Numărul 1 / 2008

 

REGIMUL JURIDIC AL UNOR BUNURI APARŢINÂND REGIILOR AUTONOME  ŞI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE CU CAPITAL DE STAT, ÎN CONTEXTUL LEGISLATIV ACTUAL

 

 

 

Ioan SABĂU-POP*                                                                                                                                                                         Oliviu PUIE**

 

 

 

Abstract: The implementation of the social and economic reforms after the 1989 change of the political system imposed the transformation of the socialist state property into private property marked by the opening towards the market economy and the reopening of the civil circuit. Within this context the main act that marked the beginning of the economic reform in Romania was Law no. 15/1990 regarding the reorganization of the former state economic units into state-owned companies and trading companies; this act was considered as having a major importance by which the state property on immovable and movable assets was transferred into the property of state-owned companies (no shares and under the direct subordination of the government) and state capital companies as a first step in the economy denationalisation process through the reorganization of the legal entities which they exercised on the basis of the so-called right of direct operative administration. The Romanian state, former owner- on behalf of all people- on the basis of 1965 Constitution waived its right as sole and absolute owner by transferring this right to legal persons resulting from the organization of the former enterprises and socialist state-owned commercial units. As regards the turn of the national economic system to the free market economy, with its own functioning and rules, Law no.15/1990 has to be considered within the evolution trend, at least for the initial period of transition in the application interference exercised by Law no.31/1990 regarding companies and that of Law no.58/1991.  

This law, as also ruled by the Constitutional Court[1], is actually part of the norms by which the pre-constitutional lawmaker established the basis of an economic system which is compatible with the rules of market economy, a system based on private property that is essentially opposed to the centralized economic system based on state ownership.

This study starts from perspective of the stipulations of art. 20 paragraph 2 of Law no. 15/1990 according to which "the goods of one company represent its property except those that have been acquired with another title." A similar stipulation was given by art. 5 of Law no. 15/1990 regarding the state-owned companies that resulted after the reorganization of the former state economic units; according to this, "the state-owned company is the owner of the goods which belong to its patrimony". Considering the rules of art. 5 and of art. 20 paragraph 2 of Law no. 15/1990 the legal status of the goods of the former state economic units becomes an issue for debates as well as the extent to which these goods enter the patrimony of the newly established state-owned companies and the position of the state in relation to the resulting state-owned companies. We can mention that by transferring these goods, as an effect of law application, into the property of state-owned companies and state capital companies, we realize that actually a new transfer into the state property takes place thus the state regains the status of owner on the capitalized structure expressed by shares of the patrimonial values. 

 

 

Mots clés:régie autonome, société commerciale au capital d'Etat, biens

Cuvinte-cheie: regie autonomă, societate comercială cu capital de stat,bunuri

 

1. Preliminarii ale problemei acestui regim juridic

 

 

Înfăptuirea reformelor economico-sociale după schimbarea sistemului politic al  regimului comunist din anul 1989, a impus cu acuitate transformarea fostei proprietăţi socialiste de stat în proprietate privată având loc deschiderea spre economia de piaţă şi dezgheţarea circuitului civil. În acest context, unul dintre principalele acte normative care a marcat începutul reformei pe plan economic în România a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, act normativ considerat atunci ca având o importanţă majoră, prin care proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe şi a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, ca o primă etapă a dezetatizării economiei naţionale prin reorganizarea entităţilor juridice care o exercitau prin aşa-zisul drept de administrare operativă directă. Statul român care era proprietar, drept ce îl exercita în virtutea Constituţiei din anul 1965, în numele întregului popor, renunţă la această prerogativă de unic şi absolut proprietar, transferând acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor întreprinderi şi unităţi economice socialiste de stat. În ceea ce priveşte îndreptarea sistemului economic naţional spre economia liberă de piaţă, cu funcţionalitate şi legităţi proprii, Legea nr. 15/1990 trebuie privită în evoluţie, cel puţin la începutul acelei perioade de tranziţie, în interferenţa aplicaţiei pe care o avea Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale şi cele al Legii nr. 58/1991.

Această lege, după cum a statuat şi Curtea Constituţională[2] se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituţional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, sistem bazat pe propietatea privată, opus esenţial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit şi care se baza pe proprietatea de stat.

În studiul de faţă, demersul nostru porneşte de la dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 în sensul cărora ,, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu." O dispoziţie similară este instituită prin art. 5 al Legii nr. 15/1990 în privinţa regiilor autonome rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, în sensul căreia ,, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.". Pornind de la textul art. 5 şi  art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 se pune problema naturii juridice a bunurilor fostelor unităţi economice de stat, în ce măsură aceste bunuri intrate în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale nou înfiinţate, precum şi poziţia statului în regiile autonome şi societăţile comerciale rezultate. Am putea reţine că prin trecerea bunurilor în proprietate, prin efectul legii, regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat, constatăm că de fapt are loc o nouă etatizare, statul redevine proprietar pe structura capitalizată şi exprimată în acţiuni sau părţi sociale a valorilor patrimoniale.

