Numărul 1 / 2005

 

 

DREPTUL STATELOR LA AUTOAPĂRARE ANTICIPATIVĂ. NORMA CUTUMIARĂ A PERICOLULUI IMINENT CONTRA NOII DOCTRINE A PERICOLULUI POSIBIL

 

Kinga TIBORI SZABO

LL.M

 

 

Abstract: International Law and the Right to Anticipatory Self-defence. Imminent Threat versus Potential Threat. The present article discusses the recent developments in the interpretation of the international customary law of anticipatory self-defence. The classic formula of imminent threat is compared with the new, US-launched doctrine of potential threat. The comparison is built upon the parallel analysis of the specific elements of these theories and provides an assessment as to the necessity of such a new interpretation of the classic customary rule.

 

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional public contemporan este cel al nerecurgerii la folosirea forţei. Articolul 2(4) al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) interzice statelor ameninţarea cu forţa sau folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

Acest principiu cunoaşte două excepţii: măsurile de constrângere aplicabile de către Consilul de Securitate ONU[1] şi dreptul statelor la autoapărare individuală şi colectivă. Aceste excepţii au fost nu demult invocate ca justificări ale acţiunii militare lansate împotriva Irakului. Mai mult, administraţia Statelor Unite ale Americii a creat a nouă doctrină, prin care conţinutul dreptului statelor la autoapărare a fost redefinit

Scopul acestei lucrări este analizarea noii doctrini şi compararea sa cu normele actuale ale dreptului internaţional. Vom prezenta mai întâi aspectele principale ale dreptului la autoapărare, ne vom referi apoi la împrejurările lansării acţiunii militare, după care vom trece la compararea elementelor noii doctrini cu prevederile dreptului internaţional.

 

I. Doctrina dreptului de autoapărare anticipativă

Conform articolului 51 al Cartei ONU, "nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul producerii unui atac armat împotriva unui Membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale."

Formularea acestui articol a dat naştere la mai multe controverse. Conţinutul dreptului la autoapărare nu este definit şi nu se stabileşte nici natura măsurilor pe care Consiliul de Securitate trebuie să le adopte pentru a pune capăt conflictului în cauză.[2] Aşa cum Oscar Schachter a afirmat, "regulile dreptului la autoapărare sunt departe de a fi considerate un ghid de conduită capabil să furnizeze norme clare pentru numeroasele cazuri posibile." [3]

 De asemenea, articolul 51 nu face nici o referire la dreptul la autoapărare anticipativă. De altfel, majoritatea autorilor consideră că această prevedere exclude legalitatea anticipării.[4] Cu alte cuvinte, articolul 51 nu îngăduie exercitarea dreptului la autoapărare înainte ca atacul armat să aibă loc. Adepţii acestei opinii aduc mai multe argumente pentru dovedirea naturii restrictive a prevederii menţionate. Astfel, conform unor păreri, expresia "în cazul producerii unui atac armat" implică precedarea exercitării dreptului de autoapărare de către producerea unui atac armat.[5] De asemenea, se face referire şi la principiul general conform căruia excepţiile trebuie interpretate restrictiv. Articolul 51 (dreptul la autoapărare) fiind o excepţie a principiului nerecurgerii la folosirea forţei, trebuie, la rândul lui, interpretat restrictiv şi astfel, latura sa anticipativă (nefiind prevăzută expres) nu este permisă.[6]

Cu toate acestea, existenţa cutumiară a dreptului la autoapărare anticipativă este de netăgăduit.[7] Dreptul cutumiar permite această formă de autoapărare, dar numai în cazul îndeplinirii unor condiţii restrictive. Aceste cerinţe au fost formulate de către secretarul de stat american Daniel Webster referitor la incidentul Caroline din 1837.

În 1837 Canada era colonie britanică. Insurgenţii din Canada erau sprijiniţi de un grup de "simpatizanţi" americani care îşi aveau baza pe malul american al râului Niagara. Autorităţile SUA erau incapabile de a sista activitatea acestui grup. Caroline, un vas american, era folosit pentru transportul echipamentelor şi armelor pentru aprovizionarea insurgenţilor. În timp de noapte, pe când era ancorat la un doc pe partea americană, vasul a fost atacat de un grup canadian, a fost incendiat şi trimis spre cascada Niagara. În urma incidentului, doi cetăţeni americani şi-au pierdut viaţa. SUA a cerut despăgubiri de la Marea Britanie, dar aceasta a replicat că distrugerea vasului Caroline a fost un act de autoapărare anticipativă.

În cursul conflictului dintre cele două state, Webster a numit condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea autoapărării anticipative: trebuie să existe "o necesitate de autoapărare, iminentă, copleşitoare, care nu permite nici alegerea modalităţii de exercitare, nici timp pentru deliberare". În continuare el a adăugat că măsura luată trebuie să fie rezonabilă, neexcesivă, şi limitată de acea necesitate.

Cuvintele lui Webster au devenit standardul clasic cutumiar al autoapărării anticipative. Tribunalul de la Nürnberg a folosit acest standard pentru a dovedi că acţiunea Germaniei împotriva Poloniei (1939) şi împotriva Norvegiei (1940), nu a fost autoapărare anticipativă, ci agresiune. [8]

Deşi câteodată este citat ca justificare pentru acţiuni ce depăşeşc limitele sale, [9] standardul Webster reflectă de fapt tendinţa de a restricţiona cazurile de autoapărare anticipativă. [10] Cuvintele lui Daniel Webster trebuie interpretate ca permiţând exercitarea dreptului de autoapărare anticipativă, doar în cazul unui pericol iminent.

