Numărul 1 / 2008

 

 

Legaţi-vă strâns la ochi, să vedeţi mai bine!

 

Paul Vasilescu*

 

 

Un bătrân chinez povestea ceea ce auzise:

că atunci când un imperiu stă să piară, are multe legi.

F. Nietzsche

 

 

            Se poate îndrăzni o lucrare despre nihilism fără să fie nihilistă, negativistă sau pesimistă? Una care să deconstruiască partea negativă a negării nihiliste? E posibilă o reflexie despre nihilism care să descrie un curent non-Nietzsche-ist sau chiar anti-Nietzsche? Autorul unei foarte recente teze de doctorat[1] ne probează că da! În primul rând, deoarece el nu împărtăşeşte crezul nihilist, „ideea că nu există niciun adevăr"[2], în al doilea rând, pentru că desfide „pesimismul ca formă premergătoare nihilismului"[3]. Emilian Cioc răz-gândeşte nihilismul; stă pe gânduri şi ne oferă nu o istorie a nihilismului, nu o aplicaţie a acestuia, ci o demantelare a sensurilor sale psihologice şi negativiste, ţinând să sublinieze rolul lui în modernitatea filosofică. Trânta sa este cu metafizica, în jungla transcendenţei, iar - pentru a birui, autorul împrumută un costum de camuflaj şi se piteşte în acel peisaj. Geograful explorator al supremelor demisionate ne propune o ontologie sprijinită pe spulberarea negativităţii nihiliste, invitându-ne să ghicim ce poate fi după.

            „Cette géografie prééminente qui est la métaphisyque" (p. 445)[4] pare suspectă de nisipuri mişcătoare, printre care se rătăcesc şi unele ruine ale modernităţii. Ori poate chiar dintre aceste dune se va ivi la orizont noul edificiu al sensurilor?! O geografie luxuriantă; spaţiu excedentar al nisipurilor şi grotelor, al umbrelor şi al zeilor mai mult morţi decât vii de suprasolicitare inutilă, care îşi caută un nou templu. Între negaţia aplicată şi cea hiperbolică (p. 440) a zisei geografii se întrezăreşte suficient loc pentru noul lăcaş: reconstrucţia poietică a nihilismului. Cu cert fuleu poetic, exploratorul şi geograful, de-o potrivă, ne oferă o hartă însemnată cu două linii de orizont. Ori poate ne spune că fata morgana va prinde corp, când se ridică, şi pricepem că „le tenir-pour-vrai se transforme imperceptiblement en un tenir-pour-un-monde-vrai" (p. 437), iar „le tenir-pour-vrai produit un monde vrai (...) prend une idealité (...) pour une réalité plus réelle que la réalité" (ibidem). Dintre cele două ar trebui să ţinem una, o singură cale. Altfel ne vom pierde credinţa, pe care oricum nu am avut-o, fiecare devenind un errans conştient că nu a avut de ales.

            Geograful ne trasează o hartă putativă şi superbă a prospectării imposibilei alegeri, care este nihilismul, stigmat nedureros al modernităţii. Excursia promisă pleacă şi se sfârşeşte - în fond, la obiectul nihilismului, ne-reprezentat de nimic, ci concretizând totalitatea fiinţei (p. 422). Nihilismul ontologic descrie un orizont puţin încercat, dacă lăsăm la o parte inducţiile, care ne invadează din direcţia teoretizării nimicului. Mai precis, nu avem de-a face cu o hartă a înfăţişării vidului, deşi nici schiţa acestuia nu lipseşte (p. 315 et c.), ci cu o deconstrucţie a negativităţii nihilismului, iar prima corecţie de cap compas ţinteşte „înţelegerea ontologică a nihilismului" (p. 71). Întremarea nihilismului se face prin târârea lui către izvoare, cu speranţa că se va lepăda de solzii pesimismului şi a nevrozei înţelegerii sale cotidiene.