 

 

2. Contextul legislativ şi doctrinar aplicabil bunurilor intrate în patrimoniul regiilor autonome, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990

 

 

 

Sub acest aspect, vom lua în considerare statuările deciziei Curţii Constituţionale nr. 38 din 7 iulie 1993[3] care în opinia separată la această decizie, precizează în mod judicios faptul că în fostele unităţi economice de stat, statul nu are nici măcar o proprietate privată, iar în cadrul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, statul este un simplu acţionar, care deţine în cadrul societăţilor comerciale, prin acţiunile sale, o cotă parte din capitalul social al acestor societăţi comerciale, care nu trebuie confundat cu patrimoniul societăţii. Acţiunile constituie o expresie comercială participativă, un plafon valoric, raportat la capitalul social, care este adevărat că se regăseşte în patriminiul regiei autonome sau al societăţii comerciale, dar nu se identifică şi nici nu se suprapune acestuia. Acţiunile sunt valori incorporale sub forma unor drepturi de creanţă şi nu un drept real de proprietate, însă indirect absorbţia patrimonială s-a produs, mai mult putem constata că asistăm la o subrogaţie a drepturilor, în sensul că dreptul de proprietate a statului asupra unor bunuri corporale se regăseşte în capitalul exprimat în acţiuni sau părţi sociale, după caz.

Apreciind în raport de aceste considerente desprinse din opinia separată şi minoritară adusă la decizia Curţii Constituţionale mai sus citate, raportate la o interpretare teleologică de ansamblu a normelor juridice instituie prin Legea nr. 15/1990, se poate concluziona faptul că, bunurile fostelor unităţi economice de stat constituiau proprietatea unică a statului întrucâtva asemănătoare cu ceea ce numim în prezent proprietate publică cum exista în regimul constituţional al Constituţiei din 1965, care însă a fost abrogată prin decretele-lege ale fostului C.F.S.N. Aceasta nu era delimitată de cea a unităţilor administrativ-teritoriale (ceea ce s-a realizat după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991), bunuri care apoi, după revoluţia din anul 1989, prin voinţa legiuitorului, în considerarea stabilirii bazelor unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, au trecut ope legis, în proprietatea regiilor economice şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat. Dar, continuând raţionamentul, întrucât textul art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, nu distinge în privinţa bunurilor care au aparţinut unei intreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale în urma reorganizării acestora şi, în privinţa cărora regia autonomă şi societăţile comerciale devin proprietare, nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice şi societăţile comerciale, pot deveni proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, instituie în privinţa societăţilor comerciale excepţia dobândirii în proprietate de către acestea, a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi economice de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinaţiei acestora, uzului sau interesului public  fac obiectul propietăţii publice a statului (sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, după intrarea în vigoare a Constituţie României din anul 1991), şi care au fost atribuite societăţilor comerciale prin actul de înfiinţare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora. Este normal să fie aşa deoarece nu există aici un mod de dobândire al dreptului de proprietate într-unul din modurile reglementate de art. 644-645 din Codul civil, ele rămânând în continuare în proprietate publică. 

Constituirea şi formarea dreptului de proprietate al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor intreprinderi şi unităţi economice de stat, în privinţa bunurilor pe care aceste regii autonome şi  societăţi comerciale le-au dobândit de la respectivele unităţi economice de stat, mai ridică şi problema legalităţii  titlului statului prin care aceste bunuri au intrat în propietatea statului şi care apoi au fost cuprinse în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al acestor persoane juridice rezultate din reorganizarea economiei naţionale până în acest moment.

Şi în această privinţă  s-a ridicat excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 prin aceea că, aceste dispoziţii legale nu fac o distincţie între terenurile care au aparţinut unor persoane fizice sau juridice şi care au fost scoase din patrimoniul acestora în mod abuziv, fără titlu, pe de o parte, şi bunurile care nu ridicau astfel de probleme, pe de altă parte, astfel încât trecerea în proprietatea societăţilor comerciale şi al regiilor autonome, să nu opereze decât în privinţa celei din urmă categorii de terenuri.

Asupra situaţiilor juridice incerte în ce priveşte proprietatea pentru titularii anteriori preluării de către stat raportat la situaţiile juridice consolidate între timp, a existat grija legiuitorului de a prezerva posibilitatea foştilor proprietari de a-şi redobândi dreptul de proprietate asupra proprietăţilor preluate abuziv, printr-o reglementare legislativă şi trimisă spre promulgare a Legii privind unele măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului, după 23 august 1944[4]. Aceasta se dorea o lege tranzitorie, care prevedea că până la adoptarea legii privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile se interzice înstrăinarea, ca active ale agenţilor economici sau în orice alt mod şi cu orice titlu a imobilelor respective, precum şi demolarea sau schimbarea destinaţiei lor economice.