În pofida existenţei neîndoielnice a dreptului cutumiar la autoapărare anticipativă, mulţi autori de drept internaţional sunt de părere că această normă, sub influenţa prevederilor Cartei, a intrat în desuetudine.[11]

Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut existenţa paralelă a dreptului tratatelor şi a dreptului cutumiar.[12] Trebuie însă precizat că, în decizia sa, Curtea s-a referit la tratatul şi cutuma contemporană. Astfel, Curtea a considerat că dreptul cutumiar referitor la autoapărare s-a dezvoltat sub influenţa Cartei ONU.[13] Nu s-a făcut nici o referire la dreptul cutumiar anterior Cartei.

În conformitate cu principiul general referitor la relaţia dintre tratat şi cutumă, legea nouă înlocuieşte pe cea veche. Cu toate acestea, acei jurişti care sprijină existenţa unui drept la autoapărare anticipativă, sunt de părere că standardul Webster a supravieţuit Cartei. În argumentarea lor, ei se sprijină pe următoarele considerente: istoria întocmirii Cartei şi eficienţa acţiunii anticipative. Astfel, raportul final al comisiei însărcinate cu întocmirea Cartei a statuat că "recurgerea la arme în legitimă autoapărare rămâne admisă şi nealterată".[14] Cu alte cuvinte, conţinutul dreptului cutumiar la autoapărare era garantat. De asemenea, se susţine că ar fi ilogic ca un stat, aflat în faţa unui pericol iminent, să fie silit să aştepte până când atacul va avea loc, şi numai astfel să poată invoca dreptul la autoapărare. Aşa cum Oscar Schachter a afirmat, regulile dreptului internaţional trebuie să se bazeze pe practica generală şi pe pretenţiile rezonabile ale statelor. Normele fundamentate doar pe particularităţile juridice ale unor tratate sau convenţii, fără ca ele să ia în considerare pretenţiile actuale şi legitime ale statelor, nu au puterea de a deveni reguli viabile ale dreptului internaţional.[15]

Mai mult, raportul unui grup de experţi, prezentat în decembrie 2004 de către Secretarul-General ONU, Kofi A. Annan, în faţa Adunării Generale ONU, a stipulat valabilitatea dreptului cutumiar la autoapărare anticipativă, pe baza celor 200 de ani de practică generală a statelor lumii.[16]

Vom discuta în continuare trei exemple de folosire a forţei, care au fost caracterizate de autorii lor ca acţiuni de autoapărare anticipativă.

1. Israel, 1967.Încă din momentul formării statului Israel, ţările arabe şi-au exprimat scopul de a elibera teritoriul palestinian de ocupaţia străină. În 1967 situaţia generală s-a agravat considerabil. Pe lângă faptul că din perspectiva Republicii Unite Arabe (R.U.A.)[17] Israel nu exista ca stat, şi pe lângă faptul că tranzitul navelor israeliene prin canalul Suez a fost interzis, s-a lansat o campanie de propagandă care ameninţa cu anihilarea Israelului. Mai mult, retragerea unui mic contingent al U.N.E.F.[18], care avea obligaţia să controleze linia de armistiţiu dintre Egipt şi Israel, a continuat să agraveze situaţia. Pe aceste considerente, Israel şi-a lansat atacul împotriva Egiptului, justificându-şi acţiunea ca anticipare a unei invazii iminente. Acest caz de invocare şi exercitare a dreptului la autoapărare anticipativă este considerat a fi exemplul clasic al folosirii autoapărării anticipative moderne.[19]

2. Israel, 1981. Un alt exemplu al invocării dreptului la acţiune anticipativă datează din 1981, când Israel a bombardat un reactor nuclear în apropierea Bagdadului. Drept justificare, Israel a citat poziţia oficială a Irakului, conform căreia exista o stare permanentă de război între cele două ţări. Totodată, Israel a declarat că reactorul nu era folosit în scopuri paşnice.[20] Consiliul de Securitate ONU a condamnat acţiunea Israelului. SUA şi Marea Britanie au considerat că autoapărarea anticipativă nu a fost jusitifcată în acest caz, deoarece nu au existat suficiente dovezi în ceea ce priveşte folosirea reactorului pentru fabricarea de bombe atomice.

3. SUA, 1986. Drept răspuns la un atac împotriva unor soldaţi americani aflaţi la Berlin, atac atribuit teroriştilor libieni, în aprilie 1986 SUA a bombardat mai multe construcţii şi instalaţii libiene, despre care s-a afirmat că ar fi fost focare ale teroriştilor. Acţiunea a fost justificată de către administraţia americană prin invocarea articolului 51 al Cartei ONU, articol care ar fi îngăduit "acţiunea anticipativă împotriva instalaţiilor teroriste" din Libia.[21] Dovada existenţei acestor instalaţii ar fi fost rezultatul unor convorbiri interceptate de Serviciul American de Informaţii (CIA), din care ar fi reieşit pregătirea mai multor atacuri împotriva bazelor şi instalaţiilor americane în diferite puncte ale globului.[22]

Cu toate acestea, alte state nu au acceptat justificarea oferită de SUA şi au considerat acţiunea americană o represalie, şi nu o exercitare a dreptului la autoapărare anticipativă.[23]

 

II. Războiul preventiv împotriva Irakului

Conflictul dintre SUA şi Irak datează încă din anul 1991, când Kuwaitul a fost invadat de forţele armate ale lui Saddam Hussein[24]. Ca urmare a acestui război s-au votat de către Consiliul de Securitate ONU cele mai drastice rezoluţii cu privire la sancţionarea unui stat (de exemplu, rezoluţiile 660 şi 687). Tot în această perioadă s-a votat de către consiliu prima rezoluţie care cerea Irakului să înceteze fabricarea armelor de distrugere în masă şi să permită monitorizarea activităţilor în acest scop de către UNSCOM, act care a fost acceptat de către Saddam Hussein.

