Numărul 2 / 2006

 

 

UNELE REFLECŢII CU PRIVIRE LA DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN REGLEMENTAREA CODULUI CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA

Dr. Veaceslav PÎNZARI,

conferenţiar universitar,

Universitatea de Stat „Alecu Russo" din Bălţi

 

 

Résumé: Quelques réflexions sur les droits successoraux du conjoint survivant dans le Code civil de la République de Moldavie. La dissolution du mariage produit certains effets non seulement sur les relations personnelles des anciens époux mais aussi sur celles patrimoniales. Par suite on pourrait mentionner quelques effets patrimoniaux: la cessation de la communauté des biens, la cessation des certains effets du contrat matrimonial, s'il est le cas, et l'ouverture de la succession de l'époux décédé, à laquelle a vocation l'époux survivant. Notre analyse a pour but l'analyse de certains aspects visant la réglementation légale des droits successoraux du conjoint survivant dans le Code Civil de la République de Moldavie.

De notre point de vue, la manière de réglementation du Code Civil de la République de Moldavie de certains aspects de l'institution des droits successoraux du conjoint survivant lève beaucoup de questions. Ainsi, le législateur, par les dispositions de l'art. 1502 Code Civil, prévoit que le conjoint survivant peut être déshérité en cas de séparation de fait des époux depuis trois ans.

Aussi, le législateur établit dans l'art. 1503 C. Civil que le conjoint survivant peut être privé du droit à la succession lorsqu'il existait des motifs pour déclarer la nullité du mariage et il a été une action judiciaire en ce sens.

Le but poursuivi par le législateur en instituant cette prohibition de succéder pour le conjoint survivant est facile à deviner, mais le moyen utilisé reste - à notre avis - hautement critiquable: il laisse la porte ouverte pour des interprétations incorrectes et produit beaucoup de problèmes en ce qui concerne l'application pratique de ces dispositions.

 

 

Statutul de persoană căsătorită aduce un complex de drepturi şi îndatoriri, atât de natură personală cât şi de natură patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soţi. Aceste drepturi şi îndatoriri vor însoţi căsătoria pe toată durata sa .

Relaţiile personale constituie principalul conţinut al relaţiilor dintre soţi, astfel că, toate raporturile patrimoniale de familie sunt, după cum susţin unii autori, „subordonate finalităţii relaţiilor personale şi sarcinilor principale ale familiei" . Aceste relaţii privesc: numele şi domiciliul soţilor, obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate conjugală, cetăţenia acestora şi capacitatea de exerciţiu a persoanei care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi vin în completarea relaţiilor personale dintre aceştia. Astfel, viaţa în comun, gospodăria comună şi creşterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale soţilor, atât sub aspectul drepturilor cât şi al obligaţiilor, subordonate aceleiaşi finalităţi: asigurarea suportului material necesar existenţei şi, pe cât posibil, confortului familiei .

După cum susţin autorii în materie, numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;

b) raporturi cu privire la bunurile lor;

c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere .

Dintre efectele patrimoniale ale căsătoriei amintim şi naşterea dreptului la succesiune între soţi, drept care este unul reciproc. Pentru ca soţul supravieţuitor să poată veni la moştenirea defunctului său soţ, ca şi ceilalţi moştenitori, el trebuie sa întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a putea moşteni, dar mai trebuie să îndeplinească încă o condiţie specială şi, anume, el trebuie să aibă calitatea de „soţ" la data deschiderii succesiunii. Modul cum sunt reglementate unele aspecte ale acestei condiţii la moştenire în Codul civil al Republicii Moldova trezesc anumite nedumeriri în privinţa interpretării teoretice a acestora, dar şi în privinţa aplicării lor în practică. De aceea ne-am şi propus să analizăm unele aspecte ale dreptului la moştenire ale soţului supravieţuitor în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova.

