|
Numărul 1 / 2008 
LIMITELE DREPTULUI DE AUTOR - CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA UTILIZĂRII ECHITABILE ÎN DREPTUL COMPARAT
Oana Benţa*
Abstract. The author of a work has long been regarded as being special; he is, consequently, in need of special protection against any abuse coming from the outside. However, this protection may come into conflict with public interests, such as disseminating knowledge and the right to free speech. How should the law ensure that both author and public are treated as equals? In Europe, the droit d'auteur is an author centered doctrine, therefore he is strongly guarded from any harm, to the masses' detriment. Any use of his work without authorization is an infringement, but for a few exceptions that allow uses without permission, for educational and intellectual purposes. On the other hand, in common law countries, priority is given to education and access to information - thus, the author submits to the public interest and fair use is held as principle. Our interest in this problem was initiated by a Romanian case, regarding the use of a musical piece in a pro bono campaign advertisement, without asking the author's permission. It has determined us to examine more closely the exceptions to the author's rights and especially the fair use doctrine. First, we have insisted on the basis of the author's protection in both continental Europe and the USA, which influences decisively whether fairness of use is regarded as an exception or as a principle. Furthermore, in the third section of our work, the focus is on the conflict between the European droit moral and fair use and its outcome. An analysis of American fair use follows, with reference to French and Romanian legal provisions and case law. Special attention is given to the four criteria necessary for establishing a use as fair. The fifth section points out to a crucial decision of the Canadian Supreme Court, aiming at establishing fair use as a general guideline, as opposed to past rulings that had focused on exceptions similar to European law. We have insisted on how American Courts analyze facts in order to settle over the fairness or unfairness of a use, by presenting decisions both ways. We have concluded that adopting the fair use as a principle would benefit the masses - as it would sharpen the access to certain works and it would promote creation and education. Also, it would ease the work of the Courts in such delicate matters that should ensure balance between author and public.
Rezumat. Crearea unei opere şi divulgarea ei înseamnă expunerea autorului său către societate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Fără îndoială, autorul trebuie protejat împotriva oricărui abuz. Însă, cât de accentuată poate fi această protecţie, astfel încât publicului, destinatar şi consumator al operei, să nu-i fie afectat accesul la informare şi libertatea de exprimare? Toate acestea - libertatea creaţiei şi protejarea ei, libertatea de informare şi exprimare - sunt garantate prin legi fundamentale. Cum se va realiza, în consecinţă, echilibrul dintre ele? Balanţa înclină fie de o parte, fie de cealaltă, în funcţie de sistemul de drept luat în considerare. Analiza noastră vizează limitele care i se impun unui interes privat - al autorului, în beneficiul interesului public, cu justificările şi urmările sale. Utilizarea echitabilă se referă la protejarea destinatarilor unei opere, conturându-se ca un corespondent al dreptului de autor sau al copyright-ului. Soluţiile în materie, oferite de doctrină şi jurisprudenţă, rămân tributare antinomiei dintre public şi privat.
Mots clés: droit d'auteur, copyright, protection, droit comparé Cuvinte-cheie: drept de autor, copyright, protecţie, drept comparat
I. Preliminarii. În data de 8.03.2007, Tribunalul Bucureşti respingea plângerea făcută de către cantautorul Florin Chilian împotriva ministerului Culturii şi Cultelor, cu privire la încălcarea drepturilor sale de autor. Instituţia amintită - numită, în continuare, MCC - a angajat serviciile unei agenţii de publicitate pentru a realiza clipul de promovare al campaniei „Mai bine o carte". Această campanie, desfăşurată pe o perioadă de un an, urmărea încurajarea tinerilor de a se întoarce spre lectură. Potrivit Ministerului, „această campanie face parte din programul prioritar al MCC privind lectura publică şi reinventarea bibliotecilor"[1]. Agenţia de publicitate angajată de MMC a lucrat pro bono, asigurând promovarea campaniei prin crearea unui spot publicitar. Ca şi coloană sonoră a clipului a fost folosită o parte din piesa „Zece", compusă şi interpretată de Florin Chilian. Acesta a chemat în judecată MCC, arătând că nu i s-a cerut acordul pentru folosirea piesei, încălcându-i-se dreptul de autor. El a cerut plata unor despăgubiri de 1 milion de euro. Cererea a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că MCC a fost beneficiarul spotului publicitar, iar nu producătorul acestuia. Prin urmare, „calitatea MCC [...] nu atrage în sarcina sa obligaţia de a încheia contracte cu autorii operelor preexistente incluse în spotul publicitar"[2].
Această speţă ne-a determinat să privim mai atent limitele impuse prin lege dreptului de autor, şi dacă ele ar constitui o apărare suficientă pentru un pârât într-o cauză similară. Ne-am apropiat, prin acest scurt studiu, de dispoziţiile în materie ale common law - în principal, dreptul american şi canadian. Am urmărit evidenţierea diferenţelor dintre cele două abordări ale protecţiei autorului pe glob - sistemul de copyright şi droit d'auteur. Ne-am limitat, însă, la problemele ridicate de speţa rezumată mai sus, un studiu aprofundat pe această temă ocupând un spaţiu cu mult mai întins. Am încercat găsirea unor răspunsuri pentru mai multe întrebări: este autorul unei opere îndreptăţit să deţină un monopol absolut asupra creaţiei sale? Cât anume poate folosi un terţ dintr-o asemenea creaţie fără a cere încuviinţarea autorului? Care ar fi justificările pentru care o operă să poată fi folosită fără acordul creatorului ei? Răspunsurile trebuie să ne ofere şi soluţia justă în cauza Chilian c. MCC.
Unele precizări trebuie făcute în legătură cu traducerea noţiunilor folosite. Pentru noţiunea „fair use", respectiv „fair dealing", am preferat traducerea „utilizare echitabilă", mai apropiată de „utilisation équitable" din dreptul canadian, similară, ca şi înţeles, conceptului din common law. Am întrebuinţat şi termenii „folosire" sau „utilizare loială", întâlniţi, pe alocuri, în doctrina românească. În dreptul continental, legiuitorul român a adoptat formularea „limite", în vreme ce dreptul francez cunoaşte „les exceptions du droit d'auteur". Diferenţa este numai una lexicală, legiuitorul român reproducând, în mare parte, dispoziţiile franceze.