Forţele armate americane au bombardat Irakul în 1993, după o presupusă tentativă de asasinare a fostului preşedinte american, George Bush de către Biroul de Investigaţii Irakiene, şi în 1998, în cadrul operaţiunii "Desert Fox", pentru distrugerea programelor de fabricaţie a armelor de distrugere în masă. În cursul anilor '90 inspectorii de arme ONU au fost excluşi şi reprimiţi în Irak de mai multe ori, ca urmare a diferitelor dispute dintre conducerea irakiană şi ONU sau SUA.

Irakul a devenit oficial ţinta "războiului împotriva terorismului" în data de 30 ianuarie 2002, când preşedintele SUA, George W. Bush, într-un discurs al său, a numit acest stat element al unei "Axe a Răului", alături de Coreea de Nord şi Iran.[25]

În data de 1 iunie 2002, preşedintele Bush, a declarat în discursul său în faţa Academiei Militare Americane că "politica avertizării - promisiunea unei retalieri masive împotriva naţiunilor - nu are nici o semnificaţie pentru reţelele clandestine teroriste, care nu au ţări sau cetăţeni de apărat. Politica abţinerii nu mai este posibilă atunci, când dictatori dezechilibraţi au oportunitatea să-şi folosească armele de distrugere în masă sau să trimită acestea spre folosire aliaţilor lor terorişti."[26] Prin aceste cuvinte, preşedintele Bush afirma implicit că politicile de avertizare şi abţinere ale Războiului Rece au încetat să mai fie actuale.[27]

După ce negocierile dintre Irak şi ONU au eşuat în iulie 2002, preşedintele Bush s-a adresat Consiliului de Securitate în septembrie, pentru a lua în considerare posibilitatea unui război împotriva Irakului.

În mesajul său, preşedintele a caracterizat folosirea forţei împotriva Irakului o necesitate pentru aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate, existente la acea dată, şi pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În data de 8 noiembrie 2002 Consiliul de Securitate a votat Rezoluţia 1441 înaintată de SUA şi Marea Britanie, pentru obligarea Irakului la dezarmare. Prin aceasta a constatat încălcarea substanţială de către Irak a hotărârilor precedente şi, drept urmare, a avertizat Irakul asupra consecinţelor grave care vor urma, dacă va continua să neglijeze prevederile în cauză. În aceeaşi rezoluţie însă, Consiliul de Securitate şi-a rezervat dreptul de a lua măsuri ulterioare pentru garantarea păcii şi securităţii regiunii.

Pe 13 noiembrie 2002 Sadam Hussein a acceptat rezoluţia într-o scrisoare trimisă lui Kofi Annan. În cursul aceleiaşi luni, inspectorii ONU au început investigarea teritoriului Irakului.[28]

În data de 7 decembrie 2002 autorităţile irakiene au înaintat un dosar de cca. 12.000 de pagini Consiliului de Securitate, descriind programele de fabricare a armelor de distrugere în masă, conform Rezoluţiei 1441.[29] Inspectorul-şef de arme, Hans Blix, a declarat în data de 19 decembrie 2002 că dosarul conţine prea puţine noutăţi în ceea ce priveşte dotarea Irakului cu arme de distrugere în masă, iar un membru al echipei de inspecţie a recunoscut peste 12 zile, că echipa nu găsise nici urmă de asemenea arme.

În data de 5 februarie 2003 secretarul de stat american, Colin Powell, a prezentat fotografii de satelit, înregistrări audio ale conversaţiilor diferiţilor oficiali irakieni şi noi dosare CIA pentru a justifica operaţiunea împotriva Irakului şi pentru a câştiga încrederea opiniei publice internaţionale.

Nereuşind să convingă Consiliul de Securitate pentru adoptarea unei noi rezoluţii, SUA şi aliaţii săi („Coaliţia celor dispuşi")[30], în pofida protestelor Franţei şi Germaniei, au lansat atacul asupra Irakului în data de 19 martie 2003. Cu două zile înainte, preşedintele Bush reafirma "autoritatea suverană a Statelor Unite de a folosi forţa pentru a-şi apăra siguranţa naţională".[31]

Coaliţia a înfrânt forţele irakiene şi a pus capăt regimului lui Saddam Hussein. În data de 1 mai 2003, preşedintele Bush a declarat finalizarea operaţiunilor militare principale. Azi SUA îndeplineşte rolul unei puteri de ocupaţie şi care urmăreşte reconstruirea Irakului.

Pentru a-şi susţine această acţiune militară, administraţia Bush a invocat două motive principale: eliberarea poporului irakian şi pericolul armelor de distrugere în masă.

În ceea ce priveşte primul motiv, este suficient să observăm că administraţia americană încerca să-şi caracterizeze acţiunea militară drept o intervenţie umanitară. Pe aceste considerente, numeroşi autori au acuzat SUA de o atitudine neo-imperialistă.[32] Intervenţiile umanitare, la fel ca acţiunile de menţinere a păcii, sunt de competenţa - adesea contestată - a Consiliului de Securitate. Mai recent, acţiunile de menţinere a păcii sau de soluţionare a situaţiilor de criză au fost preluate şi de Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO).[33] Aceste acţiuni ale Consiliului de Securitate sau ale NATO sunt adesea privite ca imixtiuni în treburile interne ale statelor. De aceea, ideea unei intervenţii umanitare unilaterale (în sensul absenţei unei hotărâri permisive din partea ONU sau NATO) este mult mai puţin acceptată de comunitatea internaţională.

