Numărul 0 / 2004

 

PROBLEMA RESTITUIRII LĂCAŞURILOR DE CULT CE AU APARŢINUT CULTULUI GRECO-CATOLIC

 

Ioan-Daniel CHIŞ

judecător - Tribunalul Cluj

 

1. Expunerea problemei. Tema pe care ne-am propus să o dezbatem este extrem de controversată, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, atât în cea actuală cât şi în cea interbelică, ducând în plan social la conflicte care au tulburat unele comunităţi locale. Este vorba despre restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut cultului greco-catolic şi, în subsidiar, soarta lăcaşului de cult în cazul trecerii majorităţii sau a unei părţi a credincioşilor de la un cult la altul. Studiul de faţă, fără a avea pretenţia de fi complet, având în vedere vastitatea şi complexitatea sa, considerăm că se poate face doar printr-o abordare interdisciplinară a diferitelor ramuri ale dreptului laic - civil, constituţional, internaţional (includem aici şi dreptul comunitar) - precum şi a celui canonic, fără a exclude studiile asupra acestei teme scrise de istorici şi filosofi.

Prin efectul Decretului nr. 177/1948[i] şi al Decretului nr. 358/1948[ii], cultul greco-catolic din România a fost desfiinţat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român sau a Bisericii Ortodoxe Române, diferenţierea făcându-se în funcţie de faptul că averea preluată era a Mitropoliei, Episcopiilor, capitlurilor, organelor, congregaţiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundaţiunilor, asociaţiunilor, altor instituţii şi organizaţiuni sau a parohiilor, în cazul primelor averea era preluată de către Stat, iar averea parohiilor era preluată de către Biserica Ortodoxă Română prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretului nr. 177/1948. Ulterior, prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 privind abrogarea unor acte normative[iii] a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar prin art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)[iv] se prevedea că „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixta, formata din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".

În cazul primelor averea era preluată de către Stat, iar averea parohiilor era preluată de către Biserica Ortodoxă Română prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretului nr. 177/1948. Ulterior, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 privind abrogarea unor acte normative[v], a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar prin art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)[vi] se prevedea că „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixta, formata din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".

Mai trebuie reţinut că Ordonanţa Guvernului României nr. 64 din 13 august 2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică)[vii] prevde ca, la articolul 3 din DecretulLege nr. 126/1990, să se introducă un nou alineat, alineatul 2, cu următorul cuprins: „În cazul în care reprezentanţii clericali ai celor douăculte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. 1, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun."

În nota de fundamentare se reţine că, în aplicarea acestui text de lege, practica instanţelor judecătoreşti a fost neunitară, în sensul că unele instanţe s-au considerat competente să soluţioneze acţiunile referitoare la lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, în timp ce altele au apreciat că acest gen de litigii iese din sfera competenţei generale a instanţelor judiciare, fiind astfel negat liberul acces la justiţie.

Se consideră că acest act normativ învesteşte expres instanţele cu ocmpetenţe privind judecarea litigiile ce au ca obiect bunurile care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, în cazul în care comisiile prevăzute la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 n uajung la un acord, iar pentru a permite ambelor părţi să ia măsuri pentru soluţionarea problemei lăcaşurilor de cult în chestiune, ordonanţa permite menţinerea activităţii comisiilor, acordând părţilor posibilitatea soluţionăriii restituirii lăcaşurilor de cult pe calea dialogului interconfesional.

Cu privire la Ordonanţa Guvernului României nr. 64 din 13 august 2004 s-a adoptat de către Parlament o lege pentru respingerea acesteia[viii], lege care a fost trimisă spre reexaminare de către Preşedintele României la data de 1 martie 2005. La dezbaterile parlamentare s-a susţinut ca şi motiv de adoptare a legii de respingere a ordonanţei, existenţa proiectului pentru Legea privind libertatea religioasă şi regimul cultelor din România, care va reglementa în mod unitar regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut sau aparţin cultelor religioase.

Pe tema proiectului Legii privind libertatea religioasă şi regimul cultelor din România, a avut loc o întâlnire între reprezentanţii Secretariatului de Stat pentru Culte şi cei ai cultelor recunoscute din Românio, care au stabilit un calendar comun de lucru pentru definitivarea respectivului proiect până la 17 mai 2005[ix].

De asemenea, există un proiect[x] de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

În primul rând, se pune întrebarea dacă Statul putea în principiu să reglementeze soarta lăcaşurilor de cult în cazul trecerii credincioşilor de un cult la altul, precum s-a făcut prin art. 37 din Decretul 177/1948. Este de principiu că Statul trebuie să garanteze, să asigure, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, una dintre aceste libertăţi fiind şi libertatea credinţei. În acest sens, Statul trebuie să asigure doar cadrul potrivit pentru exercitarea liberă a credinţei. Cât de departe poate merge statul cu această reglementare astfel încât să nu îngrădească libera alegere a credinţei şi libera exercitare a acesteia?