II. Generalităţi. În teorie, autorul deţine monopolul asupra creaţiei sale, fie el un monopol determinat de considerente economice (aşa cum se întâmplă în Statele Unite şi Marea Britanie), fie unul rezultând din dorinţa de a proteja personalitatea autorului (cazul Europei continentale). Este evidentă, din nou, diferenţa dintre cele două abordări ale protecţiei autorului. În cazul Statelor Unite şi a Marii Britanii, fair use, respectiv fair dealing asigură folosirea (loială) a unei creaţii fără plata unei redevenţe care, în mod normal, ar fi datorată deţinătorului de copyright. În Franţa şi Europa continentală, limitele impuse dreptului de autor asigură, mai degrabă, o folosire gratuită a unei opere sub semnul respectului personalităţii autorului, din perspectiva unui drept moral deţinut de acesta. Ce este valabil pentru ambele sisteme de drept este că legiuitorul a înţeles că progresul şi diseminarea cunoaşterii ar fi afectate dacă monopolul autorului sau, generic vorbind, al deţinătorului de copyright, ar fi perfect. Aceste limite ale dreptului de autor - codificate la nivel de principiu (fair use/fair dealing), pe de o parte, şi la nivel de excepţie, pe de alta - favorizează cercetarea, învăţarea şi apariţia unor idei şi opere noi, fără ca opera de bază să fie afectată. Este evident că orice folosire a unei opere reprezintă o exploatare a acesteia şi o încălcare a dreptului de autor. Însă, legiuitorul temperează principiul şi alege să protejeze, în paralel cu autorul, unele încălcări considerate ca loiale şi atâta timp cât folosesc interesului general (deşi ele constituie, cel puţin teoretic, un abuz faţă de interesul privat al autorului sau al deţinătorului de copyright). Discutăm, prin urmare, despre nişte „abuzuri tolerate", scopul fiind unul educaţional şi ştiinţific.
Înainte de a intra în detaliile teoretice ale demersului nostru, se impun unele clarificări referitoare la opinia noastră privind dreptul de autor şi utilizarea echitabilă. Considerăm că trebuie acceptat faptul că această construcţie legislativă - limitarea dreptului de autor, sau fair use/fair dealing - este rezultatul faptului că o operă, odată creată, va fi utilizată, într-un mod sau altul. De altfel, ce ar fi un autor fără publicul său? Din orice punct am privi, opera nu ar putea să existe fără un public care fie să o aplaude, fie să o denigreze. Ar fi absurd să se accepte o rigiditate în acest context, pentru că opera, odată divulgată[3], devine accesibilă publicului. De la acest moment, the use, l'utilisation, folosirea operei este inevitabilă, fie că este vorba despre menţionarea sau discutarea ei într-un cerc restrâns, sau citarea ei într-o lucrare destinată publicului larg. Dacă s-ar fi impus obţinerea autorizaţiei autorului pentru fiecare utilizare a operei sale, fără îndoială că acesta ar fi distras de la crearea unor noi opere, iar utilizatorii potenţiali ar fi descurajaţi de la realizarea propriilor lucrări. Se observă că, în acest fel, prin adoptarea unei poziţii rigide, nu se protejează interesele nici uneia dintre părţi. Iar, până la acest moment, acceptarea unor excepţii la monopolul autorului, sau a unui principiu general precum fair use, pare soluţia cea mai adecvată. Credem, însă, că se impune o flexibilizare a sistemului european. Judecătorul trebuie să aibă posibilitatea ca, după analizarea unei cauze anume, să decidă dacă o utilizare este echitabilă sau nu folosindu-se de un sistem suplu, adaptabil pentru orice situaţie, inclusiv cele omise în procesul legiferării.
III. Conflictul dintre utilizarea echitabilă şi drepturile morale ale autorului. Este vorba aici despre o diferenţă majoră între sistemele de drept din Europa continentală şi common law. În primul caz, autorul beneficiază de anumite prerogative ce îi pot aparţine numai lui, fiind legate indisolubil de personalitatea sa - aşa-numitele drepturi morale. Opera este considerată a fi o emanaţie a spiritului autorului, astfel că divulgarea şi modificarea sa trebuie limitate, pentru a se proteja personalitatea şi reputaţia autorului. Orice modificare produsă în structura unei opere, fără consimţământul autorului, este o lezare a personalităţii acestuia. Prin urmare, drepturile morale îi asigură autorului o protecţie specială.
Cu totul altfel stau lucrurile în sistemele de common law. Operele sunt privite ca şi produse economice, care vor genera un profit. Autorul va ceda, de cele mai multe ori, copyright-ul asupra creaţiei sale, pentru a obţine un venit. În consecinţă, el nu se va putea opune nici unei operaţiuni de preschimbare a operei sale, operaţiune care i-ar prejudicia personalitatea. Deşi s-a încercat introducerea drepturilor morale în sistemele de copyright, se pare că acestea rămân incompatibile cu dimensiunea economică înrădăcinată. Convenţia de la Berna, care a fost ratificată de Statele Unite, cuprinde, în textul său, referiri la dreptul de a revendica paternitatea operei şi dreptul la respectul integrităţii operei[4]. Cu toate acestea, în common law nu există mijloace juridice directe pentru protejarea personalităţii autorului, ea realizându-se în continuare pe căi deturnate.
Nu ne vom referi aici la conflictele juridice care apar ca urmare a existenţei, respectiv a inexistenţei drepturilor morale în sistemele de drept. Ne vom ocupa, însă, pe scurt, de analiza unor păreri care evidenţiază dificultatea adoptării utilizării echitabile ca principiu general în contextul prezenţei drepturilor morale în legislaţia unui stat.