Referitor la cel de-al doilea motiv (armele de distrugere în masă), administraţia Bush s-a bazat pe hotărârile Consiliului de Securitate şi pe conceptul autoapărării statelor.

S-a argumentat astfel, că acţiunea militară împotriva Irakului a fost de fapt ultimul episod al unui deceniu de conflicte.[34] În aceeaşi ordine de idei, s-a afirmat că Rezoluţia 1441, deşi a oferit Irakului "o ultimă posibilitate de a-şi executa obligaţiile de dezarmare", a avertizat cu intervenirea unor "consecinţe grave". În consecinţă, în opinia administraţiei Bush, acţiunea militară împotriva Irakului a fost justificată de refuzul acestui stat de a-şi executa obligaţiile izvorâte din rezoluţiile ONU: După cum am menţionat mai sus, Consiliul de Securitate şi-a rezervat dreptul în hotărârea discutată de a reveni asupra cauzei şi de a decide adoptarea unor măsuri ulterioare. Nu a conferit nici un drept Coaliţiei de a lansa o acţiune militară împotriva Irakului. Asemenea măsuri se pot adopta doar pe baza articolului 39, coroborat cu articolul 42 al Cartei ONU şi nu pot fi rezultatul unor acţiuni unilaterale ale statelor.

În ceea ce priveşte conceptul autoapărării statelor, administraţia americană a anunţat o nouă doctrină strategică de acţiune preventivă. Strategia Naţională pentru Siguranţa Statelor Unite ale Americii a fost adoptată în septembrie 2002 şi a avut scopul declarat de a extinde doctrina autoapărării anticipative. Conform acestei strategii, dreptul la acţiune anticipatorie împotriva unui pericol iminent (standardul Webster) se transforma în dreptul la acţiune preventivă împotriva unui pericol posibil.

"Timp de secole, dreptul internaţional a recunoscut că naţiunile nu trebuiau să fie victimele unui atac pentru a se putea apăra împotriva unor forţe care reprezentau o ameninţare iminentă. Experţi şi jurişti internaţionali adesea au condiţionat legitimitatea preempţiunii de existenţa unei ameninţări iminente - de cele mai multe ori o vizibilă mobilizare a forţelor militare terestre, navale şi aeriene, pregătindu-se de atac.

Trebuie să adaptăm conceptul pericolului iminent capacităţilor şi obiectivelor adversarilor actuali. Statele care sfidează legea[35] şi teroriştii nu folosesc metode convenţionale de atac. Ei ştiu că astfel de metode ar eşua. De aceea, ei se bazează pe acte de teroare, şi, eventual, pe folosirea armelor de distrugere în masă - arme care pot fi ascunse uşor, transportate în taină şi folosite fără avertizare."[36]

Prin urmare, din perspectiva administraţiei Bush, formula clasică al atacului iminent trebuie ajustată realităţii armelor nucleare şi ale altor arme sofisticate, care periclitează comunitatea internaţională. Noua variantă va trebui să ia în considerare nu numai pericolele iminente, ci şi cele posibile.

"Ne-a luat aproape un deceniu să înţelegem adevărata natură a acestei noi ameninţări. Având în vedere obiectivele statelor care sfidează legea şi ale teroriştilor, Statele Unite nu se mai pot baza doar pe postura reactivă de până acum. Neputinţa de a împiedica un potenţial agresor, natura imediată a ameninţărilor de astăzi şi gravitatea eventualului prejudiciu cauzat de armele adversarilor noştri, nu ne permit această opţiune. Nu putem permite duşmanilor noştri să fie ei primii care atacă."[37]

Numeroşi observatori au concluzionat că acţiunea militară pornită împotriva Irakului în martie 2003 a fost prima aplicare a noii doctrine a războiului preventiv.[38]

 

III. Pericol iminent - Pericol posibil

Doctrina pericolului iminent nu a fost criticată doar de administraţia americană. Unii autori consideră că această normă cutumiară face imposibilă apărarea împotriva armelor de distrugere în masă, ale căror efecte pot fi devastatoare nu numai pentru populaţie, ci şi pentru mediul înconjurător. Mai mult, pericolul reprezentat de aceste arme este cu atât mai mare cu cât metodele de transport sunt mai puţin sofisticate. Folosirea rachetelor teleghidate face ca timpul dintre lansarea unei arme şi împiedicarea producerii rezultatului să fie extrem de scurt.[39]

Doctrina pericolului iminent a fost caracterizată ca fiind "atât de abstractă şi restrictivă, încât, dacă s-ar interpreta literalmente, ar impune paralizie..." [40] Cu alte cuvinte, dacă un stat ar fi obligat să aştepte până când pericolul unui atac ar deveni iminent, în sensul standardului Webster, oportunitatea limitată de a împiedica producerea acelui atac s-ar diminua considerabil.[41]

S-a susţinut în continuare de acelaşi autor că dreptul internaţional nu poate impune ca eventualul prejudiciu cauzat de armele de distrugere în masă să nu fie luat în considerare.[42]

Cu toate acestea, marea majoritate a autorilor care susţin legalitatea autoapărării anticipative, sunt de părere că formula folosită de Webster este cea mai adecvată. În opinia acestora, caracterul restrictiv al normei cutumiare are menirea de a preveni abuzul de drept şi de a împiedica folosirea forţei în scopuri ilegale.[43]

În legătură cu doctrina pericolului posibil, după părerea lui Thomas Franck, Strategia Naţională SUA extinde norma cutumiară la "o echilibristică a probabilităţilor".[44] Pericolul reprezentat de către "statele care sfidează legea", pare să fie, după părerea aceluiaşi autor, doar simpla posibilitate de a prezice un atac.