Prin urmare, chiar dacă o parte sau majoritatea credincioşilor trec la un alt cult nu vedem cum s-ar putea face juridic trecerea din patrimoniul unei biserici (cult) în cel al alteia. În fapt, reglementând modalitatea de trecere a credincioşilor de la o religie la alta şi implicit a lăcaşurilor de cult, în felul în care s-a făcut în 1948, Statul şi-a încălcat obligaţia tacită de neutralitate şi obligaţia de garantare a dreptului de proprietate. Este adevărat că se impune cu necesitate ca Statul să reglementeze regimul juridic al unor bunuri, cum ar fi cazul bunurilor părăsite sau pierdute ori al succesiunilor vacante, aceasta şi în temeiul suveranităţii, dar în cazul în care mai mulţi sau mai puţini credincioşi trec de la un cult la altul credem că trebuia găsită o formulă mai fericită având în vedere problema foarte delicată ce trebuia reglementată.

Problema în discuţie excede în mod clar şi evident domeniul dreptului de proprietate analizat prin prisma dreptului civil, unde modurile de constituire şi strămutare a dreptului de proprietate sunt limitativ enumerate, dacă excludem, şi trebuie exclusă, legea ca mod de dobândire, deoarece şi în aceste cazuri se ajunge tot la modurile clasice de dobândire a dreptului de proprietate. Trebuie să arătăm că egalitatea în drepturi şi toate celelalte drepturi şi libertăţi au fost gândite şi elaborate socotindu-se că acestea vor fi exercitate cu altruism.

Apoi, în regim de carte funciară, în Transilvania, în cartea funciară este înscrisă Biserica deoarece aceasta are personalitate juridică. Urmare, analizând problema strict juridic, nu se poate afirma că lăcaşul de cult aparţine comunităţii ci că acesta se află în patrimoniul bisericii ca persoană juridică.

Printre altele, mai apoi, trebuie să vedem dacă procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 poate fi considerată, calificată, ca o procedură prealabilă în sensul celor prevăzute de art. 109 al. 2 Cod procedură civilă şi în caz negativ dacă aceasta este obligatorie. Apoi, când şi cine consideră epuizată „procedura prealabilă" prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 126/1990 dacă aceasta trebuie urmată?

S-a afirmat că nu Statul este cel care trebuie să asigure restituirea lăcaşurilor de cult câtă vreme acestea se găsesc în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Credem că, în temeiul principiilor ce îngăduie sau obligă Statul la măsuri reparatorii, tot acesta, Statul, şi numai acesta, este în drept şi trebuie să adopte aceste măsuri reparatorii câtă vreme este succesor al Statului din 1948 care a instituit măsurile abuzive ce se cuvin a fi reparate, măsuri abuzive prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat iar averea acestuia a fost preluată de către Stat sau Biserica Ortodoxă.

De aceea, elevarea principiilor unui stat de drept se impune cu evidenţă şi cu atât mai mult se impune în prezent ca Statul să asigure cadrul necesar, dar strict delimitat, pentru asigurarea exercitării depline a libertăţii de conştiinţă şi a liberei exercitări a credinţei.

Până la urmă şi în raporturile dintre Stat şi Biserică trebuie făcută distincţia între problemele ce tind a fi reglementate. Astfel, cu privire la aspectele spirituale supremaţia aparţine Bisericii - cultelor - pentru cei care împărtăşesc repectiva credinţă. Apoi, cu privire la dreptul de proprietate, doar Statul poate şi trebuie să reglementeze regimul juridic al acestuia, în temeiul suveranităţii sale, altfel de unde denumirea de stat de drept dacă nu şi din aceea că statul reglementează normele juridice aplicabile raporturilor sociale.

Ar mai putea fi eventual discutată o categorie intermediară de chestiuni ce ar putea fi reglementate tot de către stat, probleme situate între cele reglementate exclusiv de către stat şi cele reglementate exclusiv de biserică, cum ar fi proprietate asupra bisericilor, cimiterelor şi odoarelor sacre şi trecerea credincioşilor de la un cult la altul.

2. Contextul istoric. Cu privire la conflictul existent privind restituirea lăcaşurilor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic, inevitabil, originea acestuia trebuie căutată în istoria cultelor.

Separarea creştinismului apusean - catolic de cel bizantin - ortodox - a fost definitivat de Marea Schismă din 1054[xi]. Aspectele legate de trecerea de la un cult la altul erau reglementate şi în secolul XVI, într-o formă incipientă[xii]. Influenţa reformei în Transilvania a avut de asemenea, un rol determinant asupra evoluţiei ulterioare a relaţiilor social - politice şi religioase, în special calvinismul[xiii]. În contextul istoric arătat la 10 iunie 1697 se semnează Decretul Unirii Bisericii Româneşti din Transilvania cu Roma[xiv], iar prin cea de a doua diplomă leopoldină se acordă anumite drepturi românilor din Transilvania[xv].

