Numărul 2 / 2006

 

 

NELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ESENŢA ŞI SPECIFICUL NORMELOR DE DREPT

dr. Valeriu CAPCELEA

Conferenţiar, Universitatea „Alecu Russo"

Bălţi, Republica Moldova

 

 

Résumé: Quelques considérations sur l'essence et le spécifique des normes juridiques. La présente étude se penche sur le caractère rationnel des normes de droit en comparaison avec d'autres normes sociales, en analysant les normes juridiques selon la conception tripartite, avec une attention spéciale accordée à la disposition. On met l'accent sur la nécessité d'une approche scientifique des processus qui ont lieu dans la société contemporaine, afin que le juriste puisse réactionner en temps et contrecarrer l'impact des normes sociales qui se forment spontanément dans la vie quotidienne. Une vraie attention est accordée au problème de la diversification et de la nécessité de l'interaction entre les normes de droit et celles morales dans des conditions contemporaines, surtout dans des conditions de la République de Moldavie.

 

 

Normele dreptului sunt un element important al mecanismului acţiunii dreptului în societatea contemporană. Fiind o specie a normelor sociale, normele dreptului sunt în stare să îndeplinească şi înfăptuiesc toate funcţiile importante care sunt caracteristice normelor sociale.

Max Weber scrie că pentru drept este caracteristic raţionalizarea mai mult decât altor norme sociale: „Împărţită în stadii teoretice de dezvoltare, evoluţia generală a dreptului şi a procedurii merge de la relevaţia divină a dreptului de către „profeţii dreptului" la crearea şi descoperirea empirice ale dreptului, de către personalităţile robiei (crearea dreptului prin jurisprudenţă şi antecedentele judiciare), iar de aici la impunerea dreptului de către imperium-ul laic şi puterile teocratice şi, în sfârşit, la elaborarea sistematică şi specializată a dreptului pe baza unei jurisdicţii care se dezvoltă prin formaţia literară şi logică formală ca operă savantă (a unor jurişti profesionişti). Astfel, calităţile formale ale dreptului au evoluat în cadrul procedurii primitive de la combinarea unui formalism condiţionat de a merge cu o iraţionalitate condiţionată de revelaţie, cu un eventual ocol spre o raţionalitate cu scop de ordin material şi nu formal condiţionată de elemente teocratice şi patrimoniale, mergând către o tot mai accentuată raţionalizare şi sistematizare logică prin specializare juridică şi de aici - dacă privim lucrurile din exterior - către o sublimare logică şi o rigoare deductivă sporite ale dreptului şi, în sfârşit către o tehnică raţională perfecţionată a procedurii" .

În literatura juridică contemporană normele dreptului sunt determinate ca regulă sau măsură a conduitei ce se cuvine, dar în afară de aceasta sunt remarcate şi alte trăsături şi particularităţi formal-juridice: a) legătura nemijlocită a dreptului cu statul (sunt edictate şi sancţionate de către stat); b) ele exprimă voinţa statală; c) caracterul general şi reprezentativ-obligatoriu al normelor de drept; d) determinarea formală strictă a prescripţiilor ce se conţin în normele de drept; e) aplicarea repetată şi de lungă durată a normelor juridice; f) caracterul lor strict de subordonare şi ierarhie; g) protecţia normelor dreptului din partea statului; h) aplicarea coerciţiei statale în cazul încălcării ordinelor ce se conţin în normele de drept .

Reglementând diverse domenii ale existenţei sociale, prin impunerea unor reguli de conduită obligatorii, care sunt însoţite de constrângerea organizată, normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară.

Specificul normelor de drept constă în aceea că în structura normei de drept sunt mai multe elemente. O perioadă forte îndelungată a predominat concepţia dihotomică, care în această structură evidenţia două elemente: ipoteza şi dispoziţia sau dispoziţia şi sancţiunea. Spre exemplu, celebrul jurist rus N. M. Korkunov considera că norma juridică este alcătuită din dispoziţie şi ipoteză. Totodată, el nu exclude sancţiunea, subliniind că ea este absolut necesară, numai că trebuie să fie analizată în mod separat, ca element aparte, de sine stătător .

