Numărul 2 / 2006

 

OBSERVAŢII PRIVIND REGLEMENTAREA ACTUALĂ ŞI VIITOARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Dr. Ionel REGHINI

Conferenţiar, UBB Cluj-Napoca

 

 

Résumé: Observations sur les réglementations actuelle et future de la prescription extinctive. La réglementation actuelle de la prescription extinctive, contenue dans le Décret no. 167/1958, et les dispositions contenues dans le projet de code civil sont envisagées par l'auteur sur trois aspects :

Le premier aspect envisage l'imprescriptibilité de la nullité absolue, solution consacrée par la réglementation en vigueur et aussi par le projet de code civil. L'auteur se prononce, compte tenant la nécessaire sécurité du commerce, pour la prescriptibilité.

Le second problème concerne la renonciation à la prescription extinctive. Selon l'auteur, celle-ci serait possible même dans l'état actuel de notre législation : l'intéressé pourrait renoncer à la prescription, quoique l'instance est déjà commencée. Au contraire, les dispositions préconisées par le projet de code civil sont confuses et contradictoires.

Le dernier aspect analysé envisage la prescription de l'action en restitution du bien emprunté sans terme. L'auteur marche contre le courant dominant, en plaçant le début de la prescription au moment où la demande en restitution a été formulée.

 

 

1. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Anterior punerii în aplicare a Decretului nr. 167/1958, regimul acţiunii în nulitate absolută, sub aspectul prescripţiei extinctive, a fost stabilit prin aplicarea prevederilor art. 1890 C. civ. Acesta dispune că: „Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă." Deoarece nicio dispoziţie legală nu declara imprescriptibilă acţiunea în nulitatea absolută a unui act juridic şi nici nu prevedea un termen special de prescripţie pentru această acţiune , jurisprudenţial şi, în bună parte, doctrinar s-a admis că acţiunea în nulitate nu poate fi sustrasă de la aplicarea art. 1890 C. civ. Aşa fiind, s-a apreciat că atunci „când un act lovit de nulitate absolută a fost executat, nicio persoană interesată nu mai poate cere anularea sa dacă au trecut treizeci de ani; astfel actul se află întărit în mod indirect." Aceasta „întărire indirectă" evoca, pe de o parte, faptul că prescripţia extinctivă ( de 30 ani), paralizând acţiunile în nulitate, excludea şi eventualele pretenţii privind restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic nul. Pe de altă parte, ea venea să sublinieze că, după ce dreptul la acţiunea în nulitate s-a prescris, o eventuală cerere de executare a prestaţiilor la care părţile s-au obligat în temeiul actului nul, nu avea sorţi de izbândă, fiindcă putea fi respinsă prin invocarea excepţiei de nulitate a actului . 

Decretul nr. 167/1958 a promovat o soluţie radical diferită faţă de aceea care s-a conturat prin aplicarea art. 1890 C. civ. Potrivit art. 2 din acest act normativ, „Nulitatea unui act juridic se poate invoca oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie." Or, posibilitatea de a introduce „oricând" o anumită acţiune sau de a invoca „oricând" o anumită excepţie, nu înseamnă altceva decât că atât acţiunea cât şi excepţia în cauză au o existenţă atemporală, adică sunt imprescriptibile .

Caracterul imperativ şi de ordine publică al dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958 ca şi proclamata „superioritate" a acestora faţă de cele anterioare, au făcut ca imprescriptibilitatea acţiunii în nulitatea absolută să devină o adevărată axiomă care - alături de îndreptăţirea oricărei persoane interesate de a introduce acţiunea şi de inadmisibilitatea confirmării actului juridic nul - fixează şi astăzi regimul juridic al acestui tip de nulitate şi îl opune celui aplicabil nulităţii relative. Un regim simplu şi rigid, rareori primitor de excepţii; un regim care, aşa cum bine s-a observat, polarizează realitatea şi o simplifică excesiv .

