Numărul 0 / 2004

Imobil naţionalizat. Revendicare. Eroare comună şi invincibilă. Condiţiile necesare aplicabilităţii principiului (C.S.J., s.civ., dec.nr. 2685 din 19 iunie 2003)

Adrian Valer MARE

Avocat-Baroul Cluj

 

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă

Decizia  nr. 2685, pronunţată în şedinţa publică de la 19 iunie 2003

La data de 13 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P.S.împotriva deciziei civile nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 19 iunie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 10 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta P.S., domiciliată în Str. Cezar Bolliac nr. 57, a chemat în judecată pe pârâţii L. R., domiciliată la aceeaşi adresă şi SC "T." Al SA, solicitând de la cei doi pârâţi revendicarea imobilului de la aceeaşi adresă şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1557/30 ianuarie 1997. In motivarea acţiunii, încadrată în drept în dispoziţiile art.480-481 şi art. 948 C. civ., reclamanta a arătat că întregul imobil a aparţinut tatălui său, I. G.de la care a fost naţionalizat, măsură nelegală astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 3. Ca atare, susţine reclamanta, se impune logic anularea contractului încheiat între pârâţi având ca obiect un bun ce îi aparţine ei, ca unică moştenitoare a fostului proprietar. Ulterior s-a renunţat la cel de-al doilea capăt de cerere.

In urma comunicării valorii de impozitare a celor două apartamente ce compun imobilul, Judecătoria Sectorului 3 şi-a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1787 din 27 februarie 2001.

L.R. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. S-a susţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, ea fiind nu doar posesor, ci proprietar în virtutea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul şi cu respectarea legii, contract transcris pentru opozabilitate, anterior promovării acţiunii din 1997 prin care reclamanta, judecându-se cu o persoană fără calitate procesual pasivă, a obţinut o hotărâre judecătorească ce nu-i este opozabilă pârâtei. Prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirii imobilului după data cumpărării, evaluate la 25.000.000 lei. A formulat de asemeni, împotriva Municipiului Bucureşti şi a SC "T." Al SA cerere de chemare în garanţie împotriva evictiunii.

La rândul său, Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice, în conturile căruia  s-a vărsat preţul încasat de la cumpărătoare.

In urma administrării probei cu înscrisuri, interogatorii şi expertiză, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 84 din 22 ianuarie 2002 prin care a admis acţiunea principală restrânsă, a obligat pe pârâta L.R. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. A admis cererile de chemare în garanţie, obligând Municipiul Bucureşti şi SC "T." Al să plătească 283.472.000 lei către pârâta L.R., reprezentând contravaloarea imobilului, iar Ministerul Finantelor Publice să plătească aceeaşi sumă de bani către Municipiul Bucureşti. A fost respinsă cererea reconvenţională ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, fiind respinsă şi cererea de acordare a unui drept de retenţie.

A motivat instanţa de fond soluţia la care s-a oprit în principal prin efectele constatărilor din hotărârea judecătorească anterior pronunţată şi opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală de la autorul său şi recunoscute prin caracterul declarativ al sent. civ. nr. 6162/4.07.1997. Procedând la compararea titlurilor în prezenţă, s-a considerat că esenţial este criteriul legalităţii titlului autorilor părţilor, în raport cu care s-a conchis că titlul reclamantei este preferabil. Văzând că reclamanta a renunţat la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care solicitase constatarea nulităţii contractului pârâtei, instanţa a considerat că principiul aparenţei în drept, invocat în apărare, nu are incidenţă în cauză. De asemeni fără relevanţă a fost considerată  împrejurarea transcrierii titlurilor, care ar interesa numai dacă titlurile ar fi provenit de la acelaşi autor. Cu privire la cererea reconvenţională, s-a motivat respingerea ei prin referire la art. 49 alin. 3 din Legea nr.1 0/2001, obligaţia de dezdăunare pentru sporul de valoare adus imobilului revenind persoanei juridice care l-a deţinut. Admiterea cererilor de chemare în garanţie a fost motivată prin invocarea art. 1337 C.civ..

Impotriva sentinţei au declarat apel pârâţii SC "T." Al SA, Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi L.R.. Prin decizia civilă nr. 330 din 16 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile şi schimbând sentinţa, a respins acţiunea principală, pe cale de consecintă cererile de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională.

In motivarea deciziei instanţa de apel a reţinut că necontestat, la data cumpărării apartamentului, pârâta nu avea cunoştiintă despre pretenţiile reclamantei, astfel încât, chiar dacă prin hotărâre judecătorească s-a constatat ulterior, nevalabilitatea titlului statului,  buna credinţă a cumpărătoarei o îndreptăţeşte să păstreze bunul. Ca  argument a fost invocată chiar renunţarea reclamantei la cel de-al doilea capăt al cererii. In plus, invocându-se principiul introdus prin art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, interpretat şi de Curtea Constituţională în decizia nr. 191/25 iunie 2002, s-a conchis că în speţă compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primită ca modalitate de soluţionare a acţiunii în revendicare.

Impotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. Se susţine astfel mai întâi că instanta a încălcat dispoziţiile art.261 alin.5 C.proc.civ, nemotivând în fapt şi în drept admiterea celor patru apeluri. Apoi, se reproşează instanţei de apel că a schimbat natura cauzei cu care a fost investită, invocând decizia Curţii Constituţionale din materia nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză care nu avea un asemenea obiect. Incălcările legii invocate prin cel de-al treilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a Legii nr. 112/1995, neinvocată in acţiune, precum şi art. 129 alin. 5 din C. proc. civ. care obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Or, susţine recurenta, fără a administra probe, instanta de apel a consacrat teza bunei credinţe a pârâtei.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru consideraţiile ce se vor expune în cele ce urmează.

Reclamanta a investit instanţa la 10 octombrie 2000 cu o acţiune, restrânsă ulterior, prin care a solicitat pârâtei L.R. să-i lase liniştită posesia asupra unui imobil a cărui proprietară s-a pretins. A precizat în numeroase rânduri că acţiunea formulată este o acţiune în revendicare pe care instanţele trebuie să o soluţioneze prin compararea titlurilor celor două părţi litigante.

In dovedirea cererii sale, reclamanta a depus în copie trei contracte de vânzare-cumpărare prin care în anii 1934, 1936 şi 1937 diferite persoane au vândut lui G.I. (despre care reclamanta afirmă că este tatăl său) părţile lor indivize asupra imobilului în discuţie. De asemeni a depus copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 ianuarie 1997 prin care pârâta a cumpărat în temeiul Legii nr.1 12/1995 apartamentul în care locuia anterior din 1981 în calitate de chiriaş. Şi-a mai completat probatoriul reclamanta cu copia sent. civ. nr. 6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului III prin care s-a soluţionat o altă acţiune a ei, formulată la 9 aprilie 1997  în contradictoriu cu Primăria Bucureşti. Bunul a fost naţionalizat în anul 1950, figurând în anexa Decretului nr. 92/1950 alături de alte trei apartamente care aparţinuseră lui I.G.