Împarţirea lăcaşurilor de cult, având în vedere condiţiile istorice din Transilvania, nu este o chestiune nouă. La 1762 a avut loc împărţirea lăcaşurilor de cult şi a proprietăţilor parohiale de către comisia aulică, între uniţi şi ortodocşi, principiul aplicabil fiind acela că uniţii sunt stăpâni peste bisericile pe care le-au construit, iar ortodocşilor le reveneau, acolo unde ei erau majoritari, bisericile clădite înainte de 1700, cu condiţia ca ele să nu fi fost între timp restaurate de catolici, după ce în prealabil se dăduse o conscripţie în cadrul căreia fiecare familie să poată decide, în deplină liberatate, la care confesiune aderă[xvi].

Principial, s-a pus problema egalităţii între culte prin Legea XX din 1848 a Parlamentului ungar, lege relativă la egala îndreptăţire a cultelor[xvii] legislaţia ungară având aplicabilitate şi asupra teritoriului Transilvaniei, cu privire la unele aspecte chiar şi după anul 1918.

După anul 1918 raportul dintre Statul Român şi cultul catolic s-a dovedit a releva o mulţime de probleme dificile[xviii]. Constituţia României din 1923 prevedea la art. 22 că raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege, lege care trebuia să garanteze tuturor cultelor aceeaşi autonomie şi aplicarea principiului celei mai depline parităţi. În acest sens s-a adoptat Legea cultelor nr. 54/1928[xix] după ample dezbateri[xx], care printre altele la art. 19 declara că bisericile, curtea, cimitirele şi odoarele sacre nu pot fi urmărite şi nici sechestrate sub nici o formă.

Ample dezbateri a provocat art. 45 din Proiectul Legii Cultelor din 1928[xxi] care reglementa soarta averilor bisericeşti în cazul trecerilor colective de la un cult la altul, forma propusă la alin. 2 fiind: „când însă cei interesaţi n-ar voi să solicite acest ajutor (de la Stat - n. n. ) şi ar reclama împărţirea averilor bisericeşti de orice natură a comunităţii lor, se vor adresa în acest scop justiţiei, şi anume tribunalelor competente ca primă instanţă". În expunerea de motive a acestei legi[xxii] se arată că în ce priveşte soarta averilor bisericeşti pentru cazul când o parte din credincioşii unei comunităţi trec la un alt cult, este o chestiune extrem de delicată. Apoi, art. 7 alin. 2 din aceeaşi lege prevedea că relaţiile dintre Stat şi cultul catolic - singurul cu o dependenţă faţă de o autoritate din afara ţării - vor putea fi stabilite printr-un acord special.

Pornind de la acest text legal s-a aprobat de către Parlament Legea nr. 79/1929[xxiii] pentru ratificarea Concordatului încheiat între Guvernul României şi Sfântul Scaun. Concordatul la art. XV prevedea că în cazul în care Parohia ar dispare canoniceşte şi legal, fostul patron, dacă acesta este Statul sau o instituţie de Stat, va putea dispune liber de aceste bunuri. Prin Decretul-Lege nr. 620/1943[xxiv] pentru completarea art. 37 din Legea cultelor nr. 54/1928, la art. I se prevedea că „Comunităţile bisericeşti locale îşi pierd dreptul lor de proprietate şi posesiune asupra bunurilor respective când majoritatea credincioşilor lor a trecut la comunitatea locală a altui cult. În acest caz bunurile trec de drept în patrimoniul comunităţii bisericeşti locale a majorităţii credincioşilor cultului părăsit, fără nici o despăgubire". Acest eveniment a avut deosebite semnificaţii pentru regimul cultelor din România cu acestă ocazie reluându-se în fapt discuţiile din anul 1928 ocazionate de dezbaterile cu privire la legea cultelor.

Ulterior a avut loc denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sfântul Scaun[xxv]. Aşa zisa „autodesfiinţare" a bisericii greco-catolice a avut loc la finele lui 1948, apoi în 1949 se împarte „ moştenirea" acesteia[xxvi]. Statutul cultelor religioase în România este reglementat în prezent prin Decretul nr. 177/1948[xxvii].

Cu privire la problema în discuţie trebuie ţinut seama şi de contextul geopolitic şi istoric[xxviii]. Unificarea spirituală a românilor ce se pretinde că a stat la baza Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948 s-a produs în condiţiile în care liberatatea de opţiune confesională era o ficţiune[xxix]. Comparativ, cu privire la bunurile bisericeşti etatizate, în Ungaria, normele juridice de preluare au fost considerate ca valabile prin Legea cu privire la religie nr. IV din 1990[xxx].

