Numărul 1 / 2006

 

 

PROPRIETATEA APARENTĂ

 

Viorel Stegărescu

Doctorand UBB

 

De tout temps et dans toutes les législations, l'erreur

commune et la bonne foi ont suffi pour couvrir, dans

les actes et même dans les jugements, des irrégularités

que les parties n'avaient pu ni prévoir ni empêcher.

Avizul Consiliului de Stat francez din 2 iulie 1807.

 

 

Résumé: La propriété apparente. Cette étude veut rechercher le régime juridique de la propriété apparente dans le but de l'application judicieuse de cette institution par les juridictions. Après une présentation rétrospective de l'évolution de la propriété apparente en droit roumain, l'auteur analyse les connexions entre le principe de la protection de la bonne foi et le principe de la validation de l'apparence en droit et arrive à la conclusion que seulement le dernier principe peut justifier l'acqusition du droit de propriété par un tiers qui obtient le bien d'un non propriétaire.

 

 

Introducere

În cadrul proprietăţii aparente, proprietatea se dispută între două persoane, dintre care una, veritabilul proprietar, deţine dreptul de proprietate, iar cealaltă, proprietarul aparent, exercită atributele proprietăţii fără a avea însă vreun drept asupra bunului care-i serveşte de obiect.

Izvoarele proprietăţii aparente se găsesc în diverse elemente materiale care îmbracă o persoană cu aparenţa unui drept. Deseori, această aparenţă se manifestă cu o asemenea forţă încât determină un terţ cu prudenţă şi diligenţă medie să creadă că cel care apare ca fiind titularul unui drept real are în realitate această calitate. Titularul aparent al dreptului real poate să încheie diverse acte de dispoziţie. Asemenea acte ar trebui să fie lipsite de efecte juridice în temeiul logicii implacabile a principiilor de drept civil. Într-adevăr, terţul subdobânditor, tratând cu un non dominus, nu poate să dobândească drepturi pe care autorul său nu le avea: nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.

„Dacă dreptul era o ştiinţă exactă, această soluţie s-ar impune prin rigoarea sa matematică; dar el este o ştiinţă socială şi nu trebuie să servească injustiţiei"[1]. Or, va fi injust să deposedăm un dobânditor care a tratat cu proprietarul aparent sub imperiul erorii comune şi invincibile şi căruia nu i se poate reproşa nici o culpă. Acest raţionament este exprimat de vechiul brocard error communis facit jus: eroarea comună şi invincibilă creează drept.

 În dreptul român, conceptul de proprietate aparentă a fost forjat de către jurisprudenţă. La început, instanţele de judecată s-au referit în mod timid la această noţiune juridică. Ulterior, însă aplicarea acestei forme de proprietate a dobândit o asemenea amploare încât legiuitorul, din perioada interbelică, s-a văzut nevoit să o legifereze prin mai multe acte normative.

Instaurarea regimului comunist a cauzat un recul calitativ în această materie. Principiul error communis facit jus a fost înlocuit aproape în întregime cu principiul ocrotirii bunei credinţe, iar legiuitorul nu a reglementat diferite aplicaţii particulare ale adagiului error communis... în actele sale normative.

După anul 1990, jurisprudenţa şi doctrina este cuprinsă de dezordine. Judecătorii aplică fie principiul ocrotirii bunei credinţe, fie cel al validităţii aparenţii în drept sau amestică componentele acestor principii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având ocazia să se pronunţe cu privire la acest subiect, a criticat în mod sever situaţia din România.

Prezentarea succintă făcută mai sus a evoluţiei principiului error communis facit jus în dreptul român relevă necesitatea studierii sau chiar a elaborării regimului juridic al proprietăţii aparente. În acest studiu vom trata principalele elemente ale regimului proprietăţii aparente ţinând seama de transformările pe care acesta le-a suferit în dreptul francez, făcând în acelaşi timp o paralelă cu dreptul român. De asemenea, vom acorda o atenţie deosebită situaţiei existente la ora actuală în dreptul nostru privind soarta actelor de dispoziţie care au ca obiect bunuri imobile preluate de statul comunist fără titlu valabil atunci când subdobânditorul invocă în favoarea sa buna credinţă sau eroarea comună şi invincibilă.

 I. Noţiunea proprietarului aparent

Proprietar aparent este persoana care în mod notoriu apare în calitate de titular al unui drept real. Această persoană se comportă ca şi cum ar fi proprietarul unui bun şi încheie acte de dispoziţie cu privire la acel bun, cum ar fi: contractul de vânzare-cumpărare, schimb, aport în societate, ipotecă, închiriere. Jurisprudenţa noastră n-a ezitat să valideze asemenea acte, chiar dacă nu a putut să-şi întemeieze deciziile sale pe texte de lege, ci doar pe consideraţii de ordin general care privesc necesitatea de a asigura securitatea tranzacţiilor şi de a proteja creditul public.

II. Condiţiile teorii proprietăţii aparente

Principiul validităţii aparenţei în drept este menit să protejeze terţii care au crezut în mod onest în veridicitatea titlului de proprietate a cocontractantului său şi cărora nu le se poate reproşa nici o culpă. Pentru a putea beneficia de această protecţie este necesar să existe o aparenţă contrară realităţii (elementul material) care să genereze eroarea participanţilor la circuitul civil (elementul psihologic). Condiţia subiectivă este, de regulă, dedusă din condiţia obiectivă.

Datorită consecinţelor deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, este expropriat de bunul său, în practica judiciară teoria proprietăţii aparente este admisă dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

A) Să existe o eroare comună şi invincibilă

În viziunea jurisconsulţilor romani şi a glosatorilor error communis este eroarea comisă de masă, de un număr mare de persoane. Concepută astfel eroarea comună se prezintă ca fiind un criteriu obiectiv a cărei forţă este determinată de numărul persoanelor care s-au înşelat. Nu este necesar ca toţi membrii unei societăţi să fi căzut în eroare fiindcă nu de puţine ori unele persoane cunosc situaţia juridică reală: uzurpatorul unei succesiuni ştie că testamentul în temeiul căruia a intrat în posesia bunurilor succesorale este fals.

Acest criteriu cantitativ nu poate fi reţinut de unul singur. El este nesatisfăcător întrucât nici o protecţie nu poate fi acordată acelora care au comis o eroare gravă (grosieră) oricât de răspândită ar fi aceasta. Din acest motiv, jurisprudenţa şi doctrina recentă nu caută să pună în evidenţă numărul acelora care au căzut în eroare, dar cauza care a determinat-o.

Cauza erorii este aparenţa unui drept sau calităţi. În acest studiu ne interesează calităţile aparenţei şi în special, forţa cu care se impune. Jurisprudenţa a pretins ca această forţă să fie invincibilă.

Caracterul invincibil al erorii comune a fost definit iniţial într-o formă vecină cu forţa majoră. Eroarea trebuie să se manifeste cu o asemenea forţă încât „nici o prudenţă omenească să nu fi putut să o evite"[2], şi că „cei mai prudenţi şi mai experimentaţi ar fi comis-o la fel ca şi cel care reclamă beneficiul ei"[3]. Doctrina franceză a pretins ca terţul să aibă calităţile unui excelent pater familias, adică a celui mai avizat şi mai informat om. S-a considerat că judecătorii posedă asemenea virtuţi şi punându-se în locul terţilor s-ar înşela ei înşişi, declarând eroarea ca fiind invincibilă[4].

Această severitate în aprecierea erorii este caracteristică unei epoci în care condiţiile de viaţă erau într-o oarecare măsură îngheţate. Operaţiunile juridice, în special cele imobiliare, erau rare. Bunurile rămâneau în familie iar afacerile fiecăruia erau cunoscute de mediul social în care trăia. Ulterior, odată cu creşterea numărului raporturilor juridice şi a complexităţii lor, jurisprudenţa şi doctrina au considerat că eroarea este invincibilă atunci când nu a putut fi împiedicată de un om rezonabil care a luat toate măsurile de prevedere[5] sau de către bonus pater familias[6].

Subliniem că teoria proprietăţii aparente poate fi invocată fără a fi necesar stabilirea existenţei unei erori partajată de mulţime. Atunci când terţul subdobânditor invocă principiul error communis facit jus instanţa nu va ordona efectuarea unei anchete sociale pentru a cunoaşte numărul persoanelor care s-au înşelat. Este suficient să fie pus în evidenţă caracterul irezistibil al erorii. În acest sens judecătorul, în forul său intern, va pune în locul terţului înşelat o persoană cu diligenţă şi prudenţă medie pentru a vedea dacă acesta din urmă ar fi căzut în eroare. Dacă el va constata că un om abstract depunând diligenţa lui bonus pater familias a căzut în eroare în aceleaşi condiţii ca şi terţul contractant atunci va presupune că marea majoritate a oamenilor ar fi comis acea eroare.

Rezultă aşadar că eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată de un ansamblu de circumstanţe de fapt şi un element subiectiv constând în credinţa publică în această aparenţă. Acest din urmă element este dublat şi determinat printr-un criteriu obiectiv: invincibilitatea erorii.

Cel care invocă aparenţa de proprietate este chemat să facă dovada erorii comune. În acest sens, el va invoca un fascicul de circumstanţe, cum ar fi: existenţa unui titlu de proprietate nul sau rezolubil, înscrierea acestui titlu în registrul de transcrieri, posesia publică şi netulburată a imobilului, comportamentul adevăratului proprietar, eroarea agentului instrumentator. În continuare vom trata aceste piese care formează mozaicul aparenţei.

1) Circumstanţele de fapt din care decurge eroarea comună

Chiar dacă aparenţa poartă asupra unor elemente abstracte şi imateriale cum sunt drepturile, sursa aparenţei se situează în mod concret în diverse acte şi fapte juridice.

a) Titlul proprietarului aparent. Eroarea comună, în majoritatea cazurilor, se întemeiază pe un titlu de proprietate sau un mijloc de probă a cărui vicii nu sunt cunoscute terţului. Titlul proprietarului aparent este afectat, de regulă, de un (1) viciu de fond sau este (2) rezoluţionat ca urmare a îndeplinirii unei condiţii sau exercitării unei căi de atac. Aşa, de exemplu, se va putea prevala de teoria proprietăţii aparente acela care s-a încrezut în validitatea: unui testament autentic care a fost revocat printru-un testament olograf[7], unui act de notorietate anulat parţial ca urmare a apariţiei altor succesori rezervatari[8], unui contract de donaţie nul absolut pentru lipsa capacităţii de a dobândi din partea donatarului[9] sau pentru nerespectarea unor condiţii de fond[10], unei facturi obţinute prin manopere dolosive[11], unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care a fost desfiinţată într-o cale extraordinară de atac[12].

1) În ceea ce priveşte primul aspect, relevăm că terţul este pus în faţa unui titlu de proprietate sau a unui mijloc de probă care nu produce nici un efect juridic, fiind desfiinţat dintr-o cauză de nulitate. Nu are nici o importanţă dacă titlul este lovit de nulitate absolută sau relativă. Este necesar ca această nulitate să privească unele aspecte de fond. Instanţele de judecată refuză să acorde protecţie terţilor care sa prevalează de acte juridice nule ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de formă. Aceasta pentru că nulităţile de formă pot fi uşor descoperite. Titlul în baza căruia proprietarul aparent a tratat cu terţul de bună credinţă trebuie să aibă trăsăturile unui titlu regulat întocmit. Acolo unde legea prevede existenţa titlului în formă autentică, proprietarul aparent trebuie să producă un astfel de titlu.

2) În cel de al doilea caz, titlul proprietarului aparent la momentul încheierii actului de dispoziţie este perfect valabil, acesta fiind un veritabil proprietar. Şi în această situaţie urmează să aplicăm teoria proprietăţii aparente întrucât pe de o parte, există o aparenţă mai puternică creată de un titlu sănătos din punct de vedere juridic iar pe de altă parte, terţul va fi înşelat în aşteptările sale rezonabile, pierzând dreptul său prin mecanismul efectului retroactiv al rezoluţiunii.

În literatura noastră de specialitate s-a susţinut cu deplin temei că just titlu necesar dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de scurtă durată nu se confundă cu titlul proprietarului aparent. „Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1895 şi 1897 C. civ., justul titlul sau justa cauză constituie un element al uzucapiunii de scurtă durată (10-20 de ani) şi nu poate consta decât într-un act juridic translativ de proprietate cu titlu particular (vânzare, schimb etc.), real, neputativ, şi neafectat de cauze de nulitate absolută, care provine de la un neproprietar; or, în cazul erorii comune titlul proprietarului aparent poate proveni chiar de la adevăratul proprietar, poate fi nul absolut sau poate fi unul universal (succesiune legală, legat universal sau cu titlu universal). Prin urmare, este limpede că titlul proprietarului aparent care creează eroarea comună nu este unul şi acelaşi lucru cu justul titlu"[13].

b) Publicitatea. Îndeplinirea formalităţilor de publicitate are ca efect, în principiu, limitarea cazurilor de proprietate aparentă aducând la cunoştinţa terţilor anumite situaţii juridice. Ele pot, de asemenea, să contribuie la crearea erorii comune prin înscrierea titlului proprietarului aparent[14].

Înscrierea unui drept real este de natură să determine convingerea generală că titularul aparent este adevăratul proprietar. Totuşi, forţa publicităţii diferă în cele două sisteme de evidenţă imobiliară existente în dreptul român. În sistemul de transcripţiuni şi inscripţiuni efectul înregistrării unui drept real este acela de a-l face opozabil terţilor (art. 1295, alin. 2, 1802 C. civ.) iar în sistemul cărţilor funciare, intabularea are ca efect constituirea de drepturi reale (art. 17, 18 din Decretul-lege nr. 115/1938[15]).

Cel în favoarea căruia a fost intabulat un drept real se prezumă în mod absolut că este titularul dreptului dacă acesta a fost dobândit cu titlu oneros şi cu bună credinţă şi au expirat termenele stabilite în art. 37. În prezenţa acestor condiţii, adevăratul proprietar nu poate să exercite o acţiune în rectificare de carte funciară împotriva subdobânditorului (art. 34), întrucât acesta a devenit proprietar în temeiul legii.

Efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară a fost înlăturat de noua Lege a cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996[16]. În art. 25, alin. 1 din această lege se prevede că: „Înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor". Legiuitorul român a urmat modelul francez stabilit în Alsacia şi Lorena prin Legea din 1 iunie 1924. În temeiul acestei legi au fost păstrate cărţile funciare, dar a fost suprimat efectul constitutiv al înscrierii[17]. Regula opozabilităţii înscrierii este îmbrăţişată şi de noul Cod civil al provinciei Québec în art. 2941 alin. 1.

c) Posesia publică şi netulburată a imobilelor. Posesia, deşi este o stare de fapt, poate să genereze importante efecte juridice. În materia teoriei proprietăţii aparente, iniţial, simpla posesie a bunurilor imobile era suficientă pentru a crea o eroare comună şi invincibilă, adică dobândirea irevocabilă de drepturi reale. Ulterior, importanţa posesiei a scăzut, ea devenind un element auxiliar care doar contribuie la naşterea unor situaţii aparente.

În vechiul nostru drept, posesia publică, netulburată şi cu titlu de proprietar a bunurilor succesorale producea de una singură o eroare comună şi în acelaşi timp invincibilă privind calitatea de proprietar a succesorului. Transferurile de drepturi reale pentru cauză de moarte nu erau supuse publicităţii. Calitatea de moştenitor real, în cazul moştenirii legale, rezulta din rudenia eredelui cu defunctul şi singura sa materializare se făcea prin posesia necontestată a bunurilor succesorale. În privinţa moştenirilor testamentare, mai era necesar existenţa unui titlu: a testamentului. Terţii, deseori, neavând un alt mijloc de investigare nu puteau aprecia situaţia juridică decât după aparenţa sa.

De pildă, Curtea de Apel din Bucureşti a considerat că o persoană avea calitatea de moştenitor aparent întrucât a posedat bunurile succesorale în mod public, „fără nici o protestare din partea celorlalte rude" şi a încheiat diferite acte juridice care în mod obişnuit sunt de competenţa proprietarului[18].

