Numărul 1 / 2005

 

ARTICOLUL 1909 DIN CODUL CIVIL FAŢĂ CU APARENŢA

 

Mihai DAVID

Masterand UBB

 

Résumé: L'article 1909 du Code civil face à l'apparence. En fait de meubles la possession vaut titre. Voilà une règle qui ne paraisse plus poser de problèmes. Néanmoins... Dans cette étude, nous essayons à remettre en question le fondement de la règle siégeant dans l'article 1909 du Code civil (article 2279 du Code civil français). Est-ce qu'est vraiment la possession celle qui explique les conséquences juridiques imposées par cette-la? Nous croyons qu'il y ait des éléments suffisants pour reanalyser la thèse classique. Notre conclusion: le texte légal visé par cette recherche représente une des applications de la théorie de l'apparence proposées par le Code civil.

 

Dreptul obiectiv e prizonierul mijloacelor sale limitate de acţiune. Pentru a putea influenţa relaţiile din interiorul societăţii, dreptul e constrâns ca mai întâi să le introducă în sfera sa de cuprindere, recunoscându-le în acest scop valenţe juridice. Mijlocul de transformare a realităţilor sociale în realităţi juridice îl reprezintă norma juridică, care se poate caracteriza fie prin generalitate, fie prin precizie[1].

Dreptul public îngrădeşte considerabil posibilitatea indivizilor de a crea realităţi care să prezinte importanţă din perspectiva sa, asigurându-şi totodată o largă capacitate de modelare a raporturilor care intră în propria sferă de interes: atu important în încercarea de reglementare a ansamblului de realităţi sociale vizat.

În contrast, dreptul privat are menirea de a se plia pe realităţi variate deja existente, pe care urmează să le valorifice în plan juridic[2], fără a putea să-şi permită schiţarea corespondentului lor juridic într-o la fel de mare măsură precum o face dreptul public.

Oricât de ingenios, legiuitorul nu va fi niciodată capabil să anticipeze totalitatea situaţiilor a căror elucidare îi va reveni dreptului privat. Concluzia se impune de la sine: pentru a nu eşua lamentabil, legea trebuie să se caracterizeze prin elasticitate[3]. E elocventă supravieţuirea Codului civil, care se datorează în mare măsură posibilităţilor de adaptare la noi realităţi pe care le admit textele sale.

Şi totuşi, cum vor evolua lucrurile în situaţia în care nici cea mai generoasă interpretare nu permite o aplicare satisfăcătoare a normei juridice în anumite cazuri concrete? Se impune identificarea unor alternative care să facă posibilă surmontarea obstacolului apărut: mijloace de reglementare, altele decât norma juridică, pe care aceasta din urmă le admite, expres sau implicit[4].

Chestiunea este însă delicată, având în vedere reticenţa pe care dreptul a manifestat-o mereu faţă de varianta recunoaşterii forţei juridice şi pentru raporturile care se poziţionează în afara mecanismelor imaginate de normele sale.

Legat de mijloacele de reglementare la care ne-am referit interesează, în contextul analizat de noi, teoria aparenţei. Aceasta a cunoscut, la rândul ei, condiţia de victimă a conservatorismului specific (şi) dreptului civil. Aplicabilitatea sa a fost cu greu acceptată, atât de către doctrină cât şi de către jurisprudenţă. Explicaţia: presupune menţinerea unor efecte juridice încontra prevederilor legale[5]. În cele din urmă, posibilitatea de a recurge la teoriei aparenţei a fost admisă în cazuri în care aplicarea strictă a normei juridice ar duce la soluţii contrare, într-o mai mică sau mai mare măsură, spiritului legii.

De remarcat că şi codul civil face aplicarea acestui principiu pentru anumite situaţii particulare (exemplul clasic: mandatul aparent[6], art. 1554, 1557 şi 1558 C. civ.).

Dar, pentru ca aparenţa să poată influenţa în vreun fel dreptul, e necesar ca dreptul să ia în considerare şi cunoaşterea atunci când determină contextul în care se produc anumite efecte juridice: în fond, aparenţa nu e decât o formă a cunoaşterii. Într-adevăr, noţiunea de aparenţă ar putea sugera şi trăsătura imediat perceptibilă[7], dar, din perspectiva demersului nostru, interesează în primul rând aparenţa ca mod de reprezentare a realităţii în urma contactului cu o astfel de trăsătură evidentă[8].

Aşadar, se interesează oare codul civil de cunoaştere atunci când se referă la efectele actelor juridice?[9]

În aparenţă, nu în mod deosebit: Codul Napoleon nu a creat sisteme generale de publicitate în materia drepturilor reale sau de creanţă. Cu toate acestea, în anumite situaţii mai delicate[10], opozabilitatea dobândirii drepturilor e condiţionată de existenţa unor mijloace de cunoaştere a situaţiilor juridice respective. Prin urmare, legiuitorul francez a introdus iniţial[11] (alături de principiul consensualismului), voit sau nu[12], o opozabilitate erga omnes de plin drept[13] a situaţiilor create prin convenţii. Fiind vizibile neajunsurile acestei abordări, mecanismul propus a fost asezonat cu aplicaţii punctuale ale opozabilităţii condiţionate de cunoaştere[14]. O peticire mai mult sau mai puţin reuşită, care nu e de natură să înlăture deficienţa de fond. Aşadar, cel puţin în anumite situaţii[15], cunoaşterii i s-a recunoscut un anumit rol: acela de condiţie a opozabilităţii faţă de terţi, în ideea de a-i proteja pe cei de bună-credinţă.

Însă, în măsura în care opozabilitatea faţă de terţi a unei situaţii juridice e condiţionată de cunoaştere, mai e posibilă aplicarea teoriei aparenţei? Discutabil. Pentru a răspunde acestei întrebări, va trebui să vedem ce se înţelege prin teoria aparenţei şi care sunt efectele juridice pe care aceasta le preconizează.

În esenţă, teoria aparenţei presupune stabilirea unor consecinţe în plan juridic, pornind de la o greşită reprezentare a realităţii şi înlăturând aplicarea normală a regulilor de drept[16]. Realitatea asupra căreia poartă eroarea e o situaţie juridică[17]. Aparenţa creează drept, având însă o aplicaţie subsidiară, excepţională[18]: intervine doar atunci când efectele juridice scontate de părţi nu s-au produs în virtutea actelor juridice încheiate[19]. Consecinţele asociate aparenţei nu se rezumă la dobândirea unor drepturi (situaţia moştenitorului aparent), putând presupune, între altele, şi dobândirea / recunoaşterea unor calităţi, realizarea unor drepturi, obţinerea altor beneficii (considerăm elocvent cazul uzucapiunii scurte, unde buna-credinţă îi câştigă uzucapantului o reducere a termenului necesar pentru a prescrie proprietatea).

Nu e suficientă existenţa unei false percepţii a realităţii. E necesar ca eroarea să fie justificată, reprezentând consecinţa unor elemente mai mult sau mai puţin evidente, străine de comportamentul celui aflat în eroare. De regulă, nu implică din partea acestuia o cercetare foarte aprofundată a situaţiei juridice. Cu alte cuvinte, eroarea e rezultatul percepţiei directe şi nu al unui proces de gândire.

După precizarea necesară, să revenim la problema analizată: există compatibilitate între opozabilitatea condiţionată de cunoaştere şi aplicarea teoriei aparenţei?

În ipoteza încheierii de acte juridice, lipsa posibilităţii de cunoaştere duce la ignorarea de către terţi a efectelor acestora şi, implicit, la păstrarea convingerii că se menţine situaţia anterioară a drepturilor (mai precis, situaţia care poate fi cunoscută). Aşadar, realizarea unei operaţiuni juridice, neînsoţite de publicitate, duce inevitabil la crearea unei false aparenţe faţă de terţii care au cunoscut situaţia juridică astfel modificată şi nu au aflat pe altă cale despre operaţiunea respectivă. Cunoaşterea implică o reprezentare[20] a realităţii[21]; modificarea realităţii respective duce la naşterea unei false aparenţe[22] pentru toţi cei care au / au avut posibilitatea de a obţine informaţii doar în legătură cu situaţia iniţială.

Opozabilitatea prin cunoaştere presupune că, în lipsa posibilităţii de a cunoaşte realitatea, situaţia juridică nu va putea fi impusă respectului terţilor. Ca urmare, actele juridice încheiate de către terţi vor produce efectele urmărite: nu există drepturi opozabile care să lipsească actul de eficacitate faţă de titularii acestora[23]. Pe de altă parte, dacă posibilitatea de cunoaştere a existat, situaţia juridică le va fi opozabilă terţilor. Totodată, această posibilitate lipseşte eroarea de legitimitate, în consecinţă, terţii nu mai pot invoca aparenţa pentru a suplini ineficacitatea propriilor acte.

Aşadar, dacă legea leagă opozabilitatea de cunoaştere (efectivă sau reputată), în regulă generală, aplicarea teoriei aparenţei pare a nu se justifica[24].

Sistemele de publicitate[25], pe care legea le pune uneori la dispoziţie pentru a realiza cunoaşterea situaţiilor juridice, creează la rândul lor aparenţe[26]: redau consecinţele realizării anumitor acte juridice. Şi de această dată, e posibil ca aparenţa să corespundă sau nu realităţii. Considerăm că cea de a doua situaţie creează premisele întrunirii cerinţelor teoriei aparenţei. S-ar putea replica, pe drept cuvânt, că, în ambele cazuri, terţii vor fi ţinuţi să-şi ghideze comportamentul în funcţie de reprezentarea situaţiei juridice care le parvine prin intermediul sistemului de publicitate. Este adevărat. Însă, în măsura în care sistemul de publicitate permite corectarea falsei aparenţe (exemplul acţiunii în rectificare din materia cărţilor funciare) situaţia juridică reală le va deveni opozabilă terţilor ,,retroactiv", deci şi pentru momentul în care aceştia au realizat propriul act. Inevitabil, acesta va fi lovit de ineficacitate: rămâne de invocat aparenţa.

Poate fi concludentă o situaţie din materia cărţilor funciare. Titlul autorului unui dobânditor de bună-credinţă al unui imobil e desfiinţat. Înstrăinătorul iniţial va putea introduce o acţiune în rectificare împotriva dobânditorului de bună-credinţă (autorul său era înscris ca proprietar în cartea funciară la momentul realizării actului). Explicaţia admisibilităţii unei astfel de acţiuni nu poate fi alta decât acceptarea opozabilităţii faţă de dobânditor a unei situaţii (rezultate prin desfiinţarea actului iniţial) pe care nu a putut să o cunoască la momentul realizării propriului act. Efectul retroactiv, ca ficţiune juridică, poate fi ataşat nulităţii, rezoluţiunii, etc., dar nu influenţează cunoaşterea, ca stare de fapt. Astfel, dacă prin jocul retroactivităţii actul subsecvent va fi lipsit de efecte (nemo dat quod non habet), nu s-ar putea susţine că, după acelaşi raţionament, se va considera că terţul dobânditor a cunoscut situaţia reală încă din momentul în care a intrat el însuşi într-un raport juridic. Dobânditorul va rămâne de bună-credinţă prin raportare la acel moment[27].

Considerăm că s-ar putea trage următoarea concluzie: aplicabilitatea teoriei aparenţei are ca cerinţă primordială existenţa unei situaţii juridice, asupra căreia poartă eroarea, opozabilă celui care invocă aparenţa fără a-i fi fost cunoscută la momentul realizării propriului act. Aşadar, opozabilitate fără cunoaştere. Aceasta nu presupune că teoria aparenţei ar fi aplicabilă doar atunci când legea utilizează opozabilitatea de plin drept. Aparenţei îi vor putea fi ataşate efecte juridice şi în situaţia în care opozabilitatea e condiţionată de cunoaştere. Într-o astfel de situaţie (când, de regulă, există şi sisteme de publicitate) opozabilitatea va presupune obligaţia terţilor de a-şi ghida comportamentul în funcţie de un lung şir de aparenţe, creat prin mijloacele de publicitate. S-ar putea afirma că terţilor le sunt opozabile nu realităţile juridice, ci reproducerile acestora realizate prin sistemele de publicitate. În situaţia în care un astfel de sistem permite corectarea aparenţei luate în calcul de către terţi, admite implicit opozabilitatea fără cunoaştere: acesta e momentul în care teoria aparenţei îşi reintră în drepturi.