Acceptată de literatura de specialitate ca un „dat", imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută a fost subiect de discuţii doar în ceea ce priveşte motivarea ei. O primă motivare, de sorginte procesuală, a fost aceea că acţiunea în nulitatea absolută este o acţiune în constatare, în înţelesul art. 111 C. proc. civ., acţiune care are un caracter pur procesual şi, ca urmare, nu se supune prescripţiei, întrucât prescripţia stinge doar acţiunea în sens material . Cu adevărat, uneori, referindu-se la sancţionarea anumitor acte ilegal încheiate, legiuitorul a folosit expresii ca: „nul de drept" sau „nule de drept". Or, acest mod de exprimare poate conduce, cu uşurinţă, la ideea că, cel puţin în astfel de cazuri, nulitatea actului operează în temeiul legii, instanţa rezumându-se să o constate. De altfel, exprimarea „acţiunea în constatarea nulităţii absolute" s-ar putea spune că a devenit un adevărat „loc comun", fiind folosită chiar şi de aceia care nu subscriu la teza potrivit căreia am fi în prezenţa unei acţiuni în constatare. Calificarea acţiunii în nulitate absolută ca fiind o acţiune în constatare a fost însă dezavuată de o bună parte a doctrinei de drept civil. Aceasta a preferat să motiveze imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută, îndeosebi, prin faptul că interesul ocrotit prin această sancţiune este unul obştesc ori general şi, ca atare, cu caracter permanent . Deşi motivările amintite au fost invocate în literatura juridică anterioară anului 1989, datele discuţiei nu s-au schimbat radical, întrucât aceleaşi motivări şi argumente sunt reiterate, poate cu alte cuvinte, în literatura actuală.

Proiectul de Cod civil consacră, în mod expres şi încă în două texte diferite, soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în nulitatea absolută. Astfel, în art. 963 (Prescripţia nulităţii), se dispune: „Nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv, dacă prin lege nu se prevede altfel."(1) ; „Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege." (2); „Partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea contractului chiar atunci când dreptul la acţiune în anulare s-ar fi stins prin prescripţie." (3) Apoi, în art. 1941 (Cazuri speciale de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune) se precizează: „În afara cazurilor prevăzute la art. 1940, sunt imprescriptibile şi drepturile la: a) acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; b) acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic; ...".

Aceste prevederi ale proiectului ne ocazionează câteva observaţii. În primul rând, prevederea din art. 963 se referă la nulitatea contractelor, întrucât este cuprinsă în secţiunea intitulată „Despre nulitatea contractelor", în vreme ce prevederea din art. 1941 se referă la nulitatea actelor juridice în general, fie că acestea sunt contracte ori acte unilaterale , fie că sunt acte cu conţinut patrimonial ori nepatrimonial.

În al doilea rând, în textul art. 1941, la lit. b, se vorbeşte despre acţiunea în „constatarea nulităţii absolute", ceea ce poate, cu uşurinţă, conduce la concluzia că legiuitorul o priveşte ca fiind o varietate a acţiunii în constatare, menţionată la lit a din acelaşi articol. Or, cel puţin, pentru considerentele care au fost pe larg invocate în literatura noastră de specialitate , nu credem că se impune această calificare .

În al treilea rând, textul art. 963, alin 3, spre deosebire de art. 2 din Decretul nr. 167/1958, dă de înţeles că excepţia de nulitate a actului este imprescriptibilă, atât în cazul în care este vorba de nulitate absolută cât şi în cazul în care este vorba de nulitate relativă. Dacă în ceea ce priveşte nulitatea absolută această soluţie s-ar fi impus de la sine, din moment ce şi acţiunea este declarată, de principiu, imprescriptibilă, în ceea ce priveşte nulitatea relativă prevederea din alin. 3 este binevenită întrucât face lumină într-o problemă nerezolvată prin dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi controversată doctrinar, aceea a prescriptibilităţii ori imprescriptibilităţii invocării nulităţii relative pe cale de excepţie precum şi a nulităţii absolute, în situaţiile de excepţie în care legea declară prescriptibilă această din urmă acţiune. Aşa fiind, nu putem să nu remarcăm că rezolvările preconizate de legiuitor se încadrează într-un sistem coerent, ale cărui coordonate sunt: prescriptibilitatea acţiunii în nulitate relativă şi imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută; imprescriptibilitatea invocării nulităţii - atât absolute cât şi relative - pe cale de excepţie. Întrebarea care ne-o punem însă este aceea de a şti dacă consacrarea imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate absolută, în viitoarea reglementare, este raţională şi utilă din punct de vedere practic.