            Lipsa, iniţial eclipsa, astrului apt să facă lumină printre cele nevăzute este constatată de geograf, deloc impacient de această scădere, care vrea însă să ne indice o nouă trasă a negaţiei hiperbolice (p. 417), dotată cu o strălucită „clause de non humanité" (p. 431). Este nihilismul un loc sau un timp din care suprasensibilul s-a retras, posibil în vreo cavernă, pentru a ne lăsa să contemplăm zorile incerte de ieri?! Poate pentru a răspunde astfel la întrebarea de ce nimic şi nimicul e contrapus interogativ nu fiinţei, ci lui ceva, care pare mai concret (p. 411). Totul sau nimic, fără limită şi răgaz, devorează vulgata nihilismelor, dar pentru exploratorul nostru totul are o limită, chiar şi atunci când nu-l mişcă prăpastia dintre primele două.

            Şi are de ce să nu-l intereseze! Nimicul poate fi o variantă a lui tot, iar nihilismul un avânt distructiv de hol-isme şi, în aval, se va ajunge chiar la un sens pozitiv al acestuia. Unul sigur se găseşte, când ni se atrage atenţia că în forma sa logică, iar nu într-alta, nihilismul ar fi o inferenţă care, observând decăderea supremului, deduce „la dévalorisatin, la dépréciation de la totalité de l'étant" (p. 158). Păstrând logica de-o parte, pe malul opus nihilismului, se resimte gravitatea efectiv corporală a afirmaţiei: aceasta se prăbuşeşte sub propria greutate. Deşi logica ar trebui să fie şi fără greutate, dar şi im-ponderală! Şi pentru că logica a fost luată doar ca un complice inabil, exploratorul ne precizează: „La dévaluation est la catégorie d'un être sans devoir-être. Ou, autrement dit, ce qui se passe dans l'avènement du nihilisme, c'est l'exposition à l'épreuve d'un être sans devoir-être." (p. ibidem in fine). Pare un argument ontologic adus în sprijinul nihilismului înţeles ca stare de logică, de discurs, în care termenii negaţiei nu mai au ce căuta, ci doar indica un concept crucial: „la dévaluation" (p. 156). Ce să însemne? Lipsa evaluării, absenţa valorii, o constatare ori un proces? Este un fluviu, ne învaţă exploratorul, ce izbucneşte din peşteră şi se revarsă spre ţărm, udând, inundând tot ţinutul.

            Prin mâlul lăsat în urmă, se ghiceşte modernitatea europeană, osemintele ei. Orice explorare hidrografică, pe un alt continent sau timp, nu face decât să ne irosească efortul. Timpul şi solul sunt stabilite: Europa modernă (e.g. p. 123; 386). Nihilismul este amprenta şi causa efficiens a modernităţii europene, exportată apoi aiurea. Când combustibilul care întreţinea perdeaua de fum dintre adevărul suprem şi cel dovedit (p. 129) s-a consumat, ne-am deşteptat în plină modernitate, care constată deficitul de combustie, cu efectul că demonii ne-au năpădit, în lipsa zeilor. Dacă lucrurile se petrec întocmai, iar modernitatea nu înseamnă decât demisia zeilor şi lipsa categoriilor imperative, atunci echivocul nihilismului întrece forţa sa negatorie (p. 32). Atât de proteic ar fi nihilismul încât pare chiar imposibilă aproprierea lui (p. 38) ori apropierea sa de vreo valoare chiar negativă, pesimismul fiind oricum exclus! Extra (-mundan) peisaj!