Se pune întrebarea dacă poate fi stabilită o legătură, o apropiere, între teoria aparenţei şi teoria posesiei. În opinia noastră, răspunsul e unul afirmativ.

Posesia poate fi înţeleasă ca exerciţiul unui drept de către o persoană, cu intenţia de a se purta ca titular al dreptului respectiv. Aşadar, posesia presupune realizarea unor acte, juridice sau materiale, exterioare, de multe ori aparente[28], care caracterizează în mod normal exerciţiul dreptului respectiv. Una din consecinţele acestor acte e crearea unei aparenţe a existenţei dreptului care le-ar justifica. Posesia realizează aparenţa dreptului.

Lucrurile nu par să difere cu mult în ce priveşte detenţia precară. Şi aceasta din urmă include elementul corpus, care presupune exerciţiul dreptului, iar exerciţiul dreptului creează aparenţa dreptului. Este adevărat că e vorba de exerciţiul unui drept altul decât proprietatea, dar pentru terţi acest fapt e greu de stabilit, din punctul lor de vedere elocventă fiind stăpânirea bunului. S-ar putea susţine că diferenţa e dată de lipsa elementului animus la detenţie: atitudinea posesorului, care se consideră proprietar, întăreşte aparenţa. Şi totuşi, trebuie remarcat mai întâi în privinţa componentei subiective a posesiei că aceasta e greu de decelat, iar apoi faptul că detentorul precar care încheie acte de dispoziţie asupra bunului, fiind de rea-credinţă[29], va avea faţă de terţi un comportament asemănător cu cel al posesorului.

Punerea în discuţie a unei eventuale apropieri între posesie şi teoria aparenţei nu a reprezentat un scop în sine. Ne propunem ca, în cadrul studiului de faţă, să analizăm posibilitatea existenţei unei alte aplicaţii a teoriei aparenţei în cuprinsul codului civil. E vorba de cazul art. 1909 C. civ.[30], care stabileşte unul din efectele atribuite, în concepţia clasică, posesiei: dobândirea proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă.

Vom deschide studiul nostru cu prezentarea concepţiei clasice asupra art. 1909 C. civ. (I) urmând a continua cu expunerea propriei noastre viziuni asupra textului respectiv (II).

 

I. Art. 1909 al. 1 C. civ. în concepţia actuală

Mai întâi, care e finalitatea art. 1909 C. civ.? În esenţă, e vorba de o modalitate propusă pentru a rezolva un conflict între interese concurente: interese ale proprietarului real şi ale dobânditorului de bună-credinţă al bunului mobil.

Nu vorbim de drepturi concurente deoarece nu există o contradicţie între două situaţii de drept ci între o situaţie de fapt şi una de drept. Nu există două drepturi concurente asupra aceluiaşi bun, iar art. 1909 C.civ. nu are ca scop soluţionarea conflictului dintre drepturi create anterior. În cazul de faţă legea nu propune un criteriu în funcţie de care un drept să fie preferat altuia. Art. 1909 C.civ. creează un drept în baza unei situaţii de fapt, desfiinţând în acelaşi timp dreptul anterior asupra bunului mobil. Astfel, se poate vorbi de două drepturi, dar nu de drepturi concurente, deoarece ele nu există simultan.

Explicaţia faptului că dobânditorul e preferat pare a fi dată, pe de o parte, de desesizarea voluntară a proprietarul de lucrul său (nu a dat dovadă de suficientă diligenţă[31], încrezându-se în persoana căreia i-a remis bunul), iar pe de altă parte, de buna-credinţă a dobânditorul.

Descrierea modurilor în care doctrina a încercat să fundamenteze efectele juridice ataşate textului legal (2) va fi precedată de o succintă prezentare a condiţiilor necesare pentru aplicarea art. 1909 C. civ. (1).

 

1. Condiţiile pentru aplicarea art. 1909 al. 1 C. civ.

În faţa unui text care nu se remarcă prin claritate: ,,Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără sa fie trebuinţă de vreo curgere de timp", doctrina[32] susţine existenţa următoarelor cerinţe pentru producerea efectelor stabilite de art. 1909 al. 1 C. Civ.: desesizarea voluntară a proprietarului de propriul bun (a), posesia neviciată şi efectivă (b), buna-credinţă a dobânditorului (c)[33]; toate acestea se adaugă, evident, condiţiei primordiale: bunul tranzacţionat să fie un bun mobil corporal, susceptibil de a fi transmis prin tradiţiune manuală[34].

a)Lucrul trebuie să nu fi fost pierdut sau furat. Proprietarul nu va fi protejat atunci când s-a desesizat voluntar de bun şi ,,‹il› a ainsi créé une apparence (s.n.) qui a trompé le possesseur"[35]. Interesant de remarcat că tendinţa textului legal (dacă luăm în calcul şi al. 2 al art. 1909 C. civ.) e de a permite ca aparenţa să joace în favoarea dobânditorului, mai ales[36] atunci când proprietarul bunului s-a aflat la originea creării aparenţei: ideea de sancţiune.Totuşi, conform aceluiaşi raţionament, s-ar impune şi sancţionarea faptei proprietarului care, din neatenţie[37], pierde lucrul înstrăinat ulterior de către găsitor.

b) Posesia neviciată şi efectivă e cea de-a doua condiţie invocată pentru aplicarea art. 1909 C. civ. Cerinţa lipsei viciilor e justificată de prevederile codului în materia posesiei: efectele juridice sunt ataşate doar posesiei utile (art. 1847 C. civ.). Condiţia nu complică foarte tare situaţia pentru dobânditor, cât timp atât existenţa posesiei, cât şi lipsa viciilor, sunt prezumate.

c)În fine, cea mai interesantă condiţie admisă de către doctrină, deşi omisă de textul legal, e cea a bunei-credinţe. Prezumţia legală funcţionează şi de această dată în beneficiul dobânditorului (art. 1899 al. 2 C. civ.). Buna-credinţă trebuie să existe doar în momentul remiterii bunului.

Dar ce presupune buna-credinţă (utilizată în varii situaţii şi cu varii semnificaţii) în contextul la care se referă art. 1909 C. civ.?

Prin bună-credinţă se înţelege în acest caz convingerea dobânditorului că cel cu care a contractat este proprietarul bunului[38]. Mai mult însă, în doctrină se apreciază că ar fi necesar ca dobânditorul să fie convins că a devenit proprietar prin efectul convenţiei[39]. Totodată, comparându-se textul art. 1909 C. civ. cu textul art. 1895 C. civ., se susţine uneori că cel dintâi nu ar impune ca şi condiţie independentă existenţa unui just titlu[40]. Astfel, în vreme ce art. 1895 C. civ. vorbeşte, în materia uzucapiunii de la 10 la 20 de ani, de bună-credinţă şi justă cauză, art. 1909 C. civ. nu aminteşte nici una din cele două (însă cerinţa bunei-credinţe este considerată ca fiind neîndoielnică - textul e unul de protecţie, iar protecţia e recunoscută tocmai în virtutea bunei-credinţe).

Prin urmare, justul titlu nu ar fi altceva decât o componentă a bunei-credinţe. Aşa se explică condiţionarea, amintită mai sus, a bunei-credinţe şi de convingerea dobânditorul că i-a fost transferată proprietatea. Cu alte cuvinte, el crede în existenţa titlului şi în lipsa viciilor acestuia.

O atare concepţie asupra bunei-credinţe în materia art. 1909 C. civ. nu e la adăpost de orice critică. De ce? Deoarece pare a fi fost omis un element esenţial: regula introdusă de textul legal are aceeaşi justificare[41] ca şi uzucapiunea scurtă, urmăreşte protejarea dobânditorului (doar) împotriva consecinţelor pe care le-ar atrage lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Aceste consecinţe se traduc în ineficacitatea titlului, care nu-şi poate produce efectul translativ, căci nemo dat quod non habet.

Art. 1909 C. civ. nu îl protejează pe dobânditor împotriva unor cauze intrinseci titlului, care l-ar lipsi de efecte. Aplicarea art. 1909 C. civ. e condiţionată de existenţa unui titlu care să întrunească toate condiţiile cerute pentru a-şi produce efectul translativ de proprietate. În caz contrar, dobânditorul ar fi pus, fără nici o raţiune, într-o postură mai avantajoasă decât dobânditorul de la adevăratul proprietar: cel care contractează cu proprietarul nu poate invoca buna-credinţă pentru a acoperii viciile actului realizat de părţi.

Aşadar, credem că analizarea justului-titlu ca o condiţie[42] distinctă de buna-credinţă, deşi ar complica lucrurile, nu ar fi lipsită de argumente. Dealtfel, a vorbi despre justul titlu ca element al bunei-credinţe înseamnă, paradoxal, eliminarea din discuţie a justului titlu: buna-credinţă se referă la modul în care e percepută realitatea[43] şi poate include cel mult reprezentarea dobânditorului în legătură cu existenţa, valabilitatea, etc. titlului. Iar o atare reprezentare e insuficientă pentru a face aplicabil textul legal deoarece, după cum am arătat, acesta se interesează doar de reprezentarea greşită în legătură cu calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Just-titlul este un element obiectiv, care se impune a fi cercetat independent de reprezentarea pe care partea o are în legătură cu el[44]. De aceea, considerăm irelevantă din perspectiva art. 1909 C. civ. convingerea greşită a părţii în legătură cu existenţa sau valabilitatea titlului. Dacă lucrurile stau astfel, e inutilă şi introducerea în definiţia bunei-credinţe a cerinţei legate de convingerea dobânditorului că i-a fost transmisă proprietatea.

 

2. Fundamentul regulii din art. 1909 C. civ.

Doctrina a propus mai multe teorii pentru a explica efectele juridice produse în virtutea art. 1909 C. civ. Dintre acestea s-au evidenţiat teza conform căreia ar fi vorba de o uzucapiune instantanee şi cea care a susţinut că suntem în prezenţa unei dobândiri prin efectul legii. În final s-a impus teoria posesiei - titlu de dobândire a proprietăţii[45].

Ne vom opri în continuare asupra primelor două, urmând ca analiza critică a viziunii cvasiunanim admise să fie inclusă în ultima parte a studiului, ca punct de pornire în argumentarea propriei noastre interpretări a textului legal. Totodată, dintre primele două teze vom insista asupra teoriei care vede în art. 1909 C. civ. o aplicaţie a prescripţiei achizitive în materie mobiliară, deoarece ea a fost împărtăşită şi de legiuitorul român de la 1864.

a) În ce priveşte sistemul conform căruia art. 1909 C. civ. ar crea un mod de dobândire a proprietăţii prin efectul legii, ne mărginim la a ne însuşi obiecţiile care au fost deja exprimate, admiţând că o atare susţinere presupune: ,,a constata pur şi simplu rezultatul practic ce decurge din text, dar nu a explica mecanismul juridic şi temelia teoretică a regulii"[46]. Şi accesiunea, spre exemplu, e un mod de dobândire ex lege, însă acest fapt nu a fost considerat niciodată suficient pentru a o caracteriza[47].

b) Să fie oare art.1909 C. civ. o simplă aplicaţie a prescripţiei achizitive? O astfel de opinie a existat în doctrină şi, poate cel mai important, aceasta a fost şi viziunea legiuitorului român la momentul realizării codului civil. Vom încerca să stabilim dacă o asemenea construcţie se susţine teoretic, urmând ca asupra argumentelor, nu neapărat teoretice, care au determinat actuala formulare din art. 1909 C. civ. să ne oprim în partea finală a lucrării, cu ocazia unei succinte analize a evoluţiei regulii preluate în textul legal.