În prezent Ordonanţa Guvernului României nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, la art. 1 al. 3 dispune că acest act normativ nu se aplică cultelor religioase. Statul Român, urmaşul legislativ al statului de la 1948, este în drept şi obligat să adopte măsuri reparatorii cu privire la lăcaşurile de cult. Trebuie făcută diferenţierea în acest sens între competenţa cultelor de a hotărî cu privire la cele ce fac obiectul dreptului canonic, cum ar fi exemplificativ, cu privire la excluderea din Sinod a unui mitropolit, în acest sens, Înalta Curte de Casaţie la 1884, declinându-şi competenţa[xxxi], şi competenţa Statului de a hotărî asupra regimului juridic aplicabil patrimoniului acestora.

3. Limitele exercitării libertăţii religioase. Cu privire la raportul dintre Stat şi Biserică concepţiile în diferite state s-au dezvoltat într-un mod particular fiecăruia dintre acestea.

Statul, s-a considerat[xxxii], intervine pentru a controla tendinţele antagoniste, cele individualiste pe de o parte, faţă de cele comunitare, sociale, pe de altă parte. Separaţia dintre Stat şi Biserică reprezintă o condiţie fundamentală a libertăţii religioase, toate cultele trebuind tratate în mod egal de către Stat[xxxiii]. În speţă trebuie urmărit care este interesul public şi a se proteja legalitatea, adică să ne putem reprezenta toleranţa la nivelul regularităţilor juridice[xxxiv]. Egalitatea tuturor cetăţenilor, indiferent dacă au sau nu o credinţă religioasă, are drept consecinţă egalitatea în raporturile cu statul şi în raporturile între ele a cultelor legal constituite. Respectarea acestei egalităţi şi recunoaşterea opţiunii de către Stat ca titular unic al suveranităţii presupun o obligaţie de neutralitate, de împarţialitate şi de echidistanţă a statului faţă de religia cetăţenilor şi faţă de cultele religioase care funcţionează în mod legal[xxxv].     Din punct de vedere al statului religia este o chestiune strict privată ţinând de fiecare persoană şi de fiecare cult religios legal recunoscut.

Statul nu se implică în problemele cultelor religioase în chestiunile privind credinţa şi exercitarea acesteia, cultele având autonomie în aceste probleme. Atunci, puterea judecătorească fiind componentă a statului, trebuie să nu se implice în chestiunile religioase. Dar problema restituirii lăcaşurilor de cult este mai mult o chestiune ce ţine de proprietate decât de religie, chiar dacă implică şi unele componente religioase, trebuind să fie tranşată de puterea judecătorească. Separaţia între stat şi cultele religioase nu înseamnă decât că statul, în condiţii de deplină neutralitate şi egalitate, exercită un rol activ în crearea posibilităţii pentru cetăţeni de a-şi exercita dreptul fundamental privind libertatea de religie. Aceste aspecte ale relaţiilor dintre stat şi cultele religioase exprimă laicitatea statului.

Libertatea de religie este reglementată de art. 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului cât şi în alte acte ale dreptului internaţional, iar în dreptul intern de art. 29 şi art. 32 din Constituţia României. Drepturile ce aparţin unei persoane ce poate face parte dintr-o minoritate, cum sunt cele la exprimarea, păstrarea şi dezvoltarea în deplină libertate a identităţii religioase, a fiecărei persoane, sunt prerogative ce aparţin indivizilor luaţi în parte, putând fi însă exercitate şi în comun cu alţii[xxxvi].

Liberul acces la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil şi imparţial, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept impune statului o obligaţie pozitivă de a asigura titularilor drepturilor posibilitatea de a-şi susţine cauza în faţa unui tribunal instituit de lege care să funcţioneze cu toate garanţiile necesare realizării acestor drepturi cât şi o obligaţie negativă, ca statul să nu ia nici o măsură de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de fapt susceptibilă să împiedice accesul la justiţie[xxxvii].

Poziţia bisericii ortodoxe asupra restituirii lăcaşurilor de cult a fost sintetizată în scrisoarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române adresată ministrului Justiţiei nr. 589 din 12. 02. 2002 [xxxviii]. În esenţă se suţine că instanţele din sistemul jurisdicţional al Ministerului de Justiţie încalcă principiul autonomiei bisericeşti. Litigiile având ca obiect restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut cultului greco - catolic şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română ca efect al Decretului 358/1948, sunt de competenţa exclusivă, se susţine, a comisiei mixte de dialog, prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, deşi, mai jos, se recunoaşte că aceasta este o condiţie prealabilă. Apoi, se arată că potrivit Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti, „lăcaşurile de cult sunt bunuri sacre, aceste bunuri sunt inalienabile şi imprescriptibile şi ca atare nu pot fi schimbate, grevate, înstrainate, urmărite sau sechestrate".

Prin Declaraţia - Apel a Senatului României către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Române Unite din 29. 12. 1994[xxxix] se arată că încercările de soluţionare a problemei prin dialog au fost multe, dar fără rezultate practice, iar Senatul face apel la înţelegere şi pentru a fi înlăturată necesitatea de a se interveni prin lege într-o problemă a cărei soluţie ar trebui să fie rodul exclusiv al dragostei creştineşti.             Prin documentul de la Belamund elaborat de comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică la a VII - a sesiune plenară, 17-24 iunie 1993, Liban, la art. 31 se cere credincioşilor „rezolvarea diferendelor dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se pun între biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea relaţiilor pastorale prezente şi de situaţiile locale[xl].

