Numărul 2 / 2006

 

 

PRIVIRE ASUPRA PERSOANELOR JURIDICE PUBLICE ŞI PRIVATE ÎN DREPTUL CANONIC CATOLIC

Liviu-Marius HAROSA

lector, Facultatea de Drept, UBB

 

 

Resumato. Il diritto nativo e proprio ai beni temporali è affermato solo per la Chiesa cattolica. Ai fini della Chiesa possono partecipare sia le persone giuridiche pubbliche sia le persone giuridiche private: ma la partecipazione formale ed esplicita è data solo alle persone giuridiche pubbliche. Risulta una certa gerarchia tra le persone giuridiche, che, per quanto attiene ai beni temporali, dà origine al fenomeno della concentricità degli enti ecclesiastici. Le persone giuridiche pubbliche e le persone giuridiche private, en speciale le associazioni sono una figura carrateristicà dell'diritto canonico.

Le persone giuridiche di diritto canonico sono direttamente ordinate al bene pubblico della Chiesa, essendo sia universalità di beni, sia di persone, che esistono eo ipso in base alle disposizioni del diritto (vedere, per esempio, le diocesi o le parrocchie considerate nel diritto canonico comunità non associative), oppure con decreto speciale delle autorità competenti (enti religiosi, associazioni pubbliche, ecc). Questa categoria di persone hanno caratteristiche speciali in merito alla costituzione, alla fusione e alla divisione, certe mansioni potendo essere considerate obblighi propter rem.

Per quanto riguarda le persone giuridiche private, la nostra presentazione fà riferimento specialmente alle associazioni, in merito alle quali il Codex Juris Canonici del 1983 riferisce differenze di visione rispetto al precedente codice pio-benedettino. Rispetto al Codex Juris Canonici del 1917, dove le disposizioni riguardanti le associazioni fà un'analisi comparativa, il vigente Codice sottolinea il tipo di rapporto che le persone giuridiche (specialmente le associazioni) hanno con l'autorità ecclesiastica. In base a questo criterio, le associazioni sono state divise in due grandi categorie, pìu precisamente le associazioni private e le associazioni pubbliche, ognuna con regime giuridico distinto.

Per entrare un po' nei dettagli, le associazioni pubbliche sono sempre costituite dall'autorità competente e non possono funzionare in base ad un contratto di società scrittura privata sottoscritta dai suoi membri; esse possono avere obbiettivi che in modo naturale portano all'ottenimento dello statuto di persona giuridica pubblica, come dal can. 301 § 1 CIC, che dispone che certe associazioni devono essere in modo obbligatorio costituite direttamente come persone giuridiche pubbliche visto che il loro oggetto sociale è la presentazione e l'insegnamento della dottrina cristiana (can. 313 CIC), la promozione del culto pubblico oppure attività riservate alle autorità ecclesiastiche; finalmente, tramite le loro azioni, queste comunità associative impegnano la Chiesa, ciò che spiega perchè l'autorità ecclesiastiche tende a mantenere un certo livello di controllo del modo in cui viene organizzata l'associazione, e perchè le autorità pubbliche sono in un certo modo diverse dalle autorità private.

Un aspetto interessante si riferisce alle domande riguardanti le ipotesi diverse di costituzione di un'associazione privata dall'autorità ecclesiastica tramite atto unilaterale.

Per quanto riguardano le associazioni private, dopo una presentazione e delibera della loro natura giuridica e del loro scopo speciale, lo studio accentua la natura giuridica nel diritto canonico delle associazioni private che di fatto non hanno acquisito personalità giuridica.

 

1. Dreptul nativ la bunuri temporale aparţine numai Bisericii Catolice (can. 1254 Codex Juris Canonici). Capacitatea juridică de a fi titulara unor drepturi de proprietate având ca obiect bunurile materiale este stabilită prin normele Codex Juris Canonic atât pentru Scaunul Apostolic, cât şi pentru toate persoanele juridice, fie ele publice sau private. În dreptul canonic, persoanele juridice sunt supuse mai multor clasificări, în calitatea lor de deţinătoare ale bunurilor ecleziastice, iar fundamentul lor juridic diferă întrucâtva de cel al persoanelor juridice din dreptul laic.

O împărţire cunoscută de dreptul canonic catolic şi probabil cea mai importantă, este aceea (legată preponderent de asociaţii) a persoanelor juridice canonice în persoane juridice publice şi persoane juridice private, privite ca şi depozitare ale bunurilor temporale.

Deşi recunoscută de doctrina canonică anterioară apariţiei Codex Juris Canonici 1983 (CIC), dihotomiile persoane juridice publice şi persoane juridice private (ca gen) sau asociaţii publice şi private (ca specie) nu erau tratate de Codex Juris Canonici 1917. Nici Codul Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO) nu cunoaşte această repartiţie, neexistând un canon sinonim canonului 116 din CIC.

2. Persoanele juridice publice. Într-o prezentare scurtă, arătăm că primele sunt în mod direct ordonate binelui public al Bisericii, în timp ce persoanele juridice private sunt constituite pentru a urmări în mod direct binele comun al credincioşilor . Prin rigoarea termenilor, persoanele juridice publice fac parte din structura Bisericii, exemplificând aici cu Sfântul Scaun, Congregaţiile romane, diocezele .

Potrivit can.116 § 1 CIC 1983, „ persoanele juridice publice sunt universalităţi de bunuri sau de persoane constituite de către autoritatea ecleziastică competentă în scopul de a îndeplini, în numele Bisericii şi în limitele care le sunt fixate şi potrivit dispoziţiilor de drept, sarcinile care le-au fost atribuite în vederea binelui public; toate celelalte persoane juridice sunt private." Paragraful al doilea al acestui canon prevede că: „Persoanele juridice publice sunt dotate cu personalitate fie prin intermediul normelor dreptului fie prin decretul special şi edictat în mod expres al autorităţii competente; persoanele juridice private beneficiază de personalitate juridică prin intermediul decretului special al autorităţii competente ce o acordă în mod expres" .

Astfel, din înţelesul strict al definiţiei codiciale, persoanele juridice publice există fie eo ipso prin dispoziţia dreptului (a se vedea de exemplu diocezele sau parohiile-considerate în dreptul canonic ca fiind comunităţi ne-asociative ), fie prin decret special al autorităţii competente (institutele religioase, asociaţii publice) . Reprezentantul lor este desemnat în baza dispoziţiilor dreptului universal sau particular ori prin propriile statute (can.118 CIC) .

Calificarea statutului lor provine atât din faptul înfiinţării de către autoritate, din determinarea statutară a activităţilor ce vor fi efectuate în baza misiunii primite prin actul de înfiinţare (în comunităţile neasociative, cele trei funcţiuni specifice Bisericii şi structurilor sale organizatorice, în speţă funcţia de educare, de sanctificare şi de guvernare, sunt exercitate concomitent), cât şi din structurarea participării la cele trei mari funcţiuni prin intermediul unui ierarh numit (episcop diocezan sau protopop) , desemnat potrivit canonului 118.

3. Pe lângă funcţionarea lor canonică, Codul reglementează de manieră precisă normele referitoare la fuziunile sau divizările unor asemenea persoane juridice (can. 121 şi can 122 CIC 1983), precum şi devoluţiunea bunurilor din patrimoniu în cazul încetării lor (123 CIC 1983) .

În cea ce priveşte fuziunile, can.121 CIC 1983 stabileşte că în cazul unirii unor universalităţi de bunuri sau de persoane care sunt persoane juridice publice într-o nouă entitate dotată cu personalitate juridică, de asemenea considerată publică, aceasta va obţine toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile persoanelor comasate. Trebuie respectate în cazul comasării prin fuziune destinaţia dată anumitor bunuri de către fondatori sau donatori păstrându-se totodată drepturile câştigate.

În cazul fuziunilor, persoanele juridice publice existente se contopesc dând naştere unei persoane juridice noi. Drepturile şi obligaţiile persoanelor fuzionate trec asupra noii persoane astfel înfiinţate prin intermediul unei transmisiuni universale , păstrându-se sarcinile stabilite prin fundaţiile neautonome sau prin donaţii pioase.

 Deşi Codul nu precizează expres, considerăm că prevederile can. 121 se aplică şi procedurii absorbţiei unde o persoană juridică public existentă - şi care va funcţiona în continuare- înglobează una sau mai multe persoane juridice publice care îşi vor înceta existenţa. Şi în acest caz, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite vor fi preluate, prin efectul transmisiunii universale, de către persoana juridică absorbantă .

Pentru publicitate, fuziunea şi absorbţia vor fi înscrise în registrul parohiilor, în cazul în care asemenea persoane juridice publice participă la procesul de fuziune, divizare sau absorbţie, iar pentru comasările altor persoane juridice publice care nu beneficiază de o formă de înscriere, se va proceda, atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi, la transmisiunea universală a patrimoniului din momentul în care autoritatea ecleziastică competentă a aprobat comasarea în urma verificării inventarului, a bilanţului contabil efectuat în vederea predării - primirii precum şi a centralizării drepturilor şi obligaţiilor pendente în actele juridice în curs de executare. Totodată, vor fi respectate drepturile dobândite de terţi şi sarcinile fondatorilor sau ale donatorilor.