In analiza pe care a făcut-o, prima instanţă a folosit pentru comparaţie criteriul "legalităţii" titlului, apreciind că dreptul de proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul autorului şi s-a transmis pe cale succesorală la reclamantă. In schimb, se susţine în sentinţa de fond, pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenţei nu are nici o incidenţă.

Instanţa de apel, dimpotrivă, a dat eficienţă principiului aparenţei în drept care a fost aplicat în favoarea pârâtei-posesoare care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, proprie soluţionării acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecăţii, cum se susţine în motivele de recurs. Intr-adevăr, după ce şi-a motivat soluţia cu referire la datele concrete ale dosarului, instanţa de apel, pentru a-şi întări argumentarea, a folosit consideraţii ale Curţii Constituţionale, care investită  cu  excepţia  de  neconstituţionalitate  a  art. 46  alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a readus în atenţie consideraţiile teoretice cu privire la adagiul error communis facit jus. Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice exigenţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. acordând importanţa cuvenită argumentelor instanţei de contencios constituţional, fără ca prin aceasta să se considere că obiectul cererilor ar fi trebuit să fie identic pentru această trimitere.

Nefondată  este   şi critica  referitoare la folosirea de către instanţa de apel, în motivare a  referirilor  la  dispoziţiile Legii nr. 112/1995, neinvocate în acţiune. Investită cu o acţiune în revendicare în care titlul reclamantei îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 şi 1937 iar titlul pârătei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu proprietarul aparent, instanţa nu putea ignora dispoziţiile acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al acţiunii.

In speţă, pârâtei i s-a acordat cu drept cuvânt preferinţă în acţiunea în revendicare, în condiţiile în care: la data încheierii contractului statul avea aparenţa că este proprietar al bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor în condiţii strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparenţe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunţată (acţiunea reclamantei în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă); prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorului-pârât.

Ca atare, fiind întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent. Desigur că în raporturile dintre proprietarul aparent şi adevăratul proprietar este loc de desocotire, care variază după cum proprietarul aparent a fost de bună-credinţă sau de rea credinţă. In prezentul litigiu însă, instanţa nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect.

Folosind un asemenea raţionament, motivat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, astfel că se impune menţinerea acesteia.

Faţă de cele ce preced, conform art. 312 şi 314 C.proc.civ, recursul se va respinge ca nefondat.

Pentru aceste motive, în numele legii, decide:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.S.împotriva deciziei nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă.

 

NOTĂ.

Prezentul demers a fost determinat de o decizie recentă a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, în care a fost abordată o problemă frecvent întâlnită în practica judiciară actuală, precum şi în literatura de specialitate, şi anume aceea a acţiunilor în revendicare formulate de către adevăraţii proprietari sau moştenitorii acestora împotriva terţilor subdobânditori ai imobilelor în care locuiau în calitate de chiriaşi, imobile cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, şi care se prevalează de buna lor credinţă la data dobândirii imobilului de la proprietarul aparent, în ipoteza analizată-Statul Român.

Am considerat necesar a face prezentele observaţii întrucât prin speţa analizată este promovată o soluţie judiciară întemeiată pe principiul aparenţei creatoare de drept-error communis facit ius- în favoarea chiriaşului care a dobândit imobilul în litigiu de la Statul Român, în condiţiile în care acesta îl preluase de la adevăratul proprietar în baza Decretului nr. 92/1950 şi a listelor anexă la acest decret, iar o astfel de soluţie, în cazul în care ar putea să devină o practică în această materie şi a altor instanţe, fiind pronunţată chiar de către instanţa supremă, trebuie analizată din punctul de vedere al principiilor general recunoscute ale dreptului civil, al literaturii de specialitate, precum şi al soluţiilor jurisprudenţiale pronunţate pe marginea problemei în discuţie..

În speţa supusă atenţiei, reclamanta P.S., printr-o acţiune în revendicare înregistrată la data de 10. 10. 2000 şi intemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 si 948 C.civ., i-a chemat în judecată pe pârâţii L.R. şi S.C."T"S.A., solicitând predarea în deplină posesie şi folosinţă a imobilului deţinut de către pârâta L.R. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceasta şi cealaltă pârâtă, contract prin care a achiziţionat apartamentul în baza legii nr. 112/1995. În esenţă, a arătat că întreg imobilul-compus din 2 apartamente, unul deţinut de reclamantă şi celălalt de către pârâtă - a aparţinut tatălui său, I.G., de la care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/150, acesta figurând în listele anexă, împreună cu alte 3 apartamente, aceasta fiind o măsură nelegală constatată chiar prin sent.civ.nr. 6162/1997, definitivă, a Judecătoriei Sectorului 3 Bucuresti, dreptul de proprietate al antecesorului sau I.G., a cărui moştenitoare era, dovedindu-l cu 3 contracte de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 şi 1937, prin care acesta a dobândit proprietatea întregului imobil, cu copia sentinţei mai sus-menţionate şi cu faptul că bunul figura pe numele acestuia la rubrica "proprietar" în lista anexă a decretului menţionat.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii şi obligarea reclamantei la plata contravalorii imobilului după data cumpărării, precum şi cereri de chemare în garanţie împotriva evicţiunii contra Municipiului Bucureşti şi a S.C."T" S.A. Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice, în conturile căruia s-a vărsat preţul încasat de la cumpărătoare, pârâta L.R..

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 84/2002, a admis acţiunea principală restrânsă, cererile în garanţie formulate şi a respins cererea reconvenţională. Instanţa de fond a reţinut faptul că preluarea s-a făcut în mod abuziv, că dreptul de proprietate dobândit pe cale succesorală de la autor sau este opozabil erga omnes, iar din compararea titlurilor în cauză, s-a considerat că esenţial este criteriul legalităţii titlului autorilor părţilor, în raport cu care s-a conchis ca titlul reclamantei este preferabil, iar principiul aparenţei în drept, invocat de către pârâtă în apărare, nu are incidenţa în cauză. De asemenea, s-a considerat lipsita de relevanţă împrejurarea că pârâta şi-a transcris titlul, acest aspect interesând doar în situaţia în care titlurile proveneau de la acelaşi autor.

Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel pârâţii S.C."T"S.A., Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi L.R..Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 330/2002, a admis apelurile, şi schimbând sentinţa, a respins acţiunea principală, iar pe cale de consecinţă şi cererile de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională.

Instanţa de apel a reţinut în motivare că la data cumpărării apartamentului, pârâta nu avea cunoştiinţă despre pretenţiile reclamantei, chiar dacă prin hotărârea judecătorească depusă la dosar s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, iar buna sa credinţă o indreptăţeşte să păstreze bunul; de asemenea, interpretarea rezultată din art. 46, al. 2 din legea nr. 10/2001, interpretat şi de Curtea Constituţională în decizia nr. 191/25.06. 2002, conchizându-se că în speţa "compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primită ca modalitate de soluţionare a acţiunii în revendicare"(subl.n., A.V.M.).

Împotriva acestei decizii a declarat în termen legal recurs reclamanta, recurs soluţionat de către instanţa supremă prin decizia care face obiectul prezentelor observaţii. Recursul a fost întemeiat în drept pe prev.art. 304, pct. 7, 8 si 9 C.pr.civ., susţinându-se următoarele motive de casare: instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261, al. 5 C.pr.civ., nemotivând în fapt şi in drept admiterea apelurilor; a schimbat natura juridică a cauzei cu care a fost investită, invocând decizia Curtii Constituţionale din materia nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză care nu avea un asemenea obiect;greşită aplicare a Legii nr. 112/1995, neinvocată în acţiune, precum şi art. 129, al. 5 C.pr.civ. care obliga judecătorii să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului, aşa încât fără a administra probe, instanţa de apel a consacrat teza bunei credinţe a pârâtei.

Recursul reclamantei a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

- prima instanţă a folosit pentru comparaţie criteriul "legalităţii"titlului, apreciind că dreptul de proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul autorului-tatăl-reclamantei şi s-a transmis pe cale succesorală la aceasta, pe când pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenţei nu are nici o incidenţă;

- dimpotrivă, instanţa de apel a dat eficienţă principiului aparenţei în drept care a fost aplicat în favoarea pârâtei - posesoare care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului (subl.n., A.V.M.);

- aplicând teoria proprietarului aparent, proprie soluţionării acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecăţii, ci a motivat soluţia folosind ca argumentare consideraţii ale Curţii Constituţionale care au readus în atenţie consideraţiile teoretice cu privire la adagiul error communis facit jus;

- în legătură cu legea nr. 112/1995, neinvocată în acţiune, instanţa nu putea ignora dispoziţiile acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al acţiunii;

- în speţa, pâratei i s-a acordat cu drept cuvânt preferinţa, în condiţiile în care:la data încheierii contractului, statul avea aparenţa că este proprietar al bunului ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor în condiţii strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătoreasca contrară acestei aparenţe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunţată (acţiunea reclamantei în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorului-pârât;

- ca atare, fiind întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent, aşa încât hotărârea instanţei de apel apare ca legală, şi va fi deci menţinută.

În cele ce urmează, vom face observaţiile care apreciem că se impun pe marginea acestor considerente avute în vedere de instanţă pentru a pronunţa decizia analizată.

1. Pentru început vom încerca să vedem dacă actul normativ care a servit ca temei pentru naţionalizarea bunului adevăratului proprietar, şi anume Decretul nr. 92/1950, a reprezentat un titlu valabil de dobândire a imobilului de către stat, pentru ca, apoi, acesta să-l înstrăineze chiriaşului care locuia în apartament în temeiul unui titlu locativ.

Fără dubiu, datorită ariei sale foarte întinse de aplicare, atât cu privire la bunuri, cât şi cu privire la persoane, dar mai ales datorită disputelor pe care le-a generat în anii de după 22 Decemdrie 1989, nu numai între jurişti, ci la nivelul întregii societăţi româneşti -consecinţele sale fiind utilizate, nu o dată, ca armă politică şi instrument de persuasiune electorală -, Decretul nr. 92/1950[1] pentru naţionalizarea unor imobile este unul din cele mai cunoscute acte normative care au distrus proprietatea privată în România şi au stat la baza creării "proprietăţii socialiste de stat".

După cum cu drept cuvânt s-a arătat în literatura de specialitate[2] - opinie pe care o împărtăşim - acest act normativ, fiind lovit în întregime de neconstituţionalitate, nu poate fi decât la originea unor preluări fără titlu valabil a imobilelor respective de către statul comunist[3]. Într-adevăr, la data adoptării acestui act normativ, era în vigoare Constituţia R.P.R. din 1948, prima constituţie socialistă care a încercat să păstreze o oarecare aparenţă de reglementare democratică a dreptului de proprietate privată, deşi a creat principalul instrument legal pentru desfiinţarea acesteia: naţionalizarea. Astfel, art. 8, al. 1 prevedea că : "proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege", art. 10 dispunea că "exproprierea putea fi făcută pentru o cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie", iar art. 11 instituia naţionalizarea ca mijloc constituţional de dobândire a proprietăţii de către stat : "Când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege". Se poate observa că dispoziţiile art. 11 din constituţie erau prevederi de excepţie care derogau de la principiul garantării proprietăţii particulare, iar excepţiile sunt de strictă interpretare - aşadar, în baza textului menţionat puteau fi naţionalizate doar "mijloacele de producţie ", fapt care atrage concluzia că locuinţele la care se referea Decretul nr. 92/1950 - care, chiar inchiriate, nu sunt mijloace de producţie - nu puteau fi naţionalizate în regimul Constituţiei de la 1948[4].

La acea dată erau în vigoare şi dispoziţiile art. 481 C.civ., care prevăd că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire". La fel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10. 12. 1948, la care şi România era parte semnatară, prevede în art. 17, pct. 1 si 2 că"orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii", şi "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

De asemenea, art. 6, al. 1 din Legea nr. 213/1998[5] prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (subl.n., A.V.M.)".

Faţă de aceste dispoziţii legale, considerăm că Decretul nr. 92/1950 a fost contrar constituţiei atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. I, pct. 1, 2, 4 si 5 din decret, nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera şi spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în primul rând cu constituţia epocii. Se observă lesne că acesta nu a respectat nici tratatele internaţionale la care Romania era parte, precum şi nici reglementarea generală în materie civilă în vigoare la acea dată, ca şi în prezent, şi anume dispoziţiile Codului Civil.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 6, al. 3 din aceeaşi lege potrivit cărora "instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească validitatea titlului", apare ca evidentă "puterea" instanţelor de drept comun de a cerceta neconstituţionalitatea unor legi sau decrete din perioada comunistă în raport cu constituţiile în vigoare la acele date, atunci când soluţionarea unui litigiu având ca obiect valabilitatea titlului statului impune această cercetare, mai ales în cadrul unei acţiuni în revendicare formulate de către adevăratul proprietar sau de către moştenitorii proprietarului deposedat. De altfel, concluzia apare ca firească faţă de art. 21 din Constituţia României în vigoare, care reglementează liberul acces la justiţie, faţă de art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi faţă de hotărârea C.E.D.O. în cauza "Brumărescu împotriva României"[6].