Art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 instituie o procedură pentru soluţionarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale în litigiu, dar nu înseamnă că interzice accesul la justiţie, în sensul posibilităţii de a se adresa instanţelor judecătoreşti laice, potrivit art. 21 din Constituţia României. Într-o opinie se susţine că părţile, cultele religioase, se pot adresa justiţiei, dar numai după epuizarea procedurilor prevăzute de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990[xli]. Cu privire la acest aspect există şi alte opinii, în sensul că: procedura nu este obligatorie, procedura este exclusivă - fără acces la justiţie, cât şi opinia că părţile au acces la justiţie doar după epuizarea procedurii şi doar pentru chestiuni privind nerespectarea opţiunii majorităţii credincioşilor.

Într-una din aceste opinii se consideră că procedura în faţa comisiei mixte este obligatorie, iar o acţiune introdusă direct la instanţă, fără să se fi urmat această procedură poate fi respinsă ca prematură[xlii] . Se mai arată că dispoziţiile cu privire la inalienabilitatea şi insesizabilitatea bunurilor sacre contravin art. 135 al. 2, 3 şi 5 din Constituţia României potrivit cărora doar bunurile proprietate publică sunt inalienabile. De asemenea, credem că, în cazul în care între culte, acestea fiind autonome, dar nu şi independente faţă de stat, apar litigii, conflicte, statul are dreptul şi obligaţia să intervină prin autorităţile publice, pentru soluţionarea respectivelor conflicte.

Dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituţie, poate şi trebuie să fie ocrotit de justiţie. Litigiile privind lăcaşurile de cult, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un caracter civil şi nu pot fi sustrase, mai ales împotriva părţilor în litigiu, competenţei instanţelor judecătoreşti[xliii] altfel interpretarea că litigiile privind lăcaşurile de cult sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituţia României cât şi art. 6 paragraf 1 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Cu privire la libertatea religioasă, s-a considerat că aceasta implică şi posibilitatea manifestării exterioare, în societate a acesteia[xliv]. Credem că se pune în acest fel problema dacă restituirea sau nerestituirea lăcaşurilor de cult nu este o îngrădire a acestei posibilităţi de manifestare în exterior, de exercitare a libertăţii religioase, căci aceasta trebuie, şi este tradiţional, ca să se desfăşoare într-un spaţiu fizic, mai concret într-un lăcaş de cult. Ajungem în acest fel la o problemă aparent indisolubila care, în cazul restituirii, restrânge libertatea religioasă a credincioşilor ortodocşi, iar în cazul nerestituirii duce la restrângerea libertăţii manifestate a credincioşilor greco-catolici. Filozofia generală a raporturilor dintre puterea temporală şi Biserică, a modalităţilor de armonizare a variatelor forme pe care la îmbracă fenomenul religios într-o societate democratică, pluralistă, nu este încă temeinic fundată şi cu atât mai puţin sunt reglate raporturile de detaliu ale acestei materii[xlv].

Un fenomen ce poate oferi unele explicaţii, de-a lungul întregii istorii, este politizarea actului religios şi raportarea la Biserică, precum şi contestarea intelectualistă a orânduirilor religioase. De asemenea, factorii de natură economică, politică şi ideologică au fost, fără îndoială, germeni ai unor tensiuni apărute între culte de-a lungul timpului, iar motivele religioase au fost de mult mai puţine ori cauzele acestor tensiuni şi conflicte[xlvi]. Pe lângă drepturile legate de libertatea conştiinţei, respectiv de libertatea religioasă, există câteva aşa numite drepturi-garanţii. Unul dintre acestea este şi libertatea schimbării religiei, acesta fiind singurul contestat[xlvii].

Trecerea individuală de la un cult la altul se face de către aceea persoană în considerarea unei motivaţii religioase, iar nu a uneia patrimoniale pentru că orişicare dintre culte are ca scop principal îndrumarea religioasă, spirituală, şi atunci considerăm că este absurd să se permită unei persoane, unui fost adept al cultului pe care îl părăseşte să aibă pretenţii asupra patrimoniului acelui cult când aceea persoană pretinde că face această opţiune din considerente spirituale.

Cu privire la raporturile dintre Stat şi Biserică, acelaşi om, fiind credincios al Bisericii şi supus al statului, se impune necesitatea colaborării celor două autorităţi[xlviii]. Problema în discuţie se pune mai acut în comunităţile, rurale de obicei, în care există doar un singur lăcaş de cult: - trecerea de la un cult la altul cum se poate face -trebuie ca în proporţie de numărul de credincioşi ce părăsesc un cult şi aderă la un altul, aceştia să fie despăgubiţi, sau să primească o parte a proprietăţii unui cult care să fie transferată la celălalt cult? La momentul în care credinţa, libertatea religioasă, se manifestă în exterior, manifestarea ca o componentă a acestei libertăţi, atunci aceasta, manifestându-se ca o relaţie socială, trebuie să fie reglementată de norme sociale şi apoi juridice. În acest fel libertatea religioasă nu mai este absolută, şi ca orice drept subiectiv, este îngrădită de lege în anumite limite. Se poate vorbi în acest sens de toleranţă şi respect reciproc[xlix].