4. Legat de divizări, can. 122 CIC 1983 prevede că „dacă universalitatea, dotată cu personalitate juridică publică, se divide de aşa manieră încât partea desprinsă va fuziona cu o altă persoană juridică sau va rămâne o persoană juridică distinctă, autoritatea ecleziastică competentă să dispună diviziunea trebuie să se îngrijească personal sau prin intermediul unui executor mandatat special, respectându-se în primul rând fie voinţa fondatorilor sau a donatorilor fie drepturile dobândite, fie propriile statute aprobate, de următoarele:

a)că bunurile comune divizibile şi drepturile patrimoniale, la fel şi obligaţiile sau alte sarcini vor fi divizate între persoanele juridice succesoare într-o manieră ex aequo et bono, ţinându-se cont de toate circumstanţele şi necesităţile fiecărora.

b)Că drepturile de uz şi de uzufruct ale bunurilor comune care nu sunt supuse diviziunii, vor produce efecte faţă de toate persoanele juridice rezultante şi că sarcinile dezmembrămintelor dreptului de proprietate vor fi respectate şi îndeplinite de toate persoanele juridice, în funcţie de proporţia stabilită ex aequo et bono. "

Potrivit textului mai sus citat, se face o distincţie între divizarea parţială, caz în care din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde o parte, ce este transmisă cu titlu universal unei alte persoane juridice preexistente, şi divizarea totală ce presupune că întreg patrimoniul unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, se împarte şi este transmis cu titlu universal către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. În ceea ce priveşte însă bunurile despre care Codul presupune că nu pot face obiectul diviziunii, emolumentul uzului şi al uzufructului constituite asupra acelor bunuri va fi împărţit în mod proporţional între persoanele juridice rezultante, la fel ca şi executarea obligaţiilor propter rem corespunzătoare acestor drepturi.

Astfel, plecând de la ipoteza stabilită de can. 122 pct. 2 CIC, deşi dreptul de proprietate asupra acelor bunuri comune nesupuse partajului aparţine unei alte entităţi (universalităţi de bunuri sau de persoane, persoană juridică publică) persoanele juridice rezultante în urma divizării vor fi co-titulare ale drepturilor de uz sau uzufruct constituite asupra lor în cotele părţi corespunzătoare procentelor de divizare, culegând în această manieră emolumentele dezmembrămintelor arătate mai sus .

5. În ceea ce priveşte sarcinile corespunzătoare acestor bunuri, considerăm că canonul face referire la unul dintre sensurile pe care le primesc obligaţiile reale propter rem.

Acestea sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care "decurg din stăpânirea unor bunuri" şi "obligă numai în legătură cu acele bunuri, adică propter rem" . Fiind accesorii ale stăpânirii unui anumit bun, ele se transmit o dată cu bunul, fără a fi nevoie de nici o formalitate specială de publicitate sau înscriere în cartea funciară.

În literatura de specialitate şi-a făcut loc ideea potrivit căreia drepturile reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufruct, uz, servitute, etc.) presupun, asemănător întrucâtva drepturilor de creanţă, un raport între două patrimonii şi anume cel al creditorului şi cel al debitorului (binomul nudul-proprietar-titularul al dreptului real dezmembrământ al dreptului de proprietate) doar regimul obligaţiilor diferind de cel al obligaţiilor corelative unor drepturi personale. Astfel, obligaţia este corelativă unui drept real, meritându-şi numele de obligaţie reală sau propter rem.

Spre deosebire de obligaţia corelativă unui drept personal, unde debitorul se află în imposibilitate de a-şi abandona executarea obligaţiei asumate fără consimţământul creditorului, titularul unui drept real poate să îşi abandoneze unilateral dreptul. Pe cale de consecinţă şi obligaţia reală de care era ţinut nu îşi mai produce efectele faţă de el . Obligaţia personală grevează întreg patrimoniul debitorului în virtutea gajului general al creditorilor, în timp ce obligaţia propter rem grevează doar bunul şi îl urmăreşte indiferent în al cărui patrimoniu se află.

Fără îndoială că cele mai multe obligaţii propter rem sunt accesorii unui drept real. De aceea, se poate afirma că ele sunt reversul medaliei drepturilor reale. Drepturile reale conferă titlurilor o sumă de prerogative şi avantaje, iar obligaţiile propter rem sunt sarcini care grevează şi chiar limitează aceste drepturi.

6. Obligaţia propter rem din sarcina proprietarului unui bun asupra căruia s-a constituit o servitute sau un uzufruct este mult mai precisă decât obligaţia generală şi negativă de a nu împiedica exerciţiul unui drept real dezmembrământ al dreptului de proprietate şi constă nu în simpla opozabilitate a uzufructului faţă de nudul-proprietar, ci de a nu aduce atingere sau a paraliza exerciţiul dezmembrământului . Obligaţia despre care discutăm se transmite la un având-cauză cu titlu particular de plin drept, prin simplul fapt al transmiterii către avândul cauză a calităţii de proprietar a autorului său, cu atât mai mult în cazul nostru unde transmisiunea cu titlu universal se realizează prin efectul diviziunii persoanei juridice.

La fel cum proprietarul este ţinut de o obligaţie reală faţă de titularul dreptului real constituit asupra bunului, şi acesta din urmă este ţinut de asemenea de o obligaţie reală faţă de proprietar care nu numai că se transmite de plin drept succesorilor în drepturi (cu excepţia dezmembrămintelor incesibile) dar poate să dispară din patrimoniul debitorului în cazul renunţării la dreptul real. Spre deosebire de obligaţia propter rem a proprietarului faţă de titularului unui dezmembrământ care este o obligaţie negativă, obligaţia propter rem a titularului dreptului real altul decât proprietatea este adesea o obligaţie de a face .

7. Persoanele juridice private. Prin dispoziţiile Codului de Drept Canonic referitoare la reglementările generale ale persoanelor juridice, persoanele juridice private sunt tratate en passant, definirea lor fiind realizată în can. 116 § 1 teză finală CIC printr-o scurtă raportare per a contrario la atributele persoanelor juridice publice. Codul canonic recunoaşte ca persoane juridice private numai acele persoane ale căror statute au fost aprobate de autoritatea ecleziastică, enumerând aici asociaţiile private (cu sau fără personalitate juridică) şi fundaţiile autonome.

8. Asociaţiile publice şi private. Binomul public-privat mai apare în Cod şi în dispoziţiile can. 299 § 2 ce vorbeşte despre asociaţiile private ale credincioşilor , precum şi în can. 301 ce reglementează de asociaţiile publice.

Deşi recunoscută de doctrina canonică anterioară apariţiei CIC 1983 , dihotomiile persoane juridice publice şi persoane juridice private (ca gen) sau asociaţii publice şi private (ca specie) nu erau tratate de Codex Juris Canonici 1917.

9. Vechiul cod canonic prevedea în reglementările sale o diviziune a asociaţiilor de credincioşi -universalităţi de persoane - şi anume în ordine terţe seculare, uniuni pioase şi cofraternităţi . Fiecare dintre aceste tipuri de persoane juridice avea o finalitate specifică: perfecţiunea creştină, cultivarea cultului public, acţiuni de pietate sau caritate . Oricum, Codul pio-benedictin folosea foarte multe denumiri, fără a se limita la o definire clară a asociaţiilor: pia solidarita, confraternitates, collegia, congregationes, aggregationes, uniones, pia opera, tertii ordinis, piae uniones, precum şi de confraternitas stricte sumpta, late sumpta şi latissime sumpta .

Aceste asociaţii laice (ordine terţe seculare, uniuni pioase, etc.,) erau considerate de CIC 1917 ca auxiliare activităţii asociaţiilor ecleziastice (religii, ordine monastice, congregaţii religioase) care erau persoane de drept public . Diferit de diversele denumiri date acestor asociaţii, Codul din 1917 le ordona totuşi după un criteriu considerat în epocă major: asociaţiile laice nu erau totuşi extranee Bisericii, ci din Biserică deriva caracterul ecleziastic prin înfiinţarea sau aprobarea canonică, în scopul religiei sau cultului.

Diviziunea tripartită a CIC 1917 (uniuni pioase, ordine terţe, asociaţii ale credincioşilor) nu era totuşi lipsită de importanţă; în funcţie de tipul de relaţie stabilit cu autoritatea ecleziastică, existau asociaţii înfiinţate, aprobate sau recomandate de către Biserică. Codul Canonic se ocupa în dispoziţiile sale într-un mod amplu de asociaţiile înfiinţate şi de cele aprobate, indicând totodată că acestea erau asociaţii recunoscute de Biserică şi că aveau personalitate juridică .

Erau asociaţii private acele care nu erau nici create, nici aprobate de autoritatea ecleziastică şi care sau nu primeau nici o recunoaştere, sau erau lăudate ori recomandate (can. 684 CIC 1917). Cele înfiinţate sau aprobate (cele înfiinţate beneficiau de personalitate juridică prin decret al autorităţii ierarhice iar cele aprobate erau recunoscute ulterior ) erau în mod uzual definite ca fiind asociaţii ecleziastice, în timp ce toate celelalte erau definite ca fiind laice .

