (d), spectaculoasă prin admiterea ei etc. sunt tot atâtea remedii mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin adecvate ca forme de reprimare (judecătorească) a abuzului de drept. O analiză a virtuţilor, dar şi a limitelor fiecăreia din acestea o oferă F. Boussougou, La nature juridique de la réduction applicable aux obligations excessives, p. 531-553.

9. - Merită menţionate şi studiul lui P. Catala, destinat analizei punctelor de schimbare în reglementarea delegaţiei în Ante-proiectul de reformă în dreptul obligaţiilor (La délégation dans l'avant-projet de réforme du droit des obligations, p. 555-562); studiul semnat de A. Karimi, Essai de systématisation sur l'application de la théorie de l'abus de droit en matière contractuelle, p. 587-612; analiza practicată de J. - M. Ohnet în materia efectelor dării în plată, inclusiv din perspectiva garanţiilor pentru evicţiune, vicii ascunse şi (mai nou) conformitate care trebuie să însoţească transferul proprietăţii lucrului dat în plată (Quelques points d'interrogation relatifs à certains effets de la dation en paiment, p. 613-635); relaţia contractelor de consum cu trecerea timpului - din perspectiva formării şi executării lor - în contextul existenţei, de pildă, a unui timp legal de „reflexie forţată" pentru consumator (a) sau a unui drept legal de retractare gratuită a consimţământului în perimetrul anumitor contracte (b) este trecută în revistă de G. Paisant, Essai sur le temps dans les contrats de consommation, p. 637-666. P. Rubellin se întreabă în ce măsură nulităţile facultative (cele care depind, în aplicare, de decizia judecătorului şi, implicit, de importanţa motivului de nulitate în economia contractului) ar trebui să primească un regim juridic autonom (Les nullités facultatives, p. 679-728, un studiu - sinteză, care are meritul de a aborda sistematic o serie de cazuri concrete de nulităţi facultative în dreptul consumaţiei, dreptul civil clasic, dreptul societăţilor ş. a., dar care are, în acelaşi timp, neajunsul de a „reboteza" nulităţile relative, cu pretenţia de a le „reinventa", măcar parţial). C. Witz reia o temă care părea a fi „expirat" la sfârşitul deceniului trecut: cea a delimitării inexistenţei actelor juridice de nulitatea absolută a acestora - un studiu al cărui principal (şi, deci, insuficient) argument este cel al necesităţii uniformizării, mai devreme sau mai târziu, a dreptului european al contractelor, proiect din care sancţiunea „inexistenţei" contractelor nu ar trebui să lipsească, în opinia autorului (La consécration de l'inexistence par plusieurs instruments d'uniformisationn du droit, p. 729-742).

10. - Contribuţii notabile la adâncirea cunoaşterii în domeniu aduce şi studiul dedicat analizei sorţii juridice - la finele uzufructului - a ameliorărilor fondului şi a construcţiilor noi edificate de către uzufructuar, în contextul în care art. 599 C.civ. francez (art. 539 C.civ. român) declară frust că „Uzufructuarul nu poate, la încetarea uzufructului, cere vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce ar pretinde că a făcut, chiar când printr-însele ar fi sporit valoarea lucrului" (F. Deboissy, Le sort des constructions nouvelles édifiées par l'usufruitier: retour sur une controverse ancienne, p. 746-776); denumirile de origine - ca elemente ale fondului de comerţ - sunt investigate din perspectiva punctelor de suprapunere a reglementărilor naţionale şi comunitare (N. Olszak, L'appellation d'origine, un bien sublime?, p. 777- 788); se încearcă identificarea originalităţii prerogativelor coproprietarului (la nivelul lui usus, fructus şi abusus), în raport cu cele caracterizând proprietatea (H. Périnet-Marquet, La copropriété entre respect et adaptation du droit civil, p. 789-801); contractele încheiate cu ajutorul Internet-ului ridică dificultăţi teoretice şi practice de o savoare incontestabilă (J. Schmidt-Szalewski, L'internet ou l'illusion libertaire, p. 803- 821). „Moartea" acţiunilor posesorii în dreptul francez contemporan este anunţată cu regret şi pusă pe seama noilor reglementări conţinute de Codul francez de procedură civilă: art. 1265 din amintitul cod anunţă imposibilitatea de a cumula petitoriul şi posesoriul în exerciţiul unei acţiuni posesorii; judecătorul acţiunii posesorii trebuie să-şi limiteze preocuparea la examinarea existenţei tulburării, fără investigarea verităţii titlurilor de proprietate; or, mult-trâmbiţata simplitate a posesoriului nu este adesea decât o iluzie, de unde şi preferinţa părţilor pentru plasarea litigiului pe terenul petitoriului (Y. Strickler, La mort des actions possessoires, p. 823-827); protecţia subdobânditorului şi aplicarea teoriei culpei în materia publicităţii imobiliare sunt tratate de I. Takizawa, Les problèmes jurisprudentiels de la publicité foncière française, p. 828-840.

 Juanita GOICOVICI

asistent, UBB Cluj-Napoca, Facultatea de Drept

« Back