            Regândirea nihilismului nu poartă tara efuziunilor (re-) sentimentale. Orice trimitere la psihologie este exclusă, precum şi lestul unei metode care să ţină (în) loc energia de a integra nihilismul într-un (dis-) curs explicativ. În esenţă, definirea nihilismului se face prin reconstruirea sa, după demantelarea contraforţilor psihologici şi risipirea mitului pernicios după care nihilismul ar fi o teorie a nimicului (p. 60). Doar înţelegerea „negativităţii suspensive" (p. 84) a nihilismului ar permite, în fond, întâmplarea sa. Nu nimicul, nu expedierea în nimic, ci evaluarea fiinţei fără proteza suprasensibilului cavernicol este miza, efortul şi eşuarea nihilismului prin desăvârşirea lui. În felul acesta suntem aduşi cu picioarele pe pământul unui continent „désenchanté" (p. 393), în care singurul lucru cu adevărat de ne-înţeles este socialul, iar nu peisajul. Exploratorul ne explică că, în definitiv, ar fi vorba despre o mutaţie cosmologică (ibidem), petrecută odată cu degajarea zeilor, cărora oricum le lipseau studiile de management corporatist. Motiv pentru care, ciclul anotimpurilor ar fi fost înlocuit cu cel al producţiei şi reproducţiei (toate lărgite?!) (p. 394) de bunuri rele.

            Pentru că, în ultimă instanţă - iar aici nu există decât una primă, titlul dat de către explorator descoperii sale e o capcană întinsă chiar nihilismului înţeles ca simplă negare impulsivă, justificată ori nu. În străfunduri, nihilismul nu poate fi depăşit; chiar imaginarea unei alternative nu pare decât o falsă nadă (p. 374). De aceea, logic, nihilismul nu poate decât (de-) săvârşi, deci, se va săvârşi prin repunerea termenilor, ceea ce nu ne va garanta, totuşi, securitatea ontologică (p. 23)! Darea în vileag a minciunilor supreme fondatoare (p. 438) - operă finală, climax nihilist, nu va avea darul de a linişti pe nimeni, chiar dacă descoperim, pe zi ce trece, că nu mai există limită în denunţarea limitelor, unele poate factice, altele însă faptice.

            Între braţele compasului său, geograful cuprinde: anarhie (p. 174) - anomie (p. 194) - lege (p. 205) - normativitate (p. 216) - neputinţă (p. 226) - totul e permis (p. 232) - vid (p. 328) - revoluţie (p. 384); lanţ muntos contemplat, urcat şi forat asiduu. Sfinxul nomiei cu şapte vieţi îşi prinde coada între dinţi şi se rostogoleşte ameţitor. Nu întreabă nimic; e prea târziu aproape pentru orice răspuns!

            Cu un gest hotărât, exploratorul nostru ne indică, în amonte, un pisc la poalele căruia un trib ciudat îşi face legea zicându-şi „tout est permis" (p. 232). Abolirea interzisului, „sa déposition" (ibidem), suspendarea efectivităţii interdicţiei şi ratarea salvării ultime sunt crezul şi distracţia tribului. Marcă supremă a nihilismului ontologic, văzut în desfăşurarea sa normativă, care proclamă anomia ca ultim câştig al îngropării adânci a zeului, „tout est permis" este deviza şi apogeul non-prescriptiv al tribului eliberat de constrângeri neînţelese (p. 235 in fine). „Totul este permis" nu este decât o consecinţă a demiterii zeului nomothet, care - plecând, nu a lăsat în urmă nicio urmă normativă; a vidat logosul - o ultimă sfidare, prin lipsa de sens a părăsirii sale.

            Din altă parte, însă, se aud voci care spun ca s-a coborât de pe munte cu tablele nescrise ale legii ori, cel mult, era marcat un singur rând pe ele: „tout est permis". Alţii, mai neliniştiţi, ar fi văzut scris „este interzis să interzici", nu chiar pe table, ci pe pancartele unor alpinişti sosiţi din stânga. Nu toţi au văzut acelaşi lucru, cert! Exploratorul ne asigură că „tout est permis" nu semnifică decât „la déposition de l'interdit" (p. 232), terminus al oricărei anomii absolute şi extatice, al cărei efect normativ este chiar pierderea oricărei şanse de salvare. Dar, dacă cei care povestesc despre table scrise ar avea vederea mai bună?! Atunci s-ar proba că interzisul, abrogat sau nu, nu are nimic de-a face cu legea, în sensul că nu el dă sens legii sau poate că interzicerea interzicerii ori permisiunea nimicului, care valorează orice, este chiar o noimă, o lege. Legea?? În viziunea ultimă, vom avea de-a face nu cu o „déposition", ci cu o re-position de l'interdit.