În jurisprudenţa contemporană domină concepţia trihotomică conform căreia norma juridică este compusă din trei elemente: dispoziţie, ipoteză şi sancţiune . Dispoziţia conţine în sine nişte indicaţii care ordonă o anumită conduită, conţine obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Ipoteza este elementul normei juridice care conţine în sine indicaţiile asupra împrejurărilor în care norma intră în funcţie, în care se aplică dispoziţia. Sancţiunea cuprinde consecinţele, urmările nerespectării dispoziţiei şi ipotezei şi sunt prevăzute măsuri de acţiune ale statului faţă de infractori.

Efectuând analiza morfologică a structurii normelor dreptului trebuie să ţinem cont şi de faptul că calitatea normei este determinată, mai întâi de toate, de conţinutul structurii - de dispoziţie. Din această cauză, în literatura juridică foarte des se întâlnesc indicaţii despre aceea că dispoziţia reprezintă baza, nucleul, esenţa normei juridice , conţinutul ei , o trăsătură importantă . Dispoziţia constituie acel element al normei care prevede conduita ce trebuie să fie urmată în prezenţa ipotezei date sau, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică . Ea cuprinde comandamentul, imperativul normei sau elementul său raţional . Dispoziţia poate ordona o anumită conduită, adică conţine obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Spre exemplu, art. 19 din Constituţia Republicii Moldova conţine regula: „Cetăţenii străini şi apatrizi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege" . Dimpotrivă, dispoziţia poate să cuprindă o prohibiţie, adică să interzică o anumită conduită, sau altfel spus, poate obliga persoana să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni . Spre exemplu, normele din Partea specială a Codului Penal al Republicii Moldova, calificând prin ipoteza lor faptele, care prezintă pericol social, săvârşite cu vinovăţie, ca infracţiuni şi prevăzând sancţiunile corespunzătoare, implicit interzic comiterea lor. În acelaşi timp, „în dreptul civil normele cu caracter dispozitiv sunt preponderente, explicaţia acestui fapt fiind dată de natura relaţiilor sociale reglementate de ele şi de scopul legii civile, care are în vedere, în primul rând, disciplinarea unor conduite de ordin particular" .

Relaţiile şi dependenţa dintre oameni în calitatea lor de reprezentanţi ai microgrupurilor sociale sunt determinate, în primul rând, de normele dreptului. Mulţi savanţi contrapun, de obicei, toate normele ca norme ale dreptului şi a moralei . Normele de drept întotdeauna sunt verbalizate, sunt reflectate în construcţii lingvistice, sunt create după legile logicii. Ele sunt exteriorizate, obiectivizate, incluse în codurile de legi, statute, reflectate în actele normative. Fiind instituite de organele legislative specializate ale statului ele devin legi supreme, obligatoare pentru toţi membrii societăţii şi pentru toate organele şi organizaţiile instanţei. Sistemul normelor de drept este cel mai formalizat, cert, cel mai eficient mijloc al controlului social, care este utilizat de societate pentru reglarea relaţiilor, dependenţelor, corelaţiilor dintre toţi membrii societăţii fără nici o excepţie.