Înainte de a răspunde la întrebarea enunţată, trebuie să facem două precizări. În primul rând, aceea că ne limităm însă la a aduce în discuţie doar nulitatea actelor cu conţinut patrimonial, întrucât în cazul celor conţinut nepatrimonial imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate pare să se impună de la sine. În al doilea rând, o reglementare expresă - fie în sensul imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate absolută, fie în sensul instituirii unui termen de prescripţie special dar mai lung decât cel general şi corelat cu alte termene legale care ar putea fi eventual incidente - este necesară . În ce ne priveşte, optăm pentru ce de a doua variantă, cel puţin din considerentele pe care le expunem în continuare.

a) Consacrarea nediferenţiată şi cu valoare de principiu a eternităţii acestei acţiuni nu pare a fi în spiritul bunului simţ juridic, la fel cum nu pare să fie soluţia cea mai potrivită să satisfacă raţiunile pe care se sprijină reglementarea prescripţiei extinctive în general şi, în special, nevoia de a stabiliza după un anumit timp situaţiile juridice, în scopul asigurării securităţii circuitului civil. De altfel, aşa cum am mai arătat, în art. 963 din proiect, se dispune că „Nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv dacă prin lege nu se prevede altfel", ceea ce înseamnă că, prin excepţie, în cazuri expres prevăzute, acţiunea în nulitate este prescriptibilă. Însă, starea firească a unei acţiuni cu consecinţe patrimoniale, este aceea de acţiune prescriptibilă. Prin urmare, pare a fi mai aproape de normalitate ca reglementarea generală să consacre ceea ce am considerat că este starea firească, iar reglementările speciale să consacre eventualele excepţii de la ea, adică eventuale excepţii de imprescriptibilitate.

b) Fără a fi un argument decisiv, poate că nu este totuşi lipsită de interes evocarea poziţiei doctrinei franceze contemporane care, pe de o parte, în majoritatea ei, se pronunţă pentru soluţia preconizată în doctrina noastră anterioară elaborării Decretului nr. 167/1958, şi anume prescrierea dreptului la acţiunea în nulitate absolută în termenul general de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. rom., respectiv 2262 C. civ. fr. , pe de altă parte, consideră excesiv termenul general de 30 de ani şi sugerează instituirea unui termen general de prescripţie mai scurt. Motivarea acestei sugestii este pe cât de simplă pe atât de realistă: situaţiile personale şi patrimoniale ale indivizilor, ca şi contextul economic şi social, evoluează mult mai rapid decât altădată .

c) Aşa cum în repetate rânduri s-a arătat, nulitatea absolută este menită să sancţioneze încălcarea prin încheierea unui act juridic a unei norme imperative care ocroteşte un interes general, înlăturând efectele contrare legii. Ca atare, s-ar părea că prescrierea acţiunii vine, în cele din urmă, să consfinţească o ilegalitate. În realitate însă, posibilitatea de a invoca încălcarea legii săvârşită cu ocazia încheierii unui act juridic nu este compromisă prin prescrierea acţiunii, întrucât pe cale de excepţie nulitatea actului juridic va putea fi invocată şi după ce a trecut termenul de prescripţie, atunci când s-ar dori valorificarea efectelor actului respectiv.

d) Atunci când actul juridic a fost executat, acţiunea în nulitate absolută înlătură, cu adevărat, efectele actului - care sunt contrare legii - numai dacă este însoţită şi de o acţiune în restituirea prestaţiilor. Or, se admite unanim că dreptul la această a doua acţiune este prescriptibil , ceea ce poate face ca, în cele din urmă, acţiunea în nulitate, chiar imprescriptibilă, să fie practic lipsită de efecte . Apoi, chiar şi atunci când acţiunea în restituirea prestaţiilor este admisă, fiind formulată înăuntrul termenului de prescripţie, dacă a trecut o perioadă de timp considerabilă de la executarea actului până la repunerea părţilor în starea anterioară încheierii lui, aceasta din urmă este adeseori dificilă, dacă nu de-a dreptul iluzorie.