Astfel, o primă teză afirmă că drepturile morale sunt construcţii juridice care afectează evoluţia artei în general şi funcţia transformatoare a acesteia[5]. În această viziune, drepturile morale sunt văzute ca structuri rezultate dintr-un mod de gândire romantic, axat pe individualism şi concepţii canonice asupra artei în general, în contradicţie cu natura dinamică a creaţiei. Prin faptul că autorul este titular al drepturilor morale, el va dispune de controlul asupra înţelesului, contextului şi folosirii operei sale. Aceste prerogative morale inhibă dezvoltarea anumitor valori estetice şi politice. Prin urmare, prerogativele autorului asupra propriei opere ar trebui restrânse, rezultând o lărgire corespunzătoare a domeniului public. Această lărgire ar folosi, în primul rând, artiştilor interpreţi, sau celor care adaptează, traduc, pun în scenă sau pe marele şi micul ecran opere pre-existente. Ei ar putea oferi, în acest mod, noi viziuni asupra respectivei creaţii, sau s-ar putea prevala de ea pentru a aduce la cunoştinţa publicului opere ce au ca punct de plecare o creaţie a altui autor. În al doilea rând, cei care ar profita de pe urma restrângerii drepturilor de autor ar fi însăşi cei cărora li se adresează opera, consumatorii, cei care fac o operă să existe, să aibă sens în contextul social şi să fie percepută ca atare. Se observă, deci, că drepturile morale afectează decisiv utilizarea unei opere de către terţi. Fair use, ca şi principiu, este mărginit de supremaţia autorului „absolut". De altfel, conceptul de autor care furnizează atât opera, cât şi modul în care aceasta trebuie receptată şi înţeleasă, nu mai poate fi compatibil cu libertatea de gândire şi exprimare. Noţiunea de autor a evoluat, la fel şi cea de operă, devenind o entitate care este în continuă transformare, fiind influenţată de practicile sociale şi estetice. În consecinţă, fără intervenţia consumatorilor, care întregesc circuitul pe care îl urmează opera, aceasta nu ar exista. La fel, artistul interpret este cel care face ca opera să fie completă, dacă nu chiar să existe. Iar interpretarea pe care o dă un terţ operei nu poate fi socotită inferioară celei pe care o dă autorul, pentru că, în ceea ce priveşte arta, nu există păreri autoritare şi monopolizante. Prin urmare, dacă autorul nu este singura sursă de interpretare şi promovare a operei, atunci el nu poate fi investit cu prerogative morale, care stânjenesc acţiunile celorlalţi relativ la respectiva operă. Viziunea statică asupra artei şi ideea de individ - autor - geniu, care creează o operă autonomă, independentă, ar trebui înlocuită cu o altă concepţie, aceea de creaţie colectivă, pentru ca opera să devină atât rezultatul creatorului, cât şi a celor care o receptează şi interpretează. Arta şi-ar pierde funcţia de oglindă a realităţii, ajungând să fie incorectă din punct de vedere politic, dacă nu s-ar ţine seama de factorii exteriori creaţiei, dar care o influenţează decisiv. Autoarea acestei teze vede, în doctrina drepturilor morale, un obstacol în exprimarea individului, fie ea estetică sau politică. Printre cei mai afectaţi ar fi artiştii care doresc să parodieze, parodia fiind un soi de verificare a succesului pe care îl are o operă şi care are ca şi finalitate ultimă dinamizarea procesului creator. Această dinamizare, se susţine, nu ar fi posibilă în sistemul drepturilor morale, deoarece acesta contribuie la cenzurarea, privatizarea şi comodizarea culturii. Ca urmare, decizii faimoase privind drepturile de autor prin care se apără drepturile morale sunt socotite a fi limitări a ceea ce ar trebui să fie normal în societatea contemporană: exprimarea propriei viziuni asupra unei opere deja consacrată. Astfel, artiştii sunt îngrijoraţi că, prin existenţa drepturilor morale şi stricta lor aplicare, li se limitează dreptul de a parodia, de a folosi sau, pur şi simplu, de a se inspira din opere preexistente. Creaţia ar trebui să constituie punct de plecare pentru alte creaţii. Totul sub rezerva, desigur, a originalităţii noii opere şi a recunoaşterii autorului primar. Într-o altă opinie[6], se afirmă că drepturile de autor au fost deturnate de la obiectivele pentru care au fost introduse iniţial, devenind un obstacol în calea răspândirii creaţiei şi cunoaşterii. Drepturile de autor sunt supraprotejate prin existenţa în structura lor a drepturilor morale. Ele nu mai reuşesc să susţină acel echilibru între interesul public, pe de o parte, şi interesele autorului, pe de alta, în vederea unei mai bune răspândiri a creaţiei. Evoluţia societăţii înspre globalizare şi tehnologizare are efecte şi în planul drepturilor de autor, trebuind analizat, în noul context, dacă vătămările care se aduc autorilor mai pot fi atenuate, evitate şi reparate prin sistemul tradiţional.
Potrivit autorului citat, scopul dreptului de autor este încurajarea şi promovarea creaţiei. Dreptul moral nu mai este, prin urmare, un drept natural, ci un instrument juridic, prin care se implementează o voinţă politică - aceea de a stimula efortul creator. Dacă, însă, prin existenţa drepturilor morale, autorul apare ca şi unic exploatator al operei şi al dreptului, putându-se prevala de el în orice moment şi în orice situaţie, apare o contradicţie în finalitatea doctrinei dreptului moral. Ele nu mai reprezintă metode de protecţie a autorului, ci mijloace de exploatare monopolistă a unei creaţii. Se trece de la dorinţa de a crea la aceea de a exploata.
Nu trebuie înţeles că se urmăreşte utilizarea liberă, nelimitată şi anarhică a unei opere. Ceea ce se doreşte, este obţinerea unei flexibilizări a sistemului continental, astfel încât acele utilizări destinate educaţiei, răspândirii cunoaşterii şi exprimării libere să fie posibile şi permise. După cum vom vedea, nu scopul non-comercial al utilizării o va caracteriza ca echitabilă sau nu, ci, mai degrabă, scopul (non) concurenţial. Libertatea de exprimare şi informare se pun în balanţă cu persoana autorului. Iar, atâta timp cât o anume utilizare nu vatămă în vreun fel autorul, ele trebuie încuviinţate.
III. Utilizarea echitabilă în SUA. Doctrina fair use s-a fondat pe o celebră decizie americană din 1841, anume Folsom c. Marsh. Motivarea acestei decizii constituie premisele formulării Secţiunii 107 a Copyright Act din 1976. „În cazul copyright-ului, este, de obicei, mai mult decât evident dacă o anumită operă a fost realizată prin copierea substanţială a alteia, prin mici omisiuni şi diferenţe formale, iar această copiere nu poate fi privită altfel decât ca şi o încălcare a drepturilor de autor; însă, în alte cazuri, asemănarea dintre două opere, precum şi chestiunea copierii, trebuie supusă unei analize care să pună în balanţă folosirea unor părţi dintr-o operă în cea de-a doua; natura, calitatea şi cantitatea acestora; subiectul fiecărei opere; gradul până la care se poate prezuma că cei doi autori au folosit aceleaşi surse de informare, sau au avut aceeaşi intuiţie în aranjarea informaţiilor. [...] Pe scurt, atunci când trebuie să decidem asupra acestor probleme, trebuie să cercetăm natura şi subiectul selecţiilor realizate, cantitatea şi calitatea materialelor folosite, şi gradul până la care ele pot dăuna vânzării sau profitului operei originale."[7]
În speţă, este vorba despre folosirea unei opere literare despre George Washington, alcătuită din 12 volume - primul volum era o biografie scrisă în totalitate de către reclamant, iar următoarele reproduceau scrisorile şi alte opere ale lui Washington, cu note explicative şi ilustraţii. Pârâtul publicase, ulterior, o biografie restrânsă a preşedintelui american, destinată unor cititori mai puţin pretenţioşi. Prin analizarea celor două opere, s-a constatat că 353 din cele 866 de pagini ale operei subsecvente sunt copiate din volumele întocmite de reclamant. Mai mult decât atât, scrisorile reproduse erau cele mai interesante şi mai tulburătoare din întreaga colecţie. Prin urmare, în speţă nu este vorba despre un rezumat al operei reclamantului, sau despre o operă derivată, care să folosească informaţii şi scurte citate dintr-o operă anterioară. Este vorba doar despre o selecţie a celor mai fecunde scrisori ale lui George Washington, reproduse, fără îndoială, pentru a obţine un avantaj comercial. Deşi se admite că scrisorile preşedintelui american folosesc, în principal, interesului general, faptul că opera întocmită de reclamant a fost copiată în mod substanţial dăunează valorii acesteia. Prin urmare, s-a decis că s-a încălcat copyright-ul deţinut de reclamant, insistându-se asupra ideii de proprietate pe care un autor o are asupra operei sale.