Specificul sistemului normelor de drept şi programarea relaţiilor dintre membrii societăţii ce este efectuată de el determină şi specificul mecanismelor sociale şi social-psihologice de acţiune. Mecanismele în cauză sunt atât de importante pentru societate, încât, de multe ori, după tipul lor sunt prezentate mecanismele acţiunii tuturor normelor ce sunt utilizate în societate. Din această cauză majoritatea sociologilor şi psihologilor sociali reduc mecanismul de bază al acţiunii tuturor normelor sociale la procesul de conformare faţă de norme de către membrii grupurilor şi a comunităţilor umane în comportamentul lor social. Nu putem nega importanţa acestui mecanism, dar noi considerăm că extrapolarea în cauză asupra tuturor categoriilor de norme sociale, asupra trăsăturilor specifice ale normelor de drept îngustează problema şi diapazonul investigaţiilor filosofice, sociologice şi social-psihologice şi conduce la o determinare eronată şi inadecvată a obiectului cercetării. Normele de drept se formează în societate şi sunt utilizate de ea în calitate de norme sociale, dar nu toate normele sociale sunt la fel ca cele de drept, ele se deosebesc după un şir întreg de parametri (în plus nu numai după sfera de acţiune, conţinutul, formarea, sancţionarea, aplicarea, extinderea, dar şi după gradul de exteriorizare, formalizare, verbalizare, atitudinii pe care o impune oamenilor faţă de ele, „gradul de libertate" a atitudinii faţă de ele a omului, corelaţia cu alte norme etc.). Totodată, trebuie să subliniem că atâta timp cât normele sociale nu sunt impuse de o putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere forţată din partea unor agenţi specializaţi, nu putem vorbi de reguli juridice.

Abordarea ştiinţifică a proceselor ce au loc în societatea contemporană, mai ales cele ce ţin de autoreglarea existenţei sociale, are o mare importanţă pentru a informa la timp legiuitorul despre normele sociale ce se formează în mod spontan în viaţa cotidiană. În ultimul timp în Republica Moldova s-au format un complex întreg de norme şi relaţii ale „justiţiei criminale" care se ocupă de soluţionarea contra plată a unor cauze ce au un caracter criminal, dar de multe ori, şi noncriminal. Deseori oamenii recurg la serviciul ei pe motiv că organele de ocrotire a normelor de drept nu pot sau nu vreau să soluţioneze problemele stringente cu care se confruntă oamenii. Filosofia, sociologia dreptului, etica poate să ajute legiuitorului să supravegheze procesele spontane ale formării normelor îndreptate împotriva dreptului cu scopul de a le aprecia din punctul de vedere al dreptului, separând în cadrul lor normele cu caracter juridic, antijuridic şi neutre în raport cu dreptul. Această informaţie poate avea o însemnătate deosebită asupra perfecţionării legislaţiei cu scopul de a adopta norme de drept ce ar interzice şi contracara asemenea fenomene sociale negative.

Legiuitorul trebuie să conştientizeze faptul că pentru normele elaborate de el trebuie să fie propriu principiul egalităţii formale , dar care în virtutea unor cauze de ordin obiectiv sau subiectiv nu este sancţionat de legiuitor şi nu întotdeauna e valorificat în normele adoptate de către puterea legislativă. Acest lucru se observă, mai ales, în cazul când legiuitorii tratează problemele înlesnirilor şi privilegiilor. Este necesar să remarcăm că principiul egalităţii formale care trebuie să fie propriu oricărei norme juridice admite şi recunoaşte înlesnirile ca fenomen al dreptului, dar neagă privilegiile ca fenomen îndreptat împotriva dreptului.

În prezent este necesar de a evolua nu numai eficienţa normelor de drept, dar şi de a spori eficienţa altor norme sociale, a interacţiunii lor cu normele de drept. Aceasta va conduce la aceea că nu se va înregistra micşorarea responsabilităţii membrilor societăţii pentru faptele şi comportamentul lor, dar dimpotrivă, se va produce o atitudine mai activă a tuturor membrilor societăţii faţă de norme şi faptele de încălcare a lor, spre creşterea responsabilităţii lor.

Destul de actuală este pentru noi problema compromisului juridic care poate fi obţinut dacă în norma de drept sunt într-o măsură egală luate în consideraţie toate interesele din sfera respectivă a reglării de drept, cu scopul ca nimeni să nu obţină privilegii faţă de alţii şi, realizarea unui sau altui interes să nu producă prejudicii altor interese. Spre exemplu, oferind unor sau altor subiecţi ai dreptului avantaje în favoarea altora în acele sfere ale activităţii lor în care ei pot mai lejer soluţiona anumite obiective sociale importante, legiuitorul trebuie să coordoneze aceste drepturi prin obligaţiuni suplimentare ce vor fi echilibrate în mod semnificativ.