Cu ocazia soluţionării unei speţe, Tribunalul Suprem a precizat că: „Titlul de moştenitor aparent se dobândeşte printr-o posesie prelungită cu acest titlu a bunurilor succesorale"[19]. Deşi, această afirmaţie este corectă în raport cu momentul la care a fost pronunţată decizia Înaltei Instanţe, ea nu mai poate fi sprijinită în prezent.

Odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 115/1938 şi a instituirii certificatului de moştenitor[20], singura posesie publică şi necontestată a bunurilor succesorale nu este de natură să creeze o eroare comună şi invincibilă. Decretul-Lege nr. 115/1938 dispune că transferurile de drepturi reale pentru cauză de moarte nu sunt supuse publicităţii, însă obligă pe cei care vor să dispună de bunurile succesorale ca în prealabil să le înscrie în cartea funciară (art. 26). Dacă moştenitorul aparent a intabulat un drept succesoral în cartea funciară şi ulterior îl vinde unui terţ de bună credinţă după expirarea termenului de 3 ani prevăzut în art. 37, înstrăinarea este menţinută în temeiul legii (art. 17) neputând fi invocat principiul error communs facit jus.

În judeţele unde nu se aplică dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938, terţul care tratează cu un succesor trebuie să solicite prezentarea certificatului de moştenitor. Acesta din urmă nu este un titlu de proprietate ci un mijloc de probă care atestă calitatea de moştenitor, cota-parte sau bunul ce revine fiecărui moştenitor, precum şi componenţa masei succesorale (art. 83 din Legea nr. 36/1995). Terţii se pot încrede în cuprinsul certificatului de moştenitor care face dovadă deplină până la anularea sa prin hotărâre judecătorească (art. 88, alin. 1, fraza a doua din Legea nr. 36/1995). Cu alte cuvinte, până la momentul administrării probei contrare de către cei interesaţi în cadrul acţiunii în anulare, certificatul de moştenitor conferă celor menţionaţi în cuprinsul său calitatea de moştenitori aparenţi[21].

Concluzionăm că, în prezent, în judeţele în care se aplică sistemul de publicitate al cărţilor funciare după cum este reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, nu poate fi invocată teoria proprietăţii aparente şi nici existenţa moştenitorilor aparenţi, iar în celelalte judeţe, terţii pot să pretindă ca cel ce apare în certificatul de moştenitor ca succesor să fie tratat astfel în raporturile cu ei. Posesia publică şi necontestată a bunurilor imobile întăreşte eroarea terţilor fără să creeze de una singură o aparenţă de neînvins. Afirmaţiile de mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în situaţiile în care proprietarul aparent ipotechează, schimbă sau închiriază bunuri imobile.

d) Comportamentul actorilor teoriei proprietăţii aparente. Comportamentul actorilor întreţine aparenţa născută din titlu proprietarului aparent. Acest comportament poate fi dolosiv sau de perfectă bună credinţă, intenţionat sau involuntar, condus de ignoranţă sau de certitudine.

Vom analiza acest element material ţinând seama de poziţia fiecărui participant.

1) Adevăratul proprietar, despuiat de dreptul său de proprietate, este deseori răspunzător pentru aceasta datorită comportamentului său imprudent. Prin acţiunea sau inacţiunea sa, el permite unui pseudo-proprietar să apară faţă de terţi ca fiind veritabilul proprietar. De pildă, mai mulţi moştenitori nu s-au prezentat un timp îndelungat de la momentul deschiderii succesiunii, permiţând astfel altor moştenitori să se prezinte în calitate de coindivizari a întregii mase succesorale[22], proprietarii trenurilor petrolifere, prin pasivitatea lor, au permis ca concedenţii să stăpânească şi să cultive terenurile, să plătească impozite către stat şi să treacă ca proprietari în faţa tuturor[23].

2) La rândul său, proprietarul aparent, având în posesie un imobil, îl foloseşte în interesul său, îi culege fructele şi săvârşeşte diferite acte de conservare şi administrare asupra bunului. Toate aceste acţiuni creează iluzia existenţei unui drept real în patrimoniul său.

Jurisprudenţa franceză a apreciat în mod diferit ponderea cu care aceste circumstanţe contribuie la crearea erorii comune şi invincibile. Într-o speţă, doamna S. era proprietarul unui fond rural pentru 5/8 şi uzufructuar pentru 3/8. Surplusul aparţinea la alte două persoane în calitate de nuzi-proprietari. Doamna S. închiriază ferma, fără să fi cerut acordul nuzilor-proprietari. Unul dintre ei angajează o acţiune în nulitate, fondată pe art. 595, alin. 4 C. civ. francez. În temeiul acestui text de lege „uzufructuarul nu poate, fără acordul nudului-proprietar, să închirieze un fond rural ..."[24]. Curtea de Apel din Toulouse îi dă satisfacţie. În schimb, Curtea de Casaţie franceză admite recursul, dispunând că: „contractul de închiriere consimţit de proprietarul aparent a bunului închiriat este opozabil veritabilului proprietar întrucât locatarul a tratat de bună credinţă sub imperiul erorii comune"[25]. Din considerentele deciziei rezultă că eroarea comună a fost determinată de comportamentul uzufructuarului care s-a purtat faţă de terţi ca un adevărat proprietar.

Înalta Instanţă franceză, printr-o decizie ulterioară, revine asupra acestei orientări. Ea a hotărât că comportamentul uzufructuarului ca unic proprietar a fondului rural (el a încasat chiria timp de mai mulţi ani) şi existenţa unui locatar „înşelat prin absenţa oricărui indiciu asupra situaţiei reale" nu sunt suficiente să caracterizeze existenţa erorii comune şi invincibile.

Acest reviriment jurisprudenţial se justifică pe deplin. În temeiul art. 578 C. civ. francez (art. 517 C. civ. român) : „Uzufructul este dreptul de a se bucura de lucrurile care sunt în proprietatea altuia, întocmai ca proprietarul lor". Cea mai mare parte a uzufructuarilor prezintă toate aparenţele unor veritabili proprietari. Ei stăpânesc imobilele şi dispun de usus şi fructus, elemente care caracterizează în mod aparent cel mai bine dreptul de proprietatea. Pe când nuzii-proprietari nu au decât un drept discret de a dispune de bunurile lor.

Locatarul, atunci când încheie contractul de locaţiune, este obligat să depună diligenţa unei persoane rezonabile pentru a cunoaşte calitatea cocontractantului său. El trebuie să solicite prezentarea unui titlu de proprietate, mai cu seamă, în situaţia în care contractul de locaţiune este un act de dispoziţie. Numai în prezenţa unui titlu nul sau care urmează a fi rezoluţionat, instanţa va menţine convenţia pe temeiul principiului validităţii aparenţei în drept. Singurul comportament al proprietarului aparent nu poate să genereze o eroare comună şi invincibilă, acesta doar contribuie la crearea situaţiei aparente.

3) Terţul subdobânditor nu trebuie să aibă nici un rol la formarea erorii comune. Menirea sa este de a risipi ceaţa aparenţelor. El este obligat să efectueze investigaţii pentru a afla adevărul.

e) Eroarea agentului instrumentator. Există situaţii în care terţii nu iau toate precauţiile necesare evitării aparenţelor de proprietate fiindcă alte persoane sunt împuternicite prin lege să le ia în locul lor. Aceasta explică faptul că pentru operaţiile care reclamă redactarea unor acte autentice, eroarea comună se analizează prin referire la ceea ce a putut să creadă sau să facă funcţionarul care a instrumentat actul. Eroarea este invincibilă dacă însuşi funcţionarul care este un profesionist a fost înşelat de circumstanţele de fapt.

Vom admite, astfel, că eroarea terţului este invincibilă atunci când acesta s-a încrezut în cuprinsul actului de notorietate[26], a certificatului de moştenitor[27] sau dacă notarul cu ocazia redactării contractului de vânzare-cumpărare, în urma investigaţiilor făcute, nu a putut să afle că vânzătoarea nu este unicul proprietar al imobilului[28].

B) Subdobânditorul să fie de bună credinţă

1) Definiţia bunei credinţe. În literatura juridică există tendinţa extinderii definiţiei bunei credinţe din materia uzucapiunii de scurtă durată asupra teorii proprietăţii aparente. Potrivit art. 1898, alin. 1 C. civ.: „Buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea"[29].

Deşi, în principiu, această definiţie exprimă în mod judicios starea subiectivă a terţului subdobânditor, ţinem să facem unele precizări. În art. 1898, alin. 1 C. civ. se vorbeşte despre credinţa posesorului, adică despre eroarea celui care stăpâneşte imobilul. Dimpotrivă în cazul teoriei proprietăţii aparente, terţul, de regulă, nu se află în posesia imobilului în momentul în care dobândeşte un drept real. Imobilul este posedat de adevăratul proprietar sau de proprietarul aparent. Apoi, la uzucapiunea de scurtă durată, sursa credinţei eronate a posesorului se găseşte întotdeauna într-un just titlu. Pe când, eroarea terţului subdobânditor poate să decurgă nu doar dintr-un act juridic dar şi din circumstanţe de fapt.

Eroarea, ca izvor al bunei credinţe, trebuie să fie personală şi să existe la momentul dobândirii dreptului de proprietate sau a altui drept real. Ea poate să aibă ca obiect atât împrejurări de fapt cât şi dispoziţii legale.

Starea psihologică a proprietarului aparent nu are nici o influenţă cu privire la menţinerea actelor juridice pe temeiul principiului validităţii aparenţei în drept. El poate fi de bună sau de rea credinţă[30].

2) Caracterul scuzabil al bunei credinţe. Credinţa pură, subiectivă este insuficientă pentru a crea drepturi în materia aparenţei. Sacrificiul adevăratului proprietar nu se poate face fără un motiv suficient de puternic. Este necesar ca credinţa să fie justificată, nu doar prin existenţa materială a unei aparenţe înşelătoare, dar şi prin comportamentul terţului în prezenţa acestei aparenţe.

Terţul trebuie să efectueze toate investigaţiile utile, cu mijloacele pe care le posedă, în scopul de a cunoaşte calitatea cocontractantului său. Dacă, cu toate acestea, el nu a putut să afle realitatea, credinţa sa va fi apreciată ca fiind scuzabilă.

Judecătorii vor aprecia comportamentul terţului după modelul abstract al unei persoane cu prudenţă şi diligenţă medie (art. 1080 C. civ.). Referirea la un comportament tipic serveşte pentru a arăta caracterul irezistibil al erorii pentru un individ suficient de experimentat şi grijuliu de afacerile sale.

Instanţele de judecată au apreciat că eroarea terţului nu este scuzabilă atunci când existenţa moştenitorilor reali putea fi cunoscută cercetând actul de naştere al lui de cujus[31] sau întrebând pe vecinii imobilului vândut[32] şi când terţul nu a cerut informaţii locatarilor imobilului vândut şi nu a verificat transferurile anterioare ale dreptului de proprietate[33].

Buna credinţă a subdobânditorului mai trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia. Îndoiala este o stare de incertitudine care presupune cunoaşterea imprecisă a realităţii. Terţul care are vreun motiv de a se îndoi despre regularitatea actului juridic pe care îl încheie, este obligat să efectueze cercetări pe lângă autorul său, până va izbuti să îşi formeze o convingere fermă. Existenţa îndoielii relevă reaua credinţă a subdobânditorului.[34]

Reaua credinţă a terţului a fost reţinută şi atunci când acesta a cunoscut că o altă persoană este proprietarul imobilului pe care l-a achiziţionat[35] sau dacă a urmărit prin mijloace viclene să fraudeze interesele adevăratului proprietar[36].

C) Actul juridic să fie cu titlu oneros

Actele juridice cu titlu gratuit între vii şi pentru cauză de moarte făcute de proprietarul aparent, sunt lipsite de efecte juridice faţă de adevăratul proprietar, care poate revendica imobilele donate în mâinile donatarilor, atât timp cât nu s-a împlinit prescripţia în favoarea celor din urmă. Aceasta se explică prin faptul că beneficiarul actului cu titlu gratuit nu riscă nimic prin încheierea contractului, cel poate fi obligat să restituie ceea ce a primit fără să dea ceva în schimb. El tinde doar să păstreze un câştig (certat de lucro captando) spre deosebire de adevăratul proprietar care tinde să evite o pagubă (certat de damno vitando) [37].

De regulă, principiul validităţii aparenţei în drept produce efecte juridice dacă actul încheiat de terţul subdobânditor este cu titlu oneros. Totuşi, nu toate actele cu titlu oneros cad sub incidenţa adagiului error communis facit jus. În cele ce urmează vom stabili cu exactitate sfera actelor cu titlu oneros care pot fi încheiate de proprietarul aparent.

1) Sfera actelor juridice cu titlu oneros ce cad sub incidenţa teoriei proprietăţii aparente.

 Există câteva situaţii în care pentru menţinerea actelor juridice pot fi invocate în acelaşi timp atât teoria proprietăţii aparente cât şi alte fundamente juridice sau texte de lege. În aceste împrejurări conflictuale principiul validităţii aparenţei în drept este inaplicabil datorită caracterului său de subsidiaritate. Astfel, au prioritate dispoziţiile legale şi unele raţionamente juridice în următoarele exemple:

- Actele de conservare şi administrare. De cele mai multe ori proprietarul aparent al unei succesiuni sau al unui bun imobil face numeroase acte de conservare şi administrare în scopul gestionării în mod raţional a patrimoniului său. Se admite că adevăratul proprietar este ţinut să le respecte indiferent dacă proprietarul aparent, posesorul bunului, a fost de bună sau de rea credinţă. Este suficient ca terţul care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună credinţă. Actele de conservare şi administrare sunt menţinute fiindcă cele dintâi sunt întotdeauna avantajoase pentru adevăratul proprietar iar cele din urmă sunt utile pentru gestiunea bunurilor şi se dă, în acelaşi timp, satisfacţie interesului economic general[38].

- Actele de dispoziţie care au ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri la purtător.

În sfera de aplicare a teoriei proprietăţii aparente nu intră înstrăinările de bunuri mobile corporale şi titluri la purtător fiindcă terţul de bună credinţă păstrează aceste bunuri în temeiul art. 1909 C. civ. În sistemul Codului nostru civil operează prezumţia că posesia de bună credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate (en fait de meuble, la possession vaut titre (art. 2279 C. civ. francez) ).

Este posibil în viaţa juridică ca detentorul precar al unui bun mobil să decedeze iar succesorul său să creadă că bunul se afla în proprietatea lui de cujus. Considerându-se proprietar, moştenitorul poate să vândă, să gajeze sau să schimbe bunul mobil. Dacă cu ocazia perfectării acestor acte de dispoziţie, sunt întrunite atât condiţiile teorii proprietăţii aparente cât şi cele ale art. 1909 C. civ., dispoziţiile legii vor avea prioritate.

Nu cad sub incidenţa art. 1909 C. civ. bunurile mobile incorporale (cum ar fi creanţele, afară de titlurile la purtător) şi bunurile mobile proprietate de stat. Deşi, aceste bunuri nu pot fi dobândite prin prescripţie instantanee, doctrina[39] şi jurisprudenţa[40] admit că ele pot fi dobândite de terţi de la un non dominus în temeiul regulii error communis....

- Uzucapiunea scurtă. Terţul care a dobândit un imobil cu bună-credinţă şi pe baza unui just titlu de la proprietarul aparent, dobândeşte proprietatea dacă posedă bunul timp de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.). Aşadar, în ipoteza în care un terţ de bună credinţă achiziţionează un imobil de la un neproprietar, fiind întrunite la momentul încheierii actului juridic condiţiile adagiului error communis facit jus, iar adevăratul proprietar revendică bunul său după expirarea termenului de prescripţie, instanţa de judecată va aplica dispoziţiile Codului civil privind uzucapiunea de scurtă durată în detrimentul principiului validităţii aparenţei în drept.

Principiul validităţii aparenţei în drept nu poate să intre în concurs cu uzucapiunea de 30 de ani. Aceasta deoarece pentru aplicarea regulii error communis... se cere în toate cazurile ca terţul subdobânditor să fie de bună credinţă şi să fi contractat cu proprietarul aparent un act juridic cu titlu oneros, pe când, în cazul uzucapiunii de scurtă durată, posesorul poate fi de bună sau rea credinţă iar posesia imobilului se face în lipsa unui titlu translativ de proprietate.