Ceea ce frapează de la început e lipsa unei durate de timp în care să fie exercitată posesia pentru a justifica uzucapiunea. De aceea ar fi o uzucapiune atipică, o uzucapiune instantanee. Dar este oare dobândirea imediată a dreptului compatibilă cu noţiunea de uzucapiune? Doctrina majoritară a răspuns că nu. Dealtfel lipsa intervalului de timp care condiţionează producerea efectelor uzucapiunii a furnizat principalul argument pentru critica acestei teze[48].

Şi nouă ni se pare greu de acceptat interpretarea textului în sensul că ar introduce o aplicaţie a uzucapiunii.

E de esenţa uzucapiunii ca dobândirea dreptului să fie urmarea exercitării unei posesii îndelungate. Cu alte cuvinte, nu doar posesia, dar şi durata de timp în care se exercită posesia e fundamentală pentru prescripţia achizitivă.

În general[49], raţiunea termenului prevăzut de lege în cazul uzucapiunii e justificată prin raportare la proprietar: acesta ar dispune de o perioadă suficient de lungă pentru a-şi revendica bunul. În consecinţă, uzucapiunea va acţiona, la împlinirea termenului, ca o sancţiune pentru proprietar.

Fără a exclude întru totul un eventual caracter sancţionator[50], apreciem totuşi că, după cum sugerează şi denumirea de prescripţie achizitivă, uzucapiunea, implicit şi termenul pe care îl presupune, trebuie privită în primul rând din perspectiva uzucapantului. Astfel, uzucapiunea nu e în principal o sancţiune care să aibă ca efect pierderea unui drept, ci un mijloc de dobândire a dreptului real[51]. Prin urmare, utilitatea termenului, la fel ca cea a posesiei, trebuie legată de efectul achizitiv. Dacă privim uzucapiunea ca mijlocul prin care legea recunoaşte efecte juridice unei stări de fapt rolul termenului pare a fi destul de clar. Pentru ca unei situaţii de fapt, care prezintă doar aparenţa unei stări de drept, să-i fie atribuite efecte juridice e necesar ca aceasta să prezinte o anumită stabilitate. Or, stabilitatea se analizează şi prin raportare la un interval de timp. Aşa că termenul în care legea pretinde exercitarea unei posesii utile e (şi) un criteriu pentru aprecierea existenţei acelei stabilităţi care să justifice protejarea în plan juridic.

Prin comparaţie, termenul de 3 ani, prevăzut în aliniatul al doilea al art. 1909 C. civ., se apropie mai mult de ideea de sancţiune: ,,...cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat (s.n.)..." Termenul nu curge din momentul dobândirii posesiei de către pârât, ci din momentul deposedării proprietarului. Consecinţele juridice sunt într-o mai mare măsură legate de atitudinea proprietarului[52].

În timp ce în cazul uzucapiunii, legea se interesează în primul rând de menţinerea unei stări de fapt (posesia) pe o perioadă îndelungată, evident ulterioară dobândirii lucrului, art. 1909 C. civ. pune accent pe perioada anterioară dobândirii bunului de către cel protejat. Perioadă care a consemnat o stăpânire materială suficientă pentru a-l convinge pe dobânditor că a negociat cu adevăratul proprietar. Posesia care îi revine dobânditorului de bună-credinţă are, după cum vom încerca să arătăm, un rol mult mai puţin însemnat în economia textului legal care face obiectul analizei noastre.

Astfel, putem conchide că termenul e indispensabil uzucapiunii şi totodată că lipsa unui interval de timp în care să fie exercitată posesia e explicabilă în cazul art. 1909 C. civ. De ce? Pentru simplul fapt că acesta funcţionează după un mecanism diferit de cel specific uzucapiunii. Prin urmare, art.1909 C. civ. nu poate fi privit ca o simplă aplicaţie a prescripţiei achizitive în materie mobiliară[53].

 

II. O altă interpretare a art. 1909 al. 1 C. civ.

Vom utiliza o succintă analiză de text[54] (1) ca punct de pornire în încercarea de a arunca o lumină nouă asupra reglementării spre care ne-am îndreptat atenţia, urmând a continua cu prezentarea critică a viziunii clasice asupra textului legal (2), care va furniza argumente în sprijinul propriei noastre interpretări a art. 1909 C. civ. (3).

 

1. Analiza textului art. 1909 al. 1 C. civ.

Scopul analizei e de a stabili dacă există argumente de text suficient de consistente pentru a servi la stabilirea conţinutului regulii En fait de meubles la possession vaut titre. Pe lângă art. 1909 al. 1 C. civ. vom avea în vedere şi art. 2279 al. 1 C. civ. fr. Considerăm necesară o permanentă raportare la textul francez care, deşi nu a fost preluat mot à mot, este în măsură să furnizeze indicii pentru interpretarea corectă a corespondentului său din codul civil român. Opţiunea legiuitorului de la 1864 pentru o formulare diferită nu trebuie să ne amăgească: fondul art. 2279 C. civ. fr. s-a păstrat intact în textul corespunzător din codul civil român.

,,Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără sa fie trebuinţă de vreo curgere de timp" este formularea cunoscută din primul aliniat al textului legal pe care ne-am propus să-l (re)analizăm. Sensul pare cât se poate de clar, fără a lăsa loc de îndoială: ar fi vorba de manifestarea prescripţiei achizitive în materie mobiliară, cu o particularitate pe care ar prezenta-o în această materie: termenul/ răgazul de exerciţiu al posesiei utile (necesar în materie imobiliară) nu mai reprezintă o condiţie pentru producerea efectelor uzucapiunii. Într-o astfel de interpretare soluţia adoptată de cod ar fi evidentă: în contextul vizat de art. 1909 C. civ. dobândirea proprietăţii mobiliare are la origine posesia, uzucapiunea nefiind decât unul din modurile prin care posesia, ca stare de fapt, se manifestă în plan juridic.

Şi totuşi, după cum am arătat în cea de-a doua parte a studiului nostru, formularea propusă de către legiuitorul român de la 1864 a fost contestată în doctrină[55], considerată ca nefericit aleasă, cu motivarea că în speţă nu ar fi vorba de o uzucapiune.

a)Dar înainte de a ne referi la reglementarea cuprinsă în codul român să vedem care e conţinutul textului din Codul Napoleon căruia îi corespunde art. 1909 C. civ. Legiuitorul român nu a optat în cazul de faţă pentru reproducerea fidelă a conţinutului art. 2279 C. civ. fr.[56]. Cu toate acestea, analiza textului francez prezintă interes deoarece, chiar dacă sub aspectul formei art. 1909 C. civ. iese din umbra precursorului său, inovaţia se opreşte la formă.

Art. 2279 C. civ. fr. conţine o afirmaţie pe cât de celebră, pe atât de tranşantă: ,,En fait de meubles la possession vaut titre". Cu greu s-ar fi putut găsi o formulă mai energică şi mai sugestivă decât posesia valorează proprietate pentru a evidenţia faptul că posesia înseşi reprezintă titlul de dobândire a dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, după cum ne învaţă chiar codul civil, de multe ori aparenţele înşeală[57] (dealtfel, dacă lucrurile nu ar sta aşa, studiul de faţă ar rămâne fără obiect). Pentru a verifica dacă prima impresie lăsată de lectura art. 2279 C. civ. fr. se confirmă sau nu vom apela la istoricul[58] regulii pe care o conţine.

Faptul că ne referim la istoricul unei reguli - şi nu la istoricul art. 2279 C. civ. fr. -, detaşând textul de articolul care îl conţine, se explică prin aceea că regula făcuse deja carieră cu ceva timp înainte de apariţia codului[59]. Codul nu a făcut decât să o preia, iar redactorii acestuia au simţit chiar nevoia să precizeze, în cadrul lucrărilor pregătitoare, că sintagma va fi reprodusă cu păstrarea intactă a sensului ei original[60].

Următorul pas nu poate fi decât stabilirea semnificaţiei atribuite formulei posesia valorează proprietate înainte de a fi fost inclusă în codul francez; iar pentru aceasta va trebui să ne raportăm la contextul în care a fost mai întâi utilizată.

Regula reflectă modul în care jurisprudenţa franceză a încercat să soluţioneze una din chestiunile delicate cu care s-a confruntat. În concret, s-a încercat găsirea unei modalităţi de a-l proteja pe posesorul bunului mobil, aflat în conflict cu autorul său, care revendica bunul, negând că între cei doi ar fi intervenit anterior o convenţie translativă de proprietate. Cum posesorului îi era de cele mai multe ori imposibil să probeze existenţa titlului (nu putea furniza un înscris), în beneficiul său a fost recunoscută o prezumţie relativă: simplul fapt al posesiei urma să prezume existenţa titlului[61]. Aşa s-a născut formula En fait de meubles la possession vaut titre. Se definea astfel o regulă de probaţiune (şi nu de fond), iar termenul vaut semnifica présume. Posesia nu valora titlu, ea doar întemeia prezumţia existenţei unui titlu anterior, evident altul decât posesia.

Ulterior, formula a fost utilizată într-un cu totul alt context: situaţia dobânditorului de bună-credinţă de la un neproprietar. Fără nici o ajustare şi fără a se ţine cont de sensul avut în vedere la momentul creării, ea a fost împrumutată, pentru a denumi o regulă de fond, referitoare la un mod de dobândire a proprietăţii mobiliare. Iată de unde aparenţa că prin cuvântul valorează s-a înţeles valorează titlu.

Cu această dublă semnificaţie regula a ajuns în Codul Napoleon. Evoluţia, şi mai ales sensul originar al formulei la possession vaut titre, fac îndoielnică utilizarea argumentului de text în susţinerea rolului de titlu de dobândire pe care l-ar juca posesia în contextul avut în vedere de art. 2279 C. civ. fr.

b)Să revenim la textul din codul civil român. Art. 1909 vorbeşte despre prescripţie. Având în vedere faptul că textul legal introduce un mod de dobândire a drepturilor reale mobiliare, ar putea fi vorba doar de prescripţia achizitivă.

Legiuitorul român nu şi-a găsit cel mai bun context pentru a fi original[62]. Dar ce a determinat opţiunea pentru justificarea efectelor stabilite de art. 1909 C. civ. prin existenţa unei uzucapiuni? E greu de acceptat că a fost vorba de o neatenţie în preluarea textului francez, deoarece nu ne aflăm în faţa unei simple greşeli de traducere: e vorba de o argumentare diferită a consecinţelor stabilite de textul legal. Există mai multe explicaţii.

Mai întâi, se impune a fi luată în calcul experienţa juridică românească anterioară anului 1864. Pot fi elocvente câteva precizări legate de principalele două reglementări care au precedat codul civil, Codul Calimach (1817, Moldova) şi Legiuirea Caragea (1817, Ţara Românească). Ambele menţionau prescripţia achizitivă ca mod de dobândire a proprietăţii[63]. Şi ambele au introdus în sfera uzucapiunii atât bunurile mobile cât şi cele imobile: proprietatea, mobiliară sau imobiliară, putea fi prescrisă în aceleaşi condiţii, singura diferenţă fiind dată de termenele de prescripţie, care erau mai lungi în materie imobiliară[64].

O anumită influenţă s-ar putea să fi avut şi tradiţia romană. Romanii, de la care nu a fost preluată doar denumirea instituţiei, recunoşteau acest mod de dobândire a proprietăţii, fără vreo discriminare, atât în materie mobiliară, cât şi în materie imobiliară.

Nu în ultimul rând, se remarcă o oarecare ezitare[65] şi din partea redactorilor Codului Napoleon. Ezitare de natură dacă nu a induce în eroare, atunci cel puţin a crea incertitudine în legătură cu intenţiile legiuitorului francez. Astfel, art. 2279 C. civ. fr. a fost introdus în Secţiunea a IV-a: De quelques prescriptions particulières din cadrul Capitolului V: Du temps requis pour prescrire al Titlului XX: De la prescription et de la possession. Capitolul şi secţiunea în care se află art. 2279 C. civ. fr. sugerează că ar fi vorba de o aplicaţie a prescripţiei achizitive în materie mobiliară[66]. Dealtfel, capitolul şi secţiunea din codul civil român care conţin art. 1909 poartă aceleaşi denumiri.