e) Satisfacerea interesului general ocrotit de norma juridică încălcată prin încheierea actului, nu se realizează atât prin imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută - mai cu seamă că atât ordinea publică cât şi interesul public sau general au un conţinut şi un înţeles care diferă în timp - cât prin recunoaşterea dreptului la acţiune unei categorii mai largi de persoane decât în cazul nulităţii relative. Aşa fiind, componenta esenţială, stabilă şi prioritară a regimului juridic al nulităţii absolute constă tocmai în recunoaşterea dreptului la acţiune oricărei persoane interesate, ceea ce, de altfel, evocă însăşi denumirea acestui fel de nulitate. Prin celelalte componente ale regimului său juridic, respectiv prescripţia acţiunii şi posibilitatea de validare, nulitatea absolută - în funcţie de cauza care o determină - se poate depărta sau apropia de cea relativă. Aşa fiind, nimic nu se opune în a recunoaşte existenţa unor nulităţi absolute a căror acţiune este imprescriptibilă - ca în cazul actelor care nesocotesc regimul bunurilor ce aparţin domeniului public - chiar în condiţiile în care, ca regulă, acţiunea în nulitate absolută este prescriptibilă.

f). Nu de puţine ori, caracterul general şi permanent al interesului ocrotit prin sancţionarea actului cu nulitate absolută - care a fost invocat cu obstinaţie pentru a justifica imprescriptibilitatea acţiunii - este doar aparent. În realitate, este vorba despre un interes „de grup" , ori unul care numai conjunctural are caracter general, interes care nu se cere a fi ocrotit prin soluţia extremă a imprescriptibilităţii acţiunii în nulitate.

2. Renunţarea la prescripţie. Problema îndreptăţirii de a renunţa la prescripţie trebuie abordată diferit, după cum: termenul de prescripţie nu a început încă să curgă; termenul de prescripţie a început să curgă însă nu s-a împlinit; termenul de prescripţie s-a împlinit.

Potrivit art. 1838 C. civ., „Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei." Textul pare a lăsa să se înţeleagă că este oprită şi renunţarea la prescripţia începută dar neîmplinită. În realitate însă el şi-a găsit aplicare doar cât priveşte prescripţiile neîncepute, deoarece în cazul celor începute şi neîmplinite posibilitatea de a renunţa era consacrată implicit prin reglementarea efectului întreruptiv de prescripţie al recunoaşterii voluntare a datoriei de către debitor (art. 1865, pct. 3, C. civ.).

Decretul nr. 167/1958 nu face nici o referire expresă la posibilitatea de a se renunţa la prescripţie. Însă, cât priveşte prescripţia neîncepută şi prescripţia începută dar neîmplinită, se impun aceleaşi rezolvări ca şi în regimul instituit de Codul civil. Mai întâi, fiindcă o renunţare la prescripţie înainte ca ea să-şi înceapă cursul ar echivala, în cele din urmă, cu o înlăturare de ansamblu a dispoziţiilor legale privind prescripţia şi ar fi, în esenţă, o clauză care ar contraveni reglementării legale a prescripţiei, clauză sancţionată cu nulitate absolută de art. 2 din Decret; mai apoi, fiindcă şi potrivit Decretului nr. 167/1958 (art.16, lit. a) recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută pe parcursul termenului de prescripţie - care în mod vădit are semnificaţia unei renunţări la prescripţia începută -, întrerupe prescripţia şi face să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

Cât priveşte renunţarea la prescripţia extinctivă după ce ea s-a împlinit, este de observat că se pot aduce în discuţie următoarele ipoteze: aceea a renunţării făcute în cursul unui proces pornit după împlinirea termenului de prescripţie; aceea a renunţării făcute în lipsa unui proces; aceea a renunţării făcute după ce sa purtat un proces care s-a soldat cu respingerea acţiunii ca urmare a invocării prescripţiei .