            „Totul este permis" poate fi o normă cu efect abrogativ, raportat la celelalte norme, care pre-scriau deja o interdicţie învederată. În definitiv, nu se poate interzice chiar totul, iar un enunţ de forma „totul este interzis" nu poate fi o regulă. Enunţul ultim nu este o normă, pentru că nu are decât dispozitiv, iar nu şi ipoteză; sancţiunea sa fiind superfluă, deoarece se poate oricând aplica oricărei acţiuni sau inacţiuni. „Totul este permis" este, în schimb, o normă, adică o regulă a cărei ipoteză eliptică sugerează că ceva putea fi interzis sau chiar a fost deja interzis. Altfel enunţul nu are noimă, nici măcar pe aceea de a sublinia că suntem într-un spaţiu sau o epocă a lipsei de nor/i/mă. „Totul este permis" nu marchează lipsa normei sau anomia paroxistică, ci poate constitui indiciul că vechea lege e caducă sau chiar a fost abrogată, în părţile sale esenţiale, poate. Dislocarea legii nu se poate face decât printr-o altă lege, iar „totul este permis" codifică noua lege, nu transcrie expresia anomiei.

            Apoi, „totul este permis" nu poate să intre decât în conflict temporal şi spaţial cu o lege imperativă propriu-zisă, iar în discuţie chiar o astfel de lege este (p. 205, 217). Deoarece ne preocupă „l'avènement et l'accomplissement de nihilisme, c'est la loi et la force de loi des dispositions normatifs et évaluatifs" (p. 206). Legea supremă se stinge odată cu zeul ei, iar acum totul pare permis. Raţionamentul a fortiori ne îmbie să admitem logic că orice lege, chiar slabă, non-imperativă, ar avea aceeaşi soartă: moartea zeului eponim târăşte în neant legea sa. Analiza normativă a dispozitivului reglementar contrazice însă valoarea deducţiei. Normele dispozitive, cu binomul lor supletiv-permisiv, sunt mai insidioase şi paradoxal mai viguroase, tocmai pentru că ele nu interzic nimic, ci doar interpretează şi ţin loc de evidenţă, de voinţă ne-exprimată în clar. Aceste norme sunt terorizante, pentru că ne spun ce am gândit deja, nu cum să gândim sau să acţionăm.

            Norma supletivă ţine loc de voinţă nomothetă proprie, înlocuind-o cu ceea ce ceilalţi au gândit că trebuia gândit într-o anumită împrejurare. Este un devoir-être al voinţei colective, care face să scape voinţa particulară constrângerilor personale, închizând-o într-un être collectif. Teroarea absolută este să ţi se spună ce ai gândit deja, nu ce ar trebui să faci; iar acest aspect este regulat de norma supletivă. Norma permisivă indică să faci (totul) permis sau să permiţi (totul), însă izbirea ei de norma onerativă sau prohibitivă va fi iminentă. Din ciocnire reiese un rest, care este chiar comportamentul probabil. Anomia ar fi fără sens normativ în lipsa acestui impact, care ne şi dezvăluie paradoxal norma aptă de aplicat, normă care - când este excentrică celui care impune prohibiţia, îi pare acestuia că nu i s-a respectat vrerea şi proclamă anomia, cu efectul epuizării randamentului voinţei sale nomothete. Anomia rămâne triumful normei celuilalt, iar nu lipsa absolută a normei, care este imposibilă în sistemul circular al normativităţii: orice normă nu este decât o denegare a uneia anterioare. Ex nihilo nihil...