În anumite cazuri, adoptarea unor decizii juridice, în favoarea unor sau altor grupuri sociale, trebuie să fie însoţite, nu numai prin înaintarea faţă de ele a unor cerinţe sporite, dar şi prin anumite compensaţii pentru acei, interesele cărora pot să fie afectate în rezultatul deciziei în cauză. Un exemplu elocvent, în această ordine de idei, a subestimării de către legiuitor şi de către structurile puterii de stat a acestei logici a tratării problemelor sociale a devenit practica privatizării, în rezultatul căreia o mică parte a societăţii a obţinut priorităţi enorme ce nu au fost echilibrate, cât de cât, cu nişte cerinţe sporite faţă de noii proprietari şi cu compensaţii corespunzătoare în favoarea celor lipsiţi de proprietate.

În statele cu un sistem democratic bine dezvoltat sunt elaborate structuri integre de coordonare a intereselor sociale şi a soluţionării conflictelor sociale. Aceste mecanisme trebuie să se fundeze pe principiile reprezentării în Parlament a intereselor sociale globale ale societăţii şi să includă în sine următoarele principii: 1) este necesar ca activitatea partidelor politice să fie îndreptată spre depistarea în diversele interese de grup şi corporative ale societăţii civile a acelui început comun şi semnificativ, care poate fi plasat la baza politicii statale şi a legislaţiei; 2) tehnologia procesului electoral în cadrul căruia atenţia socială este canalizată spre interesele sociale semnificative ale unor sau altor grupuri sau straturi ale societăţii să asigure apărarea acestor interese de către partidele sau candidaţii respectivi; 3) procedurile parlamentare trebuie să asigure armonizarea întregului spectru de poziţii social-politice existente în societate (audieri parlamentare, cooptarea parţilor cointeresate în grupurile de lucru; expertiza socială, ştiinţifică şi departamentală etc.; 4) procesul de elaborare a legilor care se finalizează cu adoptarea unui act legislativ trebuie să fie în stare să elimine tensiunea socială sau a diminua gradul de intensitate a ei. Acest model democratic al procesului de elaborare şi consolidare legislativă a interesului transformator şi adoptarea pe acest fundal a unei legislaţii ce va fi determinată din punct de vedere social trebuie să devină viabil şi pentru Republica Moldova.

Aşa cum subsistemele sistemului social există şi se dezvoltă în interacţiune şi corelaţie reciprocă, desigur că subsistemul dreptului există şi se dezvoltă în interacţiune şi conexiune reciprocă variabilă cu alte subsisteme din societate: morala, economicul, politicul, teoria, arta etc.

În toate societăţile cu un sistem juridic dezvoltat, există anumite norme nejuridice cărora li se acordă o importanţă majoră şi care, în pofida diferenţelor cruciale, au multe asemănări cu dreptul. De foarte multe ori, vocabularul ce ţine de „drepturi", „obligaţii" şi „îndatoriri", utilizat pentru a exprima cerinţele normelor juridice, are un adaos moral, care trebuie să exprime actele de abţinere ce se conţin în aceste norme. În toate comunităţile, există o suprapunere parţială între obligaţiile juridice şi cele morale în ceea ce priveşte conţinutul, deşi cerinţele normelor juridice sunt mai precise şi îngrădite de excepţii mai detaliate decât omoloagele lor morale. Asemenea multor norme legale, obligaţiile şi îndatoririle morale vizează, mai degrabă, situaţii care se repetă în mod constant în viaţa unui grup, decât activităţi neobişnuite sau lipsite de continuitate. Ceea ce revendică aceste norme este faptul că ele reprezintă nişte abţineri sau acţiuni simple, în sensul, că nu se cer calificări sau ca omul să posede un intelect special pentru a le îndeplini. Obligaţiile morale, aidoma majorităţii obligaţiilor juridice, sunt la capacitatea de înţelegere a oricărui adult normal. Ca şi în cazul normelor juridice, conformarea este percepută ca o chestiune firească. În timp ce încălcarea normei morale atrage după sine o cenzură serioasă, conformarea, asemenea supunerii în faţa legii, nu constituie un prilej de laudă, cu excepţia cazurilor când aceasta este marcată de conştiinciozitate, tărie sau rezistenţă la ispită excepţionale.