Asociaţiile recomandate se bucurau de puţină atenţie din partea legiuitorului, canonul care le prezenta limitându-se numai la a le semnala existenţa şi fără a se putea şti care sunt acele asociaţii care primesc recomandarea .

În acest cadru asociaţiile recomandate (commendatae) erau concepute ca fiind entităţi create de către laici, în virtutea dreptului lor la asociere, pentru îndeplinirea scopurilor de caritate, asociaţii ulterior recomandate de către autoritatea ecleziastică. Dar lipsa din Cod a unei clasificări precise (cum ar fi diviziunea dintre asociaţiile publice şi cele private) lăsa asociaţiile commendatae într-o poziţie juridică neclară, nefiind recunoscute de către Biserică. Aceasta se mărginea numai să atenţioneze fidelii asupra aderării la asociaţii secrete sau condamnate de religia creştină .

În sfârşit, asociaţiile ecleziastice lăudate erau toate acele asociaţii private constituite de către credincioşii înşişi, laici sau clerici şi care erau administrate de către aceştia în scopuri caritabile şi spirituale prevăzute în statute. Legătura cu Ierarhia era exprimată prin laudatio (laudă), eventual cu concesiunea unor indulgenţe speciale , dar fără intruziuni juridice relevante în ceea ce priveşte înfiinţarea persoanelor juridice şi controlul asupra statutelor acestora.

10. Codul Canonic din 1917 nu punea accentul, în ceea ce privea funcţionarea asociaţiilor recunoscute, pe rolul membrilor lor ci pe cel al autorităţii ecleziastice care intervenea în înfiinţarea, în funcţionarea sau în stingerea asociaţiilor . Ele se năşteau în fapt printr-un act al autorităţii ierarhice (prin înfiinţare sau prin aprobare prin decret); aceeaşi autoritate exercita un control strict asupra funcţionării asociaţiei (can. 690 CIC 1917), asupra normelor sale statutare (actele constitutive ale asociaţiilor nu trebuiau numai să fie examinate şi aprobate de autoritatea ecleziastică, ci puteau fi modificate sau corectate de către aceasta) , asupra activităţii sale , precum şi asupra patrimoniului acestora . Prin sistemul juridic creat de Cod erau trecute pe planul al doilea elemente tipic asociative cum ar fi capacitatea şi rolul voinţelor fondatorilor şi a membrilor în crearea, viaţa şi stingerea persoanei juridice, precum şi în formarea legăturilor juridice între declaraţiile unilaterale de constituire a asociaţiei. Este definitoriu faptul că autoritatea ecleziastică avea puterea să lipsească de efecte acordul de voinţă al asociaţilor precum şi legătura creată prin actul unilateral de constituire al unui membru cu asociaţia, putându-se ajunge la îndepărtarea lui din asociaţie şi că stingerea unei asemenea asociaţii depindea numai de autoritatea ecleziastică .

11. Concluzionând, în vechiul Cod asociaţiile erau concepute ca fiind persoane juridice create, controlate şi în parte guvernate de către Ierarhia Bisericească. Fidelii puteau să adere la ele (aceasta fiind în fapt singura manifestare quasi-exclusivă a dreptului lor de asociere), iar accentul era pus mai degrabă „pe promovarea cultului public al Bisericii, pe ameliorarea vieţii creştine a credincioşilor şi prin intermediul unei opere de pietate sau caritate" , toate înţelese ca „mijloace puse la dispoziţia laicilor, constituind o ofertă, o cale pentru progresul lor spiritual" . Astfel, aveau o relevanţă superioară normele canonice ce subliniau preocuparea pentru binele spiritual al membrilor laici ai asociaţiilor în detrimentul celor ce reglementau viaţa juridică a acestora din urmă. Modelul asociativ care rezulta din legislaţia canonică din 1917 era idoneu pentru acele persoane juridice care vroiau sau trebuiau să fie într-o strânsă legătură cu autoritatea, dar s-a dovedit inadecvat pentru asociaţiile care intenţionau să beneficieze de o mai mare autonomie .

12. Constatarea limitelor vechii legislaţii şi studiile aprofundate efectuate în această materie de către doctrina canonică, precum şi mai ales lucrările şi liniile directoare al Conciliului Vatican II nu puteau să nu influenţeze procesul de elaborare a Codex Juris Canonici din 1983 . Proclamarea în can. 215 CIC 1983 a drepturilor laicilor de a se asocia şi de a-şi administra singuri asociaţiile a modificat fundamental legislaţia în domeniu . Astfel, s-a considerat necesar să se renunţe la tipologiile anterioare şi să se pună accentul pe tipul de raport pe care persoanele juridice (în speţă asociaţiile) îl au cu autoritatea ecleziastică. Pe baza acestui criteriu asociaţiile au fost împărţite în două mari grupe, şi anume în asociaţii private şi în asociaţii publice, fiecăruia corespunzând-i un regim juridic diferit .

13. Distincţia între asociaţiile publice şi private, aşa cum este ea operată de Codul de Drept Canonic din 1983, a purtat doctrina la interogaţii asupra unei asemenea clasificări. Problematicizarea stă mai degrabă în tentativa de a atribui conceptului „public-privat" o relevanţă majoră în a distinge între două categorii de subiecţi, evidenţiindu-le capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu diferită. Subiectele publice, prin relaţia lor strânsă cu autoritatea ecleziastică şi cu ierarhia pot fi identificate ca atare cu ajutorul unui atribut al definirii lor ca şi publice. Astfel, subiectele publice acţionează întotdeauna şi numai „in nomine Ecclesiae", interpretându-se o asemenea expresie prin prisma unei activităţi „agere nomine auctoritatis ecclesiasticae ." În schimb, în sfera asociaţionismului privat are un caracter principal aspectul personal al adeziunii libere şi voluntare a fidelilor la entităţile ce vor fi constituite sau deja înfiinţate. Voinţa individuală de asociere le permite credincioşilor să participe la misiunea Bisericii prin activităţi distincte totuşi de cele ale ierarhiei .

14.O mare parte a doctrinei a subliniat fragilitatea distincţiei realizate de dreptul canonic între public şi privat, cu atât mai mult cu cât această distincţie se aplică subiectelor juridice şi în particular asociaţiilor . Pe de altă parte, este concordantă opinia prin care este efectuată o deosebire între asociaţiile constituite prin libera iniţiativă a fidelilor şi a celor constituite de către autoritatea ecleziastică.

15. Utilizarea de către asociaţii, fie publice sau private, a termenului de „catolice" în denumirea lor este reglementată de can. 300 CIC . Ea este supusă consimţământului autorităţii ecleziastice care a recunoscut asociaţia privată sau a înfiinţat asociaţia publică . Principiul se aplică aici, ca şi în alte domenii, în baza declaraţiei Conciliului Vatican II dată prin Decretul asupra apostolatului laicilor : „nici o iniţiativă nu poate pretinde numele de catolic fără consimţământul autorităţii ecleziastice legitime". Aplicarea principiului în materia asociaţiilor a fost circumscrisă, anterior reglementării dispoziţiei codicile la care am făcut referire, şi de elementele prezentate în 1971 de Consiliul Pontifical pentru Laici pentru Organizaţiile internaţionale catolice care sunt un punct de referinţă interesant, chiar dacă se recunoaşte caracterul lor supletiv înainte de promulgarea Codex Juri Canonici din 1983 . Potrivit documentului roman, o Organizaţie Internaţională Catolică poate purta denumirea de catolică dacă prezintă, prin statutele sale şi activitatea sa, o legătură strânsă şi o conformitate cu evanghelia şi cu învăţăturile doctrinare oficiale catolice , dacă îşi exprimă o voinţă de a se integra în efortul pastoral al Bisericii, o preocupare a educaţiei de credinţă printre membrii săi, o disponibilitate de a servi în sectoare ca evanghelizarea şi sanctificarea, tec., în sfârşit o raportare la spiritul Conciliului Vatican II şi relaţii specifice cu ierarhia ecleziastică. Aceste criterii generale sunt poate prea generale mai ales având în vedere că au vocaţia de a se adresa tuturor categoriilor de asociaţii. Se lasă însă deschisă interogaţia, la care nu se regăseşte răspuns în textul Codului, referitoare la consecinţele facultăţii de utilizare a numelui de catolic în activitatea asociaţiilor, în special a celor private . Deocamdată, se cunosc numai cazuri de asociaţii catolice publice .

16. Asociaţiile publice. Situaţia comună a unei comunităţi asociative este aceea a unei asociaţii private. Asociaţiile publice sunt mult mai puţin numeroase. Potrivit canoanelor care le reglementează existenţa, aceste asociaţii sunt înfiinţate de către autoritatea ecleziastică, sunt guvernate de statute aprobate de către aceeaşi autoritate, dotate cu personalitate juridică publică, deschise primirii de membri şi având scopuri de natură ecleziastică . Prin calificarea „publică" dată acestor comunităţi asociative, Codul le recunoaşte dreptul de a acţiona „în numele Bisericii". Prezentarea Codului din 1917 este deci transformată . Codul în vigoare prezintă un mod particular, aici colectiv şi oficial, de cooperare a fidelilor la activităţile şi misiunea Bisericii, în baza capacităţii pe care au dobândit-o prin efectul administrării Sacramentului Botezului . Pe de altă parte, se aduce o limitare a dreptului la asociere al fidelilor, deoarece aceştia nu pot fonda prin simpla lor voinţă a asociaţie publică.