Practica instanţei supreme, începand cu anul 2000, după apariţia Deciziei nr.V/2000 a Secţiilor Unite prin care s-a statuat că instanţele de judecată sunt competente să judece, potrivit dreptului comun, acţiunile în revendicare privind imobilele preluate de stat în mod abuziv, este şi ea constantă în acest sens. Astfel, într-o decizie cu valoare de principiu, data într-o speţă asemănătoare cu cea analizată, având ca obiect revendicarea imobilului de la un chiriaş care se prevala de buna sa credinţă la data cumpărării, s-a statuat ca "...Încălcarea dispoziţiilor legale amintite prin actul normativ- Decretul 92/1950, n.n., A.V.M.-de caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci el este lovit de nulitate absolută. Drept urmare, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul, nu se poate susţine că imobilul în discuţie este deţinut de stat cu titlu valabil, aşa incât, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile legii nr. 112/1995.."[7]. Într-o altă decizie de speţă, având ca obiect posibilitatea revendicării bunurilor preluate fără titlu valabil şi cercetarea de către instanţă a valabilităţii titlului statului, s-a statuat că "..bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foştii proprietari sau succesorii acestora, iar instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului preluării.."[8].

Raportat la toate cele de mai sus, apreciem că preluarea imobilului de către stat în baza decretului analizat s-a făcut fără un titlu valabil, care pe cale de consecinţă este unul lovit de o nulitate absolută[9], aşa încât practic statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar dreptul persoanei deposedate nu s-a stins niciodată[10]. Persoana deposedată nu a pierdut dreptul său de proprietate nu numai pentru că titlul statului nu a fost valabil, fiind inapt să transfere dreptul de la titularul său la stat, ci şi pentru că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, care nu se stinge prin neuz[11].

Aşadar, tocmai pentru că persoana deposedată - respectiv moştenitorii acesteia- nu şi-a/şi-au pierdut niciodată acest drept, ei sunt îndreptăţiţi să introducă acţiunea în revendicare[12] fie împotriva statului, dacă bunul se mai afla la acesta, fie împotriva terţului care l-a achiziţionat de la statul vânzător şi care nu i-a putut transmite un drept de proprietate al cărui titular nici statul nu era.

Ca aspect de menţionat în speţă, este faptul că prin sentinţa judecătorească din 1997 depusă în probaţiune de către reclamantă, este adevarat că pronunţată într-un alt litigiu, însă având rol de proba scriptică şi putând fi folosită în probaţiune în orice alt proces, s-a constatat că titlul statului era unul nevalabil, în dosarul respectiv fiind vorba de un alt imobil al reclamantei (respectiv al antecesorului său), care fusese naţionalizat în aceleaşi condiţii de către statul comunist. Pe cale de consecinţă, alături de cele enumerate mai sus, instanţa avea la dosar şi un alt "indiciu" care ar fi trebuit să o ducă la o constatare evidentă, şi anume că titlul prin care statul a preluat imobilul nu era unul valabil.

2. În motivarea deciziilor instanţei de apel şi a celei de recurs, pentru a justifica aplicarea în speţă a teoriei aparenţei în drept care ar îndreptăţi-o pe pârâtă să păstreze imobilul în litigiu, ambele instanţe aduc ca argumente : buna-credinţă a posesorului-pârât care la data încheierii contractului cu statul îl credea pe acesta din urmă ca proprietar aparent al bunului, buna-credinţă a fost determinată de faptul că există o lege specială-art. 9 din legea nr. 112/1995- care permitea cumpărarea de către pârâta-chiriaşă a apartamentului şi că reclamanta nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorului pârât.

Pentru început, facem precizarea că potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995[13], puteau fi vândute chiriaşilor care le ocupau, imobilele cu destinaţie de locuinţă care au fost preluate "cu titlu" de către stat, adică cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, în acest caz înstrăinările fiind inatacabile şi nu se poate obţine restituirea imobilului în natură - cu toate că Legea nr. 10/2001[14], adoptată ulterior, recunoaşte caracterul abuziv al preluării - ci numai măsuri reparatorii.

Însă, în cazul în care imobilul a fost preluat de stat "fără titlu", şi anume "fără respectarea legislaţiei în vigoare la data respectivă sau care a intrat în posesia statului în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate al statului"-art. 1, al. 4 din Normele metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995[15]- suntem de părere că fostul proprietar sau moştenitorii săi pot să revendice imobilul, chemând în judecată Statul prin Consiliul Local şi pe cumpărătorii în baza legii nr. 112/1995, printr-o acţiune de drept comun în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C.civ.- aşa cum, de altfel a fost întemeiată şi acţiunea din speţa analizată-şi art. 6 din legea nr. 213/1998, dacă litigiul a început înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001[16]-14.02. 2001, iar ulterior, după intrarea în vigoare, în temeiul acestei legi.

Aşadar, într-o acţiune în revendicare a adevăratului proprietar sau a moştenitorilor acestuia întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, buna-credinţă de care se va prevala chiriaşul va fi suficientă pentru a paraliza o astfel de acţiune şi, să păstreze, pe cale de consecinţă, imobilul în litigiu?

Pentru a putea formula un răspuns la această întrebare şi de care depindea soluţia ce ar fi trebuit dată în speţă, apreciem că, trecând dincolo de simplele afirmaţii, se impune o analiză a conceptului menţionat[17].

Potrivit art. 1898, al. 1 C.civ., "buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea trasmite proprietatea". Deşi textul menţionat se referă la uzucapiunea de scurtă durată (intemeiată pe just titlu şi pe bună credinţă a posesorului), acesta se aplică şi altor situaţii, cum este şi cea care a prilejuit discuţia de faţă.

Din lectura textului legal reiese că buna-credinţă presupune o eroare din partea unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranţă pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparenţă înşelătoare suficient de credibilă.

În literatura de specialitate s-a arătat că "buna-credinţă aptă să producă efecte juridice-"permiţănd celui interesat să scape de rigorile legii"-constă în credinţa eronată în existenţa unei situaţii juridice regulate şi, uneori, poate rezulta dintr-o simplă ignoranţă- de ex., cazul unei căsătorii putative-; această eroare corespunde unei noţiuni mai puţin stricte decât viciul de consimţământ omonim şi mai puţin obiective decât eroarea comună şi invincibilă-care aparţine de psihologia socială şi nu individuală-"[18].