Curtea Constituţională sesizată a priori de către 55 de deputaţi şi de către Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la art. 2 şi 5 din această lege care avea ca obiect reglementarea situaţiei juridice a unor imobile existente trecute în proprietatea statului sau organizaţiilor cooperatiste şi preluate prin exces de putere ori fără titlu, s-a pronunţat în sensul că nu poate fi stabilită o interdicţie de înstrăinare, care în realitate ar reprezenta o derogare de la un atribut fundamental al dreptului de proprietate şi că aceasta nu poate fi stabilită decât printr-o lege de aceeaşi natură şi putere, cu caracter organic. Altminteri - se conchide - garanţia constituţională prin care s-a reglementat regimul juridic al proprietăţii ar fi încălcată[5].

Aşadar nu s-ar putea susţine că nu au existat preocupări legislative şi cu atât mai mult doctrinare de a clarifica soarta juridică a acestor bunuri imobile, chiar şi cele care au intrat într-o formă sau alta în patrimoniul regiilor autonome, făcând obiectul dreptului de proprietate privată al acestora.

Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, Curtea Constituţională prin decizia nr.151 din 17 martie 2005[6], respingând excepţia de neconstituţionalitate, a statuat că, în ceea ce priveşte cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective şi al regiilor autonome, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ştii dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anumit bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale este de competenţa instanţei judecătoreşti. Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunurilor, conform principiului tempus regit actum, acestea au putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a propietăţii n-a avut loc niciodată. Dar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care reglementează atât situaţia imobilelor preluate abuziv de stat cu titlu valabil, cât şi a celor preluate fără titlu valabil, este fără relevanţă constatarea de către instanţele de judecată dacă imobilul respectiv a fost preluat de stat şi a intrat în patrimoniul acestor societăţi comerciale în baza unui titlu valabil sau în baza unui titlu ilegal, întrucât, în ambele ipoteze, persoana căreia i s-au preluat aceste terenuri, va beneficia de reparaţii prin despăgubiri în echivalent şi în condiţiile legii speciale regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, ele neputând fi restituite în natură , dacă acestea sunt necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora .

În privinţa terenurilor, deoarece  Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituţională, nefiind delimitată la data adoptării acesteia proprietatea publică şi privată a statului de proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, lucru realizat conform celor expuse mai sus doar de către legiutorul constituant prin intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991. Rezultă aşadar că, la data înfiinţării regiilor autonome şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unităţi economice de stat, cu titlu de drept de proprietate, ci, doar cu titlu de drept de administrare, ceea ce rezultă cu claritate şi din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor preluate de către societăţile comerciale de la fostele unităţi economice de stat, aflate în administrarea acestor societăţi comerciale la data înfiinţării, necesare desfăşurării activităţii, cu excepţia bunurilor din domeniul public şi a celor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale agricole, în urma căreia societăţile comerciale respective devin, ope legis, proprietare asupra acestor terenuri. Acest drept se stabileşte prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, şi care trebuie înscris în mod obligatoriu în evidenţele de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Până la intrarea în vigoare a acesteia în cartea funciară dobândirea dreptului de proprietate era operată în baza Decr.-lege nr. 115/1938.

Se poate aşadar concluziona faptul că, la data înfiinţării regiilor autonome şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea deveneau, ope legis, proprietare doar asupra bunurilor mobile şi imobile, altele decât terenurile, care le-au preluat la data înfiinţării cu titlu de drept de administrare, necesare desfăşurării obiectului de activitate, urmând ca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de către societăţile comerciale la data înfiinţării, cu excepţiile mai sus precizate, să aibă loc după intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 conform documentaţiei supusă procedurii de stabilire şi evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act normativ.

 

3. Interpretarea şi aplicarea succesivă a unor dispoziţii normative privind acest regim juridic

 

 