Iată câteva elemente care ar putea explica opţiunea legiuitorului de la 1864. Înclinăm să credem că nu s-a dorit înlocuirea fundamentului regulii la possession vaut titre, ci a fost vorba de o interpretare greşită a acestuia, urmare a unui anumit automatism datorat tradiţiei şi experienţei anterioare[67]. În sprijinul explicaţiei înaintate poate fi invocat şi faptul că, cu excepţia primului aliniat al art. 1909 C. civ., textele de la art. 1909 şi 1910 C. civ. reprezintă reproducerea fidelă a art. 2279 şi 2280 C. civ. fr., dedicate situaţiei dobânditorului de bună-credinţă a unui bun mobil de la un neproprietar.

Astfel, nici art. 1909 C. civ. nu vine să aducă lumină asupra mecanismului de funcţionare a regulii En fait de meubles la possession vaut titre. Un singur lucru e cert, în ciuda formulării textului legal, în cazul de faţă nu e vorba de dobândirea proprietăţii prin efectul prescripţiei achizitive[68]. Rămâne să vedem dacă teoria clasică, susţinută oricum de argumente mai solide, prezintă la rândul ei anumite fisuri într-un fundament care de ceva timp încoace pare impenetrabil.

 

2. Prezentarea critică a viziunii clasice

Ce ne învaţă teoria clasică? Soluţia avansată e cât se poate de clară şi poate fi exprimată concis, în cuvinte puţine: în cazul dobânditorului de bună-credinţă de la cel care stăpâneşte bunul[69] posesia bunului mobil corporal reprezintă titlul de dobândire a proprietăţii[70].

Există câteva elemente cheie[71] în argumentaţia viziunii actuale, dintre care se evidenţiază posesia (a), mai exact dobândirea ei, şi buna-credinţă (b) a dobânditorului. Ambele au fost menţionate cu ocazia prezentării de ansamblu a art. 1909 C. civ. şi a principalelor soluţii propuse pentru explicarea producerii efectului achizitiv de proprietate. Mai puţină atenţie se acordă rolului pe care îl joacă detenţia / stăpânirea bunului în ecuaţia textului legal.

a) În ceea ce priveşte posesia, doctrina precizează că e vorba de posesia neviciată şi efectivă[72]. Cerinţa lipsei oricăror vicii este legitimă cât timp pentru a fi utilă - şi a produce efecte juridice - posesia trebuie să fie, în regulă generală, neviciată[73]. Dar, pe lângă lipsa viciilor, se cere şi ca posesia să fie efectivă. Însă ce se înţelege prin posesie efectivă? Cum deosebim o posesie efectivă de una neefectivă, sau mai puţin efectivă? Condiţia efectivităţii sugerează că ar fi necesară stăpânirea materială a bunului. După cum vom încerca să demonstrăm, accentul pare că nu cade atât pe posesie, cât pe stâpânirea materială a bunului, rezultat al tradiţiunii lucrului respectiv. Prin urmare se ridică anumite semne de întrebare: deşi toate referirile vizează posesia bunului, este într-adevăr posesia cea care generează efectul constitutiv?

În primul rând, ce înţelegem prin posesie?[74] Posesia e privită de regulă ca stare de fapt care presupune realizarea unor acţiuni corespunzătoare exerciţiului unui drept[75], cu intenţia de a se purta ca titular al dreptului respectiv. În consecinţă, posesia ar presupune reunirea celor două elemente: animus şi corpus. Cel dintâi semnifică intenţia posesorului de a acţiona ca proprietar sau titular al unui alt drept real asupra bunului respectiv[76]. Prin corpus se înţelege realizarea efectivă a actelor specifice exerciţiului dreptului respectiv, care implică dar nu se rezumă la stăpânirea materială a lucrului.

Dintre cele două, doar acest al doilea element îi poate lipsi posesorului, fără ca astfel să piardă însăşi posesia[77]. Evident, e vorba de situaţia în care posesorul renunţă de bună voie la stăpânirea materială a bunului. Exemplul la îndemână e cel al constitutului posesor. Însă ce interes prezintă aceste constatări pentru analiza art. 1909 C. civ.?

Interesul e reliefat tocmai de condiţia posesiei efective. Să luăm cazul unui contract de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 1295, al. 1 C. civ.: ,,Vinderea este perfecta între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat." Aşadar, cui îi revine posesia între momentul încheierii convenţiei şi momentul predării bunului. Răspunsul e următorul[78]: posesia îi e transferată cumpărătorului, vânzătorul rămânând un simplu detentor precar, care ,,posedă" lucrul pentru altul. Precaritatea detenţiei sale e dată tocmai de obligaţia contractuală (art. 1313 - 1314 C. civ.) de a remite bunul către cumpărătorul - proprietar[79]. În concluzie, cumpărătorul devine posesor din momentul producerii efectului translativ al convenţiei: din acel moment se consideră proprietar (având elementul animus) şi permite stăpânirea bunului său de către altul.

Raţionamentul poate fi aplicat şi la cazul vizat de art. 1909 C. civ. Într-adevăr, înstrăinătorul e un neproprietar, ca urmare convenţia nu îşi poate produce efectul translativ (nemo dat quod non habet), însă acest fapt îi e necunoscut dobânditorului de bună-credinţă[80], care se va considera proprietar (având animus) şi va dobândi astfel posesia chiar înainte de predarea bunului, deoarece păstrarea lucrului în stăpânirea înstrăinătorului se va face cu acordul său[81]. Iată de ce nu orice posesie e suficientă pentru a susţine mecanismul de dobândire a proprietăţii propus în concepţia clasică, care introduce condiţia efectivităţii posesiei.

În opinia noastră, concluzia care se poate desprinde e aceea că teoria actuală, deşi se referă insistent la posesie, se interesează de posesie mai puţin decât s-ar crede. Dar atunci care este piesa esenţială în raţionamentul propus? Considerăm că accentul cade pe stăpânirea materială a bunului, dobândită prin tradiţiunea[82] acestuia.

În consecinţă, în interpretarea actuală a art. 1909 C. civ. una dintre condiţiile invocate pentru dobândirea proprietăţii e tradiţiunea[83], predarea efectivă a bunului mobil. Nu e suficient ca dobânditorul să fie posesor, lui trebuind să îi revină ambele elemente, animus şi corpus. Rămâne de discutat cerinţa bunei-credinţe a dobânditorului.

b) Deşi ni se spune că En fait de meubles la possession vaut titre, în umbra primei susţineri foarte energice se strecoară, fără a fi menţionată de art. 2279 C. civ. fr. sau de art. 1909 C. civ., buna-credinţă ca şi cerinţă pentru a putea invoca beneficiul introdus de textul legal.

Nu vom relua prezentarea noţiunii şi nici condiţiile legate de buna-credinţă în cazul special reprezentat de art. 1909 C. civ.[84] Credem că e suficient să precizăm încă o dată faptul că buna-credinţă presupune de această dată credinţa (greşită) a dobânditorului că a contractat cu proprietarul bunului mobil. Ne propunem aici doar să subliniem două neajunsuri ale teoriei clasice în modul de explicare a acestei cerinţe.

Mai întâi, nu se specifică în mod clar că este vorba de o eroare, termenul generic de bună-credinţă, datorită multiplelor semnificaţii care i se atribuie, riscă să nu fie suficient de precis.

Apoi, nu se precizează cauza acestei erori. Or, stabilirea motivului care a determinat eroarea prezintă o importanţă deosebită: trebuie să fie altul decât fapta celui aflat în eroare. Aceasta pentru că eroarea justifică protecţia legii doar dacă este legitimă.

Prin urmare, buna-credinţă presupune în contextul vizat de art. 1909 C. civ. o reprezentare incorectă a realităţii, în legătură cu persoana cocontractantului. Legea vine în sprijinul dobânditorului de bună-credinţă, protejându-l de eventualele consecinţe nefaste. Dar pentru ca cel aflat în eroare să fie protejat se impune ca eroarea sa să fie legitimă, să nu fie provocată prin propria-i greşeală. Cu alte cuvinte, eroarea trebuie să fie datorată unei cauze străine de cel care invocă beneficiul legal. De multe ori, tot legea e cea care furnizează criterii pentru a stabili dacă eroarea îi este sau nu imputabilă persoanei respective. Se pune problema dacă în cazul art. 1909 C. civ. există un asemenea criteriu legal. Credem că da. Eroarea dobânditorului de bună-credinţă este legitimă deoarece e provocată de aparenţa de proprietate dată de detenţia bunului. Pornind de la această constatare, vom încerca să construim raţionamentul pe care îl propunem.

 

3. Viziunea proprie asupra art. 1909 al. 1 C. civ.

Deschidem ultima parte a demersului nostru prin enunţarea soluţiei propuse (a) şi prezentarea cerinţelor legate de aplicabilitatea mecanismului teoretic asupra căruia ne-am oprit (b). Urmează apoi verificarea faptului dacă respectivele condiţii se regăsesc în contextul art. 1909 C. civ., cercetare însoţită de introducerea unor argumente suplimentare care, credem noi, vin să confirme şi să dea un plus de credibilitate opţiunii noastre (c)[85].

a) Lectura art. 1909 C. civ., dincolo de aparenţa creată de sensul literal al termenilor utilizaţi[86], ne face să interpretăm textul ca introducând o aplicaţie a teoriei aparenţei. Consecinţa: nu posesia ci aparenţa reprezintă titlul de dobândire a proprietăţii în acele situaţii care fac aplicabil textul legal. Deşi inedită, apreciem că opţiunea noastră îşi găseşte justificarea (şi) în deficienţele concepţiei clasice dar, în primul rând, în construcţia şi finalitatea regulii preluate de textul analizat.

Regula En fait de meubles... s-a dorit încă de la început a fi un mijloc de protecţie a dobânditorului de bună-credinţă. Explicaţia poate fi doar una, tocmai buna-credinţă. Cel care s-a încrezut într-o falsă aparenţă trebuie apărat în faţa eventualelor consecinţe nefaste[87]. Bineînţeles, simpla eroare nu e suficientă. Ar fi aberant şi contraproductiv ca legea să intervină de fiecare dată când cel aflat într-un raport juridic a căzut victimă unei erori cu repercusiuni în plan juridic.

Eroarea trebuie să fie justificată, având o cauză independentă de comportamentul persoanei. E necesar să fi fost provocată de o aparenţă suficientă pentru a întemeia convingerea celui care s-a încrezut în ea. În drept, unde realitatea e dată de situaţiile juridice, aparenţa va fi consecinţa unor stări de fapt sau a altor situaţii juridice.

În cazul vizat de art. 1909 C. civ. există o falsă aparenţă, provocată de o situaţie de fapt, detenţia lucrului mobil, care, din perspectiva legii, e suficient de convingătoare pentru a întemeia o eroare legitimă.

b) Dar ce presupune teoria aparenţei, care sunt cerinţele ei?[88]

Teoria aparenţei[89] presupune, în dreptul civil, existenţa unei false reprezentări asupra unei situaţii juridice.[90].

Aşadar, e necesară existenţa unei aparenţe (1), care să fi cauzat o falsă reprezentare a realităţii (2). Cu alte cuvinte trebuie să existe un element material şi un element subiectiv, psihologic[91].

1. Elementul material e dat de situaţia de fapt care, de la prima vedere, formează convingerea (greşită) că reprezintă concretizarea unei situaţii juridice. Concluzia se impune cu forţa evidenţei pentru cel aflat în eroare, care nu are nici un motiv de îndoială[92] în legătură cu corespondenţa dintre aparenţă şi realitate.

2. Elementul subiectiv, eroarea, nu e altceva decât falsa reprezentare în legătură cu o situaţie juridică, consecinţă a elementului material: după cum am anticipat în cele ce preced, eroarea e necesar să fie justificată.