Făcând un rezumat al situaţiilor care limitează sfera actelor cu titlu oneros, putem conchide că teoria proprietăţii aparente se aplică actelor de dispoziţie care au ca obiect bunuri mobile incorporale (în afară de titlurile la purtător), bunuri mobile proprietate de stat şi bunuri imobile.

În privinţa actelor de dispoziţie care au ca obiect bunuri imobile este necesar să ţinem seama de faptul că în sistemul de publicitate a cărţilor funciare reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate este dobândit în temeiul legii (art. 17, 18), după expirarea termenelor prevăzute la art. 37, iar în sistemul de publicitate al Legii nr. 7/1996 există posibilitatea aplicării principiului error communis facit jus[41].

III. Dovada teoriei proprietăţii aparente

Problema probaţiunii în cazul teoriei proprietăţii aparente se pune atunci când adevăratul proprietar cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun imobil împotriva unui terţ subdobânditor care invocă în apărare principiul validităţii aparenţei în drept. În cadrul acestui proces dovada pretenţiilor alegate se face în mai multe etape.

- Potrivit art. 1169 C. civ. „cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". În consecinţă, adevăratul proprietar, fiind reclamant în cadrul acţiunii în revendicare sau în nulitate, trebuie, mai întâi, să facă dovada dreptului său de proprietate. În acest sens, el va invoca în faţa instanţei un titlu de proprietate care poate fi un testament[42], o hotărâre judecătorească[43] sau o convenţie translativă de proprietate[44].

- Din momentul în care, adevăratul proprietar a făcut dovada calităţii sale, terţul subdobânditor este obligat să iasă din pasivitate şi să probeze condiţiile principiului validităţii aparenţei în drept. În realitate, terţul va dovedi dreptul său de proprietate care decurge din faptul că eroarea comună şi invincibilă este o sursă originară de drepturi.

Legiuitorul nostru prin dispoziţiile art. 1899 alin. 2 C. civ. prezumă că participanţii la circuitul civil acţionează cu bună credinţă. Deşi, textul de lege este plasat la materia uzucapiunii şi chiar dacă prezumţiile legale sunt de strictă interpretare, în literatura juridică[45] a fost considerat ca un text autonom şi de aplicaţie generală la toate obligaţiile civile.

Prezumţia bunei credinţe valorează până la dovada contrarie, ceea ce înseamnă că ea poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Nu este suficient ca terţul să fie de bună credinţă, mai este necesar ca acesta să justifice protecţia de care se bucură. În acest sens terţul trebuie să probeze existenţa erorii comune şi invincibile şi caracterul scuzabil al bunei sale credinţe. Cu alte cuvinte terţul este ţinut să furnizeze o dublă probă: existenţa unei situaţii aparente irezistibile şi comportamentul său în prezenţa acestei aparenţe.

- După ce terţul a făcut dovada erorii comune şi invincibile este rândul adevăratului proprietar, dacă vrea să evite angajarea răspunderii sale pe temeiul regulii error communis..., să facă dovada relei credinţe a terţului. Este suficient ca adevăratul proprietar să pună în evidenţă unele împrejurări de fapt din care se poate deduce că terţul ar fi avut unele dubii în legătură cu veridicitatea calităţii proprietarului aparent[46].

Întrucât eroarea comună şi invincibilă, caracterul scuzabil al bunei credinţe şi reaua credinţă se bazează pe circumstanţe de fapt, adevăratul proprietar şi terţul subdobânditor se pot folosi de orice mijloc de probă: înscrisuri, martori, prezumţii.

Judecătorii sunt suverani în aprecierea probelor invocate de cei interesaţi.

IV. Efectele teoriei proprietăţii aparente

Pentru a pune în evidenţă efectele teoriei proprietăţii aparente, urmează să examinăm raporturile dintre (A) adevăratul proprietar şi terţul subdobânditor, (B) adevăratul proprietar şi proprietarul aparent, (C) proprietarul aparent şi terţul subdobânditor.

A) Adevăratul proprietar verso terţul subdobânditor

Odată ce sunt întrunite condiţiile regulii error communis..., doctrina şi jurisprudenţa recentă susţine că terţul subdobânditor dobândeşte un drept real iar acţiunea în revendicare sau în nulitate a adevăratului proprietar trebuie să fie respinsă. Cu toate acestea, nu există un punct de vedere unitar cu privire la mijlocul juridic prin intermediul căruia terţul dobândeşte calitate de proprietar. O parte din doctrină susţine că aparenţa are ca efect validarea actelor juridice încheiate de proprietarul aparent; adevăratul proprietar este pus în situaţia preluării forţate a unor contracte pe care nu le-a consimţit[47]. Alţi doctrinari au afirmat că este corect să se vorbească despre validarea efectelor actelor juridice[48]. În acest fel, actul juridic sau efectele sale sunt opozabile adevăratului proprietar.

Curtea de Casaţie franceză se îndepărtează de aceste opinii şi dispune cu titlu de principiu că: „Terţii de bună credinţă care acţionează sub imperiul erorii comune nu deţin dreptul lor nici de la proprietarul aparent şi nici de la veritabilul proprietar; ei sunt investiţi prin efectul legii şi nulitatea titlului proprietarului aparent, fie ea de ordine publică, este fără influenţă asupra înstrăinării consimţită de dânsul"[49]. După cum s-a arătat în doctrină „în acest caz este impropriu să se vorbească de „validarea" actului de înstrăinare făcut de proprietarul aparent sau de „opozabilitatea" sau chiar „forţa obligatorie" a acestuia faţă de adevăratul proprietar"[50]. Principiul validităţii aparenţei în drept constituie un mod originar de dobândire a proprietăţii pe temeiul căruia în patrimoniul terţului subdobânditor se naşte un drept nou de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Dobândirea dreptului de proprietate se face instantaneu, în temeiul legii (cutumei) [51] la momentul în care sunt întrunite condiţiile regulii error communis... fără nici o condiţie de posesie sau de durată din partea terţului subdobânditor.

B) Adevăratul proprietar verso proprietarul aparent

Beneficiul aparenţei nu poate fi revendicat de cei care au contribuit la crearea ei. Astfel, teoria aparenţei nu creează drepturi în profitul proprietarului aparent. Acesta din urmă nu poate să invoce vreun drept împotriva adevăratului proprietar, afară de cazul în care el se prevalează de o altă calitate: de exemplu, aceea de posesor.

În cadrul raporturilor tripartite ale teoriei proprietăţii aparente, adevăratul proprietar pierde un drept real în favoarea unui terţ, de cele mai multe ori fără acordul sau fapta sa. Terţul oferă o contravaloare pentru acel drept care este încasată de proprietarul aparent. În aceste condiţii, în favoarea adevăratului proprietar este recunoscut un drept de regres împotriva proprietarului aparent care se întemeiază pe acţiunea de in rem verso.

Dreptul de regres este guvernat de reguli deosebite după cum proprietarul aparent a fost de bună credinţă (el însuşi a crezut în realitatea titlului său) sau a fost de rea credinţă.

Dacă proprietarul aparent este de bună credinţă şi a înstrăinat bunuri prin schimb sau se află în posesia unei succesiuni, el este obligat să restituie lucrurile în natură şi în starea lor actuală. Iar pentru bunurile înstrăinate cu titlu oneros, proprietarul aparent trebuie să restituie preţul primit, chiar dacă s-ar constata că valoarea bunului este superioară acelui preţ (art. 996 alin. 2 C. civ.). Fructele bunurilor sunt dobândite de proprietarul aparent până la momentul intentării acţiunii de către adevăratul proprietar, în calitate de posesor de bună credinţă (art. 485 C. civ.).

Dacă instanţa de judecată constată că proprietarul aparent a fost de rea credinţă, acesta trebuie să restituie bunurile în starea în care le-a luat în posesie, iar dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros, va restitui preţul bunurilor din ziua promovării acţiunii în instanţă de adevăratul proprietar, putând fi obligat să plătească şi daune-interese. El va restitui toate fructele indiferent dacă le-a cules sau a neglijat să le culeagă.

Soarta deteriorărilor produse bunurilor posedate de proprietarul aparent este determinată după acelaşi criteriu. Proprietarul aparent de bună credinţă nu răspunde de deteriorările survenite prin fapta sa, afară de cazul în care el a tras foloase şi numai în măsura îmbogăţirii sale (art. 995 alin. 2 C. civ.). Proprietarul aparent de rea de credinţă răspunde de toate deteriorările cauzate prin culpa sau neglijenţa sa şi chiar de cele care sunt datorate unui caz de forţă majoră, cu excepţia situaţiei în care va proba că deteriorările s-ar fi produs şi în mâinile adevăratului proprietar (art. 995 alin. 1 C. civ.).

La rândul său, proprietarul aparent are dreptul să pretindă, respectiv să reţină din sumele datorate, indiferent dacă a fost de bună sau de rea credinţă, cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile supuse înapoierii (art. 997 C. civ.). Cheltuielile voluptuarii nu sunt restituite, dar proprietarul aparent poate să ridice îmbunătăţirile făcute dacă prin aceasta nu se deteriorează bunul.

C) Proprietarul aparent verso terţul subdobânditor

Teoria proprietăţii aparente nu creează raporturi juridice între proprietarul aparent şi terţul subdobâditor. Actele juridice, încheiate de aceştia, sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Totuşi, terţul ar putea să angajeze răspunderea civilă delictuală a proprietarului aparent de rea credinţă dacă face dovada culpei acestuia.

V. Actele proprietarului aparent

Construcţia teoriei proprietăţii aparente este rezultatul unui lung proces evolutiv a cărui retrasare o considerăm importantă datorită tendinţei manifestate în dreptul actual de a extinde domeniul principiului validităţii aparenţei în drept la mai multe cazuri. Vom prezenta această evoluţie în trei etape: (A) sfârşitul secolului XIX până în anul 1948, (B) perioada anilor 1948-1990 şi (C) sfârşitul anului 1989 până în prezent, având grijă deosebită pentru tendinţele existente la ora actuală.

A) Sfârşitul secolului XIX până în anul 1948

În această perioadă, germenul teoriei proprietăţii aparente a încolţit şi a dat cele mai bogate roade. Deşi, iniţial această teorie a fost refuzată în mod categoric de către unui doctrinari cu nume greu, ulterior a fost acceptată de jurisprudenţă, pentru ca în cele din urmă să fie îmbrăţişată călduros de legiuitor în numeroase acte normative, oferindu-i chiar un text cu caracter general în proiectul Codului civil.

Principalele ipoteze în care a fost aplicată teoria proprietăţii aparente de la sfârşitul secolului XIX până la instaurarea regimului totalitar comunist în România sunt următoarele:

1) Moştenitorul aparent. Jurisprudenţa a făcut numeroase aplicaţii teorii proprietăţii aparente. Dintre toate acestea cea mai importantă este aceea care priveşte soarta actelor juridice încheiate de moştenitorul aparent. Teoria moştenitorului aparent, importată din Franţa de către juriştii care şi-au făcut acolo studiile, nu a fost preluată iniţial de către jurisprudenţa română datorită principiilor conservatoare ale Codului civil, cu toate că era cunoscută în dreptul român încă sub legiuirea Caragea. La fel ca şi în Franţa, această teorie s-a lovit de spiritul juriştilor care consecvenţi cu principiile stricte şi rigide ale dreptului pozitiv au refuzat să o vadă ca un pas nou în evoluţia dreptului şi au considerat-o ca o atingere directă a dreptului de proprietate garantat de Constituţie[52].

Instanţele de judecată au refuzat să aplice teoria eredelui aparent, respingând principiul error communis facit jus. Într-o speţă, Curtea de Apel din Bucureşti, care a avut ocazia să se pronunţe pentru prima dată în această materie în anul 1881, a anulat actele de înstrăinare făcute de moştenitorul aparent cu un terţ de bună credinţă sub motivul că nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi şi că nici un text de lege nu acordă moştenitorului aparent dreptul de a dispune ca un deplin proprietar de bunurile pe care le posedă[53].

Curtea de Apel din Iaşi în 1893 schimbă orientarea jurisprudenţei, considerând valabile actele de înstrăinare ale moştenitorului aparent, cu condiţia ca atât moştenitorul aparent cât şi terţul dobânditor să fie de bună credinţă la momentul înstrăinării[54].

Adoptând punctul de vedere al jurisprudenţei franceze, Curtea de Casaţie prin decizia din 19 martie 1902 a hotărât că actele de înstrăinare încheiate de eredele aparent sunt valabile în favoarea dobânditorului de bună credinţă şi motivează decizia, spunând că echitatea cere ca paguba să fie suportată nu de acela care a cedat unei erori comune, ci de acela care din neglijenţă nu s-a prezentat ca moştenitor[55]. Principiul stabilit de Înalta Curte a rămas constant, celelalte decizii care au intervenit ulterior n-au făcut altceva decât să aducă alte precizări utile.

Nu este surprinzător că teoria proprietăţii aparente şi-a găsit o vastă aplicare în cazul actelor de dispoziţie consimţite de eredele aparent întrucât există în dreptul succesoral numeroase surse care pot crea o eroare invincibilă. Teoria eredelui aparent cuprinde în sfera sa următoarele situaţii:

- Moştenitorul aparent este înlăturat total sau parţial de la succesiune prin apariţia unei rude aflată într-un grad de rudenie mai apropiat cu defunctul sau unei rude de acelaşi grad[56].

- Moştenitorul aparent stăpâneşte succesiunea pe baza unui testament sau în temeiul legii şi nu cunoaşte existenţa unui alt testament, care-l revocă pe cel anterior[57] sau care îl exheredează[58].

- Moştenitorul aparent face acte de dispoziţie cu privire la bunurile succesorale pe baza unui testament lovit de nulitate sau falsificat[59].

- Moştenitorul aparent acceptă moştenirea, fiindcă un succesor în grad mai apropiat cu defunctul a renunţat la succesiune, iar ulterior renunţarea este anulată.

2) Actele juridice încheiate în numele congregaţiunilor neautorizate

La începutul secolului XX, în Franţa, adagiul error communis facit jus a fost aplicat de un număr important de hotărâri judecătoreşti prin care au fost soluţionate litigiile născute în legătură cu lichidarea congregaţiunilor religioase neautorizate.

Legiuitorul francez a introdus pentru congregaţiunile religioase obligaţia ca, anterior începerii activităţii lor, să obţină o autorizaţie din partea guvernului. Dar, pentru a scăpa de controlul statului, multe congregaţiuni au preferat să aibă o existenţă secretă. În lipsa acestei autorizaţii, congregaţiunile nu dobândeau personalitate juridică. Ignorând acest aspect, membrii congregaţiunilor în mod personal sau prin intermediul unor persoane interpuse (les prête-noms) au încheiat numeroase acte de dispoziţie şi au constituit ipoteci pentru garantarea sumelor împrumutate. În iulie 1901, printr-o lege se decide lichidarea tuturor congregaţiunilor neautorizate. La acel moment s-a pus întrebarea dacă înstrăinările şi ipotecile încheiate de congregaţiuni sau de intermediarii acestora, adică de persoanele care nu aveau decât aparenţa dreptului de proprietate, sunt valabile şi trebuie menţinute ?

Jurisprudenţa franceză după unele ezitări a hotărât că înstrăinările consimţite „anterior legii din 1901 de către pretnomii congregaţiunilor sunt opozabile lichidatorului sub o dublă condiţie ca aceste persoane interpuse să fie investite cu titluri aparente care să le atribuie toate caracteristicile veritabililor proprietari şi că terţii dobânditori, tratând de bună credinţă cu ele, să fi crezut că tratează cu proprietarul bunului înstrăinat[60]".

3) Proprietarul aparent în Legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane[61]. Printre numeroasele confirmări pe care legiuitorul nostru le-a adus adagiului error communis... figurează şi Legea lichidării datoriilor din 7 aprilie 1934.