Reaua-credinţă consta în atitudinea celui care se prevalează de o situaţie căreia el ii cunoaşte sau trebuia să-i cunoască viciile[19]. În legătură cu intensitatea erorii din care decurge buna-credinţă, în doctrina s-a arătat că "dobânditorul trebuie considerat de rea-credinţă dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său"[20] şi că "acest dubiu care exclude buna-credinţă există dacă posesorul are cunoştinţă că un terţ este sau pretinde să fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie".

In speţa analizată, subdobânditoarea (pârâta L.R.), care a cumpărat de la stat un bun despre care ştie sau trebuia să ştie că a fost preluat de statul comunist în condiţii notorii de forţă, prin abuz, iar nu în condiţii obişnuite, a achiziţionat în condiţii dubioase din punct de vedere juridic care exclud buna sa credinţă. Mai mult, aşa după cum cu drept cuvânt s-a arătat în literatura de specialitate[21], "simpla ignoranţă nu este suficientă pentru a da naştere bunei-credinţe, iar aparenţa titlului de proprietate al statului, singurul element din care poate fi dedusă buna-credinţă-în speţa analizată, subl.n., A.V.M.)-este una cât se poate de discutabilă. Aceasta cu atât mai mult cât până la adoptarea Legii nr. 112/1995, nu exista un temei juridic pentru vânzarea bunurilor imobile preluate de statul comunist în mod samavolnic, iar după intrarea în vigoare a acestei legi, întrucât era posibilă doar înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu, iar nu şi a celor preluate fără titlu. În plus, măsurile reparatorii în favoarea celor deposedaţi abuziv, indiscutabil justificate moral şi juridic, erau aşteptate, iar discuţiile despre acestea-purtate în presă şi în Parlament-cunoscute de opinia publică".

Este adevărat că potrivit art. 1899, al. 2 C.civ. buna-credinţă se prezumă, însă chiar acest text prevede că "sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă", aşadar asupra adversarului pârâtului, care, datorită faptului că este vorba doar de o prezumţie relativă, va putea face proba contrară prin orice mijloc de probă, inclusiv printr-o altă prezumţie, care poate fi şi una judecătorească, nu neapărat una legală.

În cazurile de genul celui analizat, notorietatea abuzurilor comise de statul comunist cu ocazia "distrugerii proprietăţii private" dă naştere unei prezumţii simple de preluare a imobilului cu un titlu discutabil, în marea majoritate a cazurilor acesta fiind nevalabil.

Legat de acest aspect, în doctrina s-a arătat că"actul de notorietate se înscrie ca o probă prin prezumţie, care este suma unei credinţe publice în realitatea unui fapt", aşa încât în prezenţa unei prezumţii trase dintr-un astfel de "act" nu se mai poate vorbi de bună-credinţă.

Având în vedere aspectele invederate, apreciem că orice subdobânditor al unui imobil preluat de stat în perioada comunistă prin "modurile specifice de dobândire a proprietăţii socialiste", şi mai ales chiriaşii care locuiau în astfel de imobile , iar ulterior le-au achiziţionat de la stat în baza legii nr. 112/1995, cum este şi cazul din speţa de faţă, trebuiau sau puteau să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui bun, adică asupra însăşi aparenţei în drept, simpla lor ignoranţă afirmată nefiind suficienta pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credinţă.(subl.n., A.V.M.).

3. Motivarea principală reţinută de instanţele de apel şi de recurs pentru a da preferinţă titlului pârâtei şi a-l respinge pe cel invocat de reclamantă, se referă la aplicarea în speţă a teoriei aparenţei un drept[22], care este suficientă pentru a paraliza acţiunea reclamantei, atragând, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia.

Am arătat la pct. 1 si 2 de mai sus considerentele pentru care suntem de părere că titlul statului nu a fost unul valabil şi că subdobânditorul bunului nu poate fi considerat unul de bună-credinţă. Vom analiza dacă într-un astfel de caz poate avea incidenţă teoria aparenţei în drept.

În doctrină[23] s-a arătat că regula "error communis facit jus ", creează instantaneu un drept de proprietate în favoarea subdobănditorului, fără a mai fi necesară posesia sau curgerea vreunui termen oarecare, întrucât "organismul juridic are nevoie, pentru buna sa funcţionare, de unele supape de siguranţă în absenţa cărora ar fi distrus; regula "error communis facit jus" reprezintă una din aceste supape, una din aceste deschideri, în profitul echităţii şi deasupra dreptului pur ". Însă, întrucât ea reprezintă un "risc de subminare a ordinii juridice "[24], s-a precizat că "dreptul obiectiv nu îi recunoaşte vreo eficacitate decât în cazurile în care ea pare în acelaşi timp ca necesară şi conformă echităţii ".

Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer însă a fi întrunite mai multe condiţii:

1) să existe o eroare comună şi invincibilă. Există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept; o persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeste ca acest lucru nu este real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia "nici o prudenţă umană nu ar permite apărarea; eroarea comună se referă la toţi cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla în situaţia celui cu care a contractat proprietarul aparent, nu şi la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credinţă întrucât a cunoscut realitatea sau este chiar cel care a creat aparenţa înşelătoare"[25].

Eroarea comună trebuie apreciată într-o manieră relativă, adică trebuie cercetată cauza acesteia şi observat dacă ea ar fi putut fi comisă de un om rezonabil, implicând astfel o apreciere in abstracto. În doctrină[26], s-a arătat că "toate precauţiunile, toate formalităţile obişnuite pentru o asemenea operaţie trebuie observate, toate verificările apte a confirma existenţa dreptului autorului trebuie să fi fost efectuate. În lipsa, dobânditorul nu ar datora situaţia sa erorii, ci neglijenţei sale ".

Având în vedere consecinţele sale deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care va lipsit de bunul său, admiterea în practica judiciară a regulii analizate necesită a fi făcută după criterii extrem de severe[27]. Aşa cum s-a arătat, "o situaţie de fapt contrară dreptului nu poate fi menţinută decât dacă securitatea socială o cere; ori aplicarea strictă a legii nu ameninţă securitatea socială decât acolo unde violarea regulii de drept este necesară şi inevitabilă "[28].

Eroarea comună este, în realitate, un fel de "bună-credinţă colectivă ", şi, spre deosebire de buna-credinţă individuală, nu se prezumă şi trebuie dovedită de acela care se prevalează de efectele ei, aspect care, fiind o situaţie de fapt, proba ei se va face prin orice mijloc de probă admis de legea civilă[29].