Pentru a încerca să facem un pic de lumină în această privinţă, în primul rând trebuie să stabilim cine are calitatea de soţ şi cât timp aceasta durează. După cum se susţine în literatura de specialitate, calitatea de „soţ" o persoană o are „în timpul căsătoriei", adică în perioada cât durează aceasta. Ea durează din momentul încheierii, adică din momentul în care delegatul de stare civilă care oficiază încheierea căsătoriei constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi, în opinia noastră, iar în reglementarea art.9 al.2 C.fam., „din ziua înregistrării căsătoriei la organele stării civile" şi, până în momentul încetării, desfiinţării sau desfacerii acesteia prin divorţ. Căsătoria se consideră încetată prin divorţ , conform art.39 alin.1 C.fam., în ziua înregistrării acestuia, dacă a fost desfăcută la oficiul de stare civilă sau, din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea ei. Căsătoria încetează de drept, prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar, se desfiinţează retroactiv, din momentul încheierii ei, dacă instanţa a constatat că aceasta a fost încheiată cu nerespectarea prevederilor legale şi hotărârea de declarare a nulităţii a rămas definitivă .

Aceste precizări sunt importante, deoarece, în continuare, vom vedea ce impact are utilizarea incorectă a unor noţiuni, care în limbajul juridic au o cu totul altă conotaţie decât în vorbirea curentă.

Astfel, art.1502 C.civ. intitulat „Privarea de dreptul la succesiune în cazul desfacerii căsătoriei" prevede că: „Prin hotărâre judecătoreasca, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat".

Intuim care a fost intenţia legiuitorului moldovean prin instituirea acestei dispoziţii legale. Dar modul în care a făcut-o lasă de dorit şi ridică multe semne de întrebare. Un cod civil al unei ţări civilizate, adoptat în secolul XXI, nu ar trebui să fie un rebus pe care trebuie să-l rezolvăm, pentru a afla ce a vrut să spună legiuitorul într-una sau alta din prevederile legale. După cum nereuşit, în opinia noastră, este concepută această dispoziţie legală, la fel de nereuşit este şi comentariul articolului dat: „Pentru ca soţul supravieţuitor să fie chemat la succesiune, acesta trebuie să fi convieţuit cu cel care lasă moştenire. Dacă soţii au locuit ultimii 3 ani separat, soţul supravieţuitor poate fi privat de dreptul la moştenire. O astfel de acţiune poate fi intentată de persoanele interesate" .

Supunem criticii reglementarea prevăzută la art.1502 C.civ., dar şi comentariul acestuia, din următoarele considerente:

- în primul rând, constatăm că există o divergenţă între denumirea articolului şi conţinutul acestuia.

Astfel, titlul articolului 1502 C.civ. este: „Privarea de dreptul la succesiune în cazul desfacerii căsătoriei". După cum se susţine în literatura de specialitate, desfacerea căsătoriei sau divorţul reprezintă „un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă" . Pentru a vorbi de divorţ, trebuie deci să existe o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care actul juridic al căsătoriei să fie desfăcut. Din câte am putut constata, în conţinutul articolului supus analizei se vorbeşte nu de desfacerea căsătoriei, ci de întreruperea în fapt a relaţiilor de căsătorie, care nu reprezintă echivalentul divorţului. În această situaţie, pentru a exista cât de cât o coerenţă între titlul propus de legiuitor articolului şi conţinutul acestuia nota marginală ar fi trebuit în opinia noastră să fie următoarea: „Privarea soţului supravieţuitor de dreptul la succesiunea legală";

- în al doilea rând, dubii serioase trezeşte sintagma „un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune ... ".

Ce a avut în vedere legiuitorul când a specificat anume că „un soţ" poate fi privat de dreptul la succesiune şi nu „soţul supravieţuitor"? Această sintagmă ne duce cu gândul la căsătoriile poligame, or, în legislaţia Republicii Moldova căsătoria are un caracter monogam . Caracterul monogam al căsătoriei este consacrat în mod expres în art.15 alin.1 lit. a) C.fam., care prevede că: „Nu se admite încheierea căsătoriei între persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită". Căsătoria încheiată cu încălcarea acestei dispoziţii legale este sancţionată cu nulitate absolută. Caracterul exclusivist al afecţiunii reciproce impune căsătoriei acest caracter juridic .