Motivarea deciziei enunţată mai sus a contribuit la redactarea Secţiunii 107 a Copyright Act, adoptat în 1976, formulare în vigoare şi astăzi:
„utilizarea echitabilă a unei opere protejate prin copyright, inclusiv reproducerea prin copiere sau prin realizarea de fonograme, sau prin alte mijloace, pentru scopuri precum critica, comentariul, comunicarea de ştiri, educarea (inclusiv realizarea mai multor copii pentru utilizarea în sala de clasă), bursa şcolară, sau cercetarea, nu constituie încălcare a copyright-ului."[8]
Observăm că legiuitorul american este cu mult mai deschis decât alţi codificatori. În continuarea aceleiaşi secţiuni, prin formularea „utilizarea unei opere în oricare caz"[9], se arată că enumerarea de mai sus nu este limitativă. Prin urmare, pentru ca o anume utilizare a unei opere să constituie fair use, ea nu trebuie să se regăsească obligatoriu în cele şase exemple oferite de lege. Calificarea unei utilizări ca fiind loială, sau, dimpotrivă, ca fiind o încălcare a copyright-ului, se va realiza prin analizarea a patru factori indicaţi de către legiuitor:
Pentru a determina dacă utilizarea unei opere este loială, într-un caz determinat, se vor avea în vedere următorii factori: (1) scopul şi caracterul utilizării, inclusiv dacă utilizarea este de natură comercială sau scopul este unul educaţional, non-profit; (2) natura operei protejată prin copyright; (3) cantitatea şi calitatea porţiunii utilizate, raportate la întregul operei folosite; (4) efectul utilizării operei protejate asupra pieţei potenţiale a acesteia, precum şi asupra valorii operei în cauză.[10] Înainte de a extinde discuţia referitoare la aceste patru criterii, vom clarifica înţelesul noţiunii fair use. Utilizarea echitabilă, în varianta sa americană, nu beneficiază de o definiţie consacrată de lege. Doctrina a încercat rezumarea acestui concept ca şi un privilegiu acordat altei persoane decât deţinătorului de copyright, de a folosi o operă protejată prin copyright, de o manieră rezonabilă şi fără consimţământul acestuia (a deţinătorului de copyright - n.n.)[11]. Alţi autori califică fair use ca şi o evitare, sau o ocolire, a obligaţiei de a plăti o redevenţă autorului (redevenţă care ar fi obligatorie şi necesară dacă nu ar fi îndeplinite cele patru condiţii ale fair use)[12]. Ei separă conceptul fair use de noţiunea personal use - a cărei singură finalitate este învăţarea. Personal use s-ar apropia cel mai mult de noţiunea copie privée din dreptul continental. După cum o indică şi denumirea, este vorba despre o folosire personală, limitată la spaţiul propriului cămin, şi departe de orice altă interacţiune sau intervenţie străină[13]. Diferenţa dintre fair use şi personal use ar fi că, în al doilea caz, nu există nici un fel de restricţii legate de cantitate. În acest fel, am putea copia, pentru folosul nostru personal, o întreagă operă, sau numai un fragment, după necesitate. Singura restrângere legată de personal use este că beneficiarul trebuie să se limiteze la o singură copie, care nu trebuie distribuită în afara cercului său familial[14]. Jurisprudenţa în materie se pronunţă cu privire la definiţia utilizării echitabile, arătând că problema stabilirii unui fair use este una de analiză in concreto[15]. Instanţa va fi cea care va stabili, de la caz la caz, ce anume este echitabil sau nu, luând în considerare anumiţi factori.
În dreptul românesc, limitarea dreptului de autor s-a impus pentru a realiza şi a menţine un echilibru între drepturile autorului, cele ale editorului şi cele ale consumatorului[16], iar în dreptul francez se vorbeşte despre asigurarea unei armonii între dreptul autorului şi interesul public general[17]. Prin urmare, copia privată, analiza şi citarea, discursurile destinate publicului, parodia, pastişa şi caricatura[18] sunt privite ca excepţii de la regula protejării autorului. Este vorba despre încălcări ale dreptului de autor, dar care sunt necesare pentru profitul (educaţional şi intelectual) al publicului.
Actul normativ românesc în materie, Legea 8 din 1996, enumeră, la Capitolul VI - Limitele exercitării dreptului de autor[19], cazurile în care utilizarea unei opere este permisă „fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii"[20]. Sunt incluse aici scurta citare şi utilizarea în scop de analiză, comentariu sau critică, ori cu titlu de exemplificare, precum şi reproducerea, difuzarea sau comunicarea destinate învăţământului, comunicării sau informării.
Se observă că, în dreptul european, dreptul de autor este limitat printr-o listă care nu poate fi interpretată exhaustiv. Pentru ca o utilizare să fie legitimă, în sensul legiuitorului francez, ea trebuie să se încadreze într-unul din cele nouă cazuri indicate; în schimb, codificarea americană oferă largi posibilităţi de interpretare judecătorului. El va putea decide că o utilizare este echitabilă chiar dacă nu se încadrează în exemplificarea legală, fiind de-ajuns ca, în urma examinării, să se constate îndeplinirea criteriilor indicate prin Copyright Act.
Înainte de a face câteva clarificări în legătură cu fiecare dintre cele patru criterii, subliniem că ele sunt linii directoare, asupra cărora instanţele trebuie să intervină după cum fiecare speţă în parte le-o impune; aceasta se arată în Raportul Senatului, respectiv a Camerei Reprezentanţilor din SUA, privitoare la actul legislativ sus-menţionat. Astfel, „o anumită utilizare ... va constitui fair use după cum o va arăta analiza celor patru factori [...]"[21] .
(1) scopul şi caracterul utilizării Analiza acestui factor se va referi, în mod special, asupra stabilirii scopului comercial sau non-comercial a utilizării, luându-se în considerare şi caracterul public sau privat al acesteia. Desigur, faptul că o utilizare este non-comercială îl va favoriza pe utilizator, în dauna autorului sau a deţinătorului de copyright; însă, anliza celorlalte condiţii ale fair use este în continuare necesară şi obligatorie. O parte importantă a analizei cerută de constatarea fair use este identificarea unei transformări - aşa-numitul transformative use. „Utilizarea ... trebuie să folosească materialul citat într-o manieră diferită sau pentru un scop diferit decât originalul"[22]. Faptul că non-comercialitatea unui scop urmărit de utilizator îl va favoriza nu înseamnă că, dacă se stabileşte că finalitatea urmărită este una comercială, aducătoare de profit, se va constata din start că utilizarea este o încălcare a copyright-ului. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu s-a stabilit dacă un scop educaţional trebuie să fie obligatoriu şi non-profit; iar un scop non-profit, într-un context educaţional, nu este automat privit ca echitabil.[23] Ceilalţi trei factori vor avea o pondere la fel de însemnată pentru stabilirea unui fair use.