2) subdobânditorul să fie de bună-credinţă. Deoarece eroarea comună nu se confundă cu eroarea universală împărtăşită de toată lumea, regula aparenţei în drept nu-şi poate produce efectele specifice decât dacă acela care dobândeşte bunul de la un neproprietar este de bună-credinţă, crezând că dobândeşte de la adevăratul proprietar, aşa încât şi subdobânditorul a fost victimă a erorii comune. Nu este suficient doar ca terţul să fi crezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, ci se cere şi condiţia ca această credinţă a sa să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă (neglijenţă) din partea sa. S-a precizat[30] că este necesar, prin urmare, ca încrederea terţului în aparenţă să fie legitimă, în caz contrar, al ignoranţei sau indiferenţei sale manifeste, acesta neputând beneficia de protecţia adagiului în discuţie.

Am arătat la pct. 2 din expunere considerentele pentru care, în speţa analizată, pârâta subdobânditoare nu poate beneficia de prezumţia de bună-credinţă susţinută în cauză ca functionând în favoarea sa.

3) actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparenţei este recunoscut doar în cazul actelor cu titlu oneros, nu şi al celor cu titlu gratuit, deoarece în cazul ultimelor, beneficiarul liberalităţii nu risca nimic prin încheierea contractului, afară de obligaţia de a restitui ceea ce a primit, fară ca el să dea ceva în schimb; pe de altă parte, terţul achizitor cu titlu oneros tinde să evite o pagubă, aşa încât este etic şi juridic ca acesta să fie preferat celui dintâi.

Ca urmare a întrunirii condiţiilor menţionate, eroarea comună creează drept, aşa încât terţul dobânditor este investit cu un drept de proprietate pe care însă nu l-a primit nici de la adevăratul proprietar-cu care nu a contractat-, nici de la proprietarul aparent cu care a contractat-dar care nu "deţinea" dreptul-, ci direct de la lege-adagiu-, fiind un mod specific, originar de dobândire a proprietăţii, acest drept nou de proprietate fiind opozabil tuturor, inclusiv adevarătului proprietar.

În speţa supusă discuţiei, apreciem că numai ultima condiţie este îndeplinită-actul oneros între stat şi terţul subachizitor, lipsind cu desăvârşire celelalte două, eroarea nefiind comună şi invincibilă, iar terţul subdobânditor nu poate fi considerat de bună-credinţă. Nefiind întrunite toate condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa erorii comune şi invincibile care creează drept, considerăm că în speţă nu poate primi aplicabilitate teoria aparenţei în drept susţinută de către instanţa de apel şi de recurs.

Nici motivarea adoptată de aceste instanţe, şi anume că statul avea o aparenţă certă de proprietar, că există o lege care permitea cumpărarea bunului de către chiriaş şi că nu există nici o probă - hotărâre judecătorească - care să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a posesorului-pârât, nu poate fi retinuţă.

Astfel, aceşti terţi care au achiziţionat bunurile de la stat au făcut-o în nişte condiţii care nu sunt ireproşabile pentru ei, deoarece, pe de o parte, s-au angajat fără precauţiuni în cumpărarea unor imobile preluate de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de altă parte orice om rezonabil-acesta fiind "etalonul" la care trebuie să se raporteze oricine invoca eroarea comună şi invincibilă ca mod de dobândire a proprietăţii-trebuia să se aştepte să apară măsurile reparatorii despre care se vorbea public şi în presă, televiziune, de mult timp şi doar ulterior să cumpere astfel de bunuri, în cazurile în care acestea nu ar fi fost restituite foştilor proprietari.

În legătură cu susţinerea instanţei de recurs că "..prin nici o proba nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorului-pârât..", am arătat mai sus că, în cazul în care posesorul-pârât se prevalează de teoria aparenţei în drept, trebuie să dovedească întrunirea condiţiilor analizate mai sus-necesar a fi întrunite cumulativ-, iar una dintre acestea se referea la faptul că, întrucât eroarea comună este diferită de buna-credinţă individuală, această-eroarea, subl.n., A.V.M.-nu se prezumă şi trebuie să fie dovedită de acela care se prevalează de efectele sale.-subl.n., A.V.M.. Rezultă fără dubiu că instanţele au interpretat în mod eronat în sarcina cui trebuia să cadă dovada erorii comune şi invincibile: aceasta era în sarcina posesorului-pârât, şi nu a reclamantei din speţa, căreia i s-a imputat că nu a dovedit reaua-credinţă a pârâtei-posesoare.

Este de observat că nu era în discuţie buna-credinţă individuală-care, înr-adevăr trebuia răsturnată de către reclamantă-ci eroarea comună şi invincibilă creatoare de drept, care, fiind invocată în apărare de către pârâtă, tot aceasta trebuia să facă şi dovada că condiţiile ei sunt îndeplinite şi nu continuând menţinerea poziţiei sale iniţiale caracterizată de mărturisita ignoranţă.

Întrucât nu sunt întrunite în speţă cerinţele pentru a putea fi aplicabilă teoria aparenţei în drept, considerăm că atât soluţia instanţei de apel, cât şi a celei de recurs supusă analizei, sunt eronate, singura soluţie legală şi temeinică fiind cea a instanţei de fond care a admis acţiunea reclamantei.

Trebuie observat că această instanţă a procedat corect în legatură cu administrarea probatoriului în cadrul unei acţiunii în revendicare, şi, întrucât titlurile părţilor proveneau de la autori diferiţi, a procedat la compararea acestora, a considerat că este esenţial în speţă criteriul legalităţii titlului autorilor părţilor, în raport cu care a conchis că titlul reclamantei este mai caracterizat, şi l-a considerat preferabil[31], admiţând acţiunea. Mai mult, acţiunea fiind întemeiată de dreptul comun în materie, iar titlul statului fiind nul, atât datorită faptului că decretul de preluare era vadit neconstituţional, iar la dosarul cauzei există depusă în probaţiune o hotârare judecătorească prin care reclamantei i s-a restituit un alt imobil aparţinând antecesorului ei şi care fusese naţionalizat în baza aceluiaşi decret şi care confirma faptul că preluarea bunurilor în baza decretului în discuţie era una abuzivă, corect a apreciat instanţa fondului că nu poate primi aplicare teoria aparenţei în drept, întrucât condiţiile de aplicabilitate ale acestei reguli nu erau îndeplinite.