"Prin extinderea dreptului anticipativ împotriva unui pericol iminent la un război preventiv împotriva unor adversari potenţial periculoşi, administraţia Bush a creat o armă, care va putea fi folosită împotriva SUA şi împotriva interesului comun pentru stabilitate mondială."[45]

Strategia Naţională SUA declară necesitatea revizuirii standardului Webster. Se pune întrebarea, ce fel de noi factori vor trebui luaţi în considerare şi cum pot fi aceştia comparaţi cu cerinţele normei cutumiare (pericol iminent, necesitate copleşitoare, care nu permite timp pentru deliberare).

În conformitate cu doctrina periolului posibil, noii factori sunt, după cum urmează: obiectivele teroriştilor şi statelor care sfidează legea, natura imediată a ameninţării, prejudiciul care poate fi cauzat şi neputinţa de a împiedica agresorul.

Primul factor (obiectivele teroriştilor şi statelor care sfidează legea) poate fi comparat cu cerinţa naturii iminente din norma cutumiară. Al doilea şi al treilea factor (natura imediată a ameninţării şi prejudiciul care poate fi cauzat) pot fi examinaţi paralel cu a doua cerinţă a normei cutumiare, caracterul copleşitor al atacului. Ultimul factor (neputinţa de a împiedica agresorul) va fi comparat cu imposibilitatea de deliberare, cea de-a treia cerinţă a standardului Webster.

Ne propunem să analizăm relaţia dintre aceste elemente din punctul de vedere al importanţei armelor de distrugere în masă.

1. Probabilitatea producerii atacului

Simpla posesie a armelor de distrugere în masă nu poate fi considerată ca un pericol iminent. Curtea Internaţională de Justiţie, în recomandarea sa referitoare la folosirea armelor nucleare, nu a caracterizat posesia lor ca un fapt ilegal. A afirmat însă că posesia armelor nucleare poate indica tendinţa de a le folosi.[46] Curtea a mai adăugat că există o obligaţie de a continua şi de a finaliza cu bună-credinţă, şi sub un strict control internaţional, negocierile ce duc la dezarmare nucleară.

În consecinţă, simpla posesie a armelor de distrugere în masă nu poate justifica folosirea forţei de către un alt stat. Eventualul proces de dezarmare trebuie să fie rezultatul unor negocieri paşnice.

Înclinaţia unui stat de a-şi folosi arsenalul de arme de distrugere în masă poate însă fi considerată o ameninţare a păcii şi securităţii internaţionale. Înlăturarea unei asemenea ameninţări este de competenţa Consiliului de Securitate pe baza articolului 39 al Cartei ONU. Aşa cum am afirmat mai sus, în asemenea situaţii dreptul internaţional nu permite acţiuni militare unilaterale ale statelor. "Coaliţia celor dispuşi" a recurs totuşi la folosirea forţei pentru a înlătura presupusa ameninţare a armelor de distrugere în masă deţinute de Irak. Administraţia americană şi cea britanică au eşuat să dovedească de ce erau atât de convinse că un atac ar fi urmat să aibă loc împotriva lor sau împotriva oricărui stat din coaliţie.

Războiul preventiv lansat de SUA împotriva Irakului a fost unul purtat la modul condiţional, bazat pe un şir de presupuneri.[47] "Dacă Saddam posedă arme de distrugere în masă, care sunt utilizabile, şi dacă (...) va construi mai multe avioane cu rachete pentru o flotă autoghidată şi dacă, prin orice mod, va reuşi să scoată flota din Irak şi dacă va construi sau va închiria câteva nave şi va lansa de pe acestea avioanele şi dacă va găsi între timp o modalitate prin care să facă aceste avioane să distribuie arme de distrugere în masă, şi dacă nu va bate vântul, şi dacă forţele [americane] terestre, navale, aeriene, Garda de Coastă, CIA-ul şi DIA-ul vor dormi aşa cum au făcut-o pe 11 septembrie [2001], atunci Saddam ne va ataca."[48]

Dacă simpla posesie de arme de distrugere în masă nu poate justifica dreptul la autoapărare, ce condiţii trebuie îndeplinite pentru exercitarea legitimă a acestui drept?

Obiectivele exprimate de unele state de a folosi arme de distrugere în masă, dacă interesele lor o cer, nu pot fi considerate per se ca pericole iminente ale unui atac armat, şi nu pot fi folosite ca justificare pentru exercitarea dreptului de autoapărare anticipativă. Dacă autoapărarea anticipativă ar fi permisă împotriva oricăror state care ameninţă într-un fel sau altul, cu folosirea armelor de distrugere în masă, s-ar crea un precedent extrem de periculos pentru dreptul internaţional. Care sunt celelalte împrejurări, care vor trebui să fie prezente pentru a putea vorbi despre exercitarea autoapărării? Atunci când Israelul a atacat Egiptul în 1967, a invocat dreptul la autoapărare anticipativă. Comunitatea internaţională a acceptat această justificare. Împrejurările de atunci pot fi împărţite în două categorii: au fost unele aspecte generale, de lungă durată şi au fost altele, specifice şi recente. Din prima categorie fac parte nerecunoaşterea Israelului, scopul R.U.A. de a distruge Israelul, şi interzicerea trecerii vaselor israeliene prin Canalul Suez. Din cea de-a doua categorie fac parte lansarea propagandei anti-israeliene şi ordinul de retragere al trupelor U.N.E.F. Au existat deci, la vremea respectivă, anumite evoluţii recente, specifice, care au lăsat autorităţile israeliene să creadă, cu bună-credinţă, că un atac armat ar fi fost iminent.