Prin această lege legiuitorul a acordat mai multe avantaje proprietarilor de terenuri cu ocazia lichidării datoriilor contractate de ei în urma crizei agricole. În art. 1 se spune că vor fi consideraţi debitori agricoli şi se vor bucura de beneficiul lichidării datoriilor „proprietarii chiar şi aparenţi"[62]. Dispoziţiile legii au fost aplicate proprietarului aparent fiindcă acesta, chiar dacă a dobândit dreptul de proprietate de la un non dominus, a făcut investiţii în exploatarea terenurilor agricole la fel ca şi veritabilul proprietar iar criza agricolă i-a atins în aceiaşi măsură. Pe de altă parte, prin introducerea noţiunii de proprietar aparent s-a urmărit desfăşurarea rapidă a proceselor pornite de creditori. Instanţa de executare era chemată să examineze numai aparenţa dreptului de proprietate. Dacă legea ar fi prevăzut că debitorul să fie proprietar, în sensul strict al cuvântului, pentru a beneficia de avantajele ei ar fi însemnat ca în faţa instanţei să se ţină un întreg proces de proprietate, cu numeroase amânări şi cu probe dificil de administrat. Judecătorii au determinat aparenţa dreptului de proprietate aplicând condiţiile regulii error communs facit jus.

4) Proprietatea aparentă în legile care au reglementat contractul de ipotecă. Ipoteca este un act de dispoziţie. Pentru a produce efecte juridice, este necesar ca cel care ipotechează un imobil să aibă capacitatea de a înstrăina (art. 1769 C. civ.). Din prevederile art. 1769 C. civ. rezultă în mod implicit că pe lângă capacitate cel care încheie contractul de ipotecă trebuie să fie proprietarul imobilului.

În situaţia în care constituitorul ipotecii nu are calitatea de proprietar, terţul contractant dobândeşte un drept real asupra imobilului numai dacă a fost victima unei erori comune şi invincibile.

Legiuitorul nostru a îmbrăţişat această idee în câteva legi. Aducem drept exemplu următoarele acte normative: Legea pentru organizarea creditului funciar rural şi a creditului agricol[63] (art. 9), Legea din 23 noiembrie 1940 privind măsurile juridice excepţionale pentru ajutorarea sinistraţilor de pe urma cutremurului[64], Legea pentru înfiinţarea Caselor Ţărăneşti de împrumut şi economie din 17 martie 1942[65] precum şi prin Legea pentru reorganizarea „Creditului Naţional Agricol" din 4 ianuarie 1943[66].

5) Teoria proprietăţii aparente în proiectul Codului civil Carol al II-lea. Redactorii proiectului noului Cod civil român din 1940, ţinând seama că instanţele de judecată şi doctrina au ridicat maxima error communis facit jus la nivelul unui principiu de drept, principiu care a fost preluat în mai multe acte normative, l-au acceptat ca pe o normă juridică cu aplicare generală.

În art. 8 din proiectul Codului civil s-a dispus: „Când, cineva împărtăşind credinţa obştească, a crezut că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această eroare, va produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil dacă desfiinţarea lui i-ar produce vreo pagubă".[67]

Raportul Consiliului Legislativ pe marginea acestui articol spune că trebuiau coordonate soluţiile fragmentare într-o formulă legală cu caracter general în scopul de a servi drept fundament juridic pentru viitoarele construcţii jurisprudenţiale.

B. Perioada anilor 1948-1990

Odată cu instaurarea regimului comunist s-a dorit crearea şi promovarea unor noi principii de drept în scopul formării şi dezvoltării conştiinţei juridice socialiste. Doctrina şi jurisprudenţa română a abandonat „soluţia tradiţională burgheză" oferită de maxima error communis facit jus pentru majoritatea ipotezelor care cădeau sub incidenţa ei înainte de anul 1948 şi a îmbrăţişat principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credinţă.

S-a cerut drept condiţie esenţială ca terţul achizitor să fie de bună credinţă, adică să fie încredinţat că persoana de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului.[68] Referindu-se la motivarea de mai sus, Tribunalul Suprem adaugă că, soluţia se justifică "pe consideraţiuni de echitate şi utilitate socială" şi că "numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlul oneros, a cunoscut, sau cu diligenţe minime putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea credinţă ceea ce trebuie de dovedit, operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului".[69]

Jurisprudenţa română în perioada anilor 1948-1990, a aplicat adagiul error communis... doar în cazul actelor încheiate de moştenitorul aparent şi al actelor de dispoziţie care aveau ca obiect bunuri mobile proprietate de stat. Spre deosebire de dreptul român, în dreptul francez n-a existat asemenea schimbari. Instanţele au continuat să aplice regula errror communis...după cum a fost concepută în perioada interbelică.

Vom prezenta mai jos ipotezele în care jurisprudenţa română şi cea franceză au aplicat principiul ocrotirii bunei credinţe şi principiul validităţii aparenţei în drept, grupând speţele pe diferite categorii de contracte.

Instanţele româneşti au considerat că buna credinţă a subdobânditorului este suficientă pentru menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut atunci când:

- O persoană a fost condamnată pe nedrept, dispunându-se, totodată, şi confiscarea averii pe care statul o înstrăinează, ulterior însă cel condamnat este achitat[70].

- Unul dintre coproprietari înstrăinează imobilul care i-a fost atribuit prin hotărâre judecătorească definitivă iar, ulterior, ca urmare a desfiinţării acelei hotărâri într-o cale extraordinară de atac, imobilul este atribuit altui coproprietar[71].

- Un cetăţean român pleacă definitiv din ţară în mod legal şi donează pe teritoriul statului gazdă imobilul său situat în România, după care imobilul este înstrăinat în mod succesiv unor persoane de bună-credinţă cu respectarea legii române. Decizia organului administrativ, prin care s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, a fost considerată de Tribunalul Municipiului Bucureşti ca fiind legală, deoarece actul de donaţie a fost perfectat cu nerespectarea legi române, fiind nul, toate actele întocmite ulterior sunt, la rândul lor, nule. Tribunalul Suprem, însă, a admis recursul şi a menţinut contractul de vânzare-cumpărare, deoarece cumpărătorii au fost în imposibilitate de a cunoaşte viciile actului de donaţie şi au fost de bună-credinţă[72].

O parte din jurisprudenţa română s-a îndepărtat de această orientare şi-a aplicat adagiul error communis... atunci când proprietarul aparent avea calitatea de moştenitor[73].

De asemenea, in doctrina română[74] s-a considerat că eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept în ipoteza reglementată de art. 20 alin. 2 partea finală din Decretul nr. 31/1954[75]. Potrivit acestui text de lege: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlul oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă". Din aceste dispoziţii rezultă că cumpărătorul poate să păstreze imobilul dobândit printr-un act cu titlul oneros, dacă este de bună-credinţă, crezând în valabilitatea certificatului moştenitorului aparent. Acest mijloc de probă contribuie decisiv la crearea unei erori comune şi în acelaşi timp invincibile cu privire la calitatea de proprietar a moştenitorilor înscrişi în conţinutul său.

Adagiul error communis... a fost aplicat şi în cazul actelor de înstrăinare care purtau asupra bunurilor mobile proprietate de stat.

Un autoturism a fost cumpărat prin act autentic de la o persoană care îl obţinuse prin falsificarea unui bilet loto. Acţiunea în revendicare a statului împotriva cumpărătorului a fost respinsă cu motivarea că autoturismul i-a fost predat câştigătorului vânzător de către prepuşii întreprinderii „Loto-Pronosport" în mod public, în condiţii de natură să creeze o aparenţă de drept care s-a impus în mod obiectiv, creând o eroare comună şi invincibilă asupra realităţii[76].

În materia contractului de vânzare-cumpărare, Curtea de Casaţie franceză a revoluţionat fundamentul şi efectele regulii error communis... printr-o decizie de principiu pe care o prezentăm mai jos.

Soţii P. aveau în coproprietate apartamentul nr. 10 situat într-un imobil. Prin decesul unuia dintre soţi, fiica acestora, doamna T., a dobândit o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra apartamentului. Ulterior, doamna P., soţul supravieţuitor, a achiziţionat apartamentul vecin cu nr. 9 şi a efectuat lucrări care au avut ca rezultat extinderea acestui din urmă apartament prin încorporarea unei părţi din primul apartament aflat în coproprietate cu fiica sa. Prin contratul de vânzare-cumpărare din 30 mai 1974, doamna P. a vândut apartamentul nr. 9, după cum a fost extins, soţilor G. După decesul mamei sale, doamna T. a renunţat la succesiunea ei şi a angajat împotriva soţilor G. o acţiune în revendicare a părţii din apartamentul nr. 10 care a fost inclusă în apartamentul pe care ei l-au cumpărat. Soţii G. au chemat în garanţie pe Gr., notarul care a redactat contractul de vânzare-cumpărare şi care între timp a decedat fiind reprezentat de succesorii săi şi pe M. agent imobiliar. Curtea de Casaţie a respins recursul reclamantei, dispunând cu titlu de principiu că: „Terţii de bună credinţă care acţionează sub imperiul erorii comune nu deţin dreptul lor nici de la proprietarul aparent şi nici de la veritabilul proprietar; ei sunt investiţi prin efectul legii şi nulitatea titlului proprietarului aparent, fie ea de ordine publică, este fără influenţă asupra înstrăinării consimţită de dânsul".

Judecătorii au reţinut existenţa erorii comune deoarece atât notarul cât şi agentul imobiliar în urma investigaţilor făcute, nu au putut să afle că vânzătoarea nu este unicul proprietar al imobilului. Cumpărătorii au luat ca adevărat ceia ce au putut să creadă funcţionarii care au instrumentat contractul de vânzare-cumpărare. Instanţa a dispus, de asemenea, că nu are nici o importanţă dacă proprietarul aparent a fost de bună sau rea credinţă din momentul în care a fost constatată buna credinţă a soţilor G. şi existenţa erorii comune[77].

Contradicţia dintre dreptul francez[78] şi român[79] privind soluţia de urmat în cazul actelor de dispoziţie încheiate de un non dominus a fost menţinută în perioada anilor 1948-1990 şi în domeniul contractului de locaţiune şi ipotecă.

În urma lecturării hotărârilor pronunţate de instanţele române constatăm că actele de dispoziţie încheiate de o persoană care nu avea calitatea de proprietar au fost menţinute şi opuse adevăratului proprietar dacă terţul subdobânditor era de bună credinţă[80]. Potrivit art. 1898 C. civ. buna credinţă se presupune până la dovada contrară, revenind celelalte părţi, reclamantului, să facă dovada relei credinţe a dobânditorului. În aceste condiţii, adevăratul proprietar trebuia să probeze că terţul subdobânditor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului.

Jurisprudenţa anilor 1948-1990 pune pe adevăratul proprietar într-o situaţie paradoxală. Acesta din urmă fiind reclamant într-o acţiune în revendicare este obligat mai întâi să facă dovada dreptului său de proprietate, iar mai târziu a relei credinţe a subdobânditorului. Astfel, adevăratul proprietar trebuie să facă o probă dublă iar subdobânditorul care beneficiază de un avantaj stă liniştit în spatele prezumţiei instituită prin art. 1898 C. civ. Prin aplicarea principiului ocrotirii bunei credinţe în cazul actelor de dispoziţie încheiate de un neproprietar sunt încălcate unele principii fundamentale ale dreptului civil fără ca terţul subdobânditor să justifice prin fapte proprii protecţia de care se bucură.

Apoi, această orientare jurisprudenţială ajunge să anihileze (să lipsească de efecte juridice) dispoziţiile Codului civil referitoare uzucapiunea de scurtă durată. Atât în cazul principiului ocrotirii bunei credinţe cât şi a uzucapiunii de scurtă durată, un bun imobil este înstrăinat de un non dominus. Principiul arătat mai sus pretinde pentru dobândirea dreptului de proprietate de către terţul achizitor ca acesta să fie de bună credinţă iar actul juridic să fie cu titlu oneros. Dimpotrivă, în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate se dobândeşte prin scurgerea unei perioade de timp între 10 şi 20 de ani la care se adaugă condiţia unei posesii lipsită de vicii şi buna credinţă a posesorului. Observăm că este mult mai uşor să se invoce buna credinţă a dobânditorului care este prezumată decât posesia utilă timp de 10 până la 20 de ani a unui bun imobil.

C. Sfârşitul anului 1989 până în prezent

După anul 1990 jurisprudenţa şi doctrina română este confuză cu privire la aplicarea principiului ocrotirii bunei credinţe şi a principiului validităţii aparenţei în drept. Instanţele de judecată menţin actele de dispoziţie încheiate de un non dominus fie din considerentul că buna credinţă a subdobânditorului trebuie protejată, fie că eroarea comună şi invincibilă este creatoare de drept, sau invocă ambele fundamente juridice. Această stare de incertitudine este o rămăşiţă a vechiului sistem juridic.

Practica judiciară după anul 1990 în această materie poate fi analizată în două părţi: (A) diverse situaţii în care terţii ar fi putut invoca principiul validităţii aparenţii în drept şi (B) situaţiile în care subdobânditorii de bunuri imobile preluate de stat fără titlu valabil au invocat în sprijinul menţinerii actelor de dispoziţie buna lor credinţă sau regula error communis....

1) Situaţii în care terţii ar putea să invoce principiul validităţii aparenţei în drept. Teoria moştenitorului aparent a format dintotdeauna obiectul preferat de aplicare al adagiului error communis facit jus. Jurisprudenţa recentă a încercat în câteva rânduri să reînnoiască acest subiect, însă, după părerea noastră, a eşuat întrucât nu erau prezente condiţiile regulii error communis ... sau pentru că trebuiau aplicate unele texte de lege.

Într-o speţă, pârâta a încheiat cu cel care a decedat un act de donaţie prin care i s-a lăsat toate bunurile mobile şi imobile, înscris în baza căruia s-a comportat ca un adevărat moştenitor. Ulterior deschiderii succesiunii, pârâta vinde cu bună credinţă imobilul succesoral. Prin acţiunea în petiţie de ereditate, reclamanta a cerut restituirea tuturor bunurilor succesorale. În calitate de nepoată de soră a defunctei, reclamanta înlătură de la moştenire pârâta care neavând nici o legătură de rudenie cu de cujus,este lipsită de vocaţie succesorală. Instanţa de judecată a dispus că, „actul de donaţie prezentat de pârâtă nu are eficienţă juridică, întrucât nu este autentificat şi nici nu poate fi privit ca un legat, în condiţiile art. 859 C. civ., deoarece are în vedere obligaţii în sarcina celui căruia îi profită actul, ce trebuie îndeplinite pe perioada vieţii. Deşi acest act este lovit de nulitate atât ca donaţie, cât şi ca legat cu titlu-universal, conferă părţii în favoarea căreia a fost dat, calitatea de moştenitor aparent".

Curtea de Apel a admis, în parte, petiţia de ereditate obligând pârâta, printre altele, să restituie preţul bunului înstrăinat, menţinând contractul de vânzare-cumpărare. Instanţa şi-a justificat soluţia astfel, „ constatând că pârâta este moştenitor aparent, de bună-credinţă, în mod legal tribunalul a obligat-o numai la restituirea preţului pentru bunul înstrăinat din masa succesorală, ca o consecinţă a constatării bunei sale credinţe..."[81].

Hotărârea dată de Curtea de Apel Bucureşti o considerăm criticabilă sub mai multe aspecte. Instanţa a validat vânzarea exclusiv pe buna-credinţă a pârâtei, ignorând să studieze poziţia dobânditorului. Maxima error communis facit jus protejează dobânditorul de bună-credinţă, ci nu un uzurpator de drepturi. În literatura de specialitate s-a menţionat că, „ aparenţa este destinată să profite nu aceluia care a creat-o în mod voluntar s-au involuntar ci terţilor de bună-credinţă, care neputând să cunoască realitatea lucrurilor au luat drept sinceră şi reală starea de fapt şi pe temeiul ei au intrat în raporturi juridice cu titularul aparent al dreptului".[82] Pentru aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept nu ne interesează buna sau reaua-credinţă a proprietarului aparent, starea subiectivă a acestuia este indiferentă.[83] Instanţa de judecată trebuia să se ocupe numai de buna credinţă a terţului subdobânditor.

Apoi, din cuprinsul speţei, nu putem să reţinem existenţa erorii comune şi invincibile. Orice persoană cu diligenţă medie, studiind îndeaproape actul de donaţie prezentat de moştenitorul aparent, ar fi descoperit viciile sale, iar în consecinţă, lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului. În literatura de specialitate s-a arătat că actul nul, pentru nerespectarea condiţiilor de formă, nu poate să creeze o eroare comună şi invincibilă.[84]

Într-o altă speţă, vânzătoarea C. M. a obţinut un certificat de moştenitor în care figura ca unic moştenitor. În baza acestui certificat, C. M. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în cotă de 1/1, după care a înstrăinat prin act autentic terenul pârâţilor D. J. şi D. M. Ulterior, judecătoria Caransebeş prin sentinţa civilă nr. 1351/1998 a anulat certificatul de moştenitor al vânzătoarei C. M. şi a dispus eliberarea unui nou certificat, în care C. M. figura în calitate de moştenitor pentru o cotă indiviză din succesiune.