            Sfidarea normativă pare anomică, doar din unghiul legiuitorului dezabuzat şi demis. De aceea, revoluţiile sunt efectiv aşteptări ale unui nou orizont normativ eficient, care nu se arată nicicând după dorinţa nomothetului revoluţionar. Escatologia revoluţiilor moderne, datorată sau nu unei „mutaţii cosmologice" (p. 393), nu face decât să ilustreze cercul închis al normării, al ofertei unei noi legi, promise de eroziunea normativă a vechiului regim (p. 399), dar cu eşuarea în perimat: „L'impossibilité de la révolution est inscrite dans sa constitution contradictoire." (p. 403). Aporia revoluţiei, care face simultan posibil şi imposibil marşul ei (p. 405), este şi ea de sorginte normativă: nu se poate disloca o lege decât prin alta; escaladare eventuală a ilegitimităţii. Aporia revoluţiei este semnul imposibilului vid legislativ dorit. Prin urmare, exploratorul nici nu ne indică unde am putea găsi un asemenea hău nomothetic (p. 315 et c.).

            Să fie cercul normativităţii chiar închis?! Vechii greci au ricanat apăsat la iluzia legii scrise (nómos), denunţând ineficienţa acesteia şi înlocuind-o cu dinamismul politeia-i, cu personalitatea legii, dislocată inutil de codificarea legii: o ultimă Hydră decapitată perpetuu (Platon, Republica, 426e). Între codul lui Hammurabi şi legile moderne nu sunt diferenţe decât de dispozitiv normativ, de text, iar nu de înţelegere a rostului legii (psyché). Imposibila anomie aici îşi găseşte sursa: spargerea tablelor, surparea stelelor nu sunt decât dovezi ale legii noi. Cerc închis! Pe când, uitarea legii, a sensului ei, duce la ştergerea legii, odată cu politeia în care şi-a închis sufletul. Cercul e închis de cetate, iar norma nu poate dispărea decât împreună cu toposul ei. În fond, însă, nu este vorba atât despre legi scrise sau nescrise, cât despre spiritul lor, care dacă e uitat va fi înlocuit cu o literă: cazul modernităţii. Iar nihilismul, ne atrage atenţia exploratorul, depistează hoitul legii: o literă moartă în mijlocul cetăţii. Cât timp va exista cetatea, ar spune spectatorul, litera chiar moartă va face orice lege, chiar moartă.

            Nuca normativismului închis în sine este prea tare chiar şi pentru fălcile nihilismului; acesta - în opinteală de a o sfărâma, o înghite. În efortul de a o regurgita, nihilismul îşi ia revanşa: supra-normarea. Dacă nu poate să existe nimic, va exista mult! Exploratorul era situat prea departe pentru a putea observa că tablele legilor s-au spart în milioane de tăbliţe; toate ţăndările purtând semne (normative). Abundenţa de legi, abulia energică a legiuitorului şi indiferenţa celor de la poalele piscului au făcut ca nihilismul să se desăvârşească: demultiplicarea textului normei ţine loc de spirit legiuitor. Este victoria finală şi supremă a nihilismului în varianta sa constructivă prin reducere la absurd: există doar ceea este foarte mult!

            Exploratorul a zărit - în schimb, altceva: supremul legii, piscul invizibil unde adastă senul normării: legitimitatea normei. Iar negarea acesteia semnifică refuzul legii de împrumut. „La consequence de la décision d'émancipation de l'humanité occidentale moderne d'interrompre le règne de la loi de l'autre, afin qu'elle puisse se donner une autre loi, la sienne, la loi de soi-même." (p. 224). O lege vie, care să fie identică cu ea însăşi în conţinut şi sursă (p. 225). Posibilă, însă, o asemenea lege doar după abandonarea oricărei transcendenţe nomothete (p. 222); după ce orice recurs la suprasensibil este repudiat. Desăvârşirea nihilismului ia - din nou, numele de anomie, ca o consecinţă şi cauză totodată a destituirii oricărui principiu normativ întâmplate în aceeaşi zi cu vacantarea transcendenţei (p. 221). Suspendarea efectelor (de drept) ale sistemului normativ (de fapt) marchează aniversarea nihilismului normativ, consecinţă ultimă a pierderii oricărei autorităţi eficiente a „valorilor normative supreme" (p. 216). Ce rămâne este simplă butaforie, o punere în scenă lăsată la îndemâna epigonilor jurişti kafkieni (p. 217).