(2) În ceea ce priveşte natura operei protejate prin copyright, s-a arătat că operele în care s-a depus mai puţin efort creator vor putea face obiectul unui fair use mai uşor decât dacă este vorba despre o operă care exprimă exclusiv spiritul autorului său[24]. Prin urmare, este mult mai probabil ca o instanţă să declare fair use atunci când s-a utilizat, de exemplu, o relatare care conţine informaţii destinate interesului public, decât atunci când este vorba despre o povestire cu caracter abstract, în care este mai mult decât evident spiritul creator al autorului. S-a arătat că natura operei protejate, ca şi criteriu în determinarea existenţei unei utilizări loiale, are, de obicei, puţină importanţă. Însă, caracterul ficţional al unei opere poate avea o importanţă majoră în stabilirea unei utilizări echitabile[25]. Se poate spune că, dacă valoarea unei opere este mică pentru societate, ea va fi, în schimb, puternic protejată prin copyright[26]. În acest context, „valoarea" se referă la conţinutul informaţional al unei opere. Nimeni nu neagă faptul că beletristica, prin marile romane oferite lumii, constituie o inestimabilă valoare. Însă, la o analiză pragmatică, se constată că lucrările care conţin informaţii statistice, de interes general, informaţii care redau fapte reale, cotidiene etc. vor fi mult mai des şi mai intens folosite. Desigur, aici intervine problema recunoaşterii şi recompensării autorului care a strâns aceste informaţii. Dar, atâta timp cât indicarea numelui său şi al operei sale sunt clare, va fi mult mai uşor de a beneficia de fair use decât atunci când se vor fi folosit pasaje dintr-o operă fictivă, rod al imaginaţiei unui individ. Bineînţeles, toate acestea se subscriu scopului copyright-ului - promovarea educaţiei, prin asigurarea diseminării cât mai facile a materialului legislativ, a informaţiilor de interes general, sau a principalelor opere literare, intrate în patrimoniul universal.
(3) cantitatea şi calitatea porţiunii utilizate Există mai multe criterii după care se poate „măsura" cât anume dintr-o operă poate fi utilizat echitabil:
Trebuie notat aici că utilizarea echitabilă se va raporta întotdeauna la copyright, iar nu la opera propriu-zisă[28]. Aceasta pentru că cel care foloseşte opera în contextul unui fair use foloseşte, de fapt, drepturi care îi aparţin autorului sau deţinătorului copyright-ului. Încălcarea va fi considerată neloială şi cauzatoare de prejudicii dacă condiţiile fair use nu sunt îndeplinite. În dreptul francez, s-a arătat că reproducerea unor extracte substanţiale ale unei opere, fragmente care sunt esenţiale pentru aceasta, şi fără a avea intenţia de a exemplifica sau de a prezenta publicului opera respectivă, este considerată a fi reproducere parţială şi ilicită[29]. Acest criteriu poate fi relaţionat cu permiterea scurtelor citări, în sistemele de drept care enumeră excepţii privind dreptul de autor. Cât anume putem cita dintr-o operă? Permisivitatea faţă de acest subiect se raportează la o dimensiune „rezonabilă" a fragmentului citat şi la scopul urmărit - critică, cercetare, relatarea unor evenimente[30]. Într-o speţă[31], pârâtul a folosit o fotografie realizată de reclamant pentru a întocmi o operă proprie. S-a pus în discuţie termenul de „citare" a fotografiei, apărare admisă în primă instanţă, dar respinsă ulterior, în apel. Curtea a arătat că trebuie să existe o relaţie de la principal la secundar între operele în cauză (între opera destinatară şi opera utilizată). Aceeaşi noţiune de „citare" a unei fotografii este folosită în motivarea unei decizii franceze[32]. Reclamantul donase o haină, creaţie vestimentară a tatălui său, unui muzeu. Instituţia autorizase ulterior publicarea unei fotografii a articolului de îmbrăcăminte într-un ziar. Prima instanţă a admis apărarea pârâtului: din moment ce haina a fost donată unui muzeu, iar piesele deţinute de o asemenea instituţie sunt destinate vizionării de către publicul larg, muzeul ar fi îndreptăţit să autorizeze publicarea fotografiei. Mai mult, s-a susţinut că respectiva fotografie era, de fapt, o „citare" a articolului de îmbrăcăminte. Însă, Curtea Supremă a respins motivarea redată mai sus. Transferul proprietăţii materiale nu înseamnă şi transferul proprietăţii intelectuale, deci donatorul nu a renunţat la drepturile sale de autor în momentul în care a încredinţat haina muzeului. Orice reproducere a piesei respective trebuie făcută cu acordul autorului. Desigur, copia unei întregi opere nu este oprită de lege, atâta timp cât are un caracter privat. Este vorba despre aşa-numita copie privée din dreptul european, excepţie de la protecţia dreptului de autor. Însă, după cum o arată o decizie franceză[33], copia privată reprezintă un mijloc juridic de apărare. Ea nu reprezintă un drept al consumatorului. Natura sa juridică o califică ca fiind o excepţie de la principiul interzicerii oricărei reproduceri integrale sau parţiale a unei opere, fără acordul titularului dreptului de autor. Prin urmare, copia privată poate fi invocată în apărare, însă nu poate fi constitutivă de drepturi, şi astfel să poată fi invocată ca şi cale principală de atac într-o cerere de chemare în judecată. Într-o speţă, reclamantul a chemat în judecată casa de producţie a filmului „Mulholland Drive", pe motiv că DVD-ul achiziţionat era protejat şi nu se putea realiza o copie privată. Curtea a reafirmat faptul că excepţia privitoate la copia privată are o singură utilitate: aceea de a-i permite consumatorului de a se apăra împotriva unei acţiuni în contrafacere[34].