Un sistem juridic se caracterizează prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau anulate doar printr-un act deliberat, chiar dacă unele legi pot fi protejate de modificări printr-o constituţie scrisă care limitează competenţa legislativului suprem.

„Relaţia intenţional-incorporabilă a normelor morale şi juridice se reduce la: „normele morale se incorporează (integrează) în drept prin normele juridice. Cel mai semnificativ exemplu în această privinţă este porunca biblică „să nu ucizi!", care devine o parte integrantă a dreptului. În acelaşi timp, încălcarea normelor morale sunt nu numai inoportune, dar şi conţin un şir de interdicţii, ca şi inversul - executarea acestor norme este nu numai de dorit, dar şi o poruncă (obligaţie, dispoziţie)" Am sesizat deja că avem de a face cu o realitate ideală a normelor de drept în vigoare, constituind sistemul de drept pozitiv, apoi o realitate a conduitelor concrete de conformitate cu idealitatea aceasta. Trecerea de la realitatea ideală la aceea efectivă are loc prin intermediul conştiinţei juridice, fireşte, care astfel dă evoluţie ordinii de drept prin comportamentele subiective, manifeste în raporturile juridice. Toate acestea sunt cuprinse în realitatea juridică. Dar există o realitate ideală a normelor morale actuale, constituind sistemul moralei determinate, apoi o realitate a conduitelor concrete de conformitate cu idealitatea morală, trecerea de la realitatea ideală morală la aceea efectivă are loc prin intermediul conştiinţei morale, desigur, care dă o desfăşurare ordinii morale prin comportamentele subiective manifestate în relaţiile interumane, împreună circumscriind realitatea morală. La fel, constatăm o realitate politică, una religioasă, alta economică, de fel separate între ele, ci dimensionând dimpreună realitatea socială.

Normele juridice funcţionează cu validitate globală pentru întreaga societate. Pentru celelalte norme sociale, domeniul de validitate este parţial, existând o segregare a acestor norme în funcţie de tipuri de activităţi, grupuri sociale, tipuri de sancţiuni etc. Unele grupuri sau indivizi acceptă diferite valori încorporate în anumite norme, altele sau alţii le pot respinge.

Dreptul se deosebeşte de alte norme sociale prin caracterul coercitiv, care este propriu numai lui. Coercitivitatea, adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire, derivă din faptul că dreptul e o limită, o frontieră între acţiunea mai multor subiecte. Trecerea acestei frontiere de către una din părţi, implică posibilitatea celeilalte de a respinge invaziunea. Normei juridice îi aparţine (spre deosebire de cea morală) să stabilească un raport bilateral, prin care obligaţiei unui subiect îi corespunde facultatea unui alt subiect de a pretinde îndeplinirea obligaţiei. Dacă unul violează, adică nesocoteşte această obligaţie, celălalt are posibilitatea de a respinge violarea. Se înţelege că este vorba de o posibilitate juridică, care de fapt, ar putea face ca reacţiunea să nu se exercite.

Prin faptul că dreptul e coercibil, spre deosebire de morală, unii savanţi au voit să atribuie dreptului o mai mare perfecţiune. Conform acestei opinii, datoriile ar fi perfecte, tocmai fiindcă sunt exigibile cu forţa. În timp ce datoriile morale ar fi imperfecte, fiindcă, dacă o datorie morală nu e îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Faptul de la care pleacă această opinie e sigur şi incontestabil, dar concluzia este inexactă. Atât dreptul, cât şi morala, au sancţiuni proprii şi deci sunt perfecte, fiecare în felul său. Dacă constrângerea e o sancţiune proprie dreptului, morala are alte sancţiuni: înainte de toate, sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, apoi sancţiunea opiniei publice, care, în fond, nu e decât reflexul aceluiaşi sentiment de satisfacţie sau de remuşcare a conştiinţei individuale.