Faptul de a limita expresia „a acţiona în numele Bisericii" doar la asociaţiile publice poate fi contestat deoarece toate asociaţiile, în sensul larg al conceptului, acţionează pentru a servi binele propovăduit de Biserică. Trebuie ţinut cont, în această situaţie de faptul că această sintagmă are un caracter pur juridic şi tehnic. Ea nu defineşte doar legătura cu Biserica, ce este comun tuturor asociaţiilor despre care discutăm în capitolul de faţă, ci corespunde unui mod de cooperare al misiunea proprie a Bisericii în care comunităţile ierarhice (biserică de drept particular, dioceză, parohie, ordin monastic) sau persoanele care exercită funcţii oficiale (de exemplu oficii canonice) sunt investite de drept prin efectul însuşi al normei canonice. Expresia semnifică faptul că asociaţiile publice, alături de comunităţile ierarhice ale căror statute şi obiect de activitate este reglementat direct de norma canonică, primesc o recunoaştere oficială a modului lor de cooperare la misiunea Bisericii, şi nu la aceea a ierarhiei cum lăsa să se înţeleagă codul pio-benedictin prin termenul de „mandat" . Tocmai din acest motiv Codul actual creează o legătură mult mai strânsă între asociaţia publică şi autoritatea ecleziastică decât în cazul asociaţiilor private, relaţie construită pe prezenţa constantă a autorităţii creatoare pe toată durata vieţii asociaţiei; dacă nu ar exista această supraveghere, se poate spune că nu ne-am afla în faţa unei asociaţii publice .

Acest mod de funcţionare angajează Biserică şi, într-o oarecare manieră, ierarhia. Din acest motiv, cu toate că asociaţiile publice au personalitate juridică şi beneficiază prin aceasta de o anumită autonomie, ele sunt supuse conducerii autorităţii ecleziastice, care le aprobă statutele (can. 314 CIC), poate interveni prin numirea sau retragerea administratorilor şi a preşedinţilor (an. 317 şi 318 § 2 CIC), numeşte în mod direct capelanul iar administrarea bunurilor asociaţiei este supusă normelor referitoare la bunurile ecleziastice (an. 319 § 1 CIC) . Mai mult, în anumite cazuri, potrivit can. 318 § 1 CIC, autoritatea ecleziastică poate numi un comisar care să guverneze asociaţia în numele său, sau, în fine, poate chiar să suprime existenţa juridică a asociaţiei . După cum derivă din textul codului (can. 320), asociaţiile publice pot fi suprimate doar de autoritatea care le-a înfiinţat .

Pentru a detalia, asociaţiile publice sunt întotdeauna înfiinţate de autoritatea competentă, ne-putând să existe în urma unui contract de societate de natură privată încheiat de membrii ei ; ele pot urmări finalităţi care conduc în mod natural la obţinerea situaţiei de persoană juridică publică, aşa cum sunt specificate în can. 301 § 1 CIC ce prevede că anumite asociaţii vor fi trebui în mod obligatoriu să fie înfiinţate direct ca persoane juridice publice cât timp obiectul lor de activitate este expunerea şi învăţarea doctrinei creştine (can. 313 CIC), promovarea cultului public sau activităţi care sunt rezervate înseşi autorităţii ecleziastice ; în fine, prin acţiunile lor, aceste comunităţi asociative publice angajează numele Bisericii, fapt ce explică de ce autoritatea ecleziastică tinde la conservarea unui anumit control asupra organizării asociaţiei şi de ce asociaţiile publice prezintă caracteristici mult diferite de cele ale asociaţiilor private.

17. Potrivit can. 301 § 1 CIC , este de competenţa singulară a autorităţii ecleziastice să înfiinţeze asociaţii de fideli care să aibă ca scop predarea doctrinei creştine în numele Bisericii sau dezvoltarea cultului public, precum şi alte finalităţi ale căror realizare este rezervată, prin natura lor, autorităţii ecleziastice.

Asociaţiile înfiinţate în baza can. 301 § 1 CIC reprezintă un caz specific de colaborare a fidelilor, într-un mod asociativ, cu funcţiunile ierarhiei bisericeşti . Prin crearea sa, persoana juridică cere fidelilor să coopereze în atingerea scopurilor proprii Bisericii, aceasta trascendând sferei autonomiei credincioşilor, tocmai de aceea este necesară încredinţarea acestei misiuni asociaţiei înseşi .

Dat fiind că aceste scopuri nu pot fi în mod liber alese de credincioşii fondatori ai unei asociaţii şi introduse de către aceştia între obiectele de activitate, asociaţia nu le poate urmări dacă nu este înfiinţată de autoritatea competentă şi având capacitatea specială de folosinţă pentru a le putea îndeplini. În ceea ce persoanele care o compun, normativul canonic prevede că asociaţia este deschisă incorporării de noi membri (persoane fizice sau persoane juridice ) cu excepţia laicilor care, conform can. 316 §1 CIC, au abandonat public credinţa catolică, refuză comuniunea ecleziastică sau care sunt subiecţii unor excomunicări declarate sau ai altor pedepse canonice latae sententie .

După înfiinţarea prin act de autoritate, asociaţia îşi continuă existenţa pe criteriile asociative din statut , sub supravegherea autorităţii în condiţiile can. 312 CIC , putând să îşi reglementeze propriile norme referitoare la admiterea sau la excluderea membrilor, la modalităţile de ţinere a adunărilor generale ordinare sau extraordinare, la cvorumul necesar pentru a adopta decizii, la numirea administratorilor etc.

 18. Potrivit can. 301 § 2 CIC autoritatea ecleziastică competentă, dacă consideră oportun, poate să înfiinţeze asociaţii de fideli chiar şi pentru realizarea într-un mod direct sau indirect a altor finalităţi spirituale care nu sunt urmărite într-un mod suficient de iniţiative private .

În cazul acestui tip de asociaţii publice, autoritatea ecleziastică nu pune la dispoziţia credincioşilor misiuni proprii Bisericii ca şi în cazul asociaţiilor înfiinţate potrivit can. 301 §1 CIC, ci scopuri care au natură privată, entităţile fiind create de către autoritate pentru a suplini carenţele iniţiativei private în domenii de importanţă majoră în care se simte nevoia unei intervenţii eclesiale urgente . În acest mod, pe de o parte, asociaţiile publice constituite în baza ca. 301 § 2 CIC prestează un serviciu comunităţii eclesiale (la fel ca şi oricare altă asociaţie privată care are ca obiect de activitate aceleaşi scopuri) iar pe de altă parte, deoarece urmăresc scopurile propuse de către autoritatea care le-a înfiinţat prin actul constitutiv (diferit de asociaţiile private unde acest scop este ales de către fondatori în mod liber), ele constituie instrumente cu ajutorul cărora autoritatea ecleziastică poate complini anumite carenţe în atingerea ţelurilor de credinţă .

Nu este de mirare faptul că aceste asociaţii, deşi au scopuri ce pot fi la fel de bine atinse prin iniţiativa privată, prezintă strânse legături cu autoritatea competentă, fiind supuse acesteia într-un mod specific . Această conexitate a fost motivată nu numai prin tipul scopurilor urmărite, ci şi prin faptul că autoritatea, creând o asemenea asociaţie şi exercitându-şi astfel funcţia sa de suplinire se simte, într-un anume sens, implicată major în activitatea asociaţiei şi îşi asumă o responsabilitate particulară de a garanta identitatea eclezială a noii persoane juridice create . Asociaţia născută astfel rămâne publică, fiind supusă supravegherii ei de autoritatea genitoare pe toată durata existenţei ei, deşi ulterior, pe lângă obiectul de activitate pentru care a fost creată îşi diversifică scopurile de urmărit, şi aceasta prin iniţiativa membrilor ei.

Prin urmare, caracteristica comună tuturor asociaţiilor publice este că sunt instrumente ale autorităţii ecleziastice fie prin colaborarea fidelilor la activitatea proprie a ierarhiei (can. 301 §1 CIC) fie prin satisfacerea de către autoritatea ecleziastică a unor necesităţi care ar fi putut fi îndeplinite de iniţiativa privată, dar din diverse motive, aceasta nu a existat sau s-a manifestat într-o formă nemulţumitoare .

19. După prezentarea asociaţiilor publice, se pot discuta câteva probleme legate de fundamentul juridic al înfiinţării lor şi de regimul ulterior pe care aceste asociaţii îl au.

Astfel, potrivit definiţiilor comune, atât în literatura civilă cât şi canonică , asociaţia este privită ca fiind un persoană juridică formată printr-un acord de voinţă al două (minimum) sau mai multor persoane care pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia lor materială, cunoştinţele lor sau aportul lor în muncă în vederea atingerii unui scop nepatrimonial, personal, de interes general sau comunitar .