Ce implică această cerinţă? Faptul că eroarea trebuie să aibă o cauză străină de persoana şi comportamentul celui protejat. De regulă, teoria aparenţei e asociată cu eroarea comună şi invincibilă (error communis facit ius[93]), însă eroarea nu trebuie să aibă întotdeauna aceste trăsături pentru a justifica aplicarea teoriei[94].

În varianta cea mai drastică, se cere ca eroarea să prezinte o cauză apropiată de forţa majoră. Asemenea forţei majore, aparenţa trebuie să fie invincibilă[95], adică imposibil de înlăturat, indiferent de diligenţele care ar putea fi depuse de orice persoană[96].

Există şi situaţii în care e suficientă şi o eroare care nu poate fi catalogată ca şi comună sau invincibilă. E vorba de acea eroare care, în circumstanţele date, nu a putut fi evitată prin utilizarea unor mijloace obişnuite (dar care nu e exclus să fi putut fi înlăturată de către omul cel mai diligent): eroarea legitimă[97].

Suficienţa, cel puţin în anumite cazuri, a unei erori care nu era de neînlăturat poate surprinde, dacă privim lucrurile din perspectiva unei concepţii care acceptă doar o aplicabilitate subsidiară a teoriei aparenţei şi cu îndeplinirea unor exigenţe considerabile. Totuşi, chiar codul civil valorifică aparenţa în anumite situaţii, fără a pretinde ca eroarea să fie invincibilă. Exemple pot fi întâlnite în materia cvasi-contractelor (art. 993, al. 2 C. civ.)[98], a plăţii (art. 1097 C. civ.)[99] sau a contractului de mandat (art. 1554, 1557 şi 1558 C. civ.)[100].

Ne-am referit (şi) la eroarea legitimă pornind de la ideea că, după cum vom vedea, art. 1909 C. civ. pretinde, pentru aplicarea teoriei aparenţei, o eroare care nu trebuie să fie comună şi invincibilă.

Ce se poate spune despre o atare eroare? Ea pare a sugera un caz fortuit. Am utilizat în mod repetat noţiuni asociate răspunderii civile (forţa majoră, cazul fortuit). Aceasta nu pentru că teoria aparenţei s-ar justifica prin angajarea răspunderii civile[101]. Explicaţia e alta şi e dată de condiţia esenţială a erorii, fie că e invincibilă, fie că e legitimă: să aibă o cauză străină de persoana şi comportamentul celui protejat. Aşadar, se va impune întotdeauna analizarea cauzei erorii, iar această cauză trebuie să fie exclusiv aparenţa creată de starea de fapt.

Prin urmare, eroarea consecinţă a neglijenţei sau a imprudenţei nu poate fi luată în calcul. Va fi protejat doar cel căruia nu-i poate fi imputată o greşeală. Existenţa erorii va fi apreciată in concreto, deci prin raportare la un anumit individ. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre caracteristicile aparenţei: imposibilitatea de a înlătura aparenţa nu va fi constatată în funcţie de capacităţile, cunoştinţele, etc. persoanei respective. Se va folosi un criteriu obiectiv, după sistemul patentat de răspunderea civilă în materia culpei propriu-zise[102].

Însă e posibil ca, deşi nu e cauzată (şi) de propria faptă[103], eroarea, mai precis posibilitatea acesteia, să fie acceptată de persoana înşelată de aparenţă. Spre exemplu atunci când există anumite indicii care ridică îndoieli în legătură cu aparenţa, individul respectiv le conştientizează, şi, nedepunând diligenţe suplimentare, îşi asumă riscul de a se afla în eroare şi, implicit de a suporta consecinţele[104].

Aşadar, eroarea nu va putea susţine aplicarea teoriei aparenţei atunci când fie a fost cauzată (şi) de fapta celui prejudiciat, fie riscul ei a fost asumat de către acesta.

Dar să vedem cum se regăsesc aceste elemente în ecuaţia art. 1909 C. civ.

c) Vom avea în vedere componentele esenţiale în mecanismul imaginat de textul legal: desesizarea voluntară a proprietarului, detenţia, buna-credinţă, urmând a determina şi rolul care îi revine posesiei.

De ce distinge textul legal între remiterea voluntară a bunului şi situaţia în care lucrul e pierdut sau furat? S-ar putea afirma că distincţia menţionată poate fi invocată în susţinerea opiniei noastre?

Credem că da. După cum am arătat, teoria aparenţei îşi propune protejarea anumitor persoane, în anumite condiţii. Dar cei vizaţi se află într-un conflict de interese cu terţe persoane, aşa încât ultimii vor trebui sacrificaţi. O opţiune delicată aşadar. Prin urmare, orice argument e binevenit. Şi ce motiv mai potrivit decât faptul că la originea aparenţei înşelătoare s-a aflat tocmai cel care va avea de suferit de pe urma aplicării teoriei aparenţei?

Este cazul art. 1909 al.1 C. civ. Adevăratul titular al dreptului participă la realizarea aparenţei[105] care îl păcăleşte mai apoi pe dobânditor. Proprietarul transmite stăpânirea materială a lucrului de bună voie, prin intermediul actului juridic, încheiat cu exprimarea unui consimţământ liber.

Comportamentul titularului dreptului e dealtfel invocat uneori ca fundament al teoriei aparenţei. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, în încercarea de a justifica această teorie, s-a apelat şi la răspunderea delictuală: titularul neglijent al dreptului, prin fapta sa, ar cauza un prejudiciu celui care s-a încrezut în aparenţă.

Toate acestea sugerează că atitudinea proprietarului bunului mobil nu poate fi indiferentă pentru stabilirea efectelor art. 1909 C. civ. dacă ne raportăm la concepţia potrivit căreia comportamentul titularului real al dreptului reprezintă un criteriu pentru aplicarea teoriei aparenţei.

Detenţia nu e altceva decât elementul material prezentat în cele ce preced. Ea stă la baza aparenţei. Suntem în faţa unei stări de fapt care corespunde exerciţiului unui drept. Detenţia e suficientă, în viziunea legii, pentru a crea aparenţa care să întemeieze o eroare legitimă.

Importanţa acordată stăpânirii materiale a bunului reprezintă una dintre diferenţele esenţiale faţă de teoria clasică. În timp ce concepţia actuală pune accent pe rolul posesiei dobândite ulterior încheierii convenţiei, în interpretarea noastră, detenţia anterioară convenţiei deţine un rol primordial, fiind mijlocul de realizare a aparenţei agreat de lege.

Simpla stăpânire materială e considerată suficientă pentru a justifica buna-credinţă a dobânditorului. Explicaţia e dată, printre altele, de viteza cu care se realizează actele juridice care au ca obiect bunuri mobile şi de lipsa unor sisteme generale de publicitate mobiliară.[106]

Buna-credinţă semnifică, după cum am arătat, încrederea în falsa aparenţă creată de stăpânirea lucrului. Ea trebuie să fie lipsită de orice îndoială, justificând decizia dobânditorului de a nu întreprinde cercetări suplimentare pentru a verifica dacă înstrăinătorul e într-adevăr proprietarul lucrului.

Existenţa oricăror indicii care ar pune sub semnul îndoielii aparenţa, lipseşte de legitimitate eroarea creată prin detenţie. Însă acestea pot şi să confirme aparenţa. Astfel de indicii sunt furnizate de art. 1910 C. civ., care uşurează situaţia dobânditorului bunului pierdut sau furat atunci când: ,,l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publica, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri...".

Elemente de acest fel nu au neapărat ca efect dispariţia bunei-credinţe, dar cu siguranţă o lipsesc de valoare din perspectiva teoriei aparenţei.

Şi totuşi, care este rolul posesiei efective în cadrul art. 1909 C. civ.?

Dar mai întâi, de ce vorbim despre posesie, cât timp înstrăinătorul poate fi şi un simplu detentor precar? Evident, explicaţia poate fi dată doar de existenţa unei intervertiri. Într-adevăr, într-o atare situaţie textul legal pe care îl analizăm face aplicaţia cazului de intervertire reglementat de art. 1858, pct. 3 C. civ., care precizează că detenţia e înlocuită de posesie şi atunci: ,,când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă;" E important de observat că, alături de dobândirea proprietăţii, şi intervertirea detenţiei e tot efectul aparenţei: dobânditorului îi revine şi elementul animus deoarece el crede că a contractat cu adevăratul proprietar şi, implicit, consideră că a devenit el însuşi proprietar, deci, se poartă ca proprietar.[107]

După precizarea de rigoare în legătură cu dobândirea ei, rămâne de stabilit utilitatea posesiei în speţă. Considerăm că dobândirea detenţiei prin remiterea materială[108] a bunului (aşadar nu e vorba de un efect al posesiei,[109] care poate fi dobândită şi anterior transmiterii detenţiei) realizează opozabilitatea prin publicitate a dobândirii dreptului prin efectul aparenţei. Acesta este motivul pentru care buna-credinţă trebuie să existe şi în momentul punerii în posesie (nu al dobândirii posesiei): reaua-credinţă ar presupune cunoaşterea dreptului adevăratului proprietar şi implicit opozabilitatea dreptului acestuia fată de dobânditor.

Aducem în sprijinul susţinerii noastre şi un argument de text; e vorba de art. 972 C. civ. Poate părea paradoxal, deoarece art. 972 C. civ. este, în general, considerat ca o simplă aplicaţie a art. 1909 C. civ. Şi totuşi, considerăm că, departe de a reproduce efectele specifice art. 1909 C. civ., textul invocat utilizează stăpânirea materială ca mijloc de publicitate[110] a dobândirii dreptului real. Faptul rezultă din aceea că punerea în posesie (şi nu posesia) produce aceleaşi consecinţe faţă de ambii dobânditori de drepturi concurente, indiferent că e vorba de primul sau de al doilea,[111] în ordinea datei titlului lor.

Art.972 vorbeşte de punerea în posesie (iar corespondentul său din codul civil francez precizează că e vorba de posesia reală), sugerând transferul detenţiei ca mijloc de publicitate a dobândirii dreptului de proprietate. Faptul că e vorba de realizarea opozabilităţii prin cunoaştere e reliefat şi de condiţia bunei-credinţe impusă de art. 972 C. civ.

Aşadar, considerăm că şi în art. 1909 C. civ. rolul stăpânirii materiale (nu al posesiei) e acela de a realiza publicitatea dobândirii dreptului.

În privinţa rolului posesiei ar putea fi luată în calcul şi o altă variantă care, poate, ar ţine într-o mai mare măsură cont de contextul în care s-a născut regula preluată de art. 1909 C. civ. Având în vedere evoluţia culturii juridice la momentul apariţiei acesteia, când opozabilitatea era un concept încă foarte îndepărtat, s-ar putea discuta dacă nu cumva, la origini, posesia era o condiţie a regulii dintr-un cu totul alt motiv. Anume pentru simplul fapt că în lipsa ei proprietarul neposesor nu ar fi introdus acţiunea în revendicare împotriva potenţialului beneficiar al regulii en fait de meubles... şi astfel, acesta din urmă nu ar mai fi fost pus în situaţia de a o invoca. Nu trebuie uitat că art. 1909 C. civ. a fost conceput ca mijloc de apărare pentru dobânditorul de la neproprietar; or, fără posesie nu ar mai fi dobândit calitatea de pârât în procesul de revendicare.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că cei care au creat regula nu au căutat foarte multe argumente juridice, ci doar o soluţie practică. Argumentele au fost propuse de către doctrină mai târziu. E deci posibil ca regula să fi reprezentat mai mult un mijloc procedural, pe care ulterior, pentru că viza dobândirea unui drept subiectiv, dreptul material a încercat să-l explice prin propriile sale mijloace. Un argument în sprijinul acestei variante e dat şi de reflexul întâlnit în jurisprudenţă vis-à-vis de art. 1909 C. civ. Astfel, se consideră că dobânditorul de bună-credinţă care restituie ulterior bunul către proprietar nu mai poate invoca beneficiul introdus de textul legal. Se cere ca el să fie în posesia bunului la momentul judecării cauzei; nu a fost invocată vreo renunţare la beneficiul art. 1909 C. civ. sau un transfer cu titlu gratuit al bunului către fostul proprietar (dealtfel, în speţele respective nici nu era cazul). Pretenţia instanţelor rămâne inexplicabilă din perspectiva teoriei actuale.