În acelaşi timp, nu toţi juriştii şi filosofii au acelaşi punct de vedere conform căreia nota distinctivă a normelor de drept în comparaţie cu alte norme sociale o constituie coercivitatea lor. Cunoscutul filosof rus I. A. Iliin scria că constrângerea statală, mai ales „măsurile de reprimare şi răfuiala la care puterea de stat e impusă să apeleze nu determină de loc esenţa statului" şi, în acelaşi timp, caracterul dreptului. Conform opiniei lui, reprimarea statală nu este altceva decât „manifestarea exterioară" a statului şi dreptului. „Aceasta este o prejudecată proastă, o neînţelegere periculoasă răspândită de oameni miopi şi superficiali" . Profesorul francez al dreptului S. L. von Wahlendorf susţine că ordinea juridică bazată pe violenţă este o „caricatură la adresa dreptului", deoarece ordinea de drept autentică se sprijină „nu pe forţă, ci pe raţiune şi conştiinciozitate" . Remarcând unii „vectori" care impun dreptul în viaţa socială celebrul filosof român E. Speranţia remarca că „principala forţă, forţa fundamentală a dreptului este valabilitatea sa logică şi obligativitatea sa morală. Tot ce se mai adaugă peste acestea cu frica, forţa sau interesul sunt simple expediente cu eficacitate momentană, uneori foarte promită şi energică, însă fără durabilitate. Ele se aseamănă cu efectele medicinale ale narcoticilor, sedativelor, paleativelor care lucrează numai asupra simptomelor dar nu înlătură efectiv boala" . Noi nu punem la îndoială faptul că coercibilitatea a fost şi rămâne un atribut al normelor de drept şi că prin aceasta ele se deosebesc de alte norme sociale, însă nu trebuie să ne limităm numai la ea.

Dreptul pozitiv în argumentările din practica judiciară, relative la elementul intenţional, la viciile de consimţământ ori la buna ori reaua credinţă nu ar dobândi semnificaţie reală dacă nu ar ţine seamă de viaţa intrinsecă a individului. Răspunderea juridică nu operează fără responsabilitatea individului, iar individul are responsabilitate numai în condiţiile constituirii sale ca personalitate, adică un cineva conştient de sine.

Relaţiile între drept şi morală sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atât dreptului, cât şi moralei trebuie, în mod logic, să li se atribuie acelaşi caracter de absolutism sau relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sau nepotrivire sub acest aspect nu e posibilă, fiindcă în ambele e vorba de norme ale acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic.

Adevărata distincţie dintre drept şi morală se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala impune subiectului o alegere între acţiunile pe care le poate îndeplini, ea se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite. Acest caracter diferenţial îl exprimăm spunând că morala este unilaterală, iar dreptul este bilateral. De fapt, dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi fixează pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte.

Alt caracter diferenţial, care se deduce de asemenea din poziţia logică diversă a celor două categorii etice, este că dreptul e mai bine determinat decât morala. Dacă dreptul e o linie de hotar, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Morala, în schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa individuală şi prin urmare se găseşte, pentru a spune astfel, într-o stare difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Acesta constituie, sub un anumit aspect, coloana vertebrală a Eticii, adică fixează principiile care au o valoare fundamentală pentru viaţa socială. Se ajunge astfel că elementele esenţiale ale Eticii capătă consistenţă juridică, cele mai puţin importante rămân sub forma morală, mai vagă, mai puţin determinată. G. Jellinek şi alţii au vrut să exprime acest caracter prin fraza că dreptul e un „minimum etic", adică are numai atâta Etică, cât e indispensabilă vieţii sociale. Alţi filozofi şi jurişti, printr-o frază şi mai sonoră, au spus că dreptul este „precipitatul istoric al moralei". Mai simplu, se poate spune că dreptul este partea eticii care stabileşte temeiurile de coexistenţă între mai mulţi indivizi, de aceea, fără drept nici nu s-ar putea închipui o societate.