Potrivit prevederilor Codului civil, renunţarea la prescripţia împlinită era admisibilă în toate ipotezele, pe de o parte, datorită prevederii din art. 1838, precitat, şi, pe de altă parte, datorită prevederii din art. 1841 care lăsa invocarea prescripţiei la latitudinea părţii interesate, instanţa neputând să o invoce din oficiu. În schimb, prevederile Decretului nr. 167/1958 par să nu mai îngăduie o soluţie atât de tranşantă cât priveşte renunţarea făcută în cursul unui proces pornit după împlinirea termenului de prescripţie. Aceasta deoarece, pe de o parte, prevederile legale în materia prescripţiei extinctive sunt considerate ca fiind de ordine publică, pe de altă parte şi, mai ales, fiindcă potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanţa este obligată ca din oficiu să cerceteze orice acţiune din punct de vedere al prescripţiei, iar obligaţia instanţei „de a cerceta" a fost şi este privită, de o bună parte a doctrinei şi jurisprudenţei, ca fiind practic o obligaţie a instanţei „de a invoca", din oficiu, prescripţia . Or, consecinţa logică a acestei obligaţii este aceea că o renunţare la beneficiul prescripţiei împlinite, făcută după introducerea cererii de chemare în judecată, nu poate fi primită şi, ca urmare, judecata nu poate continua chiar dacă partea îndreptăţită să invoce prescripţia ar stărui ca acţiunea să se judece . Pe drept-cuvânt, s-a observat că această interpretare excesivă a prevederilor art. 18 este astăzi neavenită şi se cere a fi abandonată . În consecinţă, îndatorirea instanţei nu mai trebuie socotită a fi aceea de a invoca prescripţia din oficiu, ci de a examina întotdeauna cererea şi sub aspectul prescripţiei, urmând ca atunci când constată că termenul prescripţiei este împlinit, să atragă atenţia părţii interesate că o poate invoca. Ca atare, atunci când partea îndreptăţită să invoce beneficiul prescripţiei va renunţa la acesta, instanţa nu va putea respinge acţiunea, cu toate că ea este prescrisă,

Renunţarea la prescripţia împlinită - sau mai exact la efectele acesteia -, s-a admis şi se admite că se poate face fie tacit, prin executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, fie expres, printr-un angajament unilateral de executare a obligaţiei asumat de către debitor. Prima variantă este în afara oricărei discuţii, din moment ce, potrivit art. 20 din Decretul nr.167/1958, nu se poate cere repetiţia plăţii care s-a făcut voluntar după împlinirea termenului de prescripţie. Cum, în speţă, este vorba despre o stingere a obligaţiei prin executarea ei, se exclude şi ideea curgerii vreunui alt termen de prescripţie . Cât priveşte renunţarea expresă, făcută de debitor printr-un angajament de executare a obligaţiei naturale rezultate ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune, s-a apreciat constant că nimic nu se opune în calea admisibilităţii ei, considerându-se, îndeobşte, că în speţă este vorba de o novare a acestei obligaţiei imperfecte (naturale) şi, ca urmare, de o înlocuire a ei cu una perfectă. De data aceasta însă, un nou termen de prescripţie al dreptului la acţiune va începe să curgă de la data când acest angajament a fost asumat.

Proiectul de Cod civil, în art. 1942, prevede că „Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului curs pentru prescripţia începută şi neîmplinită." Până în acest punct, soluţia promovată prin proiect este, după părerea noastră, realistă şi raţională. Cât priveşte însă efectele renunţării la prescripţie, reglementările din proiect par nesistematizate, confuze şi contradictorii. Sunt nesistematizate fiindcă prevederea din alineatul 2 al art. 1944, potrivit căreia „Renunţarea produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor", se cere a fi cuprinsă în art. 1945, prin care se reglementează efectele renunţării la prescripţie şi nu în art. 1944 în care sunt prevăzute persoanele ce nu pot renunţa la prescripţie. Sunt confuze şi contradictorii fiindcă la art. 1945 (Efectele renunţării la prescripţie), în alin. 1, se prevede, fără nici o distincţie, că „După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.", pentru ca apoi, în alin. 2, să prevadă că „Dacă partea îndreptăţită renunţă la prescripţie în cursul acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei." Examinând prevederile celor două alineate putem observa, mai întâi, că prevederea din alineatul 1 pare să se aplice numai atunci când se renunţă la o prescripţie împlinită, din moment ce în alineatul 2 se vorbeşte expres despre renunţarea la prescripţie „în cursul acesteia". Admiţând că este aşa, şi rămânând la prevederea din alin.1, ne întrebăm de ce anume va curge un nou termen de prescripţie atunci când renunţarea la o prescripţie împlinită se va face prin executarea voluntară şi integrală de către debitor a obligaţiei după împlinirea termenului de prescripţie, cât şi atunci când renunţarea la prescripţie se face în cursul unui proces pornit de către creditor după împlinirea termenului de prescripţie ? Despre un nou termen de prescripţie putem vorbi, aşa cum am arătat, numai atunci când renunţarea la prescripţia împlinită se face printr-un angajament de executare a obligaţiei naturale, rezultate ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie.