Întrucât, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi regia autonomă devine proprietară asupra bunurilor din patrimoniul său preluate de la fostele unităţi economice de stat, care includ şi terenuri, şi, cum, în privinţa acestor regii autonome nu s-a adoptat niciun act normativ, asemenea H.G. nr. 834/1991 valabil numai în privinţa societăţilor comerciale, care să  reglementeze procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor deţinute în administrare de către regiile autonome la data înfiinţării acestora. Din acest motiv considerăm că se impune reglementare pe cale normativă, însă o hotărâre de guvern nu ar mai fi suficientă pentru aceasta în regimul constituţional actual. Terenurile care se află în proprietatea regiilor autonome, nu au la bază un titlu, fie el şi administrativ, care să constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate, de aceea înscrierile de până acum în cărţile funciare sunt contestabile. Pentru terenul dobândit de la fostele intreprinderi şi unităţi de stat, trebuie să se constituie un titlu, care ar fi posibil de lege ferenda, prin completarea Legii nr. 247/2005 şi apoi prin metodologia de aplicare prevăzută la regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005, de asemeni care urmează să fie completat şi modificat în sensul de a descrie modalitatea concretă de întocmire şi procedura de urmat pentru constituirea titlului, lucru care ar putea fi valabil pentru terenurile aferente care ar intra în domeniul privat al regiilor autonome. O atare prevedere normativă se impune cu necesitate, întrucât, pe de o parte, la data înfiinţării acestor regii autonome, acestea deţineau, asemeni societăţilor comerciale, aceste terenuri doar cu titlu de drept de administrare operativă directă, nu era reglementat în regimul juridic anterior anului 1990 iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu detaliază mai concret în privinţa bunurilor asupra cărora regia autonomă devine proprietară. De aici, rezidă că dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise şi în faze administrative precis determinate privind stabilirea şi evaluarea acestor terenuri, cu excepţia bunurilor aparţinând domeniului public, pe care oricum o regie autonomă le are în administrare. Desigur dacă se pune problema unei garantări mai largi a dreptului de proprietate şi înainte de toate ocrotirea intereselor terţilor care ar fi virtual lezate, să fie instituite şi proceduri judiciare prin căi de atac asemănătoare celor existente după legile fondului funciar. Însă, cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie realizabil în baza unui titlu, nicidecum proprietatea nu ar putea fi operată doar prin efectul Legii nr. 15/1990, chiar dacă dobândirea efectivă s-a produs prin intrarea în vigoare a acesteia. Pentru formalizarea dreptului în evidenţele de publicitate imobiliară operaţiunea în sine trebuie să se întemeieze pe un titlu emanat după o anumită procedură.

În analiza aceleiaşi problematici reluând în discuţie dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 în sensul cărora ,, Regia autonomă este proprietară asupra bunurilor din patrimoniul său", fără a distinge între natura bunurilor care intră în patrimoniul său, s-ar putea crede, la prima vedere, faptul că regia autonomă este proprietară şi asupra bunurilor din domeniul public aflate în patrimoniul său la data înfiinţării, întrucât textul de lege menţionat nu conţine nici o dispoziţie legală de excepţie, după cum legiuitorul a procedat, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, în cazul societăţilor comerciale. Este adevărat că art.135 din Constituţie arată că proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale şi că în regimul Legii nr. 213/1998 ea poate fi dată în administrare şi regiilor autonome. Se pune problema dacă reglementările sunt şi suficiente, însă pentru o interpretare corectă şi fără echivoc a acestei chestiuni, o reglementare distinctă am considera că se impune. Este locul unde trebuie conchis că, cel puţin în privinţa regimului juridic al proprietăţii publice, dispoziţiile art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, sunt depăşite. De altfel constatăm ca o regulă de tehnică legislativă că în primul rând, nu s-a modificat de către legiuitor nimic din această lege după anul 1992, iar, în al doilea rând ea constituie o lege tranzitorie spre economia pieţei libere, lăsând loc după reorganizarea într-adevăr discutabilă a economiei naţionale făcută cu caracter preconstituţional, unei construcţii legislative de regim juridic al proprietăţii. În context, probabil că o lege organică privind regiile autonome, cu caracter de actualitate şi raportată la regimul constituţional prezent, ar putea clarifica şi această problemă. O construcţie juridică ordonată şi o interpretare logică nu se poate face cu acurateţea cerută din dispoziţiile legale disparate cuprinse în diferite legi, cum sunt nr. 213/1998, 18/1991, 247/2005.

Astfel, într-o opinie[7], s-a concluzionat faptul că, printr-o aplicare neselectivă a prevederilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, aceste dispoziţii legale ar deveni neconstituţionale întrucât ar contraveni prevederilor art. 135 din Constituţia României, conform cărora ,, proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale", pe cale de consecinţă aceste bunuri nu pot fi incluse în proprietatea privată a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale. În prezent textul succint al art. 134-135 al Constituţiei prevede că proprietatea este publică şi privată (art. 136 alin. 1), apoi că proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege şi că ea aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale (alin. 2), ceea ce face orice comentarii de prisos, cu rezerva că Legea nr. 15/1990, a devenit în mare măsură desuetă.