În consecinţă, suntem de părere că producerea unor noi evenimente, cu un caracter urgent şi ameninţător, care, deşi, au evoluat din împrejurări mai vechi, au noi caracteristici, absente până atunci, este condiţia vitală pentru a caracteriza un pericol drept iminent. Caracteristicile noilor evenimente trebuie să denote o decizie neechivocă din partea autorităţilor unui stat de a folosi armele de distrugere în masă împotriva altei ţări. Dacă o situaţie de lungă durată nu se agravează considerabil, aceasta nu poate fi invocată pentru justificarea exercitării autoapărării anticipative.

În cazul războiului preventiv împotriva Irakului, nu au existat evoluţii specifice care să dovedească iminenţa unui atac nuclear împotriva vreunui stat din coaliţie. Dovezile aduse de SUA şi Marea Britanie s-au referit doar la existenţa unor materiale şi instalaţii susceptibile de a fi folosite pentru fabricarea armelor de distrugere în masă. Existenţa propriu-zisă a acestor arme, şi în special, existenţa unor decizii neechivoce de a le folosi, nu s-a putut dovedi. Mai mult, în data de 12 ianuarie 2005 autorităţile americane au confirmat că nu au găsit arme de distrugere în masă pe teritoriu irakian.[49]

2. Prejudiciul ce poate fi cauzat

Natura imediată a ameninţării şi gravitatea prejudiciului - factori ai noii doctrine - pot fi comparate cu cerinţa clasică a unui necesităţi copleşitoare.

Natura imediată a ameninţării se referă la timpul relativ scurt dintre lansarea unui atac nuclear şi producerea rezultatului acestuia. Gravitatea prejudiciului posibil se referă la efectele unui atac nuclear. Înainte de lansarea războiului preventiv împotriva Irakului, s-a afirmat de numeroase ori de către administraţia americană că Irakul are mijloacele necesare pentru a fabrica arme de distrugere în masă. Gravitatea prejudiciului cauzat de un eventual atac nuclear a fost unul dintre argumentele principale ale administraţiei americane şi ale celei britanice.

Evaluarea gravităţii prejudiciului trebuie însă întotdeauna coroborată cu aprecierea iminenţei pericolului. Varietatea armelor nucleare, chimice sau biologice deţinute de un anumit stat şi diveristatea efectelor acestor arme nu sunt suficiente argumente pentru exercitarea autoapărării anticipative. În caz contrar, arsenalul de arme chimice şi biologice, precum şi reactorul nuclear de la Yongbyon al Coreei de Nord ar putea fi considerate argumente mult mai puternice decât cele referitoare la Irak, pentru exercitarea acţiunii anticipative. Coreea de Nord a declarat în numeroase cazuri că deţine arme de distrugere în masă.[50] Mai mult, în data de 28 septembrie 2004, ministrul de externe al Coreei de Nord a afirmat că armele fabricate de ţara sa sunt necesare autoapărării împotriva ameninţării nucleare din partea SUA.

Deşi gravitatea prejudiciului cauzat de un eventual atac nord-coreean ar fi fost mult mai mare decât pericolului reprezentat de Irak, SUA şi Marea Britanie au ales să lanseze războiul preventiv împotriva lui Saddam Hussein.

3. Epuizarea tuturor alternativelor diplomatice

Cel de-al patrulea factor al noii doctrini (neputinţa de a împiedica agresorul) poate fi comparat cu imposibilitatea de deliberare, condiţie a normei cutumiare. Ne referim de fapt la principiul fundamental al rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale, conform căruia recurgerea la folosirea forţei trebuie să fie întotdeauna ultima alternativă.

Chiar dacă intervalul de timp dintre lansarea unui atac nuclear şi producerea efectelor lui este relativ scurt, evoluţia conflictului dintre state poate fi interceptată şi influenţată. Există mai multe posibilităţi de remediere a unei situaţii de criză, prin negociere, mediere sau alte metode paşnice. Exercitarea autoapărării anticipative trebuie să fie întotdeauna ultima alternativă, când toate celelalte modalităţi s-au dovedit a fi ineficiente.

De exemplu, în cazul Coreei de Nord au avut loc mai multe runde de negocieri, care, deşi nu au condus la nici un rezultat pozitiv, au aplanat conflictul dintre Washington şi Phenian de mai multe ori.[51] În legătură cu atitudinea SUA faţă de Coreea de Nord, directorul general al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică, dr. Mohamed ElBaradei a afirmat că "dacă vrei cu adevărat să te aperi, dezvoltă arme nucleare, pentru că astfel vei avea negocieri, şi nu acţiune militară".[52]

În opinia noastră, în războiul preventiv împotriva Irakului administraţia americană şi cea britanică nu au ţinut cont de epuizarea tuturor alternativelor diplomatice. După adoptarea Rezoluţiei 1441 al Consiliul de Securitate, Irakul a permis reîntoarcerea inspectorilor de arme în ţară şi a publicat un raport referitor la armele pe care le deţinea. Administraţia Bush a considerat toate aceste demersuri ca insuficiente, şi a lansat războiul preventiv împotriva Irakului.

 

V. Concluzie

În opinia noastră, doctrina pericolului iminent poate fi interpretată în aşa fel încât să corespundă noilor ameninţări reprezentate de armele de distrugere în masă. Condiţiile restrictive ale standardului Webster au menirea de a împiedica răspândirea acţiunilor militare preventive. Dacă se ţine cont de aceste cerinţe, norma cutumiară a autoapărării anticipative va putea fi folosită împotriva pericolelor actuale.