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3698/1993, prin care vânzătoarea C. M. a înstrăinat întregul imobil pârâţilor D. J. şi D. M., deoarece vânzarea a fost lipsită de obiect şi a avut o cauză ilicită, conform art. 948 pct. 3 şi 4 şi art. 966 C. civ. Curtea de Apel Timişoara a respins recursul şi a menţinut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de moştenitoarea C. M., chiar dacă certificatul de moştenitor a fost anulat, întrucât dobânditorii au fost de bună credinţă[85].

În speţă, între momentul intabulării dreptului de proprietate de către moştenitoarea C. M. şi cel al promovării acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, au trecut în jur de cinci ani. Întrucât, termenul înăuntru căruia acţiunea în rectificare a cărţii funciare putea fi promovată contra terţului subdobânditor de bună credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, a expirat, terţul dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară (art. 17, 18 din Decretul-lege nr. 115/1938). În acest caz, principiul ocrotirii bunei credinţe şi regula error communis ... cedează în faţa dispoziţiilor de carte funciară.

2) Situaţiile în care subdobânditorii de bunuri imobile preluate de stat fără titlu valabil au invocat în sprijinul menţinerii actelor de dispoziţie buna lor credinţă sau regula error communis... După instaurarea regimului comunist în România la 6 martie 1945, noua ordine politică a avut ca deziderat fundamental „lichidarea claselor exploatatoare". Printre mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop s-a numărat şi cele privind lichidarea proprietăţii private.

În această perioadă apar noi hibrizi ai dreptului de proprietate: dreptul de proprietate socialistă şi dreptul de proprietate cooperatist-obştească. Bunurile care au constituit obiectul acestor forme de proprietate au fost dobândite în urma vidării de substanţă a proprietăţii private prin: naţionalizare, expropriere, rechiziţie, confiscare precum şi prin alte moduri prevăzute în diferite legi speciale.

După Revoluţia din Decembrie 1989, restituirea bunurilor preluate prin mijloace legale dar profund imorale sau prin mijloace abuzive a tergiversat nepermis de mult. În locul unei rezolvări clare, ferme printr-o lege cu caracter general, legiuitorul nostru a preferat soluţia unor rezolvări parţiale, prin legi speciale.

În urma recomandărilor exprese ale Consiliului Europei, făcute prin Rezoluţia nr. 1123/1997, parlamentul a adoptat Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989[86]. Legea nr. 10/2001 constituie în prezent legea-cadru în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1940-1989, celelalte acte normative reprezentând legi speciale, aplicabile numai în domeniile strict determinate.

Actele normative care reglementează restituirea bunurilor preluate de statul comunist au generat o bogată practică judiciară.

În materia proprietăţii aparente, anterior, cât şi odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, judecătorii au menţinut contractele de vânzare-cumpărare în favoarea terţilor care au achiziţionat imobile de la stat, fie că aceştia erau de bună credinţă, fie că la momentul încheierii contractului a existat o eroare comună şi invincibilă. Această divergenţă de soluţii există nu doar între diferite instanţe pe verticală dar şi în cadrul aceleiaşi instanţe[87]. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie a interpretat şi aplicat în mod diferit dispoziţii art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text de lege: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă". Într-o speţă, Înalta Instanţă a aplicat adagiul error communis... plecând de la constatările Curţii Constituţionale, care investită cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 2[88] a readus în atenţie consideraţiile teoretice cu privire la principiul validităţii aparenţei în drept[89]. Printr-o decizie ulterioară, aceiaşi instanţă aplică dispoziţiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 şi pretinde numai buna credinţă a terţului pentru menţinerea contractului de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil[90].

Diferenţa dintre aceste soluţii nu este minoră deoarece există deosebiri profunde între regimul juridic al principiului ocrotirii bunei credinţe şi cel al validităţii aparenţii în drept. O asemenea practică judiciară este susceptibilă să creeze un climat general de incertitudine şi de insecuritate juridică.

În continuare vom prezenta speţe în care judecătorii au considerat că buna credinţă sau eroarea comună, fiecare în parte sau împreună, pot să justifice menţinerea actelor de dispoziţie încheiate de Statul Român, vom confrunta principiul ocrotirii bunei credinţe cu cel al validităţii aparenţii în drept ajungând la concluzia că numai acesta din urmă poate justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi în cele din urmă vom prezenta argumente în sensul că după anul 1990 nu au existat condiţii în societatea română ca terţii subdobănditorii de bunuri imobile preluate de stat fără titlu valabil să poată invoca în favoarea lor adagiul error communis....

a) Situaţiile în care a fost invocată numai buna credinţă. Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, actele de dispoziţie încheiate de statul-neproprietar au fost menţinute pe temeiul bunei credinţe. Chiar dacă nu este stipulat în mod expres într-un text de lege, principiul ocrotirii bunei credinţe rezultă dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna credinţă este expres prevăzută şi protejată[91].

Speţă prezentată mai jos constituie un exemplu tipic de validare a actelor de înstrăinare încheiate de statul neproprietar pe temeiul principiului ocrotirii bunei credinţe. Imobilul, care a aparţinut mamei reclamatului, a trecut în proprietatea statului în mod abuziv printr-un act de donaţie făcut sub imperiul forţei organelor fostei securităţi. Prin sentinţa civilă nr. 7744/20.05.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea reclamantului P. M., s-a constatat nulitatea donaţiei autentificate sub nr. 2545/1964 şi s-a obligat C.G.M.B. să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.

Anterior pronunţării acestei hotărâri, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2403/19.12.1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin S.C. Herăstrău Nord S.A., pârâta P. S. a dobândit imobilul sus indicat în temeiul Legii nr. 112/1995 în calitate de chiriaşă.

Reclamantul P. M. a cerut în instanţă constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2403/19.12.1996. Judecătoria a respins această acţiune ca fiind nefondată. În apel, Tribunalul a dispus că: „este adevărat că prin sentinţa precizată s-a constatat nulitatea titlului prin care statul dobândi-se imobilul în litigiu, respectiv contractul de donaţie autentificat sub nr. 2545/1964. Însă, desfiinţarea titlului statului nu atrage automat şi nulitatea actului juridic încheiat, deoarece la momentul perfectării sale intimata-pârâtă a fost de bună-credinţă, crezând că tratează cu adevăratul proprietar al imobilului, respectiv Statul Român prin Primăria Municipiului Bucureşti. În cazul intimatei-pârâte este pe deplin aplicabilă teoria subdobânditorului de bună credinţă cu titlu oneros al unui imobil, care reprezintă o excepţie de la regula de drept potrivit căreia actul juridic subsecvent unui act nul este şi el lovit de nulitate.

Conform art. 1898 C. civ., buna credinţă se prezumă în raporturile juridice civile, cel ce susţine reaua-credinţă trebuind să facă dovada existenţei ei.

În speţă, apelantul nu a făcut nici o probă din care să reiasă că intimata-pârâtă ar fi fost de rea-credinţă la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Aşa fiind şi întrucât acest act juridic a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, îndeplinind condiţiile de fond prevăzute de art. 948 C. civ. şi art. 1294 şi următorul C. civ., el trebuie considerat ca fiind perfectat în mod valabil, fără a fi afectat de vreo cauză de nulitate absolută"[92].

Odată cu publicarea Legii nr. 10/2001, doctrina[93] şi instanţele de judecată[94] au considerat că principiul ocrotirii bunei credinţe a fost ridicat la rang de lege prin prevederile art. 45 alin. 2. S-a considerat că: „în condiţiile prevăzute de lege, chiar dacă imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, actul de vânzare -cumpărare este valabil, dacă părţile contractante au fost de bună credinţă la data încheierii contractului"[95].

Cum poate fi definită şi probată noţiunea de bună credinţă ?

(a.1) Noţiunea bunei credinţe. Noţiunea de bună credinţă a fost definită din mai multe unghiuri de vedere. Unele instanţe au preluat definiţia bunei credinţe din art. 1898 alin. 1 C. civ., altele au definit buna credinţă prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 iar a treia grupă de instanţe au dat o definiţie proprie.

Potrivit art. 1898 alin. 1 C. civ.: „Buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea"[96].

Din economia Legii nr. 10/2001 rezultă că buna credinţă constă în „reprezentarea subiectivă a cumpărătorului că încheie contractul cu adevăratul proprietar al imobilului"[97] sau în „credinţa dobânditorilor că au contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea prevederilor legale la data perfectării actelor"[98].

De asemenea, a fost considerat de bună credinţă subdobânditorul care a crezut că „actul de vânzare-cumpărare se încheie cu adevăratul proprietar[99]" sau că „toate condiţiile de validitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui"[100].

(a.2) Dovada bunei credinţe. Acest subiect divizează, în prezent, practica judiciară în două tabere:

1) Unele instanţe, aplicând principiul enunţat în art. 1899 alin. 2 C. civ., au dispus că buna credinţă a terţului subdodânditor se prezumă şi revine celeilalte părţi, adevăratului proprietar, să facă dovada relei credinţe.

Cumpărătorii au o atitudine pasivă. Ei se pun în spatele prezumţiei de bună credinţă iar instanţele resping acţiunea în nulitate sau în revendicare a adevăratului proprietar pentru că acesta nu a probat reaua credinţă a subdobânditorului. „Întrucât buna credinţă se presupune, iar reclamanţii nu au făcut dovada că pârâţii ar fi avut cunoştinţă de faptul că bunul nu aparţine statului, instanţa a considerat ca actul de vânzare-cumpărare este valabil încheiat, urmând să îşi producă efecte între părţile contractante"[101].

Deşi, judecătorii refuză să admită acţiunea adevăratului proprietar pentru că acesta nu a probat reaua credinţă a cumpărătorului, de cele mai multe ori, ei caută să fundamenteze buna credinţă a subdobânditorilor pe diferite elemente materiale. În acest sens, s-a dispus că buna credinţă rezultă din faptul că: reclamantul nu şi-a manifestat intenţia de a-şi redobândi proprietatea, în sensul că nu a depus cere de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995[102]; nu existau notificări adresate chiriaşilor pentru aducerea la cunoştinţă a demersurilor în restituire întreprinse de foştii proprietari[103]; hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea imobilului către vechii proprietari a fost pronunţată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare[104]; statul era „proprietar" tabular iar în cartea funciară nu era înscrisă nici o interdicţie de înstrăinare şi nu era notat procesul de revendicare[105].

2) Alte instanţe au considerat că terţii subdobânditori sunt de bună credinţă dacă aceştia au făcut investigaţii rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului (existenţa titlului de proprietate al statului). Într-o speţă s-a considerat că terţul subdobânditor este de bună credinţă deoarece „în urma tuturor diligenţelor făcute a fost îndreptăţit să creadă că proprietarii bunului sunt ceilalţi doi pârâţi". Cumpărătorii au cercetat titlu de proprietate al vânzătorului care se compunea dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv şi care a fost înscrisă în registrul de transcrieri[106].

Din contra, s-a hotărât că: „În condiţiile în care dobânditorul a nesocotit obligaţia de a se informa cu privire la imobilul naţionalizat, condiţie intrinsecă conceptului de bună credinţă, manifestarea de voinţă a acestuia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi considerată loială şi deci, de bună credinţă"[107].

Uneori, instanţele de judecată au interpretat în mod surprinzător starea de fapt. În afacerea Păduraru contra României, supusă jurisdicţiei C.E.D.O., statul, anterior introducerii acţiunii în revendicare de către reclamant, a vândut două apartamente din corpul B al unui imobil, iar ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care întregul imobil (corpul A+B) a fost restituit reclamantului, statul a înstrăinat chiriaşului apartamentul nr. 2 din corpul A. În ambele situaţii, instanţele de judecată au aplicat prezumţia de bună credinţă, considerând că dobânditorii, chiar dacă ar fi depus diligenţe rezonabile, nu ar fi putut cunoaşte că statul nu este adevăratul proprietar.

Referindu-se la starea actuală din jurisprudenţa română, Curte Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că: „Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanţele de judecată aveau să le soluţioneze, dar consideră că această complexitate a fost, cel puţin în parte, datorată absenţii unei definiţii clare şi coerente a bunei credinţe şi a unei maniere uniforme de apreciere a sarcinii şi obiectului probei acesteia"[108].

b) Situaţiile în care a fost invocat principiul validităţii aparenţei în drept. Relativ recent, în doctrină[109] şi în practica judiciară, s-a susţinut că acţiunea în revendicare sau în nulitate a adevăratului proprietar trebuie respinsă întrucât subdobânditorul este beneficiarul teoriei aparenţei creatoare de drept.

Fosta Curte Supremă de Justiţie, a refuzat să admită acţiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar împotriva terţului subdobânditor al imobilului în care locuia în calitate de chiriaş, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei, statul apărea faţă de terţi ca proprietar al bunului. Instanţa a fundamentat hotărârea sa pe adagiul error communis facit jus. Din considerentele hotărârii rezultă că statul avea calitatea de proprietar aparent întrucât bunul revendicat figura în anexa Decretului nr. 92/1950, nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparenţe de legalitate nu fusese pronunţată (acţiunea reclamantei în contradictoriu cu statul fiind pronunţată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă), prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună credinţă a posesorului-pârât[110].

Principiul validităţii aparenţei în drept, invocat de terţii subdobânditori în scopul menţinerii actelor de înstrăinare, a fost respins de instanţele de judecată când „pârâta ar fi putut să cunoască cu minime diligenţe la data când a cumpărat imobilul, că reclamantul începuse demersurile pentru recuperarea imobilului"[111], cumpărătorii au fost încunoştinţaţi cu şase luni înainte de încheierea contractelor că statul nu mai este proprietarul imobilului[112], cumpărătorii au putut să aibă dubii în legătură cu valabilitatea titlului statului care după anul 1990 a fost pus în discuţie[113].

c) Situaţiile în care a fost invocată atât buna credinţă cât şi teoria aparenţei. O parte din doctrina română[114] susţine că principiul ocrotirii bunei credinţe şi principiul validităţii aparenţei în drept sunt instituţii juridice distincte care reprezintă mijloace de protecţie a actelor de dispoziţie încheiate de un neproprietar.

Acelaşi mod de a privi lucrurile a fost adoptat şi de către Curtea Constituţională. Cu ocazia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001[115], această instanţă a susţinut că principiul ocrotirii bunei credinţe a fost consacrat in terminis, pe cale legală, prin art. 46 alin. 2. Însă, în acelaşi timp, Curtea vorbeşte despre adagiul error communis faci jus, lăsând impresia că legiuitorul s-ar referi şi la acest principiu[116].

Acest sentiment de incertitudine a fost transmis instanţelor de judecată, care plecând de la afirmaţiile Curţii Constituţionale, au aplicat fie principiul validităţii aparenţei în drept[117], fie au făcut referire atât la principiul ocrotirii bunei credinţe cât şi la adagiul error communis...[118].

d) Efectele stării actuale din jurisprudenţa română. Jurisprudenţa pe care am prezentat-o mai sus a fost examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în afacerea Păduraru contra României. Acest organ, care reprezintă garantul european al drepturilor fundamentale ale omului, a caracterizat practica judiciară din România în următorii termeni: „Curtea a hotărât deja că divergenţele din jurisprudenţă constituie, prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se întemeiază pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra jurisdicţiei lor teritoriale, şi că rolul instanţei supreme este de a regla contradicţiile din jurisprudenţă. Cu toate acestea, în speţă, se cuvine să observăm că însăşi Curtea supremă de justiţie nu are o jurisprudenţă uniformă asupra problemelor de drept aflate în discuţie.

Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigure coerenţă practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde ale jurisprudenţei, persistând în timp şi referitoare la un domeniu care prezintă un mare interes social sunt de natură să creeze o incertitudine permanentă şi să diminueze încrederea societăţii în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentele ale Statului de drept. În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele din jurisprudenţă în domeniul naţionalizării imobililor sunt susceptibile să creeze un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică"[119].