S-a apreciat, de asemenea, just, că în speţă nu avea nici o relevanţă faptul că pârâta şi-a transcris titlul său, întrucât o astfel de regulă are aplicabilitate doar în cazul în care titlurile părţilor ar fi provenit de la acelaşi autor[32], pe când, în speţă, acestea proveneau de la autori diferiţi, caz în care transcrierea nu are relevanţă cu privire la aprecierea preferabilităţii unuia dintre titlurile invocate de către părţi.

În practica judiciară[33] s-a arătat că în situaţia în care ambele părţi se prevalează de titluri, iar acestea provin de la autori diferiţi "rămâne tribunalelor să se pronunţe în funcţie de circumnstanţe şi de actele de la dosar şi să dea preferinţă acelei părţi care invoca un titlu preferabil ". În speţă, apreciem că titlul preferabil era al reclamantei, care îl moştenise ca succesoare legală pe autorul său, care figura în listele anexă ale decretului şi al cărui drept de proprietate era oglindit de cele 3 contracte de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 si 1937, încheiate la date mult anterioare decretului de naţionalizare, şi nu cel al pârâtei-posesoare, care, în calitate de chiriaş, a cumpărat apartamentul de la stat, care-l "dobândise" în condiţii dubioase din punct de vedere juridic.

Prin admiterea acţiunilor în revendicare, de genul celei supuse discuţiei, este de observat că securitatea dinamică a circuitului civil nu ar avea cu nimic de suferit[34], aşa cum se susţine de către opozanţii ideii de restituire a imobilelor foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora-idee care, ni se pare, că a fost avută în vedere de instanţa de recurs când a făcut aplicarea în speţă a teoriei aparenţei în drept-, întrucât ar fi vorba, pe de o parte, nu de orice acte de întrăinare oneroase, ci numai de acelea în care proprietarul aparent-în calitate de vânzător- era statul comunist, care din raţiuni ideologice a restrâns la maxim proprietatea privată, iar pe de altă parte, "aplicarea strictă a legii nu ameninţă securitatea socială decât acolo unde violarea regulii de drept este necesară şi inevitabilă". Ar fi şi o chestiune de echitate şi de "dreptate socială", permitând celor care au crezut şi încă cred în raţiunea existenţei justiţie în societate şi mai ales în conceptul de proprietate, că cel mai important drept patrimonial al unei persoane, să redobândească bunurile ieşite din patrimoniu fără acordul lor de voinţă.

Mai mult, un astfel de imobilul nu trebuia să fie înstrăinat chiriaşei-pârâte întrucât nu se încadra în dispoziţiile art. 9 din legea nr. 112/1995, acest text de lege prevăzînd posibilitatea vânzării doar a imobilelor preluate "cu titlu", iar titlul statului, întemeiat pe decretul de naţionalizare, a fost unul nevalabil, abuziv, contrar constituţiei în vigoare la acea data[35], aşa cum am arătat pe larg în expunerea de mai sus.

 

În concluzie, considerăm ca eronate deciziile instanţei de apel şi a celei de recurs, soluţia corectă regăsindu-se în hotărârea pronunţată de către instanţa fondului, pe lângă a cărei motivare, am crezut de cuviinţă să adăugăm şi prezentele consideraţiuni.

 

[1] Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile-hoteluri, vile şi case de odihnă în staţiuni balneo-climaterice a fost publicat în B. Of. Nr. 36 din 20 Aprilie 1950, modificat şi completat prin Decretul nr. 524/24 Noiembrie 1955 (nepublicat).

[2] A se vedea, în acest sens, F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae-"Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv-Legea nr. 10/2001, comentată şi adnotată", vol. 1, ed. a-II-a, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 80-83 si 103.

[3] Pentru soluţii în acest sens din practica judiciară, a se vedea C.S.J., s.civ., dec.nr. 4323/2000, în "Pandectele Române ", nr. 3/2001, partea a-II-a, nr. 97, p. 35-39; C.S.J., s.civ., dec.nr. 3736/10. 11. 1999, în "Curtea Supremă de Justiţie-Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de practică judiciară pe anul 1999 ", Editura "Juris Argessis ", 2000, p. 78-79.

[4] În acest context, apreciem că numai într-o abordare motivată în mod evident politic, cum a fost cea cuprinsă în Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995 a Secţiilor Unite ale C.S.J., se putea afirma că, în sens larg, locuinţele ar constitui mijloace de producţie; pentru o opinie în sensul susţinerii noastre, a se vedea F.A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., nota 2, p. 81.

[5] Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia a fost publicată în M. Of. nr. 448 din 24 Noiembrie 1998; pentru o prezentare de ansamblu acestei legi, a se vedea M. Nicolae-"Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ", în 'Dreptul ", nr. 6/1999, p. 9-12.

[6] Publicată în M. Of. nr. 414 din 31 August 2000; în această hotărâre, C.E.D.O. a statuat că reprezintă o încălcare a art. 6, al. 1 din convenţie, îngrădirea dreptului de liber acces la justiţie al reclamantului care, având în vedere Hotărârea nr. 1/1995 a Secţiilor Unite ale C.S.J., a fost împiedicat să se adreseze justiţiei pentru apărarea unui drept al său, aşa încât, s-a considerat, instanţele judecătoreşti trebuie să fie competente să se pronunţe asupra legalităţii naţionalizării din speţa analizată.

[7] În acest sens, a se vedea C.S.J., s.civ., dec.nr. 1184/2000, în "Curtea Supremă de Justiţie-Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de decizii pe anul 2000 ", Editura "Juris Argessis ", Curtea de Argeş, f.a., p. 128-130; pentru alte hotărâri judecătoreşti în care a fost stabilit că preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 a constituit un titlu nevalabil pentru stat, a se vedea idem, dec.nr. 1787/2000, p. 113-116; dec.nr. 1941/2000, p. 127-128; dec.nr. 327/2000, p. 130-131; dec.nr. 393/2000, p. 137-139.

[8] Idem, dec.nr. 1480/2000, op. cit., p. 126-127; pentru situaţii în care au fost naţionalizate imobilele unor persoane exceptate expres de la naţionalizare în baza art. II din Dectretul 92/1950, a se vedea : Judecătoria Brasov, sent.civ.nr. 5926 din 06.05. 1994; Judecătoria sectorului I Bucureşti, sent.civ.nr. 11065 din 08. 11. 1994; Judecătoria Constanţa, sent.civ.nr. 12043 din 17. 10. 1995 (toate nepublicate); C.Ap. Ploieşti, s.civ., dec.nr. 345 din 11.02. 1998, în St. Crisu, E.-D. Crisu-"Repertoriu de practica şi literatură judiciară: Editura Argessis, Curtea de Argeş, 2001, p. 887.