(4) efectul utilizării asupra operei Poate factorul care va favoriza cel mai mult deţinătorul de copyright va fi impactul economic al folosirii[35]. Însă, trebuie făcută diferenţa între un impact obţinut printr-o folosire competitivă, şi o folosire care, deşi implică o dimensiune comercială, este subordonată fie învăţării, fie respectării principiului libertăţii de exprimare, fie diseminării cunoaşterii[36]. Deşi cei patru factori ar trebui să aibă o pondere egală în stabilirea echitabilităţii unei utilizări, practica urmată demonstrează că nu este aşa. În 1985, o instanţă declară că „acest ultim factor (efectul asupra pieţei potenţiale - n.n.) este, fără îndoială, cel mai important element al fair use"[37]. În această speţă, Time Magazine cumpărase drepturile de publicare asupra memoriilor Preşedintelui american Gerald R. Ford. Pe lângă aceste drepturi, contractul specifica şi faptul că orice pre-publicare a unor pasaje din aceste memorii aparţin Time Magazine. Cu câteva săptămâni înainte de publicarea memoriilor de către Time, o altă revistă de profil publica un articol care conţinea fragmente din manuscrisul prezidenţial. Pârâtul a invocat, în favoarea sa, noţiunea de fair use. Deşi s-a stabilit, de către Curte, că acţiunea putea fi încadrată ca şi comunicarea unor ştiri către public, scopul obţinerii unui profit substanţial prin publicarea acestor materiale protejate constituie încălcarea copyright-ului. Astfel, s-a arătat că „utilizarea în scopuri comerciale a unei opere protejate prin copyright constituie o exploatare neloială a privilegiilor care sunt monopolul deţinătorului de copyright"[38]. Această decizie a fost urmată de practica ulterioară, astfel că efectul asupra pieţei potenţiale a operei utilizate a căpătat, cu timpul, preeminenţă faţă de celelalte criterii. De altfel, s-a afirmat că singura protecţie la care trebuie să fie îndreptăţit deţinătorul dreptului de copyright este aceea contra „pirateriei existente pe piaţă"[39]. În acest context, trebuie făcută diferenţa între consumator şi competitor. Consumatorul se subscrie publicului unei opere, este cel care întregeşte creaţia, care o „consumă" şi care închide cercul deschis prin apariţia ideii şi continuat prin exteriorizarea acesteia de către autor. Competitorul este cel care intervine după „consumarea" actului creator. El va acţiona pe aceeaşi nişă de piaţă pe care s-a instalat opera pre-existentă, sau pe segmentul unde respectiva operă ar fi potenţial potrivită. Competitorul urmăreşte obţinerea unui profit în dauna autorului sau a deţinătorului de copyright, profit economic şi comercial, de această dată. Acelaşi autor citat mai sus propune ca analiza referitoare la fair use să se realizeze în conformitate cu perioada în care copyright-ul este valabil. După cum se ştie, dreptul de autor sau copyright-ul este limitat în timp[40]. Prin urmare, în primii ani în care opera beneficiază de protecţia copyright-ului, mai puţine utilizări ar trebui catalogate ca şi echitabile. Dimpotrivă, în ultimii ani ai perioadei pe care se întinde protecţia, aplicarea şi analiza celor patru criterii legale ar trebui să fie mai blândă. Astfel, cu cât o operă „se învecheşte", cu atât utilizarea acesteia de către terţi ar fi mai permisibilă. În sistemele de drept continental, unde drepturile morale se extind în timp până după decesul autorului, această opinie nu ar fi privită ca una optimă. Drepturile morale există tocmai pentru a proteja personalitatea autorului, în timpul vieţii acestuia, dar şi pentru a asigura receptarea nedistorsionată a operei sale de către publicul prezent şi viitor. Autorul citat susţine că perioada de timp cât există protecţia copyright-ului asupra unei opere este suficientă pentru ca ideile şi mesajul operei şi al autorului să se instaleze în conştiinţa publicului. Abia apoi se va stabili cu adevărat „succesul" acestora - dacă, după expirarea termenului de protecţie, opera rămâne intactă sau este preschimbată, pentru a da naştere unora noi. Toate acestea ar favoriza şi ideea de „schimb reciproc şi comunicare", idee promovată recent ca şi finalitate a copyright-ului[41].
S-a constatat că instanţele nu au avut nevoie de alte criterii sau motive în afara acestor patru factori pentru a analiza existenţa sau inexistenţa unei utilizări echitabile, deoarece flexibilitatea dispoziţiilor legale le-a permis o largă interpretare. Este evident că, de la caz la caz, instanţele au găsit alte motive care să încline balanţa fie către constatarea unui fair use, fie către o încălcare a dreptului de autor. Acestea au servit, în mare parte, la consolidarea rezultatului găsit anterior, prin analizarea celor patru factori consacraţi - că este vorba despre fair use, sau despre o încălcare a copyright-ului.
IV. Utilizarea echitabilă în Canada. În Canada, termenul corespondent fair use este fair dealing. În actul normativ canadian[42], însă, nu se stabilesc patru, sau mai multe criterii potrivit cărora să se poată stabili dacă o utilizare este sau nu echitabilă. Ca şi în dreptul european, se enumeră mai multe situaţii care nu constituie încălcări ale copyright-ului. Se regăsesc aici utilizările pentru cercetare şi studiu privat, critică şi recenzie, relatarea de evenimente cotidiene[43].
Însă, printr-o recentă decizie a Curţii Supreme canadiene s-a apreciat că trebuie să se adopte o viziune cât mai largă referitoare la excepţiile de la dreptul de autor[44]. De altfel, şi în Japonia se militează pentru introducerea acestui principiu abstract desemnat prin fair use, principiu care să capete contur prin activitatea instanţelor de judecată[45]. Cauza canadiană implică o bibliotecă din Toronto, ca şi pârâtă, care deţine una dintre cele mai mari colecţii de referinţe bibliografice şi materiale de cercetare din Canada. Pe baza unui abonament, se puteau obţine materialele respective, în suport fotocopiat, realizat de angajaţii bibliotecii. Reclamanta, o editură canadiană, a chemat în judecată biblioteca pentru încălcarea copyright-ului. Aceasta din urmă s-a apărat susţinând că nu se încalcă dreptul de autor când o fotocopie, realizată de personalul bibliotecii, după o decizie judecătorească, după rezumatul unui dosar, statut, regulament, sau după o mică parte din textul unui tratat, este făcută având drept unic scop cercetarea şi informarea. În motivarea deciziei, Curtea canadiană a arătat că, potrivit Secţiunii 29 a actului normativ canadian în materie, atunci când scopul este cercetarea sau studiul privat, vorbim despre o utilizare echitabilă, iar nu despre încălcarea unui copyright. În acest context, noţiunea „cercetare" trebuie interpretată în sensul larg, pentru a se asigura respectarea drepturilor utilizatorilor, şi ne-limitarea acestora la conjuncturile non-comerciale sau private[46]. Exemplificarea instanţei, pentru a evidenţia o asemenea interpretare, a făcut referire la activitatea avocaţilor: aceştia, pentru a obţine un profit prin exercitarea profesiei lor, întreprind activităţi de cercetare care pot fi, fără îndoială, încadrate în prevederile art. 29 ale Copyright Act.