Într-adevăr, soarta acţiunilor în revendicare introduse de vechii proprietari este nesigură. Acelaşi act normativ este considerat de instanţele de judecată ca fiind sau nu un titlu valabil al statului, reclamantul nu ştie dacă el trebuie să facă dovada relei-credinţe a subdobânditorului sau dacă revine pârâtului sarcina să probeze că a depus diligenţe rezonabile pentru a afla situaţia juridică reală, la rândul său cumpărătorul nu ştie dacă este suficient să invoce buna sa credinţă, care se prezumă, sau principiul validităţii aparentei în drept.

În scopul soluţionării acestor divergenţe, considerăm că este necesar să comparăm regimul juridic al principiului ocrotirii bunei credinţe cu cel al validităţii aparenţei în drept.

e) Deosebirile între principiul ocrotirii bunei credinţe şi principiul validităţii aparenţei în drept. Între principiul ocrotirii bunei credinţe şi principiul validităţii aparenţei în drept există deosebiri profunde. Principalele puncte de divergenţă între aceste principii privesc următoarele aspecte:

1) Condiţiile de validitate. Dacă pentru aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept jurisprudenţa pretinde condiţii severe: să existe o eroare comună şi invincibilă, terţul de bună credinţă să fi crezut în mod scuzabil în aparenţa dreptului, actul juridic să fie cu titlu oneros, în cazul principiului ocrotirii bunei credinţe, este suficient ca terţul să fie de bună credinţă iar actul să fie cu titlu oneros.

Cu alte cuvinte, cel dintâi, presupune existenţa unui element obiectiv reprezentat de aparenţa unui drept care se manifestă în mod invincibil (este de neînlăturat pentru un om abstract cu diligenţă şi prudenţă medie) şi a unui element subiectiv care se înfăţişează sub două niveluri: cel al societăţii constând în credinţa publică în această aparenţă şi cel individual constând în convingerea terţului contractant că tratează cu adevăratul proprietar. La aceste condiţii se mai adaugă obligaţia terţului să efectueze investigaţii utile pentru a cunoaşte calitatea cocontractantului său.

Cel de al doilea principiu se mulţumeşte pentru a fi aplicat cu un element subiectiv constând în credinţa terţului achizitor că persoana de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului. Acest element nu este determinat printr-un criteriu obiectiv. El este prezumat.

2) Sarcina şi obiectul probei. În cazul principiului validităţii aparenţei în drept, după ce adevăratul proprietar a făcut dovada calităţii sale, revine terţului subdobânditor sarcina să probeze existenţa erorii comune şi invincibile, precum şi caracterul scuzabil al bunei sale credinţe. Cu alte cuvinte, terţul este ţinut să furnizeze o dublă probă: existenţa unei situaţii aparente irezistibile şi comportamentul său în prezenţa acestei aparenţe. După care, adevăratul proprietar, pentru a evita angajarea răspunderii sale pe temeiul adagiului error communis..., trebuie să facă dovada relei credinţe a terţului.

Dimpotrivă, în cazul principiului ocrotirii bunei credinţe, sarcina probei nu este repartizată în funcţie de interesele pe care le urmăreşte fiecare parte, ci cade în întregime pe seama adevăratului proprietar. El este obligat să facă dovada dreptului său de proprietate şi pentru a înlătura efectele acestui principiu, trebuie să probeze reaua credinţă a terţului subdobânditor. Acesta din urmă este scutit de orice probă. El este protejat de prezumţia bunei credinţe prevăzută în art. 1899 alin. 2 C. civ.

3) Fundamentul juridic. Principiul error communis facit jus reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăţii pe temeiul căruia în patrimoniul terţului subdobânditor se naşte un nou drept de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Dobândirea dreptului de proprietate se face instantaneu, în temeiul legii la momentul în care sunt întrunite condiţiile regulii error communis....

În situaţia principiului ocrotirii bunei credinţe, actul juridic de dispoziţie încheiat de un non dominus este considerat ca fiind valabil, iar terţul subdobânditor devine proprietar prin intermediul efectului translativ de proprietate al actului juridic salvat de la nulitate.

După ce am constatat că între principiul validităţii aparenţei în drept şi principiul ocrotirii bunei există deosebiri iremediabile, ne întrebam care dintre aceste principii poate să fundamenteze de unul singur transferul dreptului de proprietate de la un neproprietar către terţul subdobânditor ?

Principiul ocrotirii bunei credinţe nu poate să justifice un asemenea transfer fiindcă, printre altele, lipseşte de efecte juridice dispoziţiile Codului civil care reglementează uzucapiunea de scurtă durată. Sfera principiului ocrotirii bunei credinţe acoperă ipoteza în care se aplică uzucapiunea scurtă. Acest principiu pretinde, însă, condiţii mult mai uşoare decât cele stabilite în art. 1895-1899 C. civ., fapt care teoretic înlătură aplicarea uzucapiunii de scurtă durată.

În acest sens în doctrină[120] şi jurisprudenţă[121] s-a subliniat că în materie imobiliară, singura bună credinţă a celui care contractează cu un neproprietar nu este aptă să creeze vreun drept în favoarea subdobânditorului, chiar dacă acesta intră în posesia bunului. Eroarea individuală a subdobânditorului paralizează efectele acţiunii în revendicare sau în nulitate introduse de adevăratul proprietar numai dacă este unită cu justul titlu şi cu posesiunea de lungă durată (10-20 de ani) sau cu eroarea comună şi invincibilă.

 f) Câteva argumente în sprijinul tezei că după anul 1990 în societatea română nu au existat condiţii ca terţii subdobânditori de bunuri imobile preluate de statul comunist fără titlu valabil să poată invoca în favoarea lor adagiul error communis facit jus. După Revoluţia din 22 decembrie, la nivelul societăţii româneşti s-au purtat discuţii în legătură cu imobilele dobândite de Statul Român în perioada 1945-1990. De nenumărate ori, în mass-media şi în Parlament s-a arătat că statul a preluat imobile fără respectarea legilor în vigoare la data preluării, deseori, în mod abuziv, prin forţă. Astfel, abuzurile comise de statul comunist cu ocazia „distrugerii proprietăţii private" au devenit notorii.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că după anul 1990 ar exista o eroare comună şi invincibilă cu privire la valabilitatea titlului de proprietate al statutului, întrucât o persoană abstractă cu prudenţă şi diligenţă medie ar fi descoperit viciile titlului sau cel puţin ar fi avut dubii în legătură cu valabilitatea lui.

De asemenea, terţii subdobânditori care au achiziţionat bunuri imobile preluate de statul comunist fără titlu valabil nu pot să pretindă că au fost de bună credinţă. Aceasta deoarece, efectuând investigaţii rezonabile în forul lor intern s-ar fi născut cel puţin o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului. Majoritatea doctrinei[122] şi jurisprudenţei[123] actuale susţine că îndoiala exclude buna credinţă.

În literatura de specialitate, în legătură cu regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, s-a arătat cu deplin temei că „ subdobânditorul care cumpără de la stat un bun despre care ştie sau trebuia să ştie că a fost preluat de statul comunist în condiţii notorii de forţă, prin abuz, iar nu în condiţii obişnuite, achiziţionează în condiţii dubioase care exclud buna sa credinţă"[124]. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat de o parte a doctrinei[125] şi jurisprudenţei[126].

VI. Fundamentul juridic al teorie proprietăţii aparente

Soluţia oferită de principiul error communis facit jus s-a impus relativ uşor, mai greu a fost să i se găsească o justificare. Jurisprudenţa şi doctrina, în scopul menţinerii actelor de dispoziţie consimţite de proprietarul aparent, au invocat mai multe fundamente juridice. Valabilitatea acestor acte a fost întemeiată pe: caracterul colectiv pe care îl are sezina[127], mandatul tacit primit de eredele aparent de la adevăratul moştenitor[128], culpa adevăratului proprietar[129], riscul creat[130], abuzul de drept[131], regulile de la simulaţie[132]. Apoi, au fost extinse prevederile art. 117 C. civ.,[133] şi ale art. 1097 C. civ.[134] la toate cazurile moştenitorului aparent. Aceste soluţii sunt astăzi abandonate.

Rezolvarea acestei probleme este dificilă întrucât ne aflăm în prezenţa a două categorii de persoane a căror situaţie este în mod egal demnă de a fi protejată. Pe de o parte, adevăratul proprietar care pierde un drept real fără consimţământul său şi fără să existe uneori vreo culpă din partea sa iar, pe de altă parte, terţul subdobânditor de bună credinţă care s-a aflat în imposibilitate să cunoască situaţia juridică reală.

Aceste persoane reprezintă antagonismul între ceea ce ilustrul doctrinar René Demogue a numit într-un pasaj rămas celebru, securitatea statică şi securitatea dinamică[135].

Care dintre acestea trebuie să aibă prioritate ?

Securitatea statică presupune că odată ce a fost dobândit un drept de proprietate, acesta rămâne la dispoziţia proprietarului său care nu poate să-l piardă printr-un fapt exterior voinţei sale. Dreptul de proprietate, fiind absolut şi inviolabil, poate fi invocat de titularul său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca.

Dacă securitatea statică urmăreşte să protejeze bunul ca entitate juridică, securitatea dinamică are ca obiect să favorizeze relaţiile juridice în legătură cu acest bun. Scopul arătat mai sus este atins prin protejarea participanţilor la circuitul civil care în mod rezonabil au constat la momentul încheierii actelor juridice că sunt îndeplinite condiţiile lor de valabilitate.

Iniţial, instanţele de judecată au acordat prioritate securităţii statice[136]. Această orientare jurisprudenţială îşi are originea în modul în care a fost conceput Codul nostru civil. El a fost construit pe două noţiuni de bază: proprietatea şi voinţa care sunt expresia juridică a liberalismului economic aflat în plină expansiune în secolul al XIX-lea. Orice atingere adusă acestor noţiuni, în viziunea redactorilor Codului civil, trebuie sancţionată.

La începutul secolului XX, jurisprudenţa română admite teoria proprietăţii aparente şi invocă drept fundament juridic „motive de interes public şi utilitate socială"[137]. Judecătorii, cu mai multe ocazii, au arătat că actele juridice încheiate de proprietarul aparent trebuie menţinute „în interesul creditului şi al siguranţei indispensabile pentru buna circulaţie a imobilelor"[138], „în interesul circulaţiei bunurilor şi al siguranţei tranzacţiilor"[139]. Prin urmare, explicaţia constă în necesitatea de a asigura securitatea tranzacţiilor.

Pe lângă acest fundament, doctrina a pus în evidenţă şi necesitatea de a proteja încrederea publică în actele juridice translative de proprietate încheiate în condiţii de eroare publică asupra calităţii de proprietar al înstrăinătorului[140].

Aceste motive de ordine publică pot fi evidenţiate prin următorul exemplu. Să presupunem că bunurile succesorale au fost luate în stăpânire de un moştenitor aflat într-un grad îndepărtat de rudenie cu defunctul sau de un legatar universal. Ulterior, moştenitorul aparent vinde imobilul succesoral. Dacă vom obliga pe terţul subdobânditor să restituie imobilul, creditul public va fi grav lezat. Căci, nici o persoană nu va îndrăzni să achiziţioneze un imobil succesoral sau să accepte o ipotecă asupra unui asemenea bun dacă ar şti că există posibilitatea de a se anula actul pe care l-a încheiat, din cauza ivirii unui moştenitor mai apropiat în grad de rudenie sau descoperirii unui testament ulterior. Pericolul evicţiunii, la care ar fi expus terţul subdobânditor, ar exista pe toată durata de timp necesară dobândirii proprietăţii prin prescripţie achizitivă.

În doctrina franceză s-a mers un pic mai departe şi s-a observat că în cele din urmă această teorie protejează mai mult pe adevăraţii proprietari decât îi prejudiciază[141]. S-a precizat că nimeni nu va dori să trateze cu ei şi pentru a evita ca creditul proprietarilor să nu dispară, este necesar să se admită în unele cazuri o excepţie de la regulile obişnuite. Principiul error communis facit jus nu abrogă regulile care organizează protecţia dreptului adevăratului proprietar, ci doar derogă de la aceste reguli.

În concluzie, principiul validităţii aparenţei în drept are ca rol să asigure securitatea tranzacţiilor, libera circulaţie a bunurilor şi să creeze un climat de siguranţă în raporturile juridice.

Concluzii

Normele juridice, în toate epocile, au fost considerate ca fiind produse sociale, ale căror scop este social şi ale căror efecte trebuie să corespundă utilităţii sociale. Rigoarea normelor juridice care reglementează dreptul de proprietate trebuie să fie atenuată ori de câte ori ele contravin acestui scop.

Cea mai bună dovadă în acest sens este regula error communis facit jus care a fost aplicată „în toată timpurile şi în toate legislaţiile". Această regulă permite ca o situaţie de fapt făţişă, în ciuda iregularităţii sale, să creeze în profitul terţilor aceleiaşi drepturi pe care aceştia le-ar fi avut dacă realitatea era conformă aparenţei.

Dreptul adevăratului proprietar este sacrificat în interesul general al securităţii tranzacţiilor. Acest mod excepţional de dobândire a proprietăţii produce efecte juridice, fără a leza regulile referitoare la uzucapiune, numai dacă sunt întrunite câteva condiţii extrem de stricte: actul de dispoziţie să fie cu titlu oneros, terţul să fie de bună credinţă şi să existe o eroare comună şi invincibilă.

În ciuda divergenţilor care există la ora actuală, considerăm că raţionamentul pe care îl conţine regula error communis... va persista ca un element indispensabil securităţii raporturilor juridice şi a vieţii sociale.  

 

[1] L. Josserand, Cours de droit civil positif français, 2e édition, Sirey, 1933, p. 584.

[2] Cass., 3 juillet 1877, D., 77.1.430 prezentată de Al. Algiu, Etude sur la régle Error communis facit jus, thése, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence, Paris, 1912, p. 73.

[3] Seine, 10 juine 1905, Gaz. Pal., 1905.2.119 citată de H. Mazeaud, La maxime "Error communis facit jus", în „Revue trimestrielle de droit civil", 1924, nota 1, p. 938.

[4] H. Mazeaud, La maxime "Error communis ..., p. 939.

[5] C. Ap. Montpellie, 16 juine 1964, D. 1965, 101, note Calais- Auloy, citată de L. Leveneur, Situations de fait en droit privé, L.G.D.J., 1990, nota 113, p. 119; D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, în „Dreptul" nr. 1/2002, p. 70; M. Boudot, Apparence, Encyclopédie Dalloz, Répertoire de droit civil, janvier 2003, p. 16. În acest sens, în literatura de specialitate s- a arătat că „orice om prudent şi diligent, aflat în aceiaşi situaţie, ar fi fost persuadat de aparenţe" (I. Deleanu, Ficţiunile juridice, All Beck, Bucureşti, 2005, p. 328).

[6] R. Rîşnoveanu, notă la C.S.J., s. civ., dec. nr. 3180 din 25 iunie 2001, în „Pandectele române" nr. 6/2002, II, p. 67.

[7] C. Cas., s. I, dec. nr. 415 din 6 iunie 1907, în „Buletinul deciziunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cursul anului 1907", pp. 1028- 1061.

[8] Cass. ch. req., 6 janv. 1930, Laborie et autres c. Terrass et autres, în „ Dalloz, Recueil périodique et critique", 1931, I, cu notă de Jean- Ch. Laurent, pp. 43- 47.

Actul de notorietate este redactat de notar care, pe baza declaraţilor făcute de rudele lui de cujus, stabileşte persoanele care au vocaţie să- l moştenească precum şi cota parte sau bunurile ce revin succesorilor ( F. Terré, Y. Lequette, Droit civil, Les libéralités, 3eédition, Dalloz, p. 572). Scopul acestui act este de a proba calitatea de moştenitor a celor care culeg o succesiune. În cazul în care menţiunile sale nu corespund situaţiei de fapt, este angajată răspunderea notarului dacă se dovedeşte culpa sa.

[9] Cass. 1re ch. civ., 3 avril 1963, Cons. Humann c. Cons. Borely, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1964, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 306- 308.

[10] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1812 din 25 iulie 1984, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 44- 46.