Aparent în acelaşi spirit, normele Codex Juris Canonici vorbesc de dreptul fundamental la asociere al fidelilor, lucru despre care am amintit supra, astfel încât se pune întrebarea legitimă asupra decelării fundamentului înfiinţării unei asociaţii de către autoritatea ecleziastică, considerată ca fiind o singură persoană şi mai mult, care nu este şi nu va fi membru al acelei asociaţii. Nu se aneantizează astfel de către dreptul canonic teoria privitoare la contractul de asociere şi numărul membrilor privite ca şi condiţii preeminente de constituire ale unei asociaţii ? Continuând şirul dubitativ, aceste asociaţii au un regim de drept public sau privat ?

20. În ceea ce priveşte problema fundamentării înfiinţării unei asociaţii de către autoritatea ecleziastică, se impun câteva precizări:

O asociaţie este în general, rodul acordului de voinţă al membrilor ei fondatori, doctrina calificând în majoritatea ei actul constitutiv ca îmbrăcând forma unui contract. Având ca model tipul primar prezentat de autorii de civil, şi anume contractul de societate civilă, cu care contractul de asociaţie prezintă numeroase similitudini , s-a tras concluzia că acesta are un caracter plurilateral şi sinalagmatic .

În aceste circumstanţe pare ilogică intervenţia unei autorităţi exterioare şi anterioare voinţelor membrilor asociaţiei pentru înfiinţarea acesteia. În cazurile acceptate ale asociaţiilor, autoritatea (statală sau canonică) are doar un rol aprobator al statutelor acestora, voinţa membrilor fiind, prin acordul lor de voinţe, nomothetă.

Din acest motiv în doctrină s-a considerat că asociaţiile publice înfiinţate în baza prevederilor can. 301 CIC (dar şi toate asociaţiile reglementate de can. 312-320 CIC) se nasc prin intermediul unui act făuritor al autorităţii publice dar într-o formă asociativă , în sensul că „...momentul genetic este creat şi dat de un act de natură instituţională, care se dezvoltă ulterior într-o entitate de natură asociativă inserată în limitele comunitar-organizatorice ale statutului" . Autorul citat dezvoltă o analiză a distincţiilor dintre entităţi „instituţionale", caracterizate de prezenţa unui „element de autoritate" iniţial şi de „fenomenele fundaţionale", subiecte ale dreptului şi obligaţiilor create de membrii fondatori . Primele aparţin în mod tradiţional de dreptul public iar ultimele de ramura privată a dreptului, dar bineînţeles că această clasificare nu este rigidă; există o anumită prezenţă instituţională (în grade diferite) în fenomenele asociative şi se pot decela elemente asociative în persoanele juridice instituţionale .

Prin urmare, conform acestei teorii, care păstrează totuşi preeminenţa contractului de asociere, asociaţiile publice pot fi definite ca fiind asociaţii cu un relevant caracter instituţional . Totuşi, considerăm că teoria arătată nu rezolvă cu acribie diferenţa dintre voinţa unei singure persoane, în speţă autoritatea ecleziastică, şi elementul asociativ înţeles potrivit doctrinei clasice (asociaţia trebuie înfiinţată printr-un contract între mai multe persoane), deşi conceptul de instituţionalizate ale naşterii unei persoane juridice asociative merită luat în considerare.

21. Altă teorie, apărută mai ales în doctrina germană, încearcă să privească contractul de asociere ca lipsit de caracterul său sinalagmatic . Controversa porneşte de la înţelesul conceptului de sinalagmatic în dreptul civil. Astfel, adepţii acestei opinii includ în categoria contractelor sinalagmatice doar contractele care implică schimburi reciproce de prestaţii între părţi . Ori, în cadrul contractului de societate (mutatis mutandis şi al contractului de asociere) părţile (asociaţii) nu schimbă între ele prestaţiile la care se obligă, ci se angajează reciproc să aducă aporturile convenite şi să coopereze în vederea atingerii unui scop comun .

S-a replicat acestei opinii faptul că B.G.B. califică, în art. 705, contractul de societate ca fiind unul sinalagmatic, vorbind despre obligaţiile pe care şi le asumă în mod reciproc asociaţii (die Gesellschafter sich gegensentig verpflichten) . Prin urmare, „...deşi părţile contractului doresc să atingă un scop comun, asociatul nu îşi va mai aduce participarea ca să fie singur în societate, ci, deoarece a promis la rândul lui o prestaţie, aşteaptă şi vrea să aibă o garanţie că şi ceilalţi asociaţi participă.[...] Prestaţiile diferiţilor participanţi se află în contractul de societate într-o intercondiţionare reciprocă. Un asociat nu s-ar fi angajat faţă de ceilalţi, dacă aceştia nu ar fi promis, la rândul lor, propriile prestaţii. "

Şi în acest caz, se poate obiecta faptul că asociaţii semnatari ai unui asemenea contract sinalagmatic de societate nu sunt debitori sau creditori unul faţă de altul ci eventual, faţă de persoana juridică ce va fi născută dacă există obligaţii de aport al patrimoniului iniţial al asociaţiei. Pe de altă parte, în cazul asociaţiilor publice canonice, nu se poate vorbi sub nici o formă de vreun contract, existând doar o singură voinţă, cea a autorităţii genitoare, cu atât mai puţin ne putem raporta la construcţia contractualistă a drepturilor şi obligaţiilor interdependente date de varianta sinalagmatică.

Plecând de la rolul cauzei în constituirea asociaţiei , se poate observa că în cazul unei asociaţii cu mai mulţi membri iniţiali există un scop imediat comun, şi anume înfiinţarea unei persoane juridice; affectio societatis. Din acest motiv şi observând caracterul diferit al cauzei faţă de un contract- acord de voinţe, credem că mai preferabilă ar fi luarea în considerare a teoriei actului unilateral.

22. O parte a doctrinei consideră că actul constitutiv al unei persoane juridice ( în cazul nostru al unei asociaţii ) este un act unilateral . Deşi normele legale califică drept contracte actele constitutive ale asociaţiilor, acestea au fost, pe lângă multe alte clasificări , considerate acte juridice unilaterale colective , deoarece presupun un element comun, affectio societatis, neavând la bază un acord de voinţe propriu-zis, care realizează concilierea unor interese antagoniste, voinţa fiecăruia dintre participanţi fiind îndreptată către scopul comun, şi anume crearea unei persoane juridice noi .

Într-adevăr, în cazul actelor care constituie o asociaţie putem vorbi de „un fascicul de declaraţii unilaterale de voinţă", dirijate către un scop comun, fiecare asociat concurând prin manifestarea sa pentru a genera un ansamblu de raporturi juridice care se vor aplica direct sau indirect emitentului de voinţă, actul născându-se valid şi eficient .

Deşi împărtăşim teoria actului juridic unilateral ca izvor al unei asociaţii, considerăm că se impun câteva rezerve legate de calificarea acestuia ca un act conjunctiv /colectiv în toate situaţiile. Actul juridic unilateral complex se mulează pe constituirea unei asociaţii de mai muţi membri, dar este de necontestat că în cazul prevăzut de can. 301 avem de-a face cu un act unilateral al autorităţii ecleziastice, ceea ce duce la soluţia înfiinţării unei persoane juridice de către o singură voinţă, printr-un act unilateral simplu , situaţie care nu se supune prin forţa evidenţei unui act unilateral conjunctiv.

Astfel, opinia potrivit căreia actul juridic unilateral conjunctiv/complex este creator de persoane juridice nu este riguros exactă deoarece nu acoperă situaţiile în care avem de a face cu o singură voinţă. Mai mult, aderarea ulterioară la un asemenea act constitutiv nu îi schimbă acestuia natura juridică şi nu îl transformă în act unilateral complex sau în contract .

23. În doctrină s-a mai clasificat actul juridic nu numai în funcţie de momentul emiterii lui şi de numărul voinţelor implicate, ci şi de efectele lui, în acte unilaterale statutare şi non-statutare . S-a arătat că actele statutare sunt rodul voinţei unei sau mai multor persoane, contând mai puţin dacă acestea se formează în prezenţa unei persoane sau prin aportul mai multor subiecţi de drept, ceea ce contează este ca ele să se prezinte ca declaraţii unice de voinţă. Când actul statutar este opera unei singure persoane, unicitatea de voinţă se regăseşte în singularitatea hotărârii unicului emitent al declaraţiei şi putem spune că voinţa juridică este unilaterală . În ipoteza în care la formarea unui act statutar participă mai mult persoane unicitatea declaraţiei de voinţă este dată de cauza juridică a acesteia ; în acest din urmă caz declaraţia unilaterală de voinţă se va înfăţişa ca un summum al mai multor voinţe juridice ce emană de la mai mulţi subiecţi, dar care converg spre un scop juridic unic . Tocmai cauza juridică unică, monolitică şi indivizibilă a unei asemenea declaraţii de voinţă este cea care face ca multitudinea sau pluralitatea de voinţe individuale şi subiective (elemente de facto) să se contopească şi să valoreze de jure o singură voinţă generatoare de efecte juridice .