Instanţa propune analiza mai multor factori pentru determinarea naturii utilizării, fie ea echitabilă sau nu:
V. Alte exemplificări. Pentru a evidenţia modul de analiză a instanţelor americane a celor patru criterii, vom prezenta pe scurt două cauze în care s-a constatat un fair use, respectiv în care utilizarea l-a prejudiciat pe autor. Astfel, s-a decis că folosirea unor scurte fragmente dintr-o piesă muzicală originală pentru secvenţele de început şi final a unui program tv împotriva drogurilor este echitabilă[49]. Utilizarea nu contravine dispoziţiilor referitoare la fair use, chiar dacă au fost distribuite casete unor instituţii şcolare, deoarece distribuirea a avut un scop educaţional. Referitor la cei patru factori ai fair use, analiza instanţei a arătat că:
Într-o altă speţă[50], pârâtul a folosit elemente dintr-o fotografie realizată de reclamant pentru a obţine o imagine nouă. Prin intermediul programelor de calculator, a „tăiat" componente din fotografie şi le-a inclus în propria lucrare. Analiza instanţei a vizat, din nou, aceleaşi patru criterii, însă rezultatul a fost diferit:
VI. Concluzii. După cum am vazut, soluţia pe care a decis să o adopte legiuitorul pentru a armoniza interesul public pentru o anumită operă, misiunea socială a bibliotecilor, pe de o parte, şi asigurarea unei recompense materiale pentru efortul creator al autorului, pe de alta[51], a fost aceea a limitării dreptului de autor, el fiind îndreptăţit la remuneraţie în toate celelalte cazuri. Legiuitorul a constatat că nu ar putea controla fenomenele desemnate de aceste excepţii, prin urmare s-a preferat introducerea lor într-un cadru legal, care să protejeze atât publicul, cât şi autorul. Limitarea se realizează, însă, la nivel de excepţie, de o parte a Atlanticului, şi la nivel de principiu, de cealaltă. Aceasta pentru că europenii aleg să aşeze interesul autorului în centru, în vreme ce, în commom law, se protejează munca autorului pentru a se asigura progresul civil şi pentru a deservi interesul public[52].
Doctrina utilizării echitabile poate fi rezumată în termeni de beneficiu adus interesului public sau celui privat - când primul prevalează asupra celui de-al doilea, încălcarea dreptului de autor, sau a copyright-ului, va fi tolerată[53]. Acest principiu nu este numai necesar, ci existenţa sa este şi dezirabilă[54]. Atunci când se acordă un drept de proprietate asupra informaţiei, se limitează răspândirea acesteia. Iar informaţia care nu este răspândită, care nu este distribuită, este la fel de inutilă ca şi orice alt bun nedistribuit. Spre deosebire de alte bunuri, informaţia nu îşi consumă esenţa prin distribuire. Dimpotrivă, ea devine cu atât mai valoroasă. Mai mult, credem că posibilitatea utilizării unor opere la un nivel mai flexibil încurajează apariţia altor opere. De exemplu, parodia şi permisivitatea legii faţă de această specie stimulează creaţia, asigurând, în acelaşi timp, respectarea principiului liberei exprimări şi dreptul la critică.
Credem că speţa care a constituit punct de plecare pentru acest scurt studiu ar avea o rezolvare mult mai simplă dacă ar fi analizată prin prisma celor patru factori ai fair use[55]. Este vorba, fără îndoială, de o operă cu un puternic caracter original (aceasta cât priveşte natura operei utilizate). Însă, cantitatea folosită nu a fost semnificativă, iar scopul a fost unul educaţional, non-profit. Poate cea mai importantă chestiune în acest caz (din moment ce s-au cerut despăgubiri de 1 milion de euro) este că autorul nu a fost prejudiciat - din două motive: spotul realizat nu a intrat pe un segment de piaţă concurent piesei muzicale, iar faptul că aceasta a fost difuzată nealterată pe posturile de televiziune nu putea decât să îi aducă beneficii. De aceea, în opinia noastră, utilizarea în cauză este una echitabilă.
Obţinerea unei armonii între protejarea autorului şi asigurarea libertăţii de informare nu va putea interveni, însă, decât pe calea compromisului. De altfel, despre legea copyright-ului s-a spus că este un compromis[56], o încercare de conciliere a intereselor autorului cu cele ale societăţii. Se apreciază că, din moment ce societatea şi legiuitorul acordă autorului largi drepturi de exploatare a operelor sale, fiind îndreptăţit la un profit, el - autorul - trebuie să asigure societăţii, la rândul său, un acces cât mai facil la creaţiile lui[57]. Totuşi, obţinerea unei armonii nu poate fi decât utopică, în acest caz. În situaţia unui compromis, una dintre părţi va fi întotdeauna mai slabă decât cealaltă. Astfel, prin utilizarea unei opere, se va da câştig de cauză fie interesului public, fie celui privat, după cum înclină balanţa. Sperăm, totuşi, ca nu dimensiunea economică şi exploatativă să primeze, ci dorinţa de a crea şi de a promova creaţia şi cunoaşterea.
* Master, Facutatea de Drept, UBB Cluj-Napoca, oana.benta@gmail.com. [1] http://www.cultura.ro/News.aspx?ID=542 [2] Chilian c. Ministerului Culturii şi Cultelor, dosar nr. 16242/3/2007. http://www.tmb.ro/dosare_ecris.php?id_dosar=300000000161113. a se vedea şi: http://stiri.rol.ro/content/view/113121/2/ [3] Legea americană face referire şi la operele nepublicate care fac obiectul unui fair use. Secţiunea 107, alineat ultim, a Copyright Act (1976), arată că: faptul că o operă nu este încă publicată nu va constitui motiv suficient pentru a respinge existenţa unei utilizări loiale, dacă criteriile indicate mai sus (cele patru condiţii privind fair use - n. n.) sunt îndeplinite. http://www.copyright.gov/title17/92chap1.html#107. Însă, în cazul operelor cu un caracter profund personal, care nu au fost publicate în timpul vieţii autorului, trebuie avut în vedere că opera reprezintă o extensie a personalităţii acestuia, iar respectul demnităţii umane este garantat. L. R. Patterson, S. W. Lindberg, The Nature of Copyright, The University of Georgia Press, Athens, Georgia, 1991, p. 211. [4] http://www.wipo.int/treaties/en/ip/berne/trtdocs_wo001.html [5] P. Loughlan, Moral Rights (A View from the Town Square), 2000, http://www.law.unimelb.edu.au/cmcl/malr/511.pdf [6] V. - L. Bénabou, Puiser à la source du droit d'auteur, în Revue Internationale du Droit d'Auteur, nr. 192/2002, p. 3 şi urm. [7] Folsom c. Marsh. http://www.faculty.piercelaw.edu/redfield/library/Pdf/case-folsom.marsh.pdf [8] „Notwithstanding the provisions of sections 106 and 106A, the fair use of a copyrighted work, including such use by reproduction in copies or phonorecords or by any other means specified by that section, for purposes such as criticism, comment, news reporting, teaching (including multiple copies for classroom use), scholarship, or research, is not an infringement of copyright." http://www.copyright.gov/title17/92chap1.html [9] „The use made of a work in any particular case." Ibid. [10] „In determining whether the use