            Nihilismul normativ, gândire în exces. Sarcinile sale erau iniţial previzibile: re-desenarea temeiurilor şi formelor legilor, prin renunţarea la fundamentele lor transcendente (p. 215). S-a depăşit însă conturul! Injoncţiune fără comandament (p. 213), ordin fără dispozitiv, legea îşi dezvăluie falsitatea imanenţei sale, căzând lată fără vlagă, ignorată şi batjocorită erga omnes. Legea fără suflu, fără vigoare deşi în vigoare, fără suport sau refugiu transcendent ori cel mult cu un transcendent derizoriu - pitit în imanenţa lucrurilor, pe care ar vrea să le ordoneze neputincios: nu sunt efectele nihilismului, ci doar procesul-verbal al acestuia (p. 206). O cezură între potestas şi imperium-ul legii, ca urmare a demisiei supremelor şi ca efect al eşecului proiectului voluntarist al Luminilor (p. 202). Apare aproape ca o victorie a beznei anomice. Beznă orbitoare, la care juriştii, prea absorbiţi de competenţele lor datorate unui imperium expirat, nu iau seama. Nici nu o pot face, pentru că ei sunt agenţii inconştienţi ai nihilismului in actu, prin aplicarea oricărei legi. Sfidează importanţa legitimităţii normei, valoarea şi elanul acesteia, aplicând, aplicând, aplicând litere... Lipsei de legitimitate îi opun abundenţa normativă, pentru ca astfel anomismul şi anarhia să aibă o densitate proprie, perceptibilă şi publicului academic ori parlamentar.

            Ni se spune în fond că, sub greutatea inutilităţii sale, norma şi-a pierdut caracterul reglementar, devenind literă moartă (scrisă sau nu). Demisia valorilor, concediul sensurilor, apologia constrângerii dezordonate nu sunt fructul sau lăstarul nihilismului. Acesta, din afara sistemului normativ, ne semnalizează că s-a ajuns la maturitate odată cu obsolescenţa maşinăriei normative. Juriştii sunt tranchilizaţi de imperativul practic al profesiei lor: cu sau fără temei ori vlagă, o lege se va aplica. Katin sau Auschwitz sau Poarta Albă... depun mărturie despre prăbuşirea stării de drept în sine, care apără o dezordine programatică în fapt. Legiuitorul nu va lipsi nicicând (p. 207). Blancul sau vidul legislativ sunt imposibile; posibilă fiind doar incontinenţa normativă, efect secundar al decesului zeului, pe care nihilismul îl tot apără în contumacie. Într-adevăr, legea bună pare să nu mai aibă suflu: „La loi <ne> se fonde <plus> sur la parole vive [.]" (p. 210)....

Un ultim cuvânt: lucrarea este scrisă într-un stil excepţional; aforistica se îmbină cu cascada întrebărilor, care lasă răspunsul în trena interogaţiei. Limba franceză în care este redactată teza permite licenţe, care îl evidenţiază pe autor, iar cunoaşterea acesteia este la un nivel uluitor pentru un nativ român. Emilian CIOC trebuie admirat pentru opera sa originală de excepţie a cărei bibliografie este doar un pretext!...

 

* Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, vpaul@law.ubbcluj.ro

[1] Emilian Cioc - L'accomplissement du nihilisme à l'époque moderne, teză de doctorat, dactilo, UBB Cluj, 2008; coordonator prof. dr. Aurel Codoban.

[2] Friedrich Nietzsche - Aforisme, ed. Humanitas, Bucureşti-2007, p. 119.

[3] Idem, p. 79.

[4] Toate trimiterile din text, dacă nu au altă specificare, duc la teza de doctorat amintită.

 

« Back