În cazul nostru, autoritatea ecleziastică creează prin manifestarea sa de voinţă (un act unilateral cu valenţe statutare) o persoană juridică distinctă, astfel încât putem considera că acest act de naştere este unul instituţional, fiind dat de atribuţiile specifice ale autorităţii. Chiar dacă în momentul constituirii persoanei juridice acest lucru se realizează printr-un act instituţional emis de autoritatea ecleziastică, autorul actului unilateral stabileşte perimetrul statutar la care membrii ulteriori aderă prin voinţe unilaterale ulterioare de acceptare, creând astfel componenta asociativă propriu-zisă a asociaţiei publice. Considerăm pe de altă parte că nu putem califica membrii asociaţiei emitenţi ai declaraţiilor unilaterale de voinţă ca fiind autori ai acestui statut , ci cu aceea de aderenţi la statut şi autori ai propriilor manifestări de voinţă efectuate în scopul intrării în asociaţie (sau a părăsirii acesteia), deoarece statutul este deja creat iar manifestarea lor de voinţă este exprimată pentru a accepta tale quale, în momentul aderării, acest statut. Cel mult, îi putem denumi cu sintagma de „autori" ai manifestărilor de voinţă dar numai în cazul în care prin hotărârea adunării generale se aduc modificări acestuia.

Cu toate acestea, este totuşi greu de conceput că autoritatea ecleziastică va fonda o asociaţie publică pentru scopuri nerezervate Bisericii dacă nu are măcar speranţa că fidelii vor adera la ea. Din acest motiv, ea trebuie să conteze în faza constituirii pe câţiva fideli disponibili să devină membri ai noii asociaţii şi care să îi asigure substratul personal.

Fără prezenţa fidelilor, asociaţia publică rămâne inoperantă, fără posibilitatea de a-şi atinge scopurile pentru care a fost creată. Pe de altă parte, nici voinţa fidelilor nu poate crea o asemenea persoană fără intervenţia ierarhiei. Din aceste motive, în doctrina canonică s-a considerat ca fiind un act complex constituirea unei asociaţii publice, la care participă în principal Biserica dar şi voinţa subsecventă a credincioşilor .

24. În ceea ce priveşte caracterul asociaţiilor publice aşa cum sunt ele reglementate de can. 301 §1 şi § 2 CIC, considerăm că se impune o distincţie necesară. Clasificarea ca făcând parte din categoria persoanelor juridice subiecte de drept public sau privat nu are ca temei numai actul iniţial de înfiinţare care, aşa cum am arătat, este o manifestare unilaterală de voinţă instituţională provenind de la autoritatea ecleziastică. Raportat strict la acest act, ar rezulta că ambele tipuri de asociaţii constituite în baza canonului mai sus arătat ar avea un regim de drept public, cu o consecinţă directă asupra bunurilor din patrimoniul lor. Pe de altă parte, un alt criteriu care ar servi diferenţierii dintre cele două tipuri de asociaţii este, aşa cum am arătat mai sus, scopul pentru care autoritatea ecleziastică înţelege să le înfiinţeze. Astfel, asociaţiile publice înfiinţate în baza can. 301 §1 CIC sunt supuse misiunii proprii a Bisericii, prin aceasta având o pronunţată caracteristică de drept public, în timp ce asociaţiile publice înfiinţate potrivit can. 301 § 2 CIC au menirea de a suplini lipsa sau activitatea nemulţumitoare a asociaţiilor private, având aşadar un caracter public mai puţin exhibat.

Opinăm că, în fapt, atributul de public ataşat acestor persoane se referă mai degrabă la scopul urmărit şi mai puţin la apartenenţa acestor tipuri de persoane juridice la sfera dreptului public canonic, aşa cum sunt de exemplu institutele religioase, organele ierarhiei şi unităţile administrativ-canonice. Este adevărat că intervenţia autorităţii publice este mai pregnantă la înfiinţarea lor, dar, la fel ca şi în cazul asociaţiilor private, controlul suferit exercitat de autoritate asupra activităţii lor este acelaşi. Din acest motiv, considerăm că, cât timp nu fac parte din structura Bisericii, aceste asociaţii publice sunt în sfera dreptului privat, atributul de „public" semnificând utilitatea publică crescută pe care o prezintă pentru interesele Bisericii şi mai ales, accesul la administrarea bunurilor ecleziastice .

25. Asociaţiile private. Regimul asociaţiilor private este mult mai mult lăsat la latitudinea normelor cuprinse în propriile statute . Astfel, acestea fixează în mod liber condiţiile reprezentării sau devoluării patrimoniului în cazul extincţiei lor . După cum am arătat mai sus dobândirea personalităţii juridice se realizează prin intermediul decretului special al autorităţii competente. Cu toate acestea, Codul nu creează prin dispoziţiile sale nici o persoană juridică privată, cu atât mai mult vreo asociaţie privată.

În lumina normativelor Codului în vigoare având ca obiect asociaţiile private, aceste entităţi juridice sunt instrumentul paradigmatic pentru exercitarea dreptului de asociere al credincioşilor, aşa cum precizează canonul 215 CIC. Pe de o parte, în aceste asociaţii sunt prezente conţinuturile tipice ale dreptului de asociere (instituirea şi conducerea asociaţiilor), iar pe de altă parte, este creat un spaţiu amplu exerciţiului autonomiei credincioşilor- aspect intim legat de principiul libertăţii care stă la baza acestui drept al laicilor . Potrivit canonului 299 § 1 CIC, asociaţia poate fi înţeleasă ca fiind fructul iniţiativei libere şi autonome a fidelilor de a se asocia.

26. Fundamentul teologic al acestui drept îşi are originea în Biblie şi în preceptele dreptului divin după care omul este liber să se asocieze. În Enciclica Redepmtor hominis se precizează că "omul este prima cale pe care o urmează Biserica în îndeplinirea misiunii sale: el este primul şi fundamentalul drum al Bisericii, trasat de Christos Însuşi, cărare ce trece încontinuu aproape de Înviere şi de Mântuire". Raţiunea acestui text poate fi înţeleasă prin precizările făcute de Sfântul Părinte în prezentarea doctrinei Conciliului Vatican II : "considerând Gaudium t Spes ca şi document completator al constituţiei Lumen Gentium, putem susţine că doctrina Conciliului Vatican II are nevoie de percepţia asupra evidentului raport între realitatea Poporului lui Dumnezeu şi vocaţia omului ca persoană, care este de asemenea şi vocaţia comunităţii". "Realizarea personală a omului se efectuează cel mai mult prin dăruirea de sine, atât în raport cu Dumnezeu, cât şi cu semenii săi. Realitatea corpului mistic indică şi vesteşte tuturor oamenilor că fiecare poartă în sine vocaţia demnităţii propriei persoane, redescoperirea şi împlinirea sa internă realizându-se prin darul făcut către o multitudine de persoane, imprimând fiinţei un caracter de comuniune" . În comuniunea fraternă eclezială persoana relaţionează ontologic şi structural pe planul supranatural nu prin propriul său arbitru sau printr-al altuia, ci printr-o varietate de forme de coexistenţă, dintre care Biserica îşi asumă prioritatea celei a carităţii, care poate în mod valid să se împletească cu viaţa creştină prin multiple planuri, cu ar fi cel al asociaţionismului."

Din punct de vedere juridic, dreptul de asociere prevede o dublă perspectivă: garanţia oferită grupului de a nu se supune reglementărilor terţilor şi garanţia de a putea gestiona actele liberale ce transced capacităţilor individuale .

27. Potrivit noului cod, aceste asociaţii pot fi descrise astfel: sunt persoane juridice constituite de către fideli în baza unui manifestări de voinţă asociative emise în scopul de a urmări prin acţiunea lor comună finalităţi de natură ecleziastică . Asociaţiile sunt dotate cu o autonomie pronunţată de administrare: îşi pot modifica statutele, pot numi administratori şi dispune de bunurile din patrimoniu. Toate asociaţiile private trebuie să aibă statutele aprobate sau cel mult examinate de autoritatea ecleziastică competentă (can. 299); unele primesc laudatio , altele recomandarea autorităţii ecleziastice, ori titlul de "catolice" (conform can. 312) sau le este concedată de autoritate, prin decret, personalitatea juridică privată .

Atunci când asociaţia doreşte să stabilească un raport formal şi stabil cu ierarhia şi intenţionează să găsească un rol specific în cadrul eclezial, ea trebuie să se prezinte şi să se facă cunoscută (agnito), arătându-şi identitatea sa instituţională subliniată de statutul propriu precum şi voinţa de a se supune unei verificări ale eclezialităţii (recognitio) din partea autorităţii bisericeşti. Actul de prezentare nu schimbă nici natura nici condiţia juridică a asociaţiei private, ci realizează trecerea de la informalitate la personificare, în sensul că asociaţia va putea inter-relaţiona cu autoritatea nu ca un grup de fideli, ci ca un subiect ecleziastic . Actul de prezentare este urmat de decizia autorităţii ecleziastice care este o judecată de mare delicateţe, punând în joc două valori : identitatea particulară a asociaţiei private şi exigenţele unei agregări ecleziale. Pe de altă parte, asociaţia îşi păstrează intactă libertatea de a nu accepta modificările eventuale propuse de autoritate în scopul complinirii elementelor de mai sus, rămânând din punct de vedere canonic la nivelul informal iniţial.

28. Pe scurt, toate tipurile de asociaţii sunt supuse supravegherii şi regimului autorităţii ecleziastice competente iar în funcţie de aceasta putem decela trei tipuri de asociaţii private: asociaţii de fapt, în întregime private, fondate în mod exclusiv numai pe baza liberei voinţe a fidelilor şi private de orice recunoaştere din partea autorităţii ecleziastice , asociaţii private recunoscute de către Biserică în mod formal sau implicit; asociaţii private constituite ca persoane juridice de către Biserică prin act administrativ special .