Trecând la prevederile din alineatul 2 şi lăsând la o parte faptul că şi în ipoteza prevăzută de acestea, începe să curgă o nouă prescripţie, întrucât curgerea unei noi prescripţii este de esenţa întreruperii, rămâne să ne întrebăm care anume dispoziţii privind întreruperea prescripţiei vor fi aplicabile în cazul renunţării la prescripţie pe parcursul acesteia? Dacă ţinem seama de faptul că art. 1945 reglementează „Efectele renunţării la prescripţie" şi examinăm prevederile proiectului privitoare la întreruperea prescripţiei, constatăm că, în cazul renunţării la prescripţie „în cursul acesteia", rămân, eventual, în discuţie doar dispoziţiile privitoare la alte efecte ale întreruperii prescripţiei decât ştergerea prescripţiei începute şi începerea unei noi prescripţii. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în art. 1977 (Beneficiarul întreruperii prescripţiei) şi în art. 1978 (Efectul întreruperii prescripţiei faţă de anumite categorii de persoane). Dar, în mod vădit, cea mai mare parte a acestor dispoziţii nu îşi poate găsi aplicare în cazul renunţării la prescripţie, deoarece ele privesc întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în judecată . Este ceea ce rezultă şi din art. 1944, alin. 2, potrivit căruia, contrar celor prevăzute în art. 1978 (1) , se dispune că: „Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor." Aşa fiind, prevederea din art. 1945, alin. 2, nu numai că este de natură să creeze confuzii dar pare a fi şi cu totul de prisos.

3. Prescripţia acţiunii privind restituirea bunului împrumutat. Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr. 167/1958, „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data stabilirii raportului de drept." Cu privire la domeniul de aplicare al acestei dispoziţii legale, doctrinar se fac, în principal, două observaţii. Mai întâi, se apreciază că ea este aplicabilă doar acţiunilor care au ca obiect drepturi ce rezultă din încheierea unor acte juridice şi, ca urmare, prin sintagma „data stabilirii raportului de drept" se desemnează, de fapt, data încheierii actului juridic. Apoi, se susţine că prin obligaţii „al căror termen de executare nu este stabilit" sunt desemnate obligaţiile în care termenul lipseşte cu desăvârşire; iar prin obligaţii „care urmează să se execute la cererea creditorului" trebuie să se înţeleagă atât situaţia în care actul juridic nu este afectat de modalităţi cât şi situaţiile în care actul este afectat de un termen suspensiv stipulat în favoarea creditorului, ori de o condiţie rezolutorie .

Făcând aplicarea prevederilor art 7, alin. 2, jurisprudenţial s-a apreciat, îndeobşte, că în cazul unui contract de împrumut - indiferent dacă el este un contract de împrumut de folosinţă ori de consumaţie - care nu are stabilit un termen pentru restituirea bunului împrumutat, acesta urmând să se restituie la cererea împrumutătorului, prescripţia se împlineşte în termenul general de trei ani, socotit de la data acordării împrumutului . Aceeaşi soluţie a fost preconizată şi de o bună parte a literaturii noastre de specialitate. O altă parte însă, s-a pronunţat pentru o soluţie diferită, întemeiată îndeosebi pe prevederile art. 1582 C. civ., potrivit cărora „Nefiind defipt termenul restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările." şi 1853 C. civ, potrivit cărora „Dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va putea sau când va avea mezii, judecătorul va prescrie un termen de plată după împrejurări." Aşa fiind, pe de o parte, s-a susţinut că împrumutul acordat fără a se stabili un termen de restituire este afectat de un termen suspensiv incert, atât în cazul în care el urmează să se restituie la cererea împrumutătorului, cât şi în cazul în care el urmează să se restituie atunci când cel împrumutat va putea ori va dispune de mijloacele necesare. Pe de altă parte, s-a considerat că intervenţia instanţei de judecată, printr-o hotărâre ce stabileşte un termen de executare, va converti termenul suspensiv incert într-un termen cert, a cărui împlinire va „deschide creditorului posibilitatea de a solicita restituirea împrumutului pe calea acţiunii în pretenţii" şi va face să curgă termenul de prescripţie al acestei acţiuni. Pe drept-cuvânt însă, s-a observat că înainte de a acorda un termen de executare, instanţa va trebui să administreze probe, să se ocupe de fondul cauzei, pentru a stabili existenţa obligaţiei de restituire. Abia după aceea, ea va putea da celui împrumutat un termen pentru executare, la expirarea căruia împrumutătorul va fi îndreptăţit, de fapt, să treacă la executarea silită, fără să mai promoveze o acţiune în pretenţii. Prin urmare, împlinirea termenului acordat de către instanţă va face să curgă termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită şi nu termenul de prescripţie al dreptului la acţiunea în restituire. Acesta din urmă, în toate ipotezele prevăzute de art. 1582 - 1583 C. civ., curge de la data încheierii contractului . Tot de la data încheierii contractului începe să curgă şi termenul de prescripţie al acţiunii pentru restituirea unui bun de folosinţă permanentă obiect al unui contract de comodat . Este, după părerea noastră, o observaţie corectă în ceea ce priveşte natura termenului acordat de către instanţă, însă susceptibilă de rezerve cât priveşte momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în restituire.