[11] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 416 din 16 aprilie 1966, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1966, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1967, pp. 85- 89.

[12] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 568 din 19 martie, 1983, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, pp. 31- 35; Trib. jud. Mehedinţi, dec. civ. nr. 274 din 21 martie 1984, cu Notă de I. Lulă, în „Revista română de drept" nr. 1/1985, pp. 46- 49.

[13] D. Chirică, Regimul  juridic... op. cit.,p. 70.

[14] Cass. 1re ch. civ., 3 avril 1963, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1964, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 306- 308; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1433 din 3 octombrie 1957, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1957, p. 75; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1812 din 25 iulie 1984, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984, p. 46.

[15] Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938.

[16] Republicată în M. Of., partea I, nr. 201 din 3 martie 2006.

La ora actuală, în România, există un conflict de acte normative privind reglementarea publicităţii imobiliare. În martie 1996 a fost publicată Legea nr. 7/1996. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi, în doctrină s- a pus în discuţie dacă în zonele de carte funciară supuse sistemului reglementat de Decretul- lege nr. 115/1938 sunt aplicabile dispoziţiile acestui decret- lege sau ale Legii nr. 7/1996 (pentru o prezentare pe larg a problemei, a se vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2000, pp. 200- 218; L. Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale, Lumina Lex, 2001, pp. 308- 312; A. A. Ţuluş, Acţiunile de carte funciară în lumina actualei reglementări, în „Dreptul" nr. 11/1999, p. 32). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţiile unite, a soluţionat această dispută prin decizia nr. XXI din 12 decembrie 2005 (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 225 din 13 martie 2006), în urma promovării recursului în interesul legii de către procurorul general.

Înalta instanţă s- a raliat opiniei potrivit căreia dispoziţiile Decretului- lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară, după cum sunt reglementate de Legea nr. 7/1996, pe întreg teritoriu administrativ al unui judeţ, urmând să fie abrogat după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări. „Ca atare, se impune a se reţine că, în timp, legea veche (Decretul- lege nr. 115/1938) ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor" (Se are în vedere momentul stabilit prin dispoziţiile art. 72 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 (art. 69 alin. 2 în urma republicării Legii nr. 7/1996) ).

Întrucât este posibil ca la momentul finalizării noilor lucrări de cadastru, Decretul- lege nr. 115/1938 să fie abrogat prin aplicarea Legii nr. 7/1996, în acest articol vom face referire la ambele acte normative.

[17] S. Piedelièvre, La publicité foncier, LGDJ, 2000, p. 17.

[18] C. Apel Bucureşti, s. I, dec. nr. 55 din 7 martie 1903, în „Dreptul" nr. 30/1903, pp. 249- 252. În acest sens, a se vedea C. Cas., s. I, dec. nr. 2716 din 19 decembrie 1929, în „Pandectele române", I, 1932, cu notă de F. Dârlea, pp. 101- 104.

[19] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 292 din 15 octombrie 1952, în „Culegere de Decizii ale plenului şi colegiilor Tribunalului Suprem al R.P.R. din 1 august 1952 - 31 decembrie 1954", vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1955, p. 113.

[20] Instituţia juridică a certificatului de moştenitor a fost reglementata pentru prima dată prin Decretul nr. 40/ 1953 modificat prin Decretul nr. 378/1960 şi republicat în „Buletinul Oficial" nr. 25 din 7 noiembrie 1960.

[21] D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, 2003, p. 473. În acest sens, M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 200; F. Terré, Y. Lequette, Droit civil, Les successions, Les libéralités, 3e édition, Dalloz, 1997, p. 572.

[22] C. Cas., s. I, dec. nr. 2716 din 19 decembrie 1929, în „Pandectele române", I, 1932, cu notă de F. Dârlea, pp. 101- 104, în acest sens, Cass. ch. req., 6 janv. 1930, Laborie et autres c. Terrass et autres, în „ Dalloz, Recueil périodique et critique", 1931, I, cu notă de Jean- Ch. Laurent, pp. 43- 47.

[23] C. Cas., s. II, dec. nr. 977 din 14 decembrie 1933, în „Pandectele Române", I, 1935, cu notă de D. Dimitrescu, Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un concesionar ca să poată invoca teoria proprietăţii aparente, în materia petroliferă, pp. 37- 44.

[24] În dreptul român în temeiul art. 534 C. civ., uzufructuarul poate să închirieze de unul singur bunul pe care îl are în posesie. Această prevedere a fost preluată din art. 595 C. civ. francez. Reformele legislative din Franţa au atins acest articol care a fost modificat prin Legea nr. 65- 570 din 13 iulie 1965. Potrivit noilor modificări uzufructuarul nu poate, fără permisiunea nudului- proprietar, să închirieze un fond rural sau imobil cu uz comercial, industrial sau artizanal.

[25] Cass. 3e ch. civ., 21 janv. 1981, Bouzin c.Sauriac, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1983, cu notă de P. Diener, p. 36 şi urm.

[26] Cass. ch. req., 6 janv. 1930, Laborie et autres c. Terrass et autres, în „Dalloz, Recueil périodique et critique", 1931, I, cu notă de Jean- Ch. Laurent, pp. 43- 47.

[27] Jud. Mediaş, sent. civ. nr. 1569 din 25 mai 1992, comentată de C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei de drept în materia moştenirii, în „Dreptul" nr. 9/1993, pp. 33- 41; C. Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 2571 din 8 octombrie 2001, în Culegere de practică judiciară 2000- 2001, Curtea de Apel Timişoara, Lumina Lex, 2002, pp. 146- 149.

Deşi în speţele citate mai sus, doctrina sau instanţele au considerat ca valabil contractul de vânzare- cumpărare fie pe temeiul principiului validităţii aparenţei în drept sau cel al protecţiei bunei credinţe, în ce ne priveşte susţinem că respectivele principii nu se aplică în aceste speţe ci unele dispoziţii de carte funciară. Totuşi, ele pot servi drept exemple în care eroarea terţului are la bază un act redactat de notar.

[28] Cass., 1er ch. civ., 22 juillet 1986, n˚ 84- 17.004, în „Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation", IV, n˚ 214, p. 205 şi urm.

[29] Fosta Curte de Casaţie a considerat că terţul este de bună credinţă dacă „ el nu a cunoscut sau dacă nu a avut putinţă să cunoască că proprietatea aparţine altei persoane" (C. Cas., s. II, dec. nr. 977 din 14 decembrie 1933, în „ Pandectele române", I, 1935, cu notă de D. Dimitrescu,p. 43).

[30] Acest punct de vedere a fost susţinut în mod constant de jurisprudenţă şi de doctrină (Cass. ch. req., 20 mai 1935, în „Dalloz, Recueil périodique et critique", 1935, I, cu notă de H. Capitan, p. 102; Cass., 1er ch. Civ., 22 juillet 1986, n˚ 84- 17.004, în „Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation", IV, n˚ 214, p. 205 şi urm.; L. Crémieu, De la validité des actes accomplis par l'héritier apparent, în „Revue trimestrielle de droit civil", 1910, p. 64; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III , Editura ,,Naţionala", Bucureşti, 1928, p. 506; F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, Droit civil Les obligations, 5eédition, Dalloz, 1998, p. 61).

[31] C. Apel Bucureşti, s. I, dec. nr. 71 din 12 martie 1923, în „Pandectele române", 1923, II, cu notă de I. N. Alimanescu, Teoria eredelui aparent, pp. 206- 207; C. Cas. I, dec. nr. 1052 bis, din 10 iunie 1924, în „Pandectele române", I, 1925, cu notă de Tr. Ionaşcu, Teoria eredelui aparent, p. 226- 231.

[32] Trib. Covurului, s. I, sent. din 6 octombrie 1926, în „Pandectele române", II, 1927, cu notă de G. I. Ţăranu, Valoarea juridică ce trebuie acordată înstrăinărilor făcute de un erede aparent, pp. 122- 126.

[33] Trib. civ. Seine, 22 fév.1951, prezentată de H. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. II, 2e édition, Éditions Montchrestien, Paris, 1971, p. 1137- 1139.

[34] Jean- Pierre Arrighi, Apparence et réalité en droit privé, thèse, Nice, 1974, p. 553.

[35] C. Apel Bucureşti, dec. nr. 119/1924, comentată de D. Dimitrescu, Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un concesionar ca să poată invoca teoria proprietăţii aparente, în materia petroliferă, în „Pandectele Române", I, 1935, p. 42; Cass. ch. req., 20 mai 1935, în „Dalloz, Recueil périodique et critique", 1935, I, cu notă de H. Capitan, p. 102.

[36] C.S.J., dec. nr. 1939 din 14 mai 2003, în „Dreptul" nr. 8/2004, p. 267 şi urm.

Fosta Curte de Casaţie şi de Justiţie a subliniat că reaua credinţă poate fi stabilită şi din fapte posterioare încheierii contractului de vânzare- cumpărare, fiindcă „ în multe cazuri, tocmai din modul desfăşurării unor asemenea fapte se poate învedera existenţa relei credinţe cu care s- a efectuat înstrăinarea"( C. Cas., s. I, dec. nr. 415 din 6 iunie 1907, în „Buletinul deciziunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cursul anului 1907", p.1058).

[37] Trib, Sup., dec. nr. 1433 din 3 octombrie 1957, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1957, p. 70 şi urm.; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2163 din 31 mai 2002, prezentată de P. Preju, Probleme de drept civil şi de drept procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în „Dreptul" nr. 1/2004, p. 216.

[38] M. Eliescu, op. cit., p. 197; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura „Ştiinţifică", Bucureşti, 1969, p. 357.

[39] Al. Cerban, Despre petiţia de ereditate în dreptul comparat, Editura „Curierul Judiciar", Bucureşti, 1934, p. 138.

[40] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 416 din 16 aprilie1966, în „Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1966", p.86. În speţă, posesorul a dobândit bunul în asemenea condiţii, încât a fost în imposibilitate obiectivă şi insurmontabilă să verifice titlul de proprietate al vânzătorului.

[41] D. Chirică, Regimul juridic... op. cit., p. 75.

[42] C. Apel Bucureşti, s. I, dec. nr. 55 din 7 martie 1903, în „Dreptul" nr. 30/1903, pp. 250.

[43] Trib. jud. Mehedinţi, dec. civ. nr. 274 din 21 martie 1984, cu Notă de I. Lulă, în „Revista română de drept", nr. 1/1985, pp. 46- 49.

[44] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 1812 din 25 iulie 1984, în „Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984", pp. 44- 46.

[45] I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2000, p. 108; S. Cercel, notă la C. Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 5638 din 12.12.2002, în „Curierul Judiciar" nr. 3/2003, p. 36 şi urm.

[46] C. Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 5638 din 12.12.2002, cu notă de S. Cercel, în „Curierul Judiciar" nr. 3/2003, p. 36 şi urm.; C. Apel Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 2521 din 25 noiembrie 2003, în „Pandectele române", III, nr. 5/2004, 289, p. 104.

[47] M. Boudot, Apparence op. cit., p. 16; D. Gherasim, Buna- credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 214.

[48] L. Leveneur, op. cit., p. 122.

[49] Cass., 1er ch. civ., 22 juillet 1986, n˚ 84- 17.004, în „Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation", IV, n˚ 214, p. 205; Cass. 1re ch. civ., 3 avril 1963, Cons. Humann c. Cons. Borely, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1964, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 306- 308; Cass. civ., 26 janv. 1897, în „Recueil Dalloz", 1900, I, cu notă de Sarrut, p. 33.

[50] D. Chirică, Regimul juridic... op. cit., p. 72.

[51] În dreptul francez, principiul error communis facit jus a fost consacrat în mod expres pin avizul Consiliului de Stat din 2 iulie 1807. Acest aviz are forţa juridică a legii în temeiul Constituţiei din anul VIII (H. Mazeaud, La maxime "Error communis... op. cit., p. 934; F. Terré, P. Simler, op. cit., p. 59).

[52] D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. III, partea a II- a, Atelierele grafice Sosec & Co., Bucureşti, 1912, p. 921 şi urm.

[53] C. Apel Bucureşti, s I, dec. din 28 ianuarie 1881, în „Dreptul", nr. 48/1881, p. 383.

[54] „Nu se poate invoca în contra achizitorului cu titlu particular al eredelui aparent, lipsa de calitate a acestuia din urmă dacă se constată că la epoca achiziţiunii ambele părţi au fost de bună credinţă" (C. Apel Iaşi, sent. din 21 ianuarie 1893, în „Dreptul", nr. 20/1893, pp. 154- 158).

[55] C. Cas., s I, dec. din 15 martie 1902, în „Curierul Judiciar", nr. 60/1902, p. 493 şi urm.

[56] Cass. ch. req., 6 janv. 1930, Laborie et autres c. Terrass et autres, în „ Dalloz, Recueil périodique et critique", 1931, I, cu notă de Jean- Ch. Laurent, pp. 43- 47. Menţionăm că actul de notorietate are corespondent în dreptul românesc în certificatul de moştenitor.

[57] C. Cas., s. I, dec. nr. 415 din 6 iunie 1907, în „Buletinul deciziunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie pronunţate în cursul anului 1907", pp. 1028- 1061; Trib. Buzău, s. I, dec. civ. nr. 43 din 26 ianuarie 1925, în ,,Dreptul" nr. 37/1925, p. 307 şi urm.

[58] C. Cas., s. I, dec. nr. 664 din 1 decembrie 1910, în „Dreptul" nr. 12/1911, p. 91- 93.

[59] C. Apel Bucureşti, s. I, sent. civ. nr. 55 din 7 martie 1903, în „Dreptul" nr. 30/1903, p. 249- 252; C. Apel Iaşi, sent. din 21 ianuarie 1893, în „Dreptul", nr. 20/1893, pp. 154- 158,

[60] Cass. civ. 17 juill 1907, prezentată de Al. Algiu, op. cit., p.84, „Revue trimestrielle de droit civil", 1908, cu notă de A. Wahl, pp. 125- 133

[61] Publicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 83 din 7 aprilie 1934.

[62] În art. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii lichidării datoriilor agricole şi urbane se defineşte noţiunea de proprietar aparent în următorii termeni: „Prin proprietar aparent în sensul legii se înţelege persoana care se comportă ca proprietar şi care este considerată ca atare în mod notoriu" (T. Bogdănescu, Error communis facit jus, în „Pandectele române", IV, 1940, p. 147).

[63] Publicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 183 din 20 august 1929.

[64] Publicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 277 din 23 noiembrie 1940.

În art. 7 alin. 8 există următoarea dispoziţie: „Ipotecile se contractează cu proprietarul aparent şi ele vor greva imobilul oricare ar fi proprietarul de drept care ar revendica imobilul".

[65] Publicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 65 din 17 martie 1942.

[66] Publicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 3 din ianuarie 1943.

[67] Publicat în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 206 din 6 septembrie 1940. Pentru un studiu în legătură cu acest articol a se vedea Gh. D. Dimitrescu, Aparenţa în codul civil Carol al II- lea,în "Pandectele române", 1940, IV, pp. 30- 35.

[68] O. Căpăţână, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, partea generală, coord. P. Cosmovici, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 246 şi urm.; T.R. Popescu, Contractul, în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 105 şi urm.; D. Cosma, op. cit., p. 357; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti, 1980, p. 402.

[69] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 568/1983, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, p. 33; în acest sens, a se vedea idem, dec. nr. 1433 din 3 octombrie 1957, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1957, p. 73; idem. dec. nr. 467 din 25 octombrie 1959, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti, pe anii 1952- 1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 210.

[70]Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 568 din 19 martie 1983, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, pp. 31- 35.

[71] Trib. jud. Mehedinţi, dec. civ. nr. 274 din 21 martie 1984, cu notă de I. Lulă, în „Revista română de drept" nr. 1/1985, pp. 46- 49.

[72] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 1812 din 25 iulie 1984, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984, pp. 44- 46.

[73] Trib. Reg. Bucureşti, col. III, dec. nr. 183 din 14 ianuarie 1956, în „Legalitatea Populară", nr. 11/1956, p. 1388 şi urm.

[74] D. Cosma, op. cit., p. 359.

[75] Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice, a fost publicat în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954. Dispoziţii asemănătoare celor din art. 20 a Decretului nr. 31/1954 au fost conţinute în art. 6 din Decretul- Lege nr. 534/1941 pentru declararea morţii prezumate a celor dispăruţi, publicat în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 53 din 4 martie 1941.