- în al treilea rând, după cum se menţionează în lucrările de specialitate din România, „ca orice moştenitor, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a putea moşteni şi trebuie să aibă calitatea legală de soţ al defunctului la data deschiderii moştenirii. Din punct de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cât a durat căsătoria cu defunctul, care este starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă soţii au avut sau nu copii ori dacă soţii convieţuiau sau trăiau despărţiţi în fapt la data decesului" . Condiţii asemănătoare sunt analizate şi în lucrările de specialitate moldoveneşti, unde se prevede că: „unica condiţie ca soţul supravieţuitor să moştenească este ca la momentul deschiderii succesiunii acesta să se afle în căsătorie înregistrată la organele de stare civilă" . Aici o să ne permitem să facem o remarcă: nu este vorba de „unica", ci de „una din condiţiile" de a moşteni ale soţului supravieţuitor este calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii (s.n. - V.P.).

- în al patrulea rând, potrivit dispoziţiilor Codului familiei al Republicii Moldova, o persoană se consideră căsătorită din „ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă" (art.9 alin.2 C.fam.) şi până „în ziua înregistrării divorţului, dacă căsătoria a fost desfăcută la oficiul de stare civilă, sau în ziua când hotărârea instanţei judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei a rămas definitivă" (art.39 alin.1 C.fam.). Astfel, în cazul despărţirii numai în fapt a soţilor şi lipsei unei hotărâri definitive de divorţ, aceste persoane au calitatea de soţi, deci, au vocaţie succesorală;

- în al cincilea rând, legislaţia familială nu prevede nicăieri obligativitatea convieţuirii sau coabitării soţilor. Ei pot locui împreună sau pot locui separat, după cum şi prevede art.16 alin.3 C.fam. Locuirea separată nu poate fi un motiv de lipsire de dreptul la succesiune, fiind, eventual, un motiv de divorţ. Potrivit aceluiaşi text, soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent . În opinia noastră, legiuitorul foloseşte în acest context noţiunea de „domiciliu" în sensul de „locuinţă comună" iar nu de „atribut de identificare a persoanei în spaţiu" prevăzută de Codul civil în art.30. Soţii pot avea, de exemplu, din lipsa unui spaţiu locativ propriu, domiciliile la părinţii lor, iar ca locuinţă comună să aibă un apartament închiriat, în care ei nu-şi vor putea înregistra domiciliul. Din dispoziţii legale prevăzute în art.16 alin. 3 C. fam. rezultă că soţii pot să convină asupra unui domiciliu comun sau să aibă domicilii separate, dacă au motive întemeiate în acest sens . În realitate, soţii locuiesc de obicei împreună, din simplul motiv că locuinţa comună e de esenţa căsătoriei (pentru a putea duce în comun o gospodărie, a educa copiii etc.). Mai mult, soţii pot locui împreună şi chiar dacă nu au un „domiciliu" comun. Când un soţ este nevoit să-şi schimbe domiciliul datorită, de exemplu, problemelor de serviciu, plecării la studii în altă localitate etc., celălalt soţ, de obicei, îl urmează benevol, ca să-şi ducă viaţa împreună ;

- în al şaselea rând, căsătoria „încetează" în urma decesului sau declarării decesului unuia dintre soţi (art.33 alin.1 C.fam.), astfel că aceasta nicidecum nu putea „înceta" cu trei ani înainte de a se deschide succesiunea ;

- în al şaptelea rând, cum se justifică stabilirea termenului de „trei ani" în care relaţiile de căsătorie trebuie să fie întrerupte pentru ca soţul supravieţuitor să fie lipsit de dreptul la succesiune legală ? De ce nu unul, doi, patru sau cinci ani? Să înţelegem că afecţiunea pe care o are un soţ faţă de celălalt dispare neapărat în trei ani ? Este posibil în general a măsura afecţiunea unei persoane faţă de alta în timp sau în orice altă unitate de măsură ? De exemplu, în codul Québec-ului, model al celui moldovenesc, vocaţia soţului nu dispare decât prin divorţ. În aceste condiţii, firesc este să ne apară iarăşi întrebarea, oare faptul că soţii nu locuiesc împreună, din varii motive, este echivalentă cu desfacerea căsătoriei ?