made of a work in any particular case is a fair use the factors to be considered shall include - (1) the purpose and character of the use, including whether such use is of a commercial nature or is for nonprofit educational purposes; (2) the nature of the copyrighted work; (3) the amount and substantiality of the portion used in relation to the copyrighted work as a whole; and (4) the effect of the use upon the potential market for or value of the copyrighted work." Ibid. [11] http://www.stjohns.edu/it/aci/laptop/policy/copyright.stj [12] Patterson, Lindberg, op. cit., p. 194 [13] Personal use înseamnă folosirea unei opere protejată prin copyright de către un individ, pentru folosul său privat, îndeplinirea criteriilor sau a condiţiilor referitoare la fair use nefiind necesară. Ibid. [14] Ibid. [15] „... It must be a matter of impression". Hubbard and another c. Vosper and another. http://uniset.ca/other/cs3/vosper.html [16] V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat., AllBeck, Bucureşti, 2005, p. 300 [17] A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de la propriété littéraire et artistique, 2e édition, Litec, Paris, 2001, p. 252 [18] A se vedea Le code de la propriété intellectuelle, art. L. 122-5. http://www.celog.fr/cpi/lv1_tt2.htm#c2 [19] Care corespunde art. 122-5 din Le code de la propriété intellectuelle. Ibid. [20] Legea nr. 8/1996, publicată în Monitorul Oficial no. 60 din 26.03.1996. vezi şi http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame. [21] Raportul Senatului nr. 94-473, p. 62, şi Raportul Camerei Reprezentanţilor nr. 94-1476, p. 66, citate de Melissa de Zwart, Fair Use? Fair Dealing?. http://ssrn.com/abstract=1069183 [22] P. N. Leval, Toward A Fair Use Standard, Harvard Law Review, 1990, citat în Basic Books, Inc. c. Kinko'S Graphics Corporation. http://fairuse.stanford.edu/primary_materials/cases/c758FSupp1522.html [23] W. Olivier, Le fair use et les exceptions au droit d'auteur: aspects de droit comparé. http://www.droit-tic.com/pdf/fair_use.pdf [24] New Era Publications c. Carol Publishing Group. În speţă, pârâtul a folosit replici din celebrul serial „Seinfeld" pentru a alcătui o culegere de întrebări-grilă, referitoare la întâmplările din serial. Deşi Curtea a indicat faptul că această carte nu a dăunat din punct de vedere comercial serialului sus-numit, ba dimpotrivă, audienţele ai crescut, s-a constatat că piaţa de produse derivate ar putea fi prejudiciată, din moment ce numeroase glume folosite în culegere erau originale şi aparţineau producătorilor serialului amintit. Culegerea reunea, prin urmare, prea multe elemente originale ale operei folosite pentru a nu dăuna acesteia şi a se subscrie echitabilităţii. http://www.law.cornell.edu/copyright/cases/150_F3d_132.htm [25] Ibid. [26] Patterson, Lindberg, op. cit., p. 210 [27] D. F. Johnston, The Copyright Handbook, 2nd Edition, R. R. Bowker Company, NY&London, 1982, p. 132 [28] Patterson, Lindberg, op. cit., p. 198 [29] P.-Y. Gautier, Propriété littéraire et artistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 344 [30] T. Doi, Limitations of and Exceptions to Copyrights and Related Rights: Law and Practice under Japanese Copyright Law Responding to Digital and Telecommunication Technologies, în Revue Internationale du Droit d'Auteur, nr. 208/2006, p. 117 [31] Yoshikazu Shirokawa c. Masayoshi Amano. Ibid., p. 127 [32] Groupe Express c. Land M Services. Cour de Cassation, 1ère Chambre Civile, 25 janvier 2005, citată în Revue Internationale du Droit d'Auteur, nr. 204/2005, p. 266 [33] Cour d'Appel de Paris, 4e Chambre, Section A, 4 avril 2007, citat în Revue Internationale du Droit d'Auteur, nr. 213/2007. vezi şi J. Daleau, Epilogue de l'affaire Mulholland Drive, în Récueil Dalloz, nr. 18/2007. [34] Pentru întreaga decizie: http://www.pcinpact.com/actu/news/35717-Mulholland-Drive-exception-pour-copie-privee.htm [35] Patterson, Lindberg, op. cit., p. 209 [36] Ibid., p. 201 [37] Harper & Row c. Nation Enterprises. http://www.law.cornell.edu/copyright/cases/471_US_539.htm [38] Ibid. [39] Patterson, Lindberg, op. cit., p. 192 [40] În România, drepturile morale sunt valabile pe tot timpul vieţii autorului, plus încă 70 de ani după moartea acestuia; durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la aducerea la cunoştinţă publică a acestora. Legea no. 8/1996, publicată în Monitorul Oficial no. 60 din 26.03.1996. vezi şi http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame. Prin Convenţia de la Berna, art. 7, se asigură protecţia prin drepturi de autor pe toată durata vieţii autorului, plus 50 de ani după moartea acestuia. http://www.wipo.int/treaties/en/ip/berne/trtdocs_wo001.html#P127_22000. [41] J. Hughes, Fair Use Across Time. http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=326980&high=%20Justin%20%20Hughes [42] The Copyright Act, redactat pentru prima dată în 1921. http://laws.justice.gc.ca/en/C-42/index.html [43] Art. 29 al Copyright Act. Ibid. [44] CCH Canadian Ltd. c. Law Society of Upper Canada. http://scc.lexum.umontreal.ca/en/2004/2004scc13/2004scc13.html [45] Doi, op. cit., p. 116 [46] CCH Canadian Ltd. c. Law Society of Upper Canada. Ibid. [47] Într-o speţă, s-a decis că notele bibliografice cuprinzând pasaje semnificative din diferite opere protejate prin copyright încalcă dreptul de autor, instanţa cercetând pentru aceasta modul în care se obişnuia să fie folosite citatele în manualele de critică literară. Sillitoe c. McGraw-Hill Book Co., citat în CCH Canadian Ltd. v. Law Society of Upper Canada. Ibid. [48] Vezi şi: G. d'Agostino, Healing Fair Dealing? A Comparative Analysis of Canadian Fair Dealing to UK Fair Dealing and US Fair Use. http://ssrn.com/abstractid=1017303 [49] Higgins c. Detroit Educational Television Foundation. http://www.copyright.iupui.edu/FUsummaries.htm [50] Tiffany Design Inc. c. Reno-Tahoe Speciality Inc. http://www.spatial.maine.edu/%7Eonsrud/Cases/HTML_Tiffany_Design_Link.htm [51] Roş, Bogdan, Spineanu-Matei, op. cit., p. 300 [52] A se vedea: L. Y. Ngombe, Droit naturel, droit d'auteur français et copyright americain. Rétrospective et prospective în Revue Internationale du Droit d'Auteur, no. 194/2002, p. 3 [53] E. A. Engle, When Is Fair Use Fair? A Comparison of E. U. and U. S. Intellectual Property Law. http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1020474. [54] Ibid. [55] Cu rezerva ca partea pârâtă să fie reprezentată de agenţia de publicitate realizatoare a spotului publicitar, iar nu de beneficiar. [56] „ A social bargain". Hughes, op. cit. [57] B. Edelman, Droits d'auteur, droits voisins - Droits d'auteur et marche, Dalloz, 1993, no. 297, citat de B. Spitz, Droit d'auteur, copyright et parodie, ou le mythe de l'usage loyal în Revue Internationale du Droit d'Auteur, 204/2005, p. 57
|
Site realizat de Relu Plesciuc