Mai mult, nici regula les meubles n'ont pas de suite (invocată de multe ori în sprijinul art. 1909 C. civ., cu argumentaţia că s-ar fi aflat la originea sintagmei en fait de meubles...)nu e o consecinţă a efectelor juridice ataşate posesiei, ci urmarea necunoaşterii în vechiul drept german şi francez a contractelor constitutive de drepturi de creanţă în legătură cu bunul sau drepturi reale altele decât proprietatea.

 

Concluzii

În studiul de faţă am încercat să demonstrăm că dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile în condiţiile art. 1909 C. civ. e consecinţa aplicării teoriei aparenţei.

În argumentaţia noastră, am pornit de la analiza critică a concepţiei actuale, care consideră că dreptul de proprietate îi revine dobânditorului de bună-credinţă prin efectul posesiei, pentru a prezenta apoi argumentele care susţin teza propusă de noi.

Am arătat că, în viziunea proprie, rolul esenţial nu îi revine posesiei, ci stăpânirii materiale a bunului, care creează aparenţa dreptului real. Toate condiţiile pretinse în concepţia actuală şi-au găsit justificarea şi în cadrul abordării propuse în această lucrare.

Desesizarea voluntară a proprietarului justifică sacrificarea acestuia prin aplicarea teoriei aparenţei.

Detenţia reprezintă elementul material care justifică şi conferă legitimitate erorii în care s-a aflat dobânditorul de la neproprietar.

Buna-credinţă nu e altceva decât eroarea legitimă necesară pentru a putea fi adusă în discuţie teoria aparenţei.

Posesia, mai exact elementul corpus, reprezintă mijlocul de publicitate prin care se realizează opozabilitatea dobândirii dreptului de proprietate. În acest context am încercat să subliniem că, în vreme ce art. 972 C. civ. pune accentul tocmai pe publicitatea realizată din momentul tradiţiunii, art. 1909 C. civ. îşi fundamentează efectele pe aparenţa realizată prin stăpânirea materială a bunului mobil.

Sunt întrunite ambele componente specifice teoriei aparenţei. Elementul material, dat de detenţie, considerată un mijloc de creare a unei aparenţe suficiente pentru a justifica eroarea legitimă, element subiectiv al aceleiaşi teorii.

 

 

[1] Pentru o prezentare a ,,conflictului" dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv, a se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, ed. AllBeck, Bucureşti, 1999, p. 275-286

[2] Forţând lucrurile, s-ar putea afirma că dreptul public creează realităţi, în timp ce dreptul privat e nevoit să se adapteze la realităţi deja existente. Desigur, e greu de spus care dintre cele două a determinat într-o mai mare măsură transformări ale relaţiilor sociale şi care a suferit o influenţă mai mare în urma prefacerilor din cadrul societăţii (oricum, chestiunea ţine mai curând de obiectul de studiu al sociologiei juridice).

[3] Dreptul privat nu trebuie să fie mai tranşant decât e cazul. În acest context, nu poate fi scăpat din vedere exemplul nefericit al proiectului de cod civil publicat la începutul anului 2004. Unul din multele păcate ale acestui proiect e acela că introduce definiţii care se vor foarte precise sau enumerări care se doresc exhaustive. Rezultatul: o lege mult prea strâmtă pentru realităţile sociale pe care le are în vedere.

[4] Principiul echităţii este un astfel de mijloc de reglementare, nu doar tolerat, ci uneori chiar invocat de anumite texte legale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă art. 970 al. 2 C. civ., care stabileşte că: ,,Ele (convenţiile, n.n.) obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea (s.n.), obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa." (textul reprezintă reproducerea fidelă a art. 1135 C. civ. fr.). E interesant de amintit că Domat, de la care autorii Codului civil francez au preluat termenul ,,echitate", viza prin aceasta doar regulile supletive (J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3℮ éd, L.G.D.J., Paris, 2001,p. 65, nota 291)

[5] Ezitările doctrinei şi ale jurisprudenţei sunt reliefate de disputele care au precedat admiterea aplicării în dreptul civil francez a regulii error communis facit ius in cazul actelor juridice încheiate de către moştenitorul aparent; pentru detalii, a se vedea M. Boudot, Apparence, Rép. Civ. Dalloz, nr. 90 şi urm.

[6] Pentru precizări, pornind de la speţe concrete, a se Déf. 35335-102, note J.-L. Aubert; RTDciv., p. 766-767 / 1969

[7] ,,Ce qui se présente immédiatement à la vue, à la pensée" (Le petit Larousse, 2004); calitatea de a fi uşor perceptibil se apreciază în funcţie de subiectul cunoaşterii.

[8] Din perspectivă filosofică, aparenţa e privită ca fiind acea ,,categorie a cunoaşterii prin care se înţelege manifestarea exterioară, perceptibilă prin simţuri, a obiectelor. Aparenţa este rezultatul contactului nostru senzorial, nemijlocit, prin intermediul senzaţiilor şi percepţiilor, cu obiectele şi reprezintă o cunoaştere superficială. Uneori, din această cauză aparenţa poate constitui o reflectare denaturată a esenţei." (Dicţionar de filozofie, ed. Politică, Bucureşti, 1978)

[9] Limităm discuţia la efectele actelor juridice deoarece problematica lor se interferează cu obiectul lucrării noastre.

[10] De regulă, e vorba de situaţii susceptibile de a da naştere unor conflicte de interese sau drepturi concurente (spre exemplu, cazul vizat de art. 972 C. civ.)

[11] Ne referim la momentul realizării codului francez: pornind de la contextul existent atunci poate fi stabilită funcţia atribuită anumitor texte. Ulterior a fost adăugat un sistem de publicitate imobiliară, iar codul civil român a beneficiat de un astfel de sistem încă de la momentul adoptării sale.

[12] Codul francez nu se interesează în mod deosebit de situaţia terţilor raportat la actul juridic (se rezumă la introducerea principiului efectului relativ în art. 1165, corespunzător art. 973 C. civ.); rămâne de văzut care au fost motivele pentru care a fost neglijată opozabilitatea; ar putea fi relevantă observaţia că, prin condiţionarea opozabilităţii de anumite formalităţi, principiul consensualismului nu ar mai fi avut aceeaşi greutate: la ce bun faptul că, între părţi, efectul constitutiv / translativ se realizează necondiţionat, dacă aceste consecinţe ale actului juridic nu vor putea fi opuse terţilor în lipsa anumitor forme?

[13] Analizăm în opoziţie ,,opozabilitatea de plin drept" şi ,,opozabilitatea prin cunoaştere", deşi se consideră uneori că şi cea dintâi e justificată (şi) printr-o prezumţie (relativă) de cunoaştere. Avem unele reţineri fată de o astfel de abordare datorită faptului că prezumţia invocată, ca mijloc de probă, nu poate fi o condiţie pentru o regulă de fond, putând îndeplini cel mult rolul de sprijin, în plan probatoriu, pentru afirmarea opozabilităţii, însă a unei opozabilităţi prin cunoaştere.

[14] Exemplul clasic e dat de cesiunea de creanţă, care va putea fi opusă debitorului cedat doar după notificarea (sau acceptarea) acestuia; aşadar: ,,Dacă mai înainte de notificarea cesiunii (s.n.) făcută de cedent sau de cesionar debitorului, acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă." (art. 1395 C. civ.). O situaţie asemănătoare există şi în cazul simulaţiei, unde părţile nu aduc la cunoştinţa terţilor actul real, în consecinţă: ,,Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane (s.n.)." (art. 1175 C. civ.). Sigur, se poate discuta şi rolul de sancţiune al inopozabilităţii menţionate de art. 1175 C. civ., mai ales că textul vorbeşte doar de efectele în contra terţilor.

[15] Pentru ideea că opozabilitatea e invariabil condiţionată de cunoaştere, a se vedea G. Virassamy, La connaissance et l'opposabilite, Les effets du contrat à l'égard des tiers - comparaison franco-belge, ed. LGDJ, Paris, 1992

[16] J. Ghestin, G. Goubeaux, Traité de droit civil. Introduction générale, 3℮ éd., L.G.D.J., Paris, 1990, p. 790

[17] Nu orice situaţie în care dreptul ataşează aparenţei anumite efecte presupune aplicarea teoriei aparenţei (e cazul art. 1353 C. civ.: ,,Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente (s.n.) şi despre care cumpărătorul a putut singur sa se convingă."). Pentru aceasta e necesar ca aparenţa să nu corespundă realităţii şi eroarea provocată de falsa aparenţă să fie în legătură cu existenţa unei situaţii juridice; în acest sens, a se vedea F. Terré, Introduction générale au droit, 5℮ éd., ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 433

[18] ,,La réaction générale est celle d'une moindre bienveillance à l'égard du phénomène de l'apparence, qui a donné naissance à une théorie très utile du droit. Elle ne doit pas, pour autant, bénéficier trop facilement à ceux qui l'invoquent. Moyen de validation d'actes intrinsèquement nuls, l'apparence doit rester un mécanisme d'exception. (s.n.)" Déf. 35303-77, note G. Vermelle

[19] Cel care a dispus prin actul juridic de un anumit drept nu a fost titularul dreptului respectiv sau e considerat, printr-o ficţiune a legii, că nu a fost titularul dreptului respectiv la momentul realizării actului juridic, aşa încât actul nu îşi poate produce efectele scontate de părţi.

[20] Cunoaşterea e definită ca o ,,Reflectare în conştiinţă a realităţii existente independent de subiectul cunoscător" (Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998) sau ca ,,proces complex de dezvăluire a esenţei obiectelor şi fenomenelor, de însuşire, apropriere, reproducere mintală (modelare) a realităţii obiective de către subiectul cunoscător" (Dicţionar de filozofie, ed. Politică, Bucureşti, 1978, unde sunt aduse precizări suplimentare)

[21] A propune sau a împărtăşi o definiţie a realităţii e destul de riscant. Totuşi, pentru contextul la care ne referim, credem că realitatea poate fi înţeleasă ca:,,lumea exterioară subiectului şi independentă de el" (Dicţionar de filozofie, ed. Politică, Bucureşti, 1978); pentru alte precizări, a se vedea şi Dicţionar de filosofie. Oxford, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999

[22] Rolul publicităţii e tocmai acela de a substitui o aparenţă unei alte aparenţe deja existente şi care nu mai corespunde realităţii. Vorbim despre realitate şi cunoaştere ca noţiuni distincte, dar nu ar putea fi considerată ca realitate (evident, alta decât realitatea-obiect al cunoaşterii) însăşi reprezentarea pe care persoana o are asupra realităţii?

[23] Nu vor fi întrunite condiţiile pentru invocarea unor principii precum nemo dat quod non habet, care afirmă ineficacitatea actului juridic şi reprezintă un prim pas spre aplicarea teoriei aparenţei.

[24] Pornind de la această apreciere, s-ar putea discuta dacă mandatul aparent reprezintă într-adevăr o aplicaţie a teoriei aparenţei. Art. 1554 C. civ. precizează că: ,,Revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neştiinţă de aceasta, a contractat cu dânsul de bună-credinţă (s.n.)". Textul legal condiţionează opozabilitatea revocării de cunoaştere. În lipsa notificării, revocarea nu le va putea fi opusă terţilor şi, implicit, actele încheiate de ei vor fi opozabile mandantului. Efectele scontate de terţi se produc în virtutea actelor juridice încheiate şi nu ca efect al aparenţei. Vom menţiona în continuare mandatul aparent ca una din aplicaţiile teoriei aparenţei, fără a ne abate de la interpretarea clasică a art. 1554 C. civ., deoarece analiza aprofundată a acestui text nu face obiectul studiului nostru.

[25] Ne referim la sistemele de publicitate cu efect de opozabilitate (aceasta nu pentru că excludem posibilitatea ca sistemele cărora le e ataşat un efect constitutiv să creeze aparenţe).