Examinând specificul raporturilor care se nasc prin încheierea unui contract de împrumut - indiferent că acesta este de folosinţă sau de consumaţie - în care nu se precizează termenul la care se va face restituirea, se impun o seamă de precizări.

În primul rând, obligaţia de restituire a bunului împrumutat nu este identică cu obligaţia de predare a unui bun, rezultată dintr-un contract translativ de proprietate, cum este vânzarea-cumpărarea. Această din urmă obligaţie, în lipsa unui termen suspensiv, trebuie executată de îndată întrucât derivă din însăşi încheierea contractului, iar în cazul bunurilor certe este şi o consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate odată cu încheierea lui. Or, prin natura ei, obligaţia de restituire a bunului împrumutat nu poate fi executată imediat după încheierea contractului, întrucât întotdeauna împrumutul implică folosinţa bunului ce formează obiectul contractului, ceea ce nu se poate realiza de îndată. Chiar şi atunci când este vorba de un împrumut de consumaţie al cărui obiect se consumă în momentul remiterii - ca, de exemplu, în cazul în care suma de bani împrumutată este remisă în momentul în care cel împrumutat face o plată - obligaţia de restituire nu se poate executa imediat, întrucât cel împrumutat trebuie să aibă răgazul necesar pentru a procura alte bunuri de acelaşi gen pentru a le restitui.

În al doilea rând, executarea obligaţiei de restituire - chiar dacă ea se naşte odată cu încheierea contractului - nu ţine atât de domeniul încheierii acestuia, cât de domeniul încetării lui. Este o realitate vădită în cazul împrumutului de folosinţă, dar mai puţin perceptibilă în cazul contractului de împrumut de consumaţie. Astfel, împrumutul de folosinţă este un contract cu executare succesivă (continuă), asemenea locaţiunii, contract care nu poate fi perpetuu şi, în consecinţă, ori este afectat de un termen extinctiv sau de o condiţie rezolutorie, ori poate fi denunţat unilateral printr-o cerere de restituire, aşa cum, izolat, s-a remarcat şi într-o decizie a instanţei supreme . Aşa fiind, atunci când împrumutul este fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a denunţării unilaterale a contractului, care pune capăt raporturilor contractuale dintre părţi şi face să devină scadentă obligaţia de restituire a bunului împrumutat; iar atunci când împrumutul este afectat de un termen, acesta nu este, după părerea noastră, unul suspensiv de executare a îndatoririi (obligaţiei) de restituire, aşa cum îndeobşte se susţine, ci unul extinctiv . Împlinirea termenului extinctiv are drept efect încetarea raportului obligaţional stabilit prin încheierea contractului şi - paradoxal la prima vedere - ajungerea la scadenţă a îndatoririi (obligaţiei) celui împrumutat de a restitui bunul. Eventual, acest termen poate fi privit ca fiind suspensiv doar cât priveşte dreptul potestativ al împrumutătorului de a denunţa unilateral contractul şi, pe cale de consecinţă, de a pretinde restituirea bunului .