Nu este nevoie de o nouă doctrină care să ia în considerare nu doar pericolele iminente, ci şi cele eventuale. Strategia Naţională pentru Siguranţa Statelor Unite ale Americii extinde limitele autoapărării anticipative la războaie preventive. Strategia se bazează pe probabilitatea unui atac şi pe eventualitatea unui grav prejudiciu cauzat de state, care, deţinând arme de distrugere în masă, ar putea fi tentate, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, să le folosească împotriva inamicilor lor. S-ar putea crea astfel o cutie a Pandorei, stabilind un precedent extrem de periculos pentru dreptul internaţional şi comunitatea internaţională.

Suntem de părere că, prin războiul preventiv lansat împotriva Irakului, "Coaliţia celor dispuşi" a încălcat importante norme ale dreptului internaţional, în special principiul nerecurgerii la folosirea forţei, reglementat de articolul 2(4) al Cartei ONU. Punctul 48(1)(b) al Articolelor Comisiei de Drept Internaţional (2001) referitoare la răspunderea internaţională a statelor, prevede că orice stat este îndrituit a invoca răspunderea internaţională a altui stat, dacă obligaţia nerespectată de către acesta izvorăşte dintr-o normă de interes general. Cazul ar putea fi deferit Curţii Internaţionale de Justiţie pentru clarificarea problemelor în cauză.

În final, considerăm că folosirea unilaterală a forţei de către state nu este cea mai adecvată soluţie împotriva proliferării armelor de distrugere în masă. Sistemul de securitate colectivă al ONU trebuie reformat în aşa fel încât să poată răspunde ameninţărilor armelor biologice, chimice sau nucleare. Astfel s-ar preveni exercitarea abuzivă a unor drepturi şi s-ar garanta pacea şi securitatea comunităţii internaţionale.

 

 

[1] Aceste măsuri sunt reglementate de Capitolul VII al Cartei ONU.

[2] Schachter, O., International Law in Theory and Practice (Dreptul internaţional în teorie şi practică), Martinus Nijhoff Publishers, Londra, 1991, p. 141.

[3] Ibidem.

[4] Kelsen, H., The law of the United Nations (Dreptul Naţiunilor Unite), Londra, London Institute of World Affairs, 1964, pp. 169, 797-8. Jessup, P. C., A Modern Law of Nations (Dreptul modern al naţiunilor), 1956, p. 166-7. Bronwlie I., International Law and the Use of Force by States (Dreptul internaţional şi folosirea forţei de către state), Londra, Oxford University Press, 1963, p. 278; Malanczuk, P. Akehurst's Modern Introduction to International Law (Introducere modernă în dreptul internaţional public), Routledge, Londra, 1997, p. 262.

[5] Malanczuk, P., op. cit., p. 311.

[6] Brownlie, I., op. cit., p. 265.

[7] Conform normelor cutumiare internaţionale, dreptul statelor la autoapărare era un element al dreptului la autoprezervare, conform căruia integritatea teritorială şi independenţa politică a vreunui stat putea fi încălcată pentru a apăra unele drepturi şi interese, considerate legitime. Pentru mai multe informaţii, vezi Oppenheim, L., International Law. A Treatise (Tratat de drept internaţional), Vol. I, Londra, Longmans Green and Co., 1958, pp. 297-304.

[8] International Military Tribunal (Tribunalul Militar Internaţional), Nürnberg, Judgment (Decizie), 41 American Journal of International Law (AJIL), 172 şi 205, (1947).

[9] De exemplu, după publicarea Strategiei Naţionale, unii purtători de cuvânt ai administraţiei americane au încercat să prezinte norma ca parte a unei vechi tradiţii americane, declarând că "autoapărarea anticipativă nu este un concept nou...Daniel Webster a scris un memoriu faimos despre acest concept", vezi Gardner, R. N. Neither Bush nor the "Jurisprudes" (Nici Bush, nici jurisprudenţa), AJIL, iulie 2003, Vol. 97, No. 3, p. 586.

[10] Schachter, op. ct., p. 151.

[11] Vezi supra, p. 2

[12] International Court of Justice (Curtea Internaţională de Justiţie), 27 iunie 1986, Case Concerning Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua, Merits, (Cazul Nicaragua, Decizie) para. 175.

[13] Ibidem.

[14] Raport prezentat la conferinţa din San Francisco, SUa, 1945. Pentru mai multe informaţii, vezi Schachter, op. cit., p. 150.

[15] Greig, op. cit., p. 893.

[16] High-Level Panel on Threats, Challenges and Change, 2 decembrie 2004, Adunarea Generală ONU. Pentru textul complet al raportului vezi pagina web ONU, http://www.un.org/secureworld/report.pdf .

[17] Uniune politică a Egiptului şi Siriei între 1958 şi 1961, Egiptul a continuat să fie cunoscut sub numele de Republica Arabă Unită până în 1970.

[18] United Nations Emergency Force (Forţele de Urgenţă ale Naţiunilor Unite). A fost creat în 1956 ca rezultat al hotărârii Adunării Generale ONU pentru a menţine linia de armistiţiu dintre Egipt şi Israel.

[19] Greig, D.W., International Law (Drept internaţional), Butterworths, Londra, 1976, p. 893.

[20] Schachter, op. cit., p. 151.

[21] Vezi Malanczuk, op. cit., p. 316.

[22] Schachter, op. cit., p. 168.

[23] Ibidem.

[24] Sadam Hussein a devenit preşedinte în data de 16 iulie 1979 şi a instaurat o dictatură militară, care, de-a lungul timpului, s-a soldat cu numeroase victime din rândul populaţiei civile irakiene.