Într-o altă opinie[8], s-a concluzionat că, pornind de la faptul că ,, Legea nr. 15/1990 fiind anterioară Constituţiei care a fost adoptată în anul 1991, o revizuire privind regimul bunurilor care au trecut în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat expres prin dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţia României." Dar, după cum am învederat, deşi autorii mai sus citaţi apreciază caracterul neconstituţional atât a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, cât şi a dispoziţiilor art. 20 din aceiaşi lege, în opinia noastră, această controversă poate fi pusă în discuţie doar în privinţa regiilor autonome, întrucât, în cazul societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 exceptează dobândirea în proprietate de către societăţile comerciale a bunurilor care au intrat în patrimoniul lor cu alt titlu, de unde rezultă faptul că, societatea comercială este proprietară a bunurilor din patrimoniul său, cu excepţia celor care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sau care fac parte din domeniul privat al statului. Indiferent de cele expuse mai sus, constatăm insuficientă argumentarea pe text a celor opinate de autorul citat întrucât, absenţa din textele  legale mai sus menţionate a unor precizări privind dobândirea de către regiile autonome şi societăţile comerciale doar a bunurilor din domeniul privat aflate în patrimoniul acestora la data înfiinţării, ridică doar o problemă de aplicare a textului de lege, aplicare care nu se va putea face după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991 decât cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la regimul juridic al proprietăţii, şi nicidecum cu nesocotirea supremaţiei Constituţie sau cu încălcarea vreuneia din dispoziţiile acesteia care privesc regimul proprietăţii care este garantat[9].

Principalele acte normative emise în aplicarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 au fost Hotărârea Guvernului nr. 834/1991[10] privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de către societăţile comerciale cu capital de stat şi Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat aprobate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub nr .2665/28 februarie 1992 şi respectiv Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriulu (actualmente Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei) sub nr. 1C/311/1992[11] cu modificările şi completările ulterioare, acte adiministrative normative care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor care existau în patrimoniul unităţilor economice de stat cu titlu de administrare directă şi care trec ope legis în patrimoniul societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate, exceptând terenurile proprietate publică şi terenurile agricole aflate în proprietatea societăţilor comerciale agricole. În contextul dispoziţiilor legale menţionate, pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor, societăţile comerciale cu capital de stat vor proceda la întocmirea unei documentaţii topografice, care trebuie să fie întocmită potrivit anexei nr. 1 din Criterii, urmând ca, după avizarea acestei documentaţii de către Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi Direcţia de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul consiliilor judeţene, aceasta să fie înaintată organelor de resort, respectiv, după caz, ministerului de resort, pentru societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate prin hotărâre a Guvernului sau consiliilor judeţene pentru societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate prin decizii ale organelor administraţiei publice locale, în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, certificate supuse regimului de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară. Chiar şi aşa o insuficienţă de reglementare şi o diferenţiere de tratament juridic, apare atunci când se solicită certificat de atestare a societăţii comerciale care şi-a schimbat structura acţionariatului, care a devenit majoritar sau integral privat, fie prin aplicare uneia dintre metodele de privatizare, fie reorganizarea prin divizare a societăţii comerciale, fie prin urmarea procedurii de organizare şi lichidare judiciară potrivit Legii nr. 64/1995, ale cărei efecte s-au produs până la abrogarea acestei legi prin Legea insolvenţei nr. 85/2006. Atestarea dreptului de proprietate prin certificat de atestare, nu a mai fost posibilă pentru aceste societăţi comerciale, cărora, datorită schimbării fizionomiei lor juridice, nu le mai este aplicabilă Legea nr. 15/1990[12].

 

4. Natura juridică a certificatului de atestare al dreptului de proprietate privată asupra terenurilor conform H.G. nr. 834/1991

 

 

Privitor la natura juridică a certificatului de atestare  a dreptului de proprietate asupra terenurilor aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat, practica instanţei noastre supreme este constantă[13], în sensul considerării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri ca fiind un act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, care produce efecte juridice subsecvente de drept civil, iar competenţa soluţionării litigiilor vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri revine instanţelor de contencios administrativ stabilite potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale Codului de procedură civilă, art 2 şi 3, după care, după cum un certificat este emis de o autoritate centrală sau judeţeană. Acţiunea de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care este un act administrativ cu efecte juridice în planul dreptului civil, precum şi cea de anulare a unui asemenea certificat se introduce la instanţa competentă potrivit art.2 şi 3 din Codul civil, certificatul nu mai poate fi anulat de organul emitent, ci numai de instanţa judecătorească competentă[14]. Discuţia privind natura juridică de act administrativ cu caracter individual a certificatului de moştenitor pare a fi clarificată în jurisprudenţa instanţei supreme, el fiind contestabil în condiţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.[15]

Potrivit anexei nr. 1 din aceste Criterii, în vederea obţinerii unor date tehnico-economice privind fondul construit, planul topografic va cuprinde, pe lângă delimitarea terenurilor cuprinzând incinta societăţii comerciale , şi construcţiile, instalaţiile, reţelele edilitare, căile de transport, terenurile libere, elementele hidrografice, caracteristicile constructive ale construcţiilor etc. Privitor la avizul compartimentului de urbanisn şi amenajare a teritoriului din cadrul consiliilor judeţene în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, acest aviz  are natura juridică a unui aviz conform, de care organul emitent al actului administrativ (certificatul de atestare a dreptului de proprietate) este obligat să ţină seama, el constituind un   act administrativ „condiţie", în lipsa căruia organul emitent nu poate elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, astfel că refuzul emiterii acestui aviz, conducând la imposibilitatea valorificării unui drept subiectiv este cenzurabil pe calea contenciosului administrativ[16].