Potrivit interpretării textelor legale, trebuie totuşi menţionat că această libertate a fidelilor de a se asocia se exercită în Biserică. Dreptul fidelilor la asociere nu derivă din nici un fel de "concesiune" a autorităţii ecleziastice, ci este vorba despre un drept recunoscut şi garantat de autoritate care trebuie însă exercitat întotdeauna şi numai în comuniune cu Biserica: în acest sens, dreptul laicilor de a se asocia este esenţialmente legat de viaţa în comuniune cu misiunea Bisericii Universale . S-a precizat în doctrină că „existenţa unor asemenea asociaţii voluntare presupune exerciţiul dreptului fidelilor la asociere, nefiind posibil ca Biserica să se substituie acestui exerciţiu al dreptului care este cauza fundamentală a existenţei asociaţilor private" .

29. Dacă se cercetează cu atenţie cadrul creat de Codul de drept canonic se poate observa că în legislaţia Bisericii este introdusă o figură tehnică a asociaţiei private .

Din punct de vedere strict tehnic asociaţiile prezintă patru elemente constitutive esenţiale (Grundelemente) şi anume: colectivitatea de persoane (Personengesamtheit), înţeleasă ca o „universitatis personarum" , substrat al persoanei juridice; al doilea element este libera alegere a unei finalităţi circumscrise canoniceşte (frei gewhälte kanonisch umschriebene Zielsetzung) , ce cuprinde la rândul ei două elemente principale: voinţa liberă şi comună de asociere (Vereinigungswille), realizată prin actul de constituire al viitoarei asociaţii , şi prin faptul că mai sus zisa voinţă se exprimă în realizarea unui sau unor scopuri specifice înţelese în orice mod ca aderând şi făcând parte din misiunea Bisericii, fără însă a coincide cu misiunea sa globală . Al treilea element este dat de organizarea internă a asociaţiei (innere Ordnung) determinată în forma sa de finalitatea aleasă în mod liber. Al patrulea şi ultimul element constitutiv al asociaţiei este libera apartenenţă (freie Mitliedschaft), caracterizat din punct de vedere juridic ca o expresie a fenomenului de libertate asociativă .

 După cum se poate observa, aceste caracteristici apar şi în doctrina civilă referitoare la elementele unei asociaţii la care se mai adaugă, potrivit legislaţiei, şi elementul subiectiv al scopului licit şi moral .

30. Ceea ce diferenţiază însă asociaţiile private ale Bisericii în conceptualitatea lor de asociaţiile laice este tocmai scopul special al primelor. Astfel, „prin asociaţiile ecleziale private fidelul experimentează o formă particulară de fraternitate ca şi structură necesară pentru a-şi exprima personalitatea creştină [...] în domenii precum educaţie, cultură, asistenţă sanitară sau socială" , toate legate într-o manieră mai strânsă sau mai laxă de misiunea Bisericii ca instituţie divină şi umană. Scopul special este creat de Codul din 1983 prin re-dimensionarea viziunii asupra asociaţiilor , şi se referă, într-un mod exemplificativ, la caritate, apostolat, pietate, ce reprezintă misiuni recunoscute şi/sau lăudate de către Biserică.

Cu alte cuvinte, o asociaţie privată este eclezială când este fondată şi condusă de fideli şi când, mai ales, urmăreşte scopuri ecleziale, potrivit adagiului societas sunt ut fines . Astfel, în momentul constituirii unei asociaţii private clericale, clericii membri vor avea posibilitatea să transpună în statut reguli ce le sunt impuse de caracterul sacerdotal al funcţiilor lor, printre care se numără şi supunerea la controlul Ierarhilor sau al autorităţii superioare ecleziastice, în timp ce membrii laici care urmăresc prin constituirea asociaţiei scopuri conforme cu cele ale Bisericii sunt deja conştienţi că rolul preponderent al autorităţii bisericeşti, în speţă al episcopului, în administrarea bunurilor ecleziastice este unul dintre principiile dreptului canonic, pe care, ca fideli ai Bisericii, sunt obligaţi moralmente să îl respecte .

Normele comune ale tuturor asociaţiilor stabilesc, printre altele, că asociaţiile private trebuie să aibă un statut (can. 304 § 2), că pot fi obiectul exercitării dreptului de supraveghere al autorităţii ecleziastice (can. 305 § 1) şi că nu pot benefica de denominativul „catolic" fără consimţământul autorităţii ecleziastice (cf. can. 300 ).

Chiar dacă dreptul fidelilor de a se asocia este prezent în dispoziţiile legale, Biserica controlează exerciţiul acestui drept prin intermediul verificării statutelor asociaţiilor create de către aceştia . Dacă normele canonice vor să dea o formă juridică unei uniuni de credincioşi, aceasta nu trebuie să prezinte riscul modificării necontrolate a evoluţiei sale juridice, în speţă a activităţii statutare a membrilor asociaţiilor şi a scopurilor. Drept urmare, după cum am arătat supra., Biserica consideră ca fiind asociaţii private dotate cu personalitate juridică de drept canonic numai pe acele entităţi care se supun regulilor ei referitoare la scopurile urmărite şi verificarea statutelor sau a actelor modificatoare ale acestora . Aceasta nu înseamnă însă, în lumina can. 322 § 2 in fine CIC, că aprobarea statutelor acestor asociaţii de către autoritatea ecleziastică schimbă natura privată a asociaţiei.

31. În această ordine de idei, o atenţie specială trebuie dată asociaţiilor private de fapt care nu au dobândit personalitatea juridică.

După cum am arătat mai sus, can. 301 § 1 CIC prezintă o competenţă exclusivă a Bisericii de a urmări şi a aduce la îndeplinire doctrina creştină, promovarea cultului public precum şi urmărirea scopurilor pe care autoritatea ecleziastică şi le-a rezervat sieşi; pe cale de consecinţă, nu se recunoaşte o autonomie a iniţiativelor asociative ale fidelilor în ceea ce priveşte „scopurile proprii Bisericii" ci numai prin intermediul asociaţiilor publice .

Alineatul al 2-lea al acestui canon este determinant în sensul explicitării tipologiei acestor entităţi prin legarea asociaţiei private de iniţiativa pur privată a fidelilor ce acţionează în baza valenţelor dreptului la asociere ce le este conferit.

Aparent, pot exista două ipoteze distincte ce să ducă la apariţia unei asemenea grupări: în primul rând, o asociaţie constituită potrivit legilor civile nu cere sau îi este refuzată recunoaşterea canonică, iar în al doilea rând o grupare de credincioşi nu dobândeşte nici personalitatea de drept canonic, nici cea de drept civil.

Potrivit can. 310 CIC 1983, „ o asociaţie privată neconstituită în persoană juridică nu poate fi subiect de drepturi şi de obligaţii; cu toate acestea fidelii asociaţi pot în mod conjunct să îşi asume obligaţii, pot să dobândească drepturi şi bunuri ca coproprietari sau coposesori, iar exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor poate fi efectuată printr-un mandatar sau un procurator" .

32. Câteva constatări pot fi făcute: plecându-se de la premisa că formalitatea atribuirii de personalitate juridică de către autoritatea ecleziastică operează a posteriori constituirii ei în fapt, prin voinţa celor care o alcătuiesc, aceasta are relevanţă şi implicaţii doar în raporturile cu terţii, având semnificaţia unei forme de publicitate ; alături de persoanele juridice personificate ca atare prin normele codiciale există forme asociative care sunt organizate şi funcţionează asemănător arhetipului persoanelor juridice propriu-zise . Prin urmare, astfel de patrimoniile de afectaţiune constituie centre de interese şi au un regim juridic asemănător celui din dreptul societar , dar totuşi ceva le lipeşte, şi anume personalitatea juridică .

S-a considerat în doctrină că această situaţie reprezintă un exemplu emblematic de subiect fără personalitate juridică oferit de dreptul canonic, situaţia fiind posibilă şi în dreptul civil.

Cu toate că, potrivit can. 310 CIC, nu sunt subiecte de drepturi şi obligaţii, neavând personalitate juridică, Codul le priveşte totuşi ca pe nişte entităţi unitare : Asociaţia privată, la fel ca celelalte asociaţii, poate avea un nume, precum şi statute (conform can. 304), este subiect al privilegiilor şi al indulgenţelor ecleziastice (cf. can. 306), poate să dicteze norme interne specific asociative, se pot ţine adunări ale asociaţilor, se pot numi administratori (can. 309), poate beneficia de lauda sau de recomandarea autorităţii ecleziastice (cf. can. 298 § 2); asociaţii pot avea drepturi faţă de asociaţie iar asociaţia este supusă supravegherii autorităţii ecleziastice (can. 305). Deşi aceste norme nu se referă expres la asociaţiile fără personalitate juridică, faptul că norma care le aminteşte se află în acelaşi capitol şi într-o succesiune logică cu canoanele ce reglementează regimul general al asociaţiilor (can. 298-311) face doctrina să creadă că acest tip de asociaţii se supun aceloraşi norme .