[26] Orice mijloc de cunoaştere care nu presupune contactul direct cu realitatea, implică o reproducere a acesteia (iar cunoaşterea în sine presupune o nouă reproducere a aceleiaşi realităţi)

[27] Dacă lucrurile ar sta altfel, uzucapiunea scurtă nu ar mai putea fi imaginată în situaţia în care titlul celui de la care uzucapantul a dobândit imobilul e desfiinţat ulterior realizării convenţiei dintre cei doi (ar fi înlăturată buna-credinţă).

[28] De această dată utilizăm termenul ,,aparent" în sensul de element observabil la prima vedere, a cărui constatare nu presupune o cercetare amănunţită. Merită amintit faptul că noţiunea, pe lângă sensul regăsit la teoria aparenţei, e introdusă de Codul civil şi cu această a doua semnificaţie; spre exemplu în art. 1353: ,,Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente (s.n.) şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă."

[29] Se poate discuta dacă într-o atare situaţie detentorul nu devine posesor prin intervertire, însă aplicarea pct. 2 al art. 1858: ,,când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenta la exerciţiul dreptului sau;" presupune anumite condiţii care nu se regăsesc invariabil la înstrăinarea bunului de către detentor.

[30] Precizăm de la început că studiul de faţă îşi propune analiza regulii privitoare la dobândirea proprietăţii mobiliare, cuprinsă în primul aliniat al art. 1909 C. civ., fără a intra în detalii în ce priveşte funcţia probatorie a aceluiaşi aliniat şi fără a studia situaţia bunurilor mobile pierdute sau furate (aliniatul al doilea).

[31] Această primă justificare ar fi un argument în sprijinul interpretării art. 1909 C. civ. ca având şi caracter sancţionator, alături de funcţia reparatorie (termenul ,,reparatoriu" poate părea oarecum impropriu, cât timp prin introducerea textului legal s-a urmărit evitarea şi nu repararea unui prejudiciu).

[32] A se vedea în acest sens M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ed. All, Bucureşti, 1998, p. 512, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ed. All, Bucureşti, 1998, vol. II, p. 87, L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 261-262; pentru dezvoltări, a se vedea şi F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 5℮ éd., ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 295-301

[33] În legătură cu condiţiile pretinse în dreptul francez pentru aplicarea textului (art. 2279 C. civ. fr.) căruia îi corespunde art. 1909, a se vedea J. Ghestin, J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, Traité de droit civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 2000,p. 237 şi urm.

[34] Asupra justificării acestei condiţii vom reveni în partea finală a lucrării.

[35] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de Droit Civil, Tome II -Biens, 8℮ éd., ed. Montchrestien, Paris, 1994, p. 275

[36] Aparenţa joacă în favoarea dobânditorului şi în cazul bunului pierdut sau furat, doar că, de această dată, discriminarea nu mai e atât de evidentă: legea acordă şi proprietarului un termen de 3 ani pentru revendicarea lucrului.

[37] Fapta proprietarului se află la originea aparenţei, indiferent că e o faptă intenţionată sau o simplă neglijenţă, iar dreptul civil nu face distincţie în privinţa efectelor juridice după cum există sau nu intenţie (e elocvent modul de angajare a răspunderii civile).

[38] ,,En matière d'application de l'art. 2279 (căruia îi corespunde art. 1909, n.n.), la bonne foi,... s'entend de la croyance pleine et entière où s'est trouvé le possesseur, au moment de son aquisition des droits de son auteur, à la propriété des biens qu'il lui a transmis; le doute sur ce point est exclusif de la bonne foi." Civ. 1er, 23 mars 1965 (citat după Code Civil, Jurisprudence générale Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1996, art. 2279, speta nr. 7); pentru detalii, a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 277, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 105

[39] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 277

[40] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 78

[41] Raţiunea comună impune cerinţe identice, chiar în lipsa unor texte legale explicite.

[42] Analizarea separată a justului titlu nu este anihilată pe teren probatoriu: art. 1909 al. 1 C. civ. nu funcţionează ca mijloc de probă (prezumţie relativă a existenţei titlului translativ de proprietate) în cazul de faţă. Prezumarea titlului prezintă interes atunci când nu se invocă ineficacitatea titlului, altul decât posesia, ci contradicţia poartă asupra conţinutului său, ceea ce nu e cazul în contextul analizat.

[43] Deşi în principiu element subiectiv, buna-credinţă a individului e stabilită pornind de la criterii obiective, standardizate, mai mult sau mai puţin independente de caracteristicile individuale ale persoanei respective. Astfel, e pus la îndoială însuşi caracterul subiectiv al bunei-credinţe aşa cum e ea percepută în dreptul civil. Vom reveni asupra acestei chestiuni în ultima parte a studiului.

[44] Tocmai de aceea, titlul putativ sau cel lovit de nulitate absolută nu pot susţine aplicarea art. 1909 C. civ., indiferent de buna-credinţă a dobânditorului în ce le priveşte (nulitatea relativă nu va împiedica aplicarea art. 1909 C. civ., deoarece nu poate fi invocată de către revendicant). Considerăm afirmaţia ca fiind valabilă şi pentru uzucapiunea scurtă. În privinţa dobândirii fructelor de către posesorul de bună credinţă, lucrurile nu mai stau la fel: de această dată (art. 486 C. civ.) dobânditorul de bună-credinţă e protejat în faţa oricăror cauze (inclusiv intrinseci) de ineficacitate a titlului.

[45] Pentru completări a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p.126

[46] Ibidem, p.85

[47] Pentru o opinie similară, a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p.281

[48] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p.85; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p.578

[49] M. Cantacuzino, op. cit., p. 520

[50] Codul civil al Quebec pare a fi optat pentru un caracter sancţionator mai accentuat al uzucapiunii. Astfel, art. 2880 prevede că: ,,La dépossession fixe le point de départ du délai(s.n.) de la prescription acquisitive". Ne punem însă întrebarea dacă, în aceste condiţii, mai poate fi vorba de o uzucapiune, având în vedere că uzucapiunea e legată de dobândirea şi exerciţiul posesiei de către neproprietar, şi nu de pierderea posesiei de către proprietar.

[51] Prin comparaţie, caracterul sancţionator al prescripţiei extinctive e mult mai pronunţat. Pierderea dreptului la acţiune e consecinţa inactivităţii creditorului şi nu a vreunei acţiuni speciale de negare a existenţei dreptului de creanţă, venite din partea debitorului.

[52] Totuşi, şi în ce priveşte uzucapiunea aprecierea poate fi primită, în anumite circumstanţe; astfel, art. 1895 C. civ. precizează că uzucapiunea scurtă se va realiza: ,,prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul, şi prin douăzeci de ani dacă locuieşte afară din acea circumscripţie." legiuitorul a luat în calcul inactivitatea proprietarului: termenul e mai scurt sau mai lung în funcţie de posibilitatea acestuia de a acţiona; nu credem că distincţia operată de text ar confirma ea însăşi caracterul sancţionator al prescripţiei achizitive: pare a fi vorba de un rezultat exclusiv al aprecierii posibilităţilor de informare şi de reacţie a proprietarului.

[53] Dealtfel, încă de la apariţia ei, regula cuprinsă în art. 1909 C. civ. nu s-a dorit a fi o formă de uzucapiune; uzucapiunea mobiliară existase anterior, alături de cea imobiliară, încă din dreptul roman. În altă ordine de idei, e interesant că, deşi de inspiraţie franceză, Codul civil al Quebec nu preia această regulă, în schimb reglementează uzucapiunea mobiliară (art. 2919), posesorul de bună-credinţă dobândind proprietatea în condiţii identice cu cele din aliniatul al doilea al art. 1909 C. civ., cu precizarea că e vorba de un termen care se supune cauzelor de suspendare şi de întrerupere a prescripţiei.

 [54] Art. 1909 C. civ. se află cuprins în Secţiunea IV: Despre câteva prescripţii particulare, din cadrul Capitolului IV: Despre timpul cerut pentru a prescrie al Titlului XX: Despre prescripţie. După cum vom arăta, preluând modelul francez, art. 1909 C. civ. a fost introdus în partea referitoare la prescripţie, sugerându-se odată în plus că ar fi vorba de o reglementare referitoare la prescripţia achizitivă. Interesant de remarcat şi faptul că majoritatea covârşitoare a textelor care privesc posesia sunt incluse în titlul referitor la prescripţie: să fi văzut legiuitorul român în posesie exclusiv o condiţie pentru realizarea prescripţiei achizitive? Probabil lucrurile nu au stat chiar aşa însă nu puteau fi cu mult diferite cât timp posesia era privită ca sprijin în dobândirea, păstrarea şi probarea proprietăţii.

[55] A se vedea în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 98

[56] Varianta aleasă la momentul realizării codului civil român poate surprinde la prima vedere (multe din textele deja celebre din codul francez au fost preluate mot à mot). Totuşi, întrebarea: de unde ,,originalitatea" legiuitorului român? îşi poate găsi răspunsul în dreptul vechi, care făcea aplicarea uzucapiunii fără discriminare, atât în materie imobiliară cât şi în materie mobiliară. Nu trebuie omis nici faptul că şi art. 2279 C. civ. fr. a fost interpretat de unii comentatori ai Codului Napoleon ca introducând o uzucapiune fără termen.

[57] Dreptul civil se interesează de regulă de acele aparenţe care înşeală (exemplul clasic al simulaţiei), chiar dacă legea civilă face referire şi la situaţii în care aparenţa corespunde realităţii.

[58] Pentru prezentarea succintă a evoluţiei regulii En fait de meubles... a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 272

[59] Formula aparţine jurisprudenţei franceze anterioare redactării Codului Napoleon.

[60] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 275

[61] E interesant de remarcat că prin păstrarea (şi a) valorii probatorii a formulei preluate în art. 2279 C. civ. fr., autorii codului francez au introdus în fapt o importantă derogare de la regula în materie de probaţiune instituită prin art. 1341 C. civ. fr. (căruia îi corespunde art. 1191 C. civ. român)

[62] După cum vom vedea nu doar opţiunea, dar şi originalitatea legiuitorului român în acest caz e discutabilă

[63] Textele referitoare la uzucapiune din Codul Calimach sunt mai elaborate decât cele din legiuirea Ţării Româneşti, care trece în grabă peste problema prescripţiei achizitive.

[64] A se vedea pentru dezvoltări C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II,p. 102

[65] Poziţionarea art. 2279 în codul civil francez, cât şi modificarea radicală a textului aceluiaşi articol de către legiuitorul român ar avea de a face şi cu influenţa exercitată de Marcadé (în acest sens C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 85)

[66] Faptul că obiectul capitolului V e tocmai durata de timp necesară pentru a prescrie ar putea fi un argument demn de luat în seamă: introducerea art. 2279 şi-ar găsi explicaţia tocmai prin cazul special -lipsa cerinţei unei durate de timp- vizat de textul legal.

[67] ,,A vorbi de prescripţie instantanee , nu poate fi, ... decât un mod pitoresc de a se exprima" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit, vol. II, p. 85)

[68] Pentru argumentele pe care le aducem în sprijinul acestei teze a se vedea partea I a lucrării

[69] În ciuda celor afirmate uneori în doctrina română (a se vedea, spre exemplu, L. Pop, op. cit , p. 260-261) stăpânitorul material al bunului nu e în mod necesar detentor precar. El poate fi şi posesor sub nume de proprietar, în cazul în care deţine bunul în virtutea unui titlu translativ de proprietate care e desfiinţat ulterior cu efect retroactiv (de exemplu, situaţia anulării titlului autorului celui care invocă art. 1909 al.1, ulterior încheierii convenţiei cu subdobânditorul de bună-credinţă).

[70] Pentru cursivitatea textului, am amintit doar dreptul de proprietate, însă şi alte drepturi reale, principale sau accesorii, pot fi dobândite prin aplicarea regulii din art. 1909 C. civ. (cazul uzufructului sau al gajului).