În prezent nu poate fi contestată existenţa distinctă a statului şi a cultelor religioase, separaţie ce are un caracter relativ, existând anumite zone de interferenţă, dar totuşi Statul are o supremaţie asupra cultelor religioase. Din aceasta rezultă cu necesitate că relaţiile între Stat şi Biserică trebuie să se bazeze pe toleranţă, pe armonie, dar aceasta trebuie să provină în primul rând de la adepţii fiecărui cult care sunt şi supuşi ai statului. Se poate ajunge să se pună întrebarea care drept este mai preferabil, dreptul de proprietate sau libertatea religioasă, după următorul raţionament: este cert că lăcaşurile de cult au aparţinut Bisericii greco-catolice şi acestea ar trebui restituite, motivat de apărarea dreptului de proprietate şi de măsurile reparatorii, dar pe de alta parte Biserica ortodoxă are în prezent un drept de proprietate asupra lăcaşurilor de cult, iar demografic credincioşii săi sunt majoritari iar pentru garantarea libertăţii religioase a acestora şi a manifestării sale exterioare, într-un lăcaş de cult, trebuie să li se asigure acel lăcaş.

4. Practica instanţelor judecătoreşti în materia restituirii lăcaşurilor de cult. Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti pot fi încadrate în două curente de opinie: primul care neagă puterii judecătoreşti atribuţii în judecarea litigiilor privind proprietatea sau folosinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, şi al doilea care susţine că instanţele judecătoreşti sunt îndrituite să judece astfel de litigii.

Prima opinie se întemeiază formal pe dispoziţiile art. 3 din Decretul 126/1990, considerându-se că soluţionarea acestor litigii cu privire la lăcaşurile de cult reprezintă o depăşire a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti[l]. În acest sens, cu privire la neconstituţionalitatea acestui text legal, Curtea Constituţională prin decizia nr. 23/1993[li] consideră că „Democraţia, concept şi fenomen integrator, presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor. "

Credem că aplicarea acestui principiu problemei în discuţie nu este cea mai fericită alegere câtă vreme sunt neglijate şi nesocotite, prin aplicarea acestuia, celelalte principii fundamentale, libera conştiinţă, liberul exerciţiu al cultelor, respectarea şi garantarea dreptului de proprietate, toate acestea prin prisma unor măsuri reparatorii pe care Statul Român trebuie să şi le asume, în continuarea reglementărilor din Decretul Lege nr. 9/1989 şi Decretul Lege nr. 126/1990. Soluţionarea acestor acţiuni în revendicare, chiar având ca obiect lăcaşul de cult, priveşte până la urmă raporturile civile dintre părţi care intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti[lii]. Nici o lege, laică sau canonică, nu impune pentru existenţa dreptului de proprietate asupra unui lăcaş de cult un număr - minim sau maxim - de enoriaşi[liii].

Este real că prin efectul Decretului nr. 177/1948 şi al Decretului nr. 358/1948 lăcaşurile de cult ale parohiilor au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe şi nu în proprietatea statului, aceasta şi ca urmare a obiectului specific şi al destinaţiei acestora, dar în prezent nu trebuie neglijat aspectul că tot Statul Român s-ar impune să reglementeze în prezent situaţia acestor imobile, deoarece tot statul, la vremea respectivă, în 1948, a luat aceste măsuri prin care s-a creat situaţia prezentă. Astfel, nu se poate susţine că Biserica ortodoxă ar fi dăunată prin restituirea acestor lăcaşuri de cult către Biserica Unită câtă vreme la acel timp lăcaşurile de cult şi casele parohiale au fost trecute fără plată, din patrimoniul unui cult într-al celuilalt, aceasta din punct de vedere al dreptului civil. Este real că studiind problema din punct de vedere social se pot naşte şi s-au născut tensiuni între credincioşii celor două culte, deoarece prin trecerea de la cultul greco - catolic la cel ortodox, în 1948, forţată sau nu, s-a creat în psihologia acestora toate cele ce ţin de apartenenţa la un cult legate de folosirea unui lăcaş de cult, fiind într-adevăr greu în prezent să se renunţe la acesta. Dar trebuie să arătăm că lăcaşul de cult aparţine bisericii, cultului, nu ca şi o comunitate de credincioşi, fiecăruia în parte, ci bisericii ca şi persoană juridică, în măsura şi în modul în care biserica, cultul, poate fi calificat în acest fel din punct de vedere al dreptului civil.