În societatea contemporană o mai mare popularitate o obţin acele norme de drept, care emană din echitatea morală şi au scopul de a asigura o anumită echitate şi egalitate socială şi economică a oamenilor. În această ordine de idei, în prezent, este apărată teza despre necesitatea garanţiilor dreptului la muncă, la studii, la standarde unice ale vieţii. Această problemă este destul de actuală pentru ţara noastră. Într-adevăr, standardele corespunzătoare ale deservirii medicale şi posibilităţile instructive trebuie să aparţină fiecărui copil prin naştere. Din păcate, acest lucru nu este aşa şi posibilitatea societăţilor de a atinge aceste scopuri în diverse ţări este diferită. În afară de aceasta, amplificarea exagerată a momentului egalitar-nivelator al normelor de drept şi atribuirea responsabilităţii din partea statului pentru materializarea acestor norme, societatea riscă să piardă măsura necesară a libertăţii, oamenii îşi limitează posibilităţile lor social-economice.

Investigând problema relaţiei etică-drept Al. Sava a scos la iveală un şir de probleme destul de actuale mai ales pentru activitatea legislativă din Republica Moldova. Într-adevăr, ideologizarea masivă a societăţii, limitarea accentuată a accesului la cultura universală şi la valori promovate de ţări cu tradiţie democratică, crearea de avantaje celor care au servit regimul totalitar a adus la aceea că ideologia în acest mod practicată a ajuns să se substituie oricărei morale. În consecinţă, a apărut o moralitate dublă care continuă să afecteze în mod grav condiţia umană şi în prezent. Toate acestea sau imprimat zeci de ani în mentalitate, judecată, în raţionament, transformându-se în conduită, ce afectează într-un grad înalt capacitatea de a delimita binele de rău. Prin urmare, este absolut greşită instalarea în funcţii de comandă şi, implicit, apelarea în elaborarea noilor legi la persoane al căror sistem de valori etice a fost şi este influenţat de o asemenea metamorfoză.

Aşadar, în procesul elaborării normelor juridice este necesar de a ţine cont de faptul că normele de drept îşi relevă ineficienţa, mai devreme sau mai târziu, dacă nu intră în concordanţă cu o moralitate corespunzătoare, care să-i asigure impactul real şi aşteptat la nivelul conştiinţei individuale a fiecărui om. În pofida faptului că în perioada de tranziţie dreptul determină morala, totuşi, prin legile adoptate noi trebuie să recunoaştem, treptat, rădăcinile fireşti ale codului moral, ale valorilor morale general-umane care au fost atâta vreme calomniate, negate şi deformate în mod conştient de către regimul totalitar.

Filosofii au constatat faptul că legile juridice se schimbă o dată cu sistemul politic, dar moralei îi este caracteristic o „întârziere" specifică, o inerţie, datorită facultăţilor psihicului uman. Este evident că inerţia ce este proprie moralei are repercusiuni negative asupra desfăşurării şi normalizării vieţii sociale, întrucât individul nu este întotdeauna dispus şi gata să accepte ritmul schimbărilor şi, în general, aproape tot ce ţine de noile condiţii şi structuri ale existenţei sociale. Tot timpul noul apare şi se prezintă prea accidentat şi psihicul, în primul rând, tinde să-l identifice cu ceea ce a fost asimilat şi învăţat zeci de ani ca fiind dăunător naturii umane. Din această cauză un şir de legi bune şi în concordanţă cu structurile democratice, de multe ori, apar pe un fond de neîncredere, oamenii se atârnă faţă de ele cu anumite suspiciuni. Cu timpul însă, datorită respectului pentru norma scrisă şi apărată de puterea de stat, are loc o conexiune inversă, o influenţă hotărâtoare pe care morala o recepţionează de la sistemul de drept. Din această cauză, în perioada de tranziţie de la sistemul totalitar la cel democratic, dreptul determină morala şi nu invers, însă morala trebuie să aibă o influenţă inversă, activă asupra dreptului.

 

 

« Back