- în al optulea rând, de ce soţul supravieţuitor va fi lipsit numai de dreptul la succesiunea legală, nu şi de dreptul la succesiunea testamentară ? Schimbă ceva testamentul în relaţiile dintre soţii care s-au despărţit în fapt ?

- în rândul al nouălea, suntem categoric împotriva folosirii în Codul civil, sau alte acte normative a expresiilor ambigue de genul „poate fi lipsit" prevăzută în cuprinsul articolului 1502 Cod.civ., şi considerăm că nu trebuie să se lase la latitudinea judecătorului de a permite soţului supravieţuitor să moştenească sau nu, or, în opinia noastră, legiuitorul ar trebui să indice clar în această situaţie dacă permite soţului supravieţuitor să vină la moştenire sau îl lipseşte de acest drept;

- în al zecele rând, constatăm din cuprinsul art.1502 C.civ. că „prin hotărâre judecătorească un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală...", adică, cu privire la drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor se va pronunţa o instanţă de judecată. Întrebările care se ridică aici, în mod firesc sunt următoarele: cine poate cere privarea soţului supravieţuitor de dreptul la succesiune legală ? Ce se întâmplă în cazul în care comoştenitorii sau persoanele pentru care înlăturarea soţului supravieţuitor de la moştenirea lui de cujus va produce efecte patrimoniale nu vor dori înlăturarea de la moştenire a acestuia ? Instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu cu privire la acest aspect, sau ea trebuie sesizată de persoanele interesate sau de către procuror ? Ce se întâmplă în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor, iar procurorul cere privarea acestuia de dreptul la moştenirea legală ? Cine va avea de câştigat în această situaţie ?

În concluzie, considerăm că articolul 1502 trebuie exclus în general din Codul civil, deoarece contravine conceptului de afecţiune dintre soţi (prezumată ca existând pe toată durata căsătoriei) şi permite fraudarea legii . Dacă se va menţine totuşi, această dispoziţie legală trebuie revăzută şi rectificată, ca să fie în concordanţă cu legislaţia familială; sau invers, Codul familiei trebuie rectificat ca să fie corelat cu legislaţia civilă. În cazul menţinerii articolului dat în Codul civil, noi propunem ca acesta să aibă denumirea „Privarea soţului supravieţuitor de dreptul la succesiunea legală" şi următorul conţinut: „Soţul supravieţuitor va pierde dreptul la succesiunea legală dacă se dovedeşte întreruperea gravă în fapt a relaţiilor de căsătorie dintre aceştia" (n.n. - V.P.).

Tot la drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor se referă şi art. 1503 C.civ., intitulat „Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei". Textul prevede: „Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţa de judecată".

Pentru a efectua o analiză a acestei dispoziţii legale, ne vom referi de la început la comentariul de care a avut parte articolul dat: „Dacă până la decesul defunctului , ultimul a intentat o acţiune în judecată cu scopul de a declara căsătoria nulă, soţul supravieţuitor nu va mai avea vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de soţul predecedat. Deşi legiuitorul s-a referit doar la simpla intentare a acţiunii, existând motive pentru declararea nulităţii căsătoriei, totuşi, vocaţia succesorală legală a soţului supravieţuitor va depinde de aprecierile instanţei de judecată.

Potrivit articolului 41 din Codul familiei, căsătoria poate fi declarată nulă în următoarele cazuri:

            - nu au fost respectate condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei (articolele 11, 13, 14, 15 din Codul familiei);

            - căsătoria a fost încheiată cînd soţii sau unul dintre ei nu au avut intenţia de a crea familie (căsătorie fictivă).

Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei" .

În ceea ce ne priveşte, supunem criticii dispoziţiile art.1503 C.civ. şi comentariul acestuia din următoarele raţiuni:

- în primul rând, considerăm că denumirea acestui articol „Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei" este inexactă. În legislaţia civilă şi nu numai, inclusiv în cea a Republicii Moldova, dar şi în literatura de specialitate, inclusiv de pe aceste meleaguri, se face o analiză a nulităţii în funcţie de diferitele criterii de clasificare. Unul din aceste criterii este „în funcţie de natura interesului ocrotit - general ori individual -, prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, potrivit căruia nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă" . Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este determinată, în legislaţie, practică şi chiar doctrină, uneori, prin formulele: actul este „nul de drept" sau „nul" ori „nul de plin drept" sau „actul va fi nul", iar nulitatea relativă este indicată prin formulele: „actul este anulabil", „actul poate fi anulat" . Această precizare am considerat-o necesară deoarece, în titlul art.1503 C.civ. legiuitorul stabileşte că dreptul la succesiune se va pierde doar „în cazul declarării nulităţii căsătoriei", adică, doar în cazul nulităţii absolute a acesteia, în situaţia în care actul juridic al căsătoriei a fost încheiat cu nerespectarea unor condiţii de fond sau de formă ce vizează un interes general, al întregii societăţi . Să înţelegem că dacă suntem în prezenţa unor cazuri de nulitate relativă a căsătoriei , când se încalcă anumite condiţii de fond sau de formă ce vizează un interes particular, soţul supravieţuitor nu va pierde dreptul la succesiunea testamentară ? Este aceasta o scăpare sau legiuitorul a dorit să reglementeze anume aşa situaţia dată ?

- în al doilea rând, considerăm că mai există încă o neconcordanţă între denumirea articolului 1503 C.civ. şi conţinutul acestuia. Astfel, titlul articolului este: „Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei" iar în conţinutul acestuia legiuitorul se referă la pierderea de către soţul supravieţuitor a dreptului la succesiunea testamentară. Această concluzie se trage din partea finală a art.1503 C.civ. ce prevede că sancţiunea dată va interveni dacă „testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţa de judecată". Într-adevăr, noţiunea de succesiune este susceptibilă de mai multe accepţiuni, dar în esenţă, aceasta desemnează transmiterea unui patrimoniu, fracţiune de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în fiinţă . Deci, când spunem succesiune, în acest context, vom avea în vedere o transmisiune mortis causa prin care se transmit drepturi şi obligaţii fără ca să specificăm că aceasta este una legală sau testamentară. Aşadar, considerăm că, dacă prin dispoziţiile art.1503 C.civ. s-a dorit lipsirea soţului supravieţuitor de dreptul la succesiunea testamentară, denumirea trebuia să ne indice acest fapt şi articolul în cauză să se intituleze „Pierderea dreptului la succesiune testamentară în cazul declarării nulităţii căsătoriei". Dacă, s-a avut în vedere, însă, că prin această prevedere legală soţul supravieţuitor pierde dreptul atât la succesiunea legală, cât şi la cea testamentară, de ce legiuitorul stabileşte că „testatorul" şi nu „defunctul" trebuia să fi intentat acţiunea de declararea nulităţii căsătoriei ?

- în al treilea rând, legiuitorul ne sugerează, prin modul de redactare a titlului articolului 1503 C.civ.: „Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei", ideea că nulitatea căsătoriei este deja constatată şi există o hotărâre judecătorească în sensul dat, cu toate că din cuprinsul dispoziţiei legale examinate rezultă că soţul decedat a intentat abia o acţiune cu privire la declararea nulităţii căsătoriei. Aceasta, în opinia noastră, la fel reprezintă o neconcordanţă între denumirea şi conţinutul articolului supus analizei;

- în al patrulea rând, ce trebuie să înţelegem prin sintagma „au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei" ? Aceste motive au existat în opinia sau imaginaţia cui, a soţului supravieţuitor, a instanţei care a fost sesizată, a legislaţiei familiale etc. ?