[9] Pentru opinii în acest sens, a se vedea F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 76-77;

[10] În acest sens, a se vedea C.S.J., dec.nr. 3736/1999, op. cit., (2000), p. 78-79; C.Ap. PLoieşti, s.civ., dec.nr. 71/1998, în op. cit., p. 885; C.Ap.Braşov, s.civ., dec.nr. 775/R/1997, în "Curtea de Apel Braşov. Practica judiciară pe anul 1997 ", Editura Omnia Uni, Braşov, 1998, p. 73.

[11] Pentru un studiu de referinţă cu privire la problematica regimului juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu şi vândute chiriaşilor, a se vedea D. Chirică-"Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării ", în "Dreptul ", nr. 1/2002, p. 55-75;

[12] În legătură cu acţiunea în revendicare şi regimul său juridic, a se vedea G. Marty, P. Raynaud-"Droit civil.Les biens ", par P. Jourdain, Editions Dalloz, 1995, p. 273-282; E. Levy-"Preuve par titre du droit de propriete immobiliere", these, Paris, 1896; P. Mendelsohn-"De la prevue de la propriete immobiliere", these, Paris, 1922.

[13] Publicată în M. Of.nr. 279 din 29 Noiembrie 1995; pentru o privire generală asupra acestei legi, a se vedea O. Cojocaru-"Legea caselor naţionalizate ", Editura "Lumina Lex ", Bucureşti, 1996; C. Zamsa-"Domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995 ", în "Dreptul ", nr. 10/1996, p. 65-73.

[14] Publicată în M. Of.nr. 75 din 14 Februarie 2001 şi intrată în vigoare, în lipsa unei alte date prevăzută în cuprinsul ei, la 14 februarie 2001.

[15] A se vedea H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 23 Ianuarie 1996 şi republicată, după modificări, în M. Of. nr. 27 din 18 Februarie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.

[16] În acest sens, C.S.J., s.civ., dec.nr. 327/2000, in op. cit., p. 130-131 si C.S.J., s.civ., dec.nr. 2078/2000, în op. cit., p. 131-135.

[17] Pe larg, asupra acestei probleme,a se vedea D. Chirica, op. cit.(2002), p. 64-65; F.A.Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, op. cit., p. 307-308.

[18] În acest sens, a se vedea "Bonne foi ", în "Association Henri Capitant. Vocabulaire juridique", sous la direction de G. Cornu, 7-e edition, PUF, 1998, p. 5.

[19] A se vedea "Mauvais foi ", în "Association Henri Capitant. Vocabulaire juridique ", cit.supra., p. 525-526.

[20] În acest sens, a se vedea P. Jourdain-"Les biens ", Dalloz, 1995, p. 258 (n. 201); J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti-"Traite de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les biens ", LGDJ, 2000, p. 226 (n. 209); A. Boar-"Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor ", Editura "Lumina Lex ", Bucureşti, 1999, p. 74; Curtea de Casaţie, decizia nr. 877 din 24 iunie 1932, în "Pandectele Române ", 1933, p.a-III-a, p. 100.; pentru o opinie în sensul că pentru aprecierea măsurii în care posibilitatea de îndoială a avut sau nu efecte asupra convingerii posesorului şi că trebuie avute în vedere la aceasta apreciere împrejurările concrete ale fiecărei cauze, a se vedea M.B.Cantacuzino-"Elementele dreptului civil ", Editura "Cartea Româneasca ", Bucureşti, 1921, p. 120.

[21] În acest sens, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 64-65.

[22] Pentru o analiza acestei reguli, a se vedea I. Albu, A. Man-"Regula nemo plus juris ad alium trasferre potest quam ipse habet şi abaterile de la această regulă ", în "Revista de drept comercial ", nr. 7-8/1996, p. 83 si urm.; C.-M. Craciunescu-"Aplicaţii ale teoriei aparenţei în drept ", în "Juridica ", nr. 6/2000, p. 209 şi urm.; I. Lulă-"Discuţii cu privire la buna-credinţă şi aparenţa în drept ", în "Dreptul ", nr. 4/1997. p. 30, urm.

[23] În acest sens, a se vedea L. Josserand-"Cours de droit civil positif francais ", Tome I, 2-e edition, Libraire Sirey, Paris, 1932, p. 770.

[24] A se vedea J. Ghestin, G. Goubeaux, M. Fabre-Magnan-"Traite de droit civil. Introduction generale ", LGDJ, Paris, 4-e edition, 1994, p. 857.

[25] În acest sens, a se vedea H. Mazeaud-"La maxime "error communis facit jus ", în "Revue trimestrielle de droit civil ", 1924, p. 936.

[26] În acest sens, a se vedea F. Zenati, Th. Revet-"Les biens ", 2-e edition, PUF, Paris, 1997, p. 175.

[27] A se vedea, L. Levneur-"Situation de fait et droit prive ", LGDJ, Paris, 1990, p. 113.

[28] În acest sens, a se vedea H. Mazeaud, op. cit., p. 941.

[29] A se vedea, F. Zenati, Th. Revet, op. cit., p. 178.

[30] În acest sens, a se vedea Ph. Delmas Saint-Hilaire-"Le tiers a l'acte juridique ", LGDJ, Paris,2000, p. 499.

[31] În legatură cu sarcina probei în cazul acţiunii în revendicare, ipotezele legate de probă prin titluri şi soluţiile consacrate în doctrină şi jurisprudenţă, a se vedea G. Marty, P. Raynaud, P. Jourdain, op. cit., p. 275-280; L. Pop-"Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale ", Editura "Lumina Lex ", Bucureşti, 1997, p. 282-283; E.T.Popa-"Acţiunea în revendicare ", Editura "Lumina Lex ", Bucureşti, 1998, p. 70-71 şi 83-90.

[32] În acest sens, a se vedea C. Stătescu-"Drept civil ", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 722; E.T.Popa, op. cit., p. 84-85; L. Pop, op. cit., p. 283

[33] În acest sens, a se vedea Cas.civ., dec. din 12 nov. 1907, D. 1908. 1. 313.; Cas.civ., dec. din 26 nov. 1964, în Bull.civ.I, n. 525; Cas.civ., dec. din 28 martie 1973, în Bull.civ. III, n. 243; Cas.civ., dec din 10 martie 1953, Cas.civ., dec. din 6 dec. 1955, ultimele 2 citate în G. Marty, P. Raynaud, P. Jourdain, op. cit., nota 2, p. 280.

[34] În acest sens, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 72-73.

[35] A se vedea, în acest sens C.S.J., s.civ., dec.nr. 1184/2000, in "C.S.J- Culegere de decizii pe anul 2000"., op. cit., p. 128-130.

« Back