[71] Nu revenim asupra tuturor condiţiilor cerute pentru aplicarea art. 1909 C. civ., acestea au fost prezentate în partea I a lucrării defaţă. Ne vom opri doar asupra cerinţelor care interesează

[72] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 276

[73] Cerinţa este impusă de art. 1847 C. civ., urmând a fi detaliată în art. 1848 - 1862 C. civ.

[74] Nu vom intra în amănunte în legătură cu diversele viziuni asupra posesiei, deoarece ne-am îndepărta de obiectul studiului de faţă. Ne mărginim la a prelua ca reper teoria clasică, care a fost şi este în general utilizată pentru explicarea rolului posesiei în cadrul sistemului imaginat de către codul civil.

[75] A se vedea în acest sens şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit, vol. I, p. 578

[76] Preluăm concepţia clasică asupra elementului subiectiv deoarece nu ne-am propus un studiu amănunţit al posesiei. Considerăm totuşi discutabilă restrângerea posesiei la drepturile reale. Elementul animus poate exista şi în legătură cu alte drepturi (cum ar fi creanţele). Dealtfel şi elementul corpus, înţeles ca ansamblul actelor specifice exerciţiului unui drept, poate fi întâlnit şi în cazul altor drepturi decât cele reale. Avem rezerve în legătură cu teza conform căreia elementul corpus trebuie să implice în mod necesar stăpânirea materială a unui bun. Dar această chestiune merită o discuţie separată, care excede sfera studiului nostru.

[77] Se admite cazul cu totul special, în care o persoană poate avea posesia bunului chiar dacă îi lipseşte elementul animus, e vorba de situaţia persoanelor lipsite de discernământ, cu justificarea că într-o atare circumstanţă elementul subiectiv al posesiei va fi întrunit în persoana ocrotitorului/ reprezentantului (a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p. 205). Excepţia e justificată de considerente practice (protecţia celui lipsit de discernământ) dar dificil de argumentat teoretic: dacă se poate accepta realizarea unor acte juridice în numele şi pe seama altuia, e greu de conceput că un element subiectiv poate fi întrunit în persoana celui care ştie că dreptul respectiv nu-i aparţine. În opinia noastră, într-o atare situaţie, nimeni nu are posesia dreptului. Reprezentantul şi ocrotitorul nu fac decât să exercite drepturile pentru altul şi sunt simpli detentori al bunurilor. În timp ce reprezentarea presupune realizarea de acte pentru altul, posesia se exercită pentru sine.

[78] A se vedea în acest sens H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p.210

[79] Nu dorim să sugerăm faptul că sfera detentorilor precari s-ar restrânge la cei cărora le revin drepturi de creanţă sau obligaţii în legătură cu bunul altuia (aceasta pare a fi opinia împărtăşită în doctrina română contemporană; a se vedea, spre exemplu, L. Pop, op. cit., p. 193-194). Detenţia precară e dată de existenţa în persoana detentorului a obligaţiei de restituire a bunului către proprietar (astfel, este detentor precar şi titularul unui drept de uzufruct); detentorul precar are însă animus­-ul specific dreptului său: aşadar, detenţia precară nu exclude posesia în general, ci doar posesia specifică proprietăţii;

[80] Animus-ul, ca element subiectiv, nu e condiţionat de producerea efectivă a efectelor contractului, fiind dat de credinţa posesorului că a dobândit dreptul de proprietate. Rămâne de discutat condiţionarea protecţiei acordate posesorului de legitimitatea unei atari credinţe, atunci când ea e eronată.

[81] Art. 1909 C. civ. face de fapt aplicaţia unuia din cazurile de intervertire a posesiei prevăzute de către codul civil (art. 1858, pct. 3); asupra acestei chestiuni vom reveni în cele ce urmează.

[82] ,,La règle portant qu'en fait de meubles la possession vaut titre ne s'applique qu'aux meubles corporels susceptibles de tradition manuelle(s.n.)..." Com. 19 janv. 1960 (citat după Code Civil, Jurisprudence générale Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1996, art. 2279, speta nr. 1) Merită remarcat faptul că, în delimitarea bunurilor care intră în sfera de aplicare a art. 2279 C. civ. fr., Curtea de casaţie franceză a făcut referire la tradiţiune şi nu la posesie.

[83] Chiar şi aşa e greu de acceptat atitudinea jurisprudenţei franceze care a admis aplicarea art. 2279 C. civ. fr. în cazul cumpărătorului care a dat imediat bunul în locaţiune vânzătorului (Code Civil, Jurisprudence générale Dalloz, art. 2279, speţa nr. 3), fără a-l aplica în situaţia în care părţile din contractul de vânzare au amânat predarea bunului, acesta rămânând în detenţia vânzătorului. Ar fi greu de acceptat invocarea ca distincţie a faptului, dealtfel greu de probat şi de multe ori în contradicţie cu realitatea, că în primul caz se realizează o dublă tradiţiune. S-a afirmat chiar că, în cazul art. 2279 C. civ. fr. ,,l'acquéreur ne saurait prétendre que son auteur a possédé pour lui" (H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, op. cit., Biens, p.276); inexplicabil, cât timp în cazul oricărui contract translativ de proprietate în care predarea bunului se amână, înstrăinătorul rămâne un simplu detentor care ,,posedă" pentru altul.

[84] Buna-credinţă, ca şi condiţie a aplicării art. 1909 C. civ., a fost prezentată în prima parte a lucrării.

[85] Facem încă o dată precizarea că vom avea în vedere doar funcţia atributivă, nu şi la cea probatorie, a art. 1909 C. civ.

[86] Ne referim şi la textul art. 2279 C. civ. fr.

[87] Teoria aparenţei a consacrat abandonul postulatului după care terţii trebuie să suporte întotdeauna consecinţele erorii lor.

[88] Pentru detalii, a se vedea M. Boudot, Apparence, Rép. Civ. Dalloz; I. Deleanu, Aparenţa în drept, P.R., nr. 2/2002

[89] Chiar dacă recunoscută mai puţin de lege (care se rezumă la anumite aplicaţii punctuale), ea fiind mai de grabă o construcţie doctrinară şi jurisprudenţială.

[90] Teoria aparenţei, la care facem referire aici, nu acoperă toate modurile în care aparenţa influenţează dreptul civil. Teoria aparenţei îşi propune doar soluţionarea situaţiilor în care există o neconcordanţă între aparenţa situaţiilor juridice şi realitatea acestora.

[91] J. Ghestin, G. Goubeaux, M. Fabre-Magnan, op. cit., Introduction générale, p.784 şi urm.

[92] Vom vedea că eventuala îndoială, deşi nu înlătură eroarea, o lipseşte de legitimitate.

[93] I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 107-108

[94] În caz contrar, întreaga discuţie propusă de noi nu şi-ar mai avea rostul; este în afară de orice îndoială că eroarea dobânditorului de bună-credinţă (art. 1909 C. civ.) nu poate fi considerată ca fiind comună şi invincibilă.

[95] De regulă se afirmă că eroarea e invincibilă, considerăm însă că de neînlăturat e cauza acesteia: aparenţa.

[96] ,,‹‹erreur commune››, ‹‹invincible››, à laquelle aucune personne ne peut échapper" F. Terré, Introduction..., p. 434

[97] ,,‹‹erreur légitime›› qu'aurait commise toute personne raisonnable placée dans la même situation" Ibidem, p. 435

[98] ,, ...Acest drept încetează când creditorul, cu bună-credinţă, a desfiinţat titlul sau de creanţa; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor."

[99] ,,Plata făcută cu bună-credinţă acelui ce are creanţa în posesiunea sa este valabilă chiar dacă în urma posesorul ar fi evins."

[100] Art. 1554 C. civ ,,Revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neştiinţă de aceasta, a contractat cu dânsul de bună-credinţă; în acest caz mandantul are recurs contra mandatarului său": art. 1557 C. civ. ,,E valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenta uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul"; art. 1558 C. civ. ,,În cazurile arătate în articolul precedent, sunt valide contractările mandatarului cu al treilea persoane care sunt de bună-credinţă."

[101] Deşi între cele două s-au încercat apropieri

[102] Se poate spune că eroarea cauzată prin neglijenţă sau imprudenţă e, de fapt, consecinţa unei alte erori. La originea comportamentului celui aflat în culpă propriu-zisă se află o eroare (fie anticipează greşit, fie nu anticipează anumite consecinţe ale comportamentului său; doar lipsa discernământului face imposibilă eroarea: lipsind o reprezentare a realităţii, evident nu se poate pune problema dacă e corectă sau nu). Însă eroarea care a determinat greşeala nu e luată în calcul, neexistând o apreciere in concreto, ci prin raportare la criterii obiective: interesează dacă individul mediu ar fi putut să prevadă, etc. Astfel, se poate spune că în cazul culpei propriu-zise se realizează o apreciere a comportamentului în funcţie de ,,omul mediu" şi nu mai avem de a face cu un element subiectiv. Aşadar, legitimitatea erorii pe care o presupune teoria aparenţei se va aprecia obiectiv.

[103] Paradoxal, pentru existenţa culpei propriu-zise se cere existenţa discernământului dar nu sunt luate în calcul nici capacităţile individului respectiv şi nici cunoştinţele sale efective (se poate discuta dacă nu cumva lipsa unor cunoştinţe esenţiale nu poate fi echivalată cu lipsa discernământului: discernământul conferă posibilitatea de a anticipa consecinţele propriilor fapte, însă aprecierea are la bază anumite experienţe anterioare).

[104] Faptul de a nu depune toate diligenţele normale poate presupune fie o culpă propriu-zisă, fie asumarea unui risc.

[105] Totuşi, o greşeală a adevăratului proprietar e mai greu de decelat în situaţia în care convenţia iniţială, cu efect translativ de proprietate, e desfiinţată cu efect retroactiv (nulitate sau rezoluţiune) dintr-o cauză independentă de fapta sa; (art. 1909 C. civ. (art. 2279 C. civ. fr.) îşi găseşte aplicarea, temperând efectele desfiinţarii retroactive a actului faţă de terţi, în acest sens, a se vedea H. et. L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations, ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 327 şi 1151; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. 2. Contrat, 5℮ éd., ed. Litec, Paris, 1995, p. 390 şi 694; J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, op. cit., Les effets du contrat, p. 631)

[106] Acolo unde există sisteme de publicitate aplicabilitatea art. 1909 C. civ. e înlăturată.

[107] Prin urmare, chiar dacă s-ar admite în cazul art. 1909 C. civ. că posesia e titlu de proprietate, aparenţă ar juca, indirect, un rol în dobândirea proprietăţii: pentru a deveni proprietar, dobânditorul ar trebui mai întâi să preia posesia bunului, iar posesia îi va reveni prin efectul aparenţei.

[108] Pentru opinia potrivit căreia ,,primirea materială a bunului" nu e absolut necesară, pentru realizarea publicităţii fiind suficientă dobândirea ,,dispoziţiei" asupra acestuia, a se vedea I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 181

[109] În sensul posesia e cea care joacă (şi) ca mijloc de publicitate, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 288-289 şi 305-306; I. Deleanu, op. cit., ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 179-180; aceeaşi idee, însă cu referire strictă la art. 2279 şi 1141 C. civ. fr. (corespunzătoare art. 1909, respectiv 972 C. civ.): ,,La possession joue donc pour les meubles le même rôle que la publication pour les immeubles" H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Tome III -Sûretés. Publicité foncière, 7℮ éd., ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 612

[110] În concepţia actuală, posesia e cea care asigură publicitatea şi în cazul art. 972 C. civ. (corespunzător art. 1141 C. civ. fr.), în acest sens J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, op. cit., Les effets du contrat, p. 836-837

[111] Art. 972 C. civ. precizează că ,,persoana pusă în posesiune e preferită şi rămâne proprietară", fără a face vreo distincţie, şi nu ,,dacă al doilea dobânditor va dobâdi primul posesia el va deveni proprietar", cum ar fi fost logic dacă textul se dorea o aplicaţie a art. 1909 C. civ.

 

« Back