- în al cincilea rând, să înţelegem că depunerea cererii privind declararea nulităţii sau anularea căsătoriei echivalează cu o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă în cazul în care reclamantul decedează ? Codul de procedură civilă al Republicii Moldova în art.254 intitulat „Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile" alin.1 şi 2 prevede că: „(1) Rămân definitive hotărârile judecătoreşti:

a) emise în primă instanţă fără drept de apel;

b) emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în care apelul este respins;

c) emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

(2) Rămân irevocabile hotărârile judecătoreşti:

a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de atac;

b) emise în primă instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în cazul în care recursul este respins;

c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei".

Din câte putem observa, Codul de procedură civilă nu prevede nimic în privinţa cererilor de declarare a nulităţii sau anulării căsătoriei depuse de către soţul reclamant care a decedat după intentarea acţiunii în instanţă, astfel, considerăm că în această situaţie trebuie aplicate prevederile art.265 lit. f) C.p.c. care prevede că: „Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care: f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi". Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate şi cu prevederile art.33 alin.1 C.fam. în conformitate cu care: „Căsătoria încetează în urma decesului sau a declarării pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi".

- în al şaselea rând, de ce legiuitorul nu dă vreo soluţie în privinţa soţului supravieţuitor care este de bună-credinţă ? Pierde şi el dreptul la succesiunea defunctului său soţ care a fost de rea-credinţă ? Ce se întâmplă în situaţia în care soţul decedat a fost de bună-credinţă iar cel supravieţuitor este de rea-credinţă ? Ce se întâmplă în situaţia în care ambii soţi şi cel în viaţă, dar şi cel decedat au fost de bună - sau de rea-credinţă ? Ce soluţie se impune în situaţia când „au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei", dar acestea cad sub incidenţa art.43 C.fam. care reglementează împrejurările ce înlătură nulitatea căsătoriei şi soţul decedat a înaintat o acţiune în instanţa de judecată ?

- în al şaptelea rând, în comentariul de care a avut parte articolul dat, autorul insistă asupra ideii potrivit căreia: „Deşi legiuitorul s-a referit doar la simpla intentare a acţiunii, existând motive pentru declararea nulităţii căsătoriei, totuşi, vocaţia succesorală legală a soţului supravieţuitor va depinde de aprecierile instanţei de judecată" . Considerăm că nu este corectă această concluzie deoarece, legiuitorul clar şi imperativ prevede în art.1503 C.civ. că: „Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţa de judecată". Dacă, în cazul art.1502 C.civ., legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei de judecată aprecierea admiterii sau nu la succesiune a soţului supravieţuitor care a întrerupt relaţiile de căsătorie în fapt cu de cujus prin formula „Prin hotărâre judecătoreasca, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune...", aceeaşi posibilitate nu este prevăzut la art.1503 unde legiuitorul prevede expres şi imperativ că: „Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune...". De aici trebuie să concluzionăm că, dacă a fost intentată o acţiune în instanţa de judecată cu privire la declararea nulităţii căsătoriei şi unul dintre soţi a decedat, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest caz, soţul supravieţuitor va fi lipsit de dreptul la succesiunea testamentară, deoarece legiuitorul nu mai lasă la latitudinea instanţei posibilitatea aprecierii admiterii sau nu a acestuia la succesiunea defunctului său soţ. Aceasta va constata doar că sunt sau nu întrunite condiţiile prevăzute la art.1503 C.civ.

- în al optulea rând, din câte putem observa la art.1503 C.civ. legiuitorul nu prevede nimic în privinţa modului prin care soţul supravieţuitor va fi lipsit de dreptul la succesiunea testamentară. Cum va opera această sancţiune, direct, prin efectul legii, sau trebuie cerută de către comoştenitorii soţului supravieţuitor sau de către persoanele pentru care înlăturarea acestuia de la moştenire va produce efecte patrimoniale ? Trebuie să se pronunţe vreo hotărâre judecătorească în acest sens sau nu ? Codul civil în art.23 alin.3 prevede: „Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă şi în capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzut de lege". Înţelegem că ceea ce prevede Codul civil în art.1503 este un caz de limitare a capacităţii de folosinţă a persoanelor aflate în atare situaţie şi ar trebui să existe o hotărâre judecătorească în acest sens.