În practică una din situaţiile des întâlnite în faza premergătoare emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor o constituie lipsa unor acte scrise privind dovada dreptului de administrare asupra terenurilor deţinute de către societăţile comerciale care folosesc aceste terenuri de foarte mult timp, situaţie în care compartimentele de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul consiliilor judeţene refuză avizarea documentaţiei întocmită în vederea emiterii certificatului de atestare asupra terenurilor, iar în lipsa acestui aviz, organele competente refuză emiterea certificatului. Confruntate cu astfel de situaţii, societăţile comerciale în cauză au procedat la formularea unor acţiuni în constatare la judecătorii, în baza art. 111 din  Codul de procedură civilă, în contradictoriu cu consiliile locale. În acest context, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate[17], soluţiile de admitere a unor astfel de acţiuni sunt greşite, întrucât în opinia autorilor citaţi, ,, prin titlu asupra terenurilor nu se înţelege numai documentele, actele scrise ce atestă dobândirea unor drepturi reale, ci actele şi faptele juridice care au dus la dobândirea acestor drepturi. În consecinţă, prin titluri se înţeleg operaţinile juridice şi nu instrumentele de probă.". Un alt argument care poate fi invocat este acela al lipsei calităţii procesuale pasive  a consiliilor locale în astfel de acţiuni în constatare, întrucât, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate ,, prin cererile în constatare reglementate de art. 111 din Codul de procedură civilă, reclamantul solicită instanţei numai să constate existenţa unui drept al său şi inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa"[18], astfel că, pentru a avea calitate procesuală pasivă, consiliul local trebuie să fie fostul proprietar al terenului în litigiu. De alfel, hotărârea pronunţată în acţiunea în constatare în contradictoriu cu consiliul local nu produce efecte faţă de adevăratul proprietar al terenului care poate revendica oricând terenul deoarece efectele hotărârii judecătoreşti în materie civilă sunt supuse principiului relativităţii, existând autoritate de lucru judecat numai atunci când regăsim tripla identitate de părţi, obiect şi cauză[19].Ele îsi produc efectul de opozabilitate numai între părţile aceluiaşi proces, care s-a soluţionat prin hotărârea respectivă.

Privitor la categoriile de terenuri care fac obiectul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 şi a Criteriilor emise în aplicarea acestei hotărâri, controverse pot apărea din interpretarea gramaticală a sintagmei ,, stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat", care consacră, de altfel, obiectul acestei hotărâri, coroborat cu art. 1 din această hotărâre care se referă la toate terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, conform obiectului lor de activitate. Astfel, în timp ce titlul hotărârii guvernamentale se referă la stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de către societăţile comerciale cu capital de stat, sintagma ,,unor" conducându-ne la concluzia restrângerii domeniului de aplicabilitate a H.G. nr. 834/1991 numai la stabilirea şi evaluarea doar a unor terenuri, fără precizarea expresă a categoriilor de terenuri care fac obiectul acesteia pentru că articolul 1 al hotărârii  se referă la totalitatea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării lor, fără a distinge între terenurile de incintă, la care face referire art.7 din Criterii, şi  terenurile agricole aflate în proprietatea societăţilor comerciale agricole.

În contextul celor precizate mai sus, pornind de la principiul conform căruia excepţiile sunt de strictă interpretare(exceptio est strictissimae interpretationis) şi, respectiv, de la principiul potrivit căruia unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), apreciem că nu poate fi vorba despre o restrângere a domeniului de aplicabilitate aa Hotârârii Guvernului nr. 834/1991 doar la terenurile de incintă aflate în administrarea societăţilor comerciale cu capital de stat, dispoziţiile acestui act normativ trebuind să devină aplicabile şi în privinţa terenurilor agricole, dacă aceste societăţi      (altele decât societăţile comerciale agricole) deţineau astfel de terenuri agricole la data înfiinţării lor şi care sunt necesare desfăşurării obiectului lor de activitate.