Cu privire la hotărârile judecătoreşti ce se pronunţă pe fondul litigiilor pentru restituirea lăcaşurilor de cult, se pot observa şi aici, de principiu, două linii argumentative, care în fapt se pare că se suprapun pe cele ale unuia dintre cele două culte, anume unul care invocă principiile constituţionale şi ale Codului civil, art. 480 şi Decretul-Lege nr. 115/1938, şi celălalt în care se invocă o acoperire juridică a situaţiei prezente prin emiterea actelor normative din 1948 şi prin prisma art. 3 din Decretul nr. 126/1990, în sensul că majoritatea credincioşilor pot dispune asupra căruia dintre culte îi revine lăcaşul de cult, reluând în fapt disputele din anul 1928 cu ocazia dezbaterii legii cultelor. Chiar dacă se ţine seama de dorinţa credincioşilor, credem totuşi că statul trebuie să reglementeze raporturile sociale prin norme juridice, fiind un stat de drept.

Din instituirea comisiilor prevăzute de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 ar rezulta că Biserica ortodoxă are în proprietate lăcaşurile de cult şi că potrivit atributelor dreptului de proprietate, proprietarul - Biserica ortodoxă, poate dispune de acest drept, în cadrul comisiilor. Din acest punct de vedere aceste comisii nu au câtuşi de puţin caracter jurisdicţional, câtă vreme nu au norme de principiu după care să se soluţioneze problema dreptului de proprietate deoarece aşa zisul principiu al dorinţei majorităţii a credincioşilor nu ajută la soluţionarea situaţiilor. Principiul opţiunii majorităţii enoriaşilor ar avea poate aplicabilitate justificată asupra altor chestiuni, iar nu asupra celei de faţă deoarece trebuie să se ţină seama de trecerea abuzivă prin efectul Decretului nr. 358/1948 pe care tot Statul trebuie să o reglementeze, iar nu să o lase la îndemâna unor terţi, chiar fiind persoane implicate în chestiune, sau cu atât mai mult, având în vedere că acestea nu pot fi obiective. Statul, în baza principiului suveranităţii ar trebui să legifereze asupra problemei în discuţie şi nu să lase soluţionarea la îndemâna acestor comisii, care, după cum se ştie, nu au reuşit să ajungă decât în foarte puţine cazuri la un numitor comun.

Cert este că în majoritatea cazurilor, dacă nu chiar în toate cazurile de „trecere" a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox nu s-au respectat condiţiile prevăzute în art. 37 din Decretul nr. 177/1948 deoarece „revenirea" la cultul ortodox s-a făcut forţat şi printr-o mulţime de abuzuri. Apoi trebuie văzut dacă în sine acest text de lege, art. 37 Decretul nr. 177/1948, era constituţional la acea dată. Se pune astfel problema dacă poate oare Statul să legifereze că, în cazul în care o parte a majorităţii credincioşilor unui cult trec la un alt cult, atunci acestei majorităţi să-i revină şi lăcaşul de cult şi casa parohială.

Credem că statul, chiar în temeiul suveranităţii sale, a atributului regalian, nu poate acest lucru. Cel mult poate institui o reglementare în sensul că după dispariţia cultului în sine, în mod natural, şi după o perioadă rezonabilă de timp, aceste lăcaşuri să revină statului. Câtă vreme la un moment dat un cult religios era legal recunoscut, în primul rând, statul trebuia să respecte dreptul de proprietate al acelui cult asupra lăcaşurilor de cult ce aparţin acestuia. Aceasta, dintr-un respect faţă de fiinţa umană, cu acest delicat aspect al credinţei religioase.

Trebuie observat că dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult are, prin prisma celor arătate anterior, mai multe conotaţii şi semnificaţii. Credem că, în dreptul modern, dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale, trebuie să aparţină bisericii ca şi instituţie, iar nu credincioşilor sau comunităţii de credincioşi, aceasta mai ales pentru a evita posibilitatea creării unor speculaţii de genul celor din 1948, fiind evidente interdependenţele între aspectele religioase, politice şi naţionale ale unei naţiuni. Aici mai intervine şi durata relativ îndelungată de timp ce a trecut de la preluarea abuzivă până la actele reparatorii, în acest interval se pare că majoritatea celor ce au fost trecuţi cu forţa, prin violenţă la noul cult - violenţă în sensul dreptului civil şi constituţional - au îmbraţişat noua religie şi li se pare, în prezent, oarecum abuzivă această restituire. Indiferent de numărul credincioşilor sau procentul lor, problema în discuţie rămâne aceeaşi.

Art. 37 din Decretul nr. 177/1948 prevede că „Dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul său, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută tot de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi. Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum şi edificiile anexe, aparţin de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunităţi locale în proporţia arătată la alineatul precedent. Dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului." Este oare corectă şi morală această prevedere legală?