[76] A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 416 din 16 aprilie1966, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1966,p.86.

În speţă, deşi obiectul litigiului este un bun mobil, sunt inaplicabile dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C. civ., fiindcă acesta făcea parte din categoria bunurilor inalienabile proprietate de stat care nu pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă sau prin posesiune de bună- credinţă ( în acest sens, a se vedea D. Gherasim, op. cit. p. 157, C. Stătescu, Drept civil, Persona fizică, Persoana juridică, Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970, p. 728 ). Totuşi, asemenea bunuri pot fi dobândite de terţi în prezenţa condiţiilor cerute de maxima error communis facit jus.

[77] Cass., 1er ch. civ., 22 juillet 1986, n˚ 84- 17.004, în „Bulletin des arrêts des chambres civiles de la Cour de cassation", IV, n˚ 214, p. 205 şi urm.

[78] Cass., 1re ch. civ., 2 nov.1959, prezntată de H. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., p. 1139. În acest sens, a se vedea Cass. 3e ch. civ., 21 janv. 1981, Bouzin c.Sauriac, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1983, cu notă de P. Diener, p. 36 şi urm.; Cass. 1re ch. civ., 3 avril 1963, Cons. Humann c. Cons. Borely, în „Recueil Dalloz", jurisprudence, 1964, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 306- 308.

[79] Trib. Suprem., sec. civ., dec. nr. 2479 din 17 octombrie 1973, în „Revista română de drept", nr. 8/1984, p. 62. În acest sens a se vedea Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 2437 din 2 noiembrie 1974, în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969- 1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 154.

[80] Fostul Tribunal Suprem a ridicat la nivelul unui principiu de drept următoarea afirmaţie: „Nevalabilitatea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă anularea titlului subachizitorului, în cazul când acesta este de bună credinţă"(Trib. Suprem, dec. nr. 467 din 25 octombrie 1959, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti, pe anii 1952- 1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 210; în acest sens a se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1433 din 3 octombrie 1957, în „Legalitatea populară", nr. 10/1960, cu notă de D. Rizeanu, p. 127- 129, Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1957, p. 75; idem.,sec. civ., dec. nr. 568 din 19 martie, 1983, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, pp. 31; idem.,sec. civ., dec. nr. 2479 din 17 octombrie 1973, în „Revista română de drept", nr. 8/1984, p. 62; idem., col. civ., dec. nr. 1812 din 25 iulie 1984, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1984, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 45).

[81] C. Apel Bucureşti, s. IV, dec. nr. 1.089/22.11.1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993- 1998, Curtea de Apel Bucureşti, Editura ALL, 1999, pp. 71- 73.

[82] Al. Cerban, Despre rolul aparenţei în drept, în„Curierul Judiciar" nr. 20/1922, p.305

[83] L. Crémieu, op. cit., p.64 ; L. Josserand, op. cit., p. 583; A. Colin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil français, t. III, Dalloz, 1955, p. 565; E. Leroux, Recherche sur l'évolution de la théorie de la propriété apparente dans la jurisprudence depuis 1945, în„Revue trimestrielle de droit civil" nr. 3/1974, p. 548; F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 579 ; F. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.78

[84] V. Antonescu, op. cit., p. 26 ; L. Crémieu, op. cit., p. 67 ; D. Alexandresco Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. X, Editura Sosec, Bucureşti, 1911, p. 580.

[85] C. Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 2571 din 8 octombrie 2001, în Culegere de practică judiciară 2000- 2001, Curtea de Apel Timişoara, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 2002, pp. 146- 149.

[86] Republicată în „Monitorul Oficial", partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.

[87] Drept exemplu aducem unele decizii ale Curţii de Apel Constanţa, şi anume: dec. civ. nr. 156/C/16.12.2002 faţă de dec. civ. nr. 637/C/24.06.2002 şi dec. civ. nr. 144/12.02.2002 publicate în Culegere de practică judiciară 2002, Editura All Beck, 2003, p. 7 şi urm.

[88] Menţionăm că vechiul art. 46 alin. 2 la care face referire Curtea Constituţională, în urma republicării Legii nr. 10/2001 a devenit art. 45 alin.2.

[89] C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2685 din 19 iunie 2003, în „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 1- 2/2004, cu notă de A. V. Mare, pp. 197- 201; „Dreptul" nr. 7/2004, p. 253 şi urm.

[90] C. Cas., sec. civ., dec. nr. 4894 din 21 noiembrie 2003, în „Dreptul" nr. 2/2005, p. 226 şi urm.

[91] Menţionăm, drept exemplu, câteva texte de lege: art. 485, 486, 970, alin. 1, 1909, 1898, alin. 1 C. civ., art. art. 23, alin. 1 C. fam., art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţii neloiale.

[92] Trib. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1957 A/08.06.2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000- 2003, Rosetti, 2004, pp. 194- 196.

[93] I. Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate în mod abuziv, ediţia a II- a, Editură All, Bucureşti, 2001, p. 91; A. Adam, I. Rusu, Discuţii în legătură cu regimul juridic al actelor de înstrăinare a imobilelor preluate de stat ori alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în lumina Legii nr. 10/2001, în „Dreptul" nr. 8/2002, p.58.

[94] C. Ap. Timişoara, s. civ., dec. nr. 2500 din 2 octombrie 2001, în „Curierul Judiciar" nr. 2/2003, p. 94 şi urm.; C. Cas., s. civ., dec. nr. 4894 din 21 noiembrie 2003, în „Dreptul" nr. 2/2005, p. 227.

[95] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 1304 din 24 mai 2002, în L. Uţă, Ş. Albert, C. Jora, Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Lumina Lex, 2003, pp. 114- 117.

[96] C. Cas., s. civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 417 din 25 ianuarie 2005, în „Dreptul" nr. 2/2006, p. 255 şi urm.

[97] C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1212 din 29 noiembrie 2003, în „Pandectele române" nr. 3/2005, III, p. 92.

[98] C. Cas., sec. civ., dec. nr. 4894 din 21 noiembrie 2003, în „Dreptul" nr. 2/2005, p. 227.

[99] C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1684 din 5 iunie 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, p. 189.

[100] C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2096/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Curtea de Apel Bucureşti, Rosetti, 2002, p. 99.

[101] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 93 din 27 ianuarie 2004, în L. Uţă, C. Jora, Culegere de practică judiciară, Semestrul I, 2004 , Lumina Lex, 2005, pp. 17- 19.

[102] C. Cas., sec. civ., dec. nr. 4894 din 21 noiembrie 2003, în „Dreptul" nr. 2/2005, p. 226 şi urm.; C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 136/21 ianuarie 2003, în „Pandectele române" nr. 3/2004, III, pp. 86- 89.

[103] C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 644 din 13 martie 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, pp. 202- 204.

[104] Trib. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 2983 din 3 decembrie 2001, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000- 2003, Rosetti, 2004, pp. 208- 210.

[105] C. Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 1819/R din 7 iunie 2000, în Culegere de practică judiciară 2000- 2001, Curtea de Apel Timişoara, Lumina Lex, 2002, pp. 82- 84; C. Apel Timişoara, s. civ., dec. nr. 2500 din 2 octombrie 2001, în Culegere de practică judiciară 2000- 2001, Curtea de Apel Timişoara, Lumina Lex, 2002, pp. 84- 87, „Curierul Judiciar" nr. 2/2003, pp. 93- 95.

[106] Trib. Bucureşti, s. IV, dec.nr.2231/17.10.1997, în Culegere de practică judiciară Tribunalului Bucureşti 1993- 1997, All Beck, p.74 şi urm.

[107] C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2096/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Curtea de Apel Bucureşti, Rosetti, 2002, p. 99- 102. În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, sec. a IV- a civilă, dec. nr. 2521 din 25 noiembrie 2003, în „Pandectele române" nr. 5/2004, III, 289, pp. 104- 107; C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1252 din 2 mai 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, p. 161- 164.

[108] C.E.D.O., afacerea Păduraru contra României (cererea nr. 63252/00), definitivă la 01.03.2006, publicată pe http:  //cmiskp.echr.coe.int////tkp197/viewhbkm.asp?action=open&table=1132 746FF1FE2A468ACCBCD1763D4D8149&key=45888&sessionId=6846391&skin=hudoc-fr& attachment=true, deschisă la 03.05.2006, p. 28.

[109] P. Perju, Discuţii cu privire la sfera actelor juridice care cad sub incidenţa art.46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în „Dreptul" nr. 2/2002, p. 68 şi urm.

[110] C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2685 din 19 iunie 2003, în „Dreptul" nr. 7/2004, p. 253 şi urm. În literatura de specialitate această speţă a fost temeinic criticată (a se vedea A. V. Mare, notă la decizia citată mai sus, în „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 1- 2/2004, pp. 197- 201.

[111] C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr.1514/2001, în „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 1- 2/2004, p. 175.

[112] C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr.2040 din 28 iunie 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, pp. 158- 161.

[113] Trib. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1587 A/27.06.2002, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000- 2003, Rosetti, 2004, p. 210 şi urm.

[114] I. Adam, op. cit., p. 96 şi urm.

[115] Menţionăm că în urma republicării Legii nr. 10/2001 art. 46 a devenit art. 45.

[116] C. Const., dec. nr. 191/2002, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 567 din 1 august 2002.

[117] C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2685 din 19 iunie 2003, în „Dreptul" nr. 7/2004, p. 253 şi urm., „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 1- 2/2004, cu notă de A. V. Mare, pp. 197- 201.

[118] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 93 din 27 ianuarie 2004, în L. Uţă, C. Jora, Culegere de practică judiciară, Semestrul I, 2004 , Lumina Lex, 2005, pp. 17- 19.

[119] C.E.D.O., afacerea Păduraru contra României, op. cit., p. 26.

[120] H. Mazeaud, La maxime "Error communis... op. cit., p. 951, 953; Al. Cerban, Despre petiţia de ereditate... op. cit., p. 129; D. Chirică, Regimul juridic... op. cit., p. 67.

[121] Curtea de Apel din Bucureşti printr- o decizie recentă a hotărât că „simpla bună credinţă a cumpărătorului, în sensul de a fi dat crezare aparenţei de proprietate, nu este suficientă pentru validarea cumpărării bunului"(C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 2040 din 28 iunie 2001, în Practică judiciară civilă 2001- 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Editura Brilliance, Piatra- Neamţ, 2003, p. 158).

[122] D. Gherasim, op. cit., p. 138 şi urm.; D. Chirică, Regimul juridic... op. cit., p. 64 şi urm.; A. Boar, Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Lumina Lex, 1999, p. 74.

[123] C. Apel Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 2521 din 25 noiembrie 2003, în „Pandectele române", III, nr. 5/2004, 289, p. 104; C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2096/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Curtea de Apel Bucureşti, Rosetti, 2002, p. 101 şi urm.; Trib. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1587 A/27.06.2002, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000- 2003, Rosetti, 2004, p. 210 şi urm.; C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1492/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, Curtea de Apel Bucureşti, Rosetti, 2001, pp. 140- 142.

[124] D. Chirică, Regimul juridic... op. cit., p. 64 şi urm.

[125] A. V. Mare, notă la C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2685 din 19 iunie 2003, în „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 1- 2/2004, pp. 206- 209; Ş. Diaconescu, notă la Trib. Cluj, s. civ., dec. nr. 610/2002, în „Studia Universitatis Babeş- Bolyai", nr. 2- 4/2002, p. 183; C. Hangeanu, V. Dumitrache, notă la, C. Ap. Alba- Iulia, s. civ., dec. nr. 2846 din 14 decembrie 2001, în „Curierul judiciar" nr. 9/2003, p. 6.

[126] Unele instanţe de judecată au hotărât că „disputa publică născută în jurul legalităţii naţionalizării şi a legitimităţii deţinerii imobilului de către stat - erau de natură să nască un puternic dubiu cu privire la valabilitatea actului astfel încheiat" (C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2096/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Curtea de Apel Bucureşti, Rosetti, 2002, p.102), „după 1990 şi, mai ales, după apariţia Legii nr. 112/1995, când proprietăţile au început a fi revendicate şi restituite foştilor proprietari, titlul statului fiind pus sub semnul întrebării, nu se poate accepta ideea că a mai existat o eroare comună şi invincibilă, în sensul deplinei siguranţe a chiriaşului că va cumpăra de la adevăratul proprietar" (Jud. Braşov, sent. civ. nr. 5171 din 24 aprilie 2002, în Culegere de practică judiciară 2002, All Beck, 2003, p. 99), „soluţia error communis facit jus, nu se aplică de plano, şi actelor de înstrăinare încheiate după 1990, în condiţiile în care dreptul statului a fost pus în discuţie" (Trib. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1587 A/27.06.2002, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti 2000- 2003, Rosetti, 2004, p. 211).

[127] Pentru prezentarea şi critica acestei orientări jurisprudenţiale a se vedea L. Crémieu, op. cit., pp. 55- 57, M. Planiol, G. Ripert, avec le concours de J. Maury et H. Vialleton, Traité pratique de droit civil français, 2e édition, t. IV, Paris, 1956, p. 495.

[128] M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. III, Paris, 1908, p. 428. Pentru o critică a acestei opinii a se vedea Tr. Ionaşcu, Teoria eredelui aparent, notă la sent. nr. 56 din 23 martie 1923, a Trib. Tecuci, în „ Pandectele române", 1925, II, pp. 201- 203.

[129] C. Apel Craiova, s. II, dec. nr. 145 din 14 octombrie 1907, în „Dreptul" nr. 74/1907, p. 609, D. Cosma, op.cit., p. 90 şi urm. În acest sens, a se vedea L. Josserand, op. cit., p. 585, Tr. Ionaşcu, Teoria eredelui aparent, Notă la dec. nr. 46 din 29 mai 1922, a C. Apel Iaşi, s.I, în „Pandectele române", 1926, II, p. 34, P. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa- Nouă, Bucureşti, 1994, p. 88.

[130] L. Cémieu, op. cit., pp. 78- 80. În acest sens, a se vedea T. Bogdănescu, Eroarea în geneza actului juridic civil, Tipografia "Moderna", Constanţa, 1937,pp. 113- 116.

[131] În acest sens, a se vedea Al. Algiu, op. cit., p. 109, H. Mazeaud, La maxime "Error communis... op. cit., p. 954, M.I. Gheorghiu, Eroarea comună, teză de doctorat, Bucureşti, 1936,p. 44.

[132] În acest sens, a se vedea M. Planiol, G. Ripert, avec le concours de M. Picard, Traité pratique de droit civil français, 2e édition t. 3, Paris, 1952, p. 249 şi urm., H. Mazeaud, J. Mazeaud, op. cit., t II, p. 1133, E. Leroux, op. cit., p. 550, D. Gherasim, op. cit., p. 208.

[133] C. Cas., s. I, dec. din 15 martie 1902, în „Curierul Judiciar", nr. 60/1902. p. 493, C. Apel Bucureşti, s. II, dec. nr. 51 din 13 februarie 1907, în „ Dreptul" nr. 29/1907, p. 233, C. Apel Bucureşti, s. II, dec. nr. 287 din 5 octombrie 1906, în „Dreptul" nr., 47/1907, p. 391 şi urm.

[134] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura „Cartea Românească" S.A., Bucureşti, 1921, p.256, în acest sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Editura „Naţionala", Bucureşti, 1928, p. 505.

[135] R. Demogue, Traité des obligations en général, t. I, Paris, 1923, p. 457.

[136] C. Apel Bucureşti, s I, dec. din 28 ianuarie 1881, în „Dreptul", nr. 48/1881, p. 383.

[137] Trib. Buzău, s. I, dec. civ. nr. 43 din 26 ianuarie 1925, în ,,Dreptul" nr. 37/1925, p. 308.

[138] C. Cas, s. I, dec. nr. 664 din 1 decembrie 1910, în „Dreptul", nr. 12/1911, p. 92.

[139] C. Cas, s. I, dec. nr. 2716 din 10 decembrie 1929, în „ Pandectele române", 1932, I, p. 103.

[140] Al. Cerban, Despre rolul aparenţei op. cit., p. 305.

[141] L. Leveneur, op. cit., p.129.

 

« Back