În concluzie, se poate afirma faptul că, printr-o interpretare logico-sistematică şi teleologică a textelor din actele normative mai sus menţionate, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 şi a Criteriilor adoptate în aplicarea acesteia, privesc stabilirea şi evaluarea tuturor terenurilor aflate în administrarea societăţilor comerciale cu capital de stat (altele decât societăţile comerciale agricole), în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, deci atât a terenurilor de incintă, cât şi a terenurilor cu altă destinaţie deţinute de aceste societăţi comerciale necesare desfăşurării obiectului lor de activitate. Urmând ca, valoarea de patrimoniu a terenurilor de incintă să fie determinată conform criteriilor emise în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, care prin modificările aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 107/2008[20] stabilesc evaluarea acestor terenuri la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, iar valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole deţinute de aceste societăţi comerciale, să fie determinată conform criteriilor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1546/2004[21] pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de stabilire a valorii terenurilor arabile şi forestiere, sursele de finanţare şi modalităţile de plată către foştii propietari şi respectiv anexei la Hotărârea Guvernului nr. 746/1991, modificată prin Hotărârea guvernului nr. 59/1994. Referitor la terenurile agricole aflate în patrimoniul societăţilor comerciale agricole, terenuri considerate proprietate a acestor societăţi comerciale , apreciem că prevederile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 se aplică doar terenurilor de incintă aparţinând acestor societăţi comerciale, a căror valoare de patrimoniu va fi calculată conform criteriilor emise în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, iar valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole aflate în propietatea acestor societăţi comerciale să fie determinată conform anexei la Hotărârea Guvernului nr. 746/1991 modificată prin anexa la Hotărârea Guvernului nr. 59/1994 şi respectiv criteriilor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1546/2004.

După cum s-a arătat, potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, o societate comercială cu capital de stat este îndreptăţită să i se ateste dreptul de proprietate doar asupra terenurilor aflate în patrimoniul său, la data eliberării certificatului de atestare, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate, astfel că este nelegal certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea unei societăţi comerciale emis pentru o suprafaţă de teren care la data eliberării certificatului de atestare nu se afla juridic în patrimoniul societăţii comerciale, fiind transmisă în administrarea altei instituţii[22], vândut altei persoane care a cumpărat un activ al societăţii comerciale şi terenul astfel vândut fiind aferent activului cumpărat[23],  sau dacă la data emiterii certificatului, acea societate nu avea un drept de administrare directă, ci îl deţinea în baza unui contract de închiriere[24].

De asemenea, în ipoteza în care societatea comercială are teren destinat organizării de şantier, care figurează în evidenţele funciare ca teren agricol, pe cale de consecinţă neavând terenul în administrare directă, ci numai în folosinţă, pentru organizare de şantier, cu plata unei taxe, ea nu este în situaţia de a putea obţine certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului[25]. Natura terenului nu este determinată de felul în care acesta este folosit temporar, pe timpul organizării şantierului, ci de modul în care el figurează înregistrat în evidenţele funciare. Cu alte cuvinte societatea comercială deţine cu titlu precar, închiriere, concesiune, comodat, titlul aparţinând în calitate altui subiect de drept. Într-o atare ipoteză, terenul figurând în evidenţele funciare ca teren agricol, după încetarea plăţii taxei pentru teren, dacă acesta a intrat în proprietatea statului, chiar şi prin donaţie, el va fi supus în privinţa restituirii  dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar republicată.

            Referitor la situaţia altor terenuri decât cele expropiate, acestea trebuie să facă obiectul unei analize distincte, pentru că ele urmează să facă obiectul restituirii şi unele terenuri preluate abuziv, deţinute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către societăţile comerciale cu capital de stat.

            În acest loc, trebuie să distingem între terenurile pentru care societăţilor comerciale cu capital de stat li se eliberează certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor , conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat şi terenurile deţinute de aceste societăţi, dar care sunt de utilitate publică, constituind domeniul public de interes local, judeţean sau naţional, al cărui proprietar în regim de drept public este autoritatea administraţiei publice locale, judeţene sau Guvernul României.

            Având în vedere considerentele expuse mai sus, pentru o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 privitor la situaţia terenurilor deţinute de către societăţile comerciale cu capital de stat, este necesară coroborarea dispoziţiilor acestei legi cu prevederile unor acte normative speciale, respectiv, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice şi Hotărârea Guvernului nr. 450/1999[26] pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 88/1997.

            Este important de reţinut că, potrivit art. 32 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 88/1997 astfel cum a fost modificat prin legea nr. 99/1999, terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale rămân în folosinţa societăţilor comerciale respective pe baza unei concesiuni acordată de către autoritatea competentă, iar terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat statului sau al unităţilor administrativ teritoriale pot fi concesionate, închiriate sau oferite societăţilor comerciale spre a fi cumpărate. Având în vedere aceste dispoziţii legale, apreciem că terenurile mai sus menţinate, în privinţa cărora societăţile comerciale nu pot obţine certificat de atestare a dreptului de proprietate , nu pot face obiectul restituirii către foştii proprietari sau acordării de măsurii reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.

            Privitor la situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, altele decât cele menţionate la art. 21 alin. 1 şi alin. 2 din lege, care fiind persoane juridice de drept public nu pot fi privatizate, se constantă că, faţă de vechea reglementare înainte de modificarea legii, legiuitorul face referire la toate imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale, indiferent dacă acestea au fost preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

            În ceea ce priveşte măsurile reparatorii ce se pot acorda în situaţia acestor imobile -terenuri şi construcţii - aflate la data intrării în vigoare a legii în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, dispoziţiile legale privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, sunt concordante cu  regula instituită prin dispoziţiile art. 32 alin. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a guvernului nr.88 din 23 decembrie 1997[27] privind accelerarea privatizării societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999[28] privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, în sensul cărora aceste imobile preluate de stat în baza unor legi,, acte administrative sau hotărîri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri, evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora  societatea comercială nu ar putea să îşi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, ele nu pot să fie restituite în natură.