33. Din acest motiv, o parte a doctrinei a considerat că, în fapt, am avea de-a face cu adevărate subiecte de drept . Astfel, s-a arătat că „deşi aceste asociaţii sunt entităţi lipsite de personalitate juridică, ele sunt totodată calificabile în lumina normativelor concrete care le guvernează ca şi subiecte de drept deoarece sunt tratate ca şi centre unitare de imputare ale unor raporturi juridice determinate ce nu pot fi ataşate nici unei persoane fizice nici uneia juridice". În concordanţă cu recunoaşterea pe care o dă Codul Canonic dreptului fidelilor la asociere şi cu rezultatul interpretării normelor codiciale potrivit cărora asociaţia este înţeleasă a fi un subiect unitar, lipsirea de personalitate juridică a entităţilor prevăzute de can. 310 CIC nu implică necesarmente inexistenţa subiectului de drept . A susţine contrariul ar însemna a nega realitatea înseşi .

Astfel, potrivit adepţilor acestei opinii, asociaţia ne-recunoscută nu este simpla sumă a membrilor care o compun iar drepturile şi obligaţiile ei nu sunt o oglindă a totalităţii drepturilor şi obligaţiilor asociaţilor. Asociaţia este ceva mai mult: o uniune stabilă de persoane cu o finalitate precisă, cimentată prin scopul comun al acestora . Această substanţială realitate juridică se prezintă ca şi uniune, în cadrul comunităţii ecleziastice; activitatea sa legitimă este purtată în numele asociaţiei şi nu a membrilor ei iar acest lucru este dorit a fi perceput în această manieră de către terţi ; în fine, bunurile din patrimoniul asociaţiei nu aparţin persoanelor fizice componente ci se vrea ca ele să fie ale asociaţiei, pentru realizarea scopurilor acesteia, din acest motiv patrimoniul este administrat potrivit statutelor asociative . Mai mult, asemenea asociaţii pot sta în justiţie .

34. În altă opinie completatoare , s-a susţinut că ne aflăm în faţa unei voinţe a legiuitorului canonic de a depăşi rigida repartiţie a subiecţilor în persoane fizice şi persoane juridice, insinuându-se că între aceşti doi poli apare o a treia figură, o instituţie în care o colectivitate de persoane şi o masă de bunuri sunt luate în considerare de către drept, în mod unitar, cu efecte specifice, nu în individualitatea ci în complexitatea lor, ca un subiect de drept no-personificat. În acest caz, subiectivitatea se verifică nu prin controlul niciunui proces de îmbinare sau personificativ, ci al unui rezultat unificator în virtutea căruia colectivitatea acţionează nu ca o persoană juridică distinctă, prin mijlocirea propriilor organe împuternicite, ci prin intermediul unui mandatar care poate fi extern colectivităţii .

35. Considerăm că se impun totuşi câteva nuanţări celei de-a doua opinii, pe care o îmbrăţişăm în principiu: în primul rând, prin această tripartiţie se înţelege mai bine funcţionarea şi existenţa unei instituţii fără personalitate juridică, iar doctrina a eşuat încercând să o alipească în funcţionarea sa atât persoanelor fizice componente, cât şi celor juridice, în efecte.

În ceea ce priveşte personalitatea juridică, CIC 1983 este foarte clar în redactarea sa: „o asociaţie privată neconstituită în persoană juridică nu poate fi subiect de drepturi şi de obligaţii..." Acest lucru nu înseamnă însă că, dacă se trimite la exercitarea drepturilor şi la asumarea obligaţiilor în mod solidar de către membrii acestei asociaţii, putem vorbi, contra sensului prevederilor codiciale, de o supremaţie a asociaţiei ca şi subiect de drept . În mod clar, toate drepturile şi obligaţiile vor fi exercitate, respectiv asumate numai printr-un mandatar, terţii având ca „partener" nu asociaţia, ce nu are personalitate juridică, ci uniunea membrilor săi. Întrucâtva, putem face o paralelă între conceptul de societate civilă (cunoscut în dreptul civil) şi acest tip de asociaţie (bineînţeles, cele două instituţii se separă prin scopul lor, lucrativ în cazul primei şi nelucrativ în cazul celei de-a doua; totuşi societatea civilă şi asociaţia fără personalitate juridică prezintă similarităţi marcante).

Ambele sunt, de plano, fără personalitate juridică şi vieţuiesc graţie statutului creat de membrii lor, dar toate contractele se vor încheia pe seama membrilor, societatea civilă, la fel ca şi asociaţia având drepturi născute din actul de asociere faţă de membrii care, de exemplu, nu constituie aportul social (în cazul societăţii) sau nu constituie patrimoniul (în cazul asociaţiei). Potrivit textelor legale, acţiunile în executarea acestor obligaţii asumate prin statut se poartă pentru societate/asociaţie dar în numele celorlalţi asociaţi, în virtutea lui affectio societatis/associationis.

În nici un caz nu putem considera că avem de-a face cu o indiviziune , deoarece, spre deosebire de aceasta, natura drepturilor şi obligaţiilor conjuncte rezidă în affectio associationis şi conţinutul lor este reglementat de statutul la care membrii, prin acte unilaterale statutare , au aderat în mod voluntar. Credem că în acest caz putem discuta despre o masă patrimonială distinctă, de afectaţiune, şi anume ca a asociaţiei, diferită de patrimoniile membrilor asociaţi.

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că, din punct de vedere al tratării fenomenelor asociative (societăţi, asociaţii, fundaţii) dreptul canonic este impregnat de concepţia ierarhizantă a societăţii ecleziastice, mai puţin evoluată ca şi dreptul civil, rod a aproape două mii de ani de dezvoltare pe un drum diferit de cel al dreptului laic . Astfel, trebuie să considerăm asociaţiile fără personalitate juridică ca nişte situaţii tranzitorii până la obţinerea recunoaşterii şi până la concesiunea personalităţii juridice de către autoritatea ecleziastică, după verificarea concordanţei scopurilor lor cu misiunea Bisericii. Calificarea ca subiect de drept semnifică numai recunoaşterea dreptului la existenţă canonică a asociaţiei, fără a avea prin aceasta vreo capacitate de folosinţă pentru încheierea vreunui act juridic relevant.

În ceea ce priveşte personalitatea juridică, aceasta nu este până la urmă decât un procedeu de limbaj, o creaţie a dreptului, un mecanism, o tehnică juridică , prin care sunt explicate anumite efecte juridice şi are sens doar în interiorul constelaţiei juridice date, îndeplinind anumite funcţii precise în sistem . Prin urmare, putem astfel concepe cazuri în care asociaţiile fără personalitate juridică în dreptul canonic să beneficieze în acelaşi timp de personalitate juridică potrivit dreptului civil, fiind vorba de nişte sisteme diferite.

36. Se pune întrebarea admisibilităţii în dreptul civil a unor asemenea asociaţii. Analizele efectuate de către autorii italieni se sprijină şi pe faptul că în art. 36 - 38 din Codul Civil Italian sunt reglementate asociaţiile nerecunoscute, ale căror statute şi administrare sunt stabilite prin acordul asociaţilor . Acelaşi lucru este valabil şi în dreptul român, atât prin prisma textului legal din O.G. nr. 26/2000, cât şi prin prisma dreptului canonic catolic, din moment ce Codul Canonic poate fi integrat în dreptul român. Din păcate, soluţia aleasă de Cod este criticabilă, canonizarea legii civile în această materie nefiind permisă de cod. Astfel, deşi ar putea exista asociaţii legal constituite potrivit legii române, cu personalitate juridică dată de sistemul român de drept, în faţa autorităţii canonice se aplică can. 310 CIC, asociaţia fiind în fapt doar un subiect de drept fără personalitate juridică, iar patrimoniul său să fie înţeles prin prisma patrimoniilor asociaţilor.

Rezolvarea aleasă de Cod, deşi supusă criticilor, este logică. Astfel, nu poate avea personalitate juridică canonică o asociaţie ce nu împărtăşeşte scopurile misionare ale Bisericii şi, mai ales nu se spune controlului ierarhic al autorităţii ecleziastice. O asemenea asociaţie este şi va rămâne cu capacitatea sa civilă dată de personalizarea ei în dreptul laic, dar va fi în afara sistemului ecleziastic prin neîndeplinirea condiţiilor pentru a-i fi atribuită personalitatea juridică de drept canonic.

37. Prin urmare, considerăm că, de lege ferenda, se impune ca asociaţiile recunoscute de dreptul civil şi cu personalitatea căpătată în baza normelor acestuia să fie admise şi în dreptul canonic, în baza teoriei drepturilor câştigate.

38. Concluzii. Privite ca singure subiecte de drept capabile să deţină bunuri temporale, persoanele juridice publice şi private din dreptul canonic catolic au organizări diferite, date atât de condiţiile istorice de dezvoltare, cât şi de alăturarea mai mult sau mai puţin pregnantă scopurilor proprii ale Bisericii Universale. Marcate de un ierarhism pronunţat, aceste persoane juridice prezintă totuşi asemănări remarcabile cu instituţiile similare din dreptul privat, unde personificarea juridică nu este până la urmă decât un procedeu de limbaj.

 

 

« Back