- în al nouălea rând, trebuie sau pot fi aplicate aici prin analogie dispoziţiile art.1435 C.civ. intitulat: „Decăderea din dreptul la succesiune" care prevede că: „Circumstanţa care constituie temei pentru decădere din dreptul la succesiune trebuie constatată de instanţa de judecată. Acţiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale". Ce se întâmplă în situaţia în care comoştenitorii sau persoanele interesate nu doresc înlăturarea soţului supravieţuitor de la succesiunea defunctului său soţ ?

- în al zecelea rând, ce se întâmplă în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor, iar procurorul cere privarea acestuia de dreptul la moştenirea testamentară ? Cine va avea de câştigat în această situaţie ?

În concluzie, ţinând cont de argumentele aduse anterior, considerăm că art.1503 trebuie exclus din Codul civil; în redactarea în care îl avem astăzi, este extrem de nereuşit şi poate ridica foarte multe probleme de aplicare practică. În cazul în care există vreo raţiune a menţinerii acestuia, el trebuie revăzut esenţial, ca să nu ridice atare probleme de interpretare, dar nici de aplicare în practică.

După cum am putut observa, articolele 1502 şi 1503 din Codul civil, ca de altfel şi multe altele, ridică în formula actuală mai multe semne de întrebare decât ar fi normal, întrebări la care nici legiuitorul prin aceste dispoziţii legale, dar nici cei care le-au comentat nu s-au obosit să ne ofere răspunsuri concludente şi argumentate. Limbajul utilizat la elaborarea acestora este unul inadecvat; sunt comise numeroase gafe şi incoerenţe în exprimare; este utilizat un limbaj de lemn şi incorect din punct de vedere juridic; nu există o concordanţă a actelor normative între ele etc. Astfel de chestiuni ni se par nepermise nu numai în reglementările de o asemenea importanţă pentru viaţa socială şi pentru circuitul civil, dar sunt de neiertat fie chiar şi într-o discuţie particulară.

După cum spunea unul din marii civilişti francezi, Philippe Malaurie: „Limba gândirii juridice vrea să fie clară; cel mai adesea este aşa, chiar dacă nu izbuteşte întotdeauna: claritatea dreptului este poate inaccesibilă şi iluzorie, în orice caz mai mult decât cea a filosofilor" .

Tot în această privinţă, unu dintre marii civilişti români, Tudor R.Popescu, spunea: „Dreptul civil se caracterizează printr-un stil sobru, precis, expresie a unei deosebite prudenţe; de altfel, un element al său, Jurisprudenţa, este singura noţiune care conţine, în însăşi definiţia sa, cuvântul prudenţă: prudentia juris = Jurisprudenţa. Din această cauză cel ce se apleacă asupra studiului Dreptului, trebuie să ştie că nici un fapt, sau act, nici o împrejurare, nici o calificare, nici o noţiune, nu trebuie exprimată cu aproximaţie, ci într-un mod care să nu lase urmă de îndoială. De aceea, atât studenţii în procesul de acumulare a cunoştinţelor, dar şi toţi juriştii, în general, trebuie să gândească în termeni juridici, cu semnificaţia lor specifică, indiferent de accepţiunile acelor noţiuni în vorbirea curentă, în literatură, ori chiar în filosofia generală" .

Tezele date, în opinia noastră, sunt valabile pentru întreaga gândire juridică şi din această parte a Europei, aceste deziderate trebuie să reprezinte un punct de reper pentru toţi juriştii în activitatea de zi cu zi, dar, mai cu seamă pentru cei care au menirea să elaboreze actele normative care dirijează viaţa în societatea noastră.

 

 

« Back