[25] Conform unor păreri, caracterizarea Irakului ca element al Axei a făcut parte dintr-un plan elaborat mai demult de către membrii administraţiei americane, plan care îşi aştepta momentul de lansare. Vezi în acest scop: Jauvert, V., Comment les faucons ont impose leur guerre, Le Nouvel Observateur, 27 martie 2003.

[26] Gardner, op. cit., p. 586.

[27] Wedgwood, R., The Fall of Saddam Hussein: Security Council Mandates and Preemptive Self-Defense (Căderea lui Saddam Hussein: mandatele Consiliului de Securitate şi autoapărarea preventivă), AJIL, Vol. 97, No. 3, iulie 2003, p. 583.

[28] Primul rezultat concret al inspecţiei de arme s-a produs în data de 16 ianuarie 2003, când echipa lui Hans Blix a găsit 12 rachete ce puteau fi folosite drept purtătoare de arme chimice, care nu au fost menţionate în dosarul din 7 decembrie. După ce în data de 12 februarie 2003 inspectorii ONU au găsit două rachete Samoud, care nu corespundeau prevederilor convenţiei de armistiţiu din 1991, în data de 14 a aceleiaşi luni Hans Blix, inspectorul-şef al ONU, a înaintat Consiliului de Securitate un raport în care a prezentat măsurile luate de autorităţile irakiene pentru îndeplinirea prevederilor diferitelor rezoluţii ONU. Concluziile raportului nu au fost în măsură să justifice o intervenţie armată în Irak.

[29] Generalul Hassan Amin, şeful Directoratului Irakian de Monitorizare a Armelor a declarat cu aceeaşi ocazie, că dosarul este o dovadă a absenţei oricărui fel de armă de distrugere în masă pe teritoriul irakian. Conţinutul dosarului a fost primit cu scepticism de către autorităţile din Washington şi Londra. Prin urmare dosarul a fost respins de către SUA şi Marea Britanie, afirmând în continuare că Irakul a încălcat substanţial prevederile Rezoluţiei 1441.

[30] Formularea originală: Coalition of the Willing

[31] Sapiro, M., Iraq: the Shifting Sands of Preemptive Self-Defense (Irak: nisipurile mişcătoare ale autoapărării preemptive), AJIL, Vol. 97, No. 3, iulie 2003, p. 603.

[32] Pentru mai multe detalii vezi Kipling, the "White Man's Burden" and US Imperialism (Kipling, "Povara omului alb" şi imperialismul American), by the Editors, Monthly Review, noiembrie 2003. Acest articol evocă atitudinea "naţiunilor civilizate" faţă de teritoriile colonizate şi concluzionează că SUA a deschis calea unor acţiuni similare.

[33] Aceste acţiuni depăşesc scopul Articolului V al tratatului constitutiv al NATO (articol care prevede un sistem colectiv de apărare).

[34] Taft, W. H., Buchwald, T. F., Preemption, Iraq and International Law (Preempţiune, Irak şi dreptul internaţional) AJIL, Vol. 97, No. 3, iulie 2003, p. 559.

[35] În varianta originală "rogue states" - termen considerat de unii autori ca fiind expresia scopurilor neo-imperialiste ale SUA, deoarece este folosit ca opusul conceptului de "naţiune civilizată". Vezi supra n. 32.

[36] The National Security Strategy of the United States of America (Strategia Naţională pentru Siguranţa Statelor Unite ale Americii), septembrie 2002, Capitolul V.

[37] Ibidem.

[38] Fisler Damrosch, L. and Oxman, B. H. Agora: Future Implications of the Iraq Conflict, Editors' Introduction (Implicaţii viitoare ale conflictului în Irak), American Journal of International Law (AJIL), iulie 2003, Volume 97, Number 3, p. 554.

[39] Yoo, J., International Law and the War in Iraq (Dreptul internaţional şi războiul din Irak), AJIL, Vol. 97, No. 3, iulie 2003, p. 572-573.

[40] Sofaer, A. D. On the Necessity of Pre-emption (Despre necesitatea anticipării), European Journal of International Law, April 2003, Vol. 14, No. 2, p. 220, citing McDougal and Feliciano, Law and Minimum Public Order, 1961.

[41] Yoo, op. cit., p. 574.

[42] Ibidem.

[43] Pentru mai multe detalii vezi Malanczuk, op. cit., p. 314.

[44] Franck, T. M., What Happens Now? The United Nations after Iraq (Ce urmează acum? Naţiunile Unite după Irak), AJIL, Vol. 97, No. 3, iulie 2003, p. 619.

[45] Gardner, op. cit., p. 588.

[46] Legality of the Threat or Use of Nuclear Weapons Opinion (Recomandare pentru legalitatea ameninţării sau folosirii armelor nucleare), Rapoartele Curţii Internaţionale de Justiţie, 1996, para. 48.

[47] Beatty, J., In the Name of God (În numele lui Dumnezeu), Atlantic Monthly Group, 5 martie, 2003, http://www.theatlantic.com/unbound/polipro/pp2003-03-05.htm.

[48] Ibidem.

[49] Pentru detalii vezi pagina BBC News World Edition, http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4169107.stm.

[50] Pentru detalii asupra arsenalului de arme de distrugere în masă vezi raportul CIA din noiembrie 2004 pagina web CIA http://www.fas.org/irp/threat/july_dec2003.htm, sau pagina web CNN http://edition.cnn.com/SPECIALS/2003/nkorea .

[51] Negocieri între şase naţiuni (SUA, Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia şi Rusia) au avut loc între 27-29 august 2003, pe 25 februarie 2004 şi pe 23 iunie 2004.

[52] Schell, J., The Case against the War (Împotriva războiului), The Nation, 13 februarie 2003.

 

« Back