În al treilea rând, definiţiile date în Codul civil contractelor de comodat şi de împrumut nu par a fi riguros exacte. Astfel, în art. 1560, comodatul este definit ca fiind „un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, cu îndatorire de a-l înapoia." Exact ar fi fost să se spună: „cu îndatorire de a-l înapoia la încetarea contractului", precizare necesară, dealtfel, şi în cazul definirii împrumutului de consumaţie (art. 1576). Aşa fiind, în opinia noastră, obligaţia de restituire a împrumutului - atât în cazul în care există un termen contractual cât şi în cazul în care acesta lipseşte - nu este legată de „data naşterii raportului de drept", la care face referire art. 7, al. 2, din Decretul nr 167/1958, cât de „data încetării raportului de drept", situaţie care nu este avută în vedere de textul menţionat şi în privinţa căreia el nu-şi poate găsi aplicare .

În al patrulea rând, împrumutul este un contract unilateral, iar contractul unilateral este definit prin evocarea faptului că creează obligaţii doar pentru una dintre părţi . De aceea, atunci când, spre pildă, se examinează efectele contractului de comodat, în considerarea faptului că acesta este unilateral, comodatarul este privit în exclusivitate ca un debitor al obligaţiei de restituire , ca, de altfel, şi acela ce s-a împrumutat printr-un contract de împrumut de consumaţie. În realitate însă, atâta timp cât raportul contractual nu a încetat, comodatarul, asemenea locatarului, este titularul dreptului de a se folosi de bunul împrumutat, fără a avea însă o obligaţie corelativă acestui drept, întrucât contractul este cu titlu gratuit. Or, tocmai existenţa acestui drept al comodatarului până la încetarea raportului obligaţional, explică, în cele din urmă, de ce anume obligaţia de restituire nu devine scadentă decât la încetarea contractului. Desigur că, în cazul unui împrumut de consumaţie această explicaţie pare mai greu de acceptat, fiindcă pe de o parte obiectul contractului este un bun consumptibil, pe de altă parte fiindcă cel împrumutat nu este doar un simplu creditor ci devine proprietar al bunului . Nu se poate susţine însă nici în acest caz că raportul obligaţional a încetat la data remiterii bunului ori la data consumării lui. Dovadă şi faptul că în cazul unui împrumut cu dobândă, obligaţia celui împrumutat de a plăti dobânzi există pe toată durata raportului contractual, indiferent dacă el a consumat ori a conservat ceea ce a primit.

Concluzia care credem că se desprinde din cele arătate este aceea că în nici un caz, atunci când părţile nu prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripţia dreptului la acţiunea în restituire nu începe să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării acestuia ca urmare a cererii de restituire făcută de împrumutător. Posibilitatea instanţei de a acorda termene pentru restituirea împrumutului, prevăzută de art. 1582 şi 1583 C. civ., nu este de natură să înlăture această concluzie, întrucât aceste termene nu privesc executarea contractului ci executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti prin care împrumutatul a fost obligat la restituire (art. 262 C. proc civ.) şi sunt menite să amâne începerea executări silite până la împlinirea lor (art. 381 C. proc. civ.).

Proiectul de Cod civil prevede: în art. 1695 (2), că „Dacă termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, comodatarul este obligat să înapoieze bunul oricând la cererea comodantului."; în art. 1702, (1), cât priveşte împrumutul de consumaţie, că „Dacă nu a fost convenit un termen pentru restituire, el va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama, după împrejurări, de situaţia părţilor, natura bunului şi data împrumutului."; în art.1703 (2) că „În cazul prevăzut la art. 1702 alin (1), cererea este supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului." În sfârşit, mai este de observat că în proiectul de Cod civil, textele consacrate momentului din care începe să curgă termenul de prescripţie nu mai fac referire la obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului. Aceste prevederi par să preconizeze soluţii diferite după cum împrumutul este de folosinţă ori de consumaţie. În cazul celui dintâi, din moment ce comodatarul este obligat să restituie bunul „oricând la cererea comodantului", înseamnă că cererea de restituire poate fi făcută „oricând", ceea ce nu înseamnă că acţiunea este imprescriptibilă, ci că prescripţia nu începe să curgă atâta timp cât această cerere nu a fost făcută. În schimb, în cazul împrumutului de consumaţie, pare să fie preconizată soluţia care s-a impus în contextul actualei reglementări, soluţie faţă de care am exprimat rezerve în cele ce preced, sprijinindu-ne, în special, pe motivarea că obligaţia de restituire devine scadentă la încetarea contractului.

 

 

« Back