 

 

 

 

 

* Conferenţiar, Universitatea „Petru Maior" din Târgu Mureş.

** Consilier juridic, Târgu Mureş.

[1] See, Constitutional Court's  decision no. 151 of 17 March 2005, published in the Official Gazette of Romania, Part I, no. 444 of 25 May 2005.

[2] A se vedea, Curtea constituţională,  decizia nr. 151 din 17 martie 2005, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 25 mai 2005.

[3] Publicată în Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă ,, Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994, p. 233-260.

[4] Comentariu rezumativ al deciziei privind constituţionalitatea asupra acestei Legi care nu a mai fost promulgată de preşedinte, printre altele, s-a adus reproşul că a fost adoptată la 12 octombrie 1992, după alegerile din 27 septembrie 1992 şi înainte de întrunirea şi constituirea noului parlament ales. A se vedea în Revista „Dreptul", nr. 5-6/1993, pag. 109-111

[5] Curtea Constituţională, Decizia nr. 6/6 noiembrie 1992, publicată în M. Of., partea I, nr. 48/1993; În aceste sens, a se vedea pe larg: E. Lupan, I. Sabău-Pop: Aplicabilitatea şi efectele juridice în timp a unor acte normative succesive în materia dobândirii dreptului de proprietate, în Revista „Pro Jure", editată de Universitatea „Dimitrie Cantemir" Tg. Mureş, nr. 2/1995, pag. 32-46.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 25 mai 2005.

[7] A se vedea, A. Trăilescu, Probleme în legătură cu determinarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale (I), în revista Dreptul nr. 12/1993, p. 70

[8] A se vedea, S. Şerban, Probleme în legătură cu determinarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale (II), în revista dreptul nr. 12/1993, p. 72-73.

[9] Pentru identitate de raţiune, a se vedea, Curtea Constituţională, decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din  Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991.

[11] Publicate  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 31 martie 1992

[12] Pentru detalii privind reorganizarea persoanelor juridice, a se vedea E. Lupan şi I. Sabău-Pop: Drept civil. Vol II, Persoanele, Ed C.H. Beck, 2007, p 399 şi următoarele.

[13] C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 2653/2000, dec. nr. 2793/2000, dec. nr. 153/2000, B.J.C.D., 2000, p. 805-806, 833-835, 923-924.

[14] În aceste sens: C S.J., secţia contencios administrativ, Decizia nr. 2800/1 oct. 2002, publicată în : Th. Mrejeru, E. Albu, A. Vlad - Jurisprudenţa C.S.J.-contencios administartiv 2002, Ed. Lumina Lex, p. 404-406.

[15] În acest sens: Î.C.C.J., Secţia de Contencios administrativ, Decizia nr. 4649/ 30 noiembrie 2007, publicată în: Jurisprudenţa Secţiei de Contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007, vol II, Ed. Hamangiu, p. 237-238.

[16] C. S.  J. s. cont.adm. decizia nr. 258 din 4.04.1994 în revista Dreptul nr.1/1995 p.98-99 ; s-a exprimat şi opinia la care nu aderăm potrivit căreia acest aviz este considerat un aviz consultativ şi, în consecinţă, organul emitent al certificatului de atestare nu este obligat să ţină seama de acest aviz ( M. Maria Pivniceru, D. Constantin Tudorache, Modalitatea  de soluţionare a litigiilor ivite în procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a societăţilor comerciale cu capital de stat, în revista Dreptul nr. 9/1995, p. 32.

[17] M. Maria Pivniceru, D. C-tin Tudorache, op.cit., p. 28-32.

[18] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, editura All Bucureşti, 1994, p. 179.

[19] M. Maria Pivniceru, D. C-tin Tudorache, op.cit., p. 30.

[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 4 februarie 2008.

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 6 octombrie 2004.

[22] A se vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2827 din 31 mai 2007, în  Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007, semestrul I, Editura Hamangiu, p.184-189.

[23]  A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1165 din 17 iunie 1996, în  Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, editura Proema Baia Mare, p. 388-390.

[24] A se vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3991 din 15 noiembrie 2006, în  Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2006, semestrul II ,editura Hamangiu, p.113-117.

[25] A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, decizia nr. 279 din 20 martie   1995, în  Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, editura Proema Baia Mare, p. 542-544.

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.295 din 24 iunie 1999, fiind modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 443 din 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 14 mai 2001.

[27] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997

[28] Publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  236 din 27 mai 1999.

 

« Back