În consecinţă, chiar şi o hotărâre judecătorească dată în condiţiile art. 37 al. 4 din Decretul nr. 117/48, nefiind dată în contradictoriu cu organul reprezentativ al cultului părăsit, considerăm că nu este valabilă chiar şi numai prin prisma art. 19 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care prevede că „înscrierea unui drept se poate săvârşi numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută", dacă nu şi prin aceea a considerentelor expuse anterior. Distincţia între parohii şi restul părţilor componente ale Bisericii greco - catolice a fost evidenţiată în toate actele normative atât din 1948 cât şi din 1989-1990. Raţiunea acestei distincţii la momentul anului 1948, când se urmărea desfiinţarea cultului greco - catolic, trebuia văzută în aceea că marea majoritate a lăcaşurilor de cult erau în proprietatea parohiilor, astfel că, pentru a nu se creea impresia unui act normativ abuziv, s-a ales această cale.

Trebuie făcută distincţia între libertatea de conştiinţă, respectiv a alegerii unei religii şi exercitarea acestora. Oricine este liber să părăsească o credinţă şi să adere la alta dar aici intervine, într-un plan oarecum material, modalitatea de exercitarea a acestei libertăţi şi înseamnă că persoana ce a aderat la noul cult este îndreptăţită potrivit legilor şi statutului acestuia să folosească lăcaşul de cult al noii religii la care a aderat. Ca un ultim aspect considerăm că dreptul canonic poate şi trebuie să reglementeze doar problemele interne ale unui singur cult, iar nu problemele între culte, după cum s-a încercat să se invoce.

5. Practica interbelică în materie. Am considerat necesară şi evocarea practicii interbelice în materie întrucât, după cum arătat şi mai sus, pentru lămurirea tuturor aspectelor trebuie să avem în vedere şi contextul istoric.

În perioada interbelică comunităţile bisericeşti erau considerate persoane juridice de drept public[liv]. În prezent, se afirmă că aceste culte religioase sunt subiecte de drept privat[lv], deşi în trecut se afirma că ar fi de drept public sau de drept privat, în funcţie de raporturile la care participă. Cimitirul era considerat ca un bun extra comercium, fiind scos din circuitul civil[lvi]. Tot în perioada interbelică instanţele s-au pronunţat în sensul că parohiile sunt persoane juridice de drept public[lvii], în considerarea faptului că au fost înfiinţate prin lege iar nu prin statut, considerându-se că Biserica urmăreşte un interes general, ca şi Statul[lviii]. Trebuie să menţionăm că reglementarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948 a fost preluată din proiectul Legii cultelor nr. 54/1928 care a fost exclusă din varianta finală ce a fost legiferată.

O astfel de propunere legislativă în 1928 a fost posibilă datorită existenţei unei concepţii cu privire la natura juridică a „bunurilor de mână moartă", existentă în acea perioadă. Astfel, s-a dat denumirea de „bunuri de mână moartă" bunurilor aparţinând diferitelor corporaţiuni religioase ori laice (congregaţii, eforii, aşezăminte) iar bunurile acestor persoane civile se considera că nu aparţin nici membrilor comunităţii şi nici administratorilor lor, adică ele constituiau un patrimoniu distinct de cel al membrilor, căci proprietatea bunurilor revenea exclusiv persoanei juridice (civile). Ceea ce caracterizează aceste persoane juridice - ale căror bunuri au luat denumirea de „mână moartă" - este aceea că sunt constituite într-un spirit de perpetuitate şi întregul lor patrimoniu este afectat scopului pentru care au fost create, de unde - de regulă - decurgea inalienabilitatea bunurilor[lix]. Se avea în vedere că aceste bunuri, deşi în bloc erau inalienabile din partea persoanei juridice (parohie sau composesorat, ca exemple la vremea respectivă), în ceea ce priveşte membrii componenţi ai persoanei juridice puteau să transfere, să transmită, dreptul de proprietate asupra cotei lor de proprietate, puteau dispune asupra porţiunilor lor, prin urmare aceste porţiuni nu aveau caracterul de bunuri de „mână moartă", adică nu erau scoase din circuitul civil pe timp îndelungat sau nedefinit. Acest atribut, inalienabilitatea, se considera a fi aplicabil doar parţial în cazul composesoratelor, când nu putea fi transmis dreptul de proprietate asupra acestuia în întregul său, ci doar membrii persoanei juridice îşi puteau înstrăina cotele lor, şi aplicabil în totalitate în cazul cultelor religioase, când bunurile care le aparţineau şi la care se aplica erau sustrase circulaţiei, adică scoase din circuitul civil.

Cu privire la aceste din urmă bunuri, lăcaşurile de cult, casele parohiale, cimitirele cât şi odoarele bisericeşti, nu se putea cere ieşirea din indiviziune în natură, fiind supuse unei inalienabilităţi perpetue, atât totală cât şi fracţionară. Aceste persoane juridice aveau un sistem de reprezentare în relaţiile cu terţele persoane şi cu membrii ce le compun, sistem de reprezentare cu deplină capacitate juridică activă şi pasivă distinctă de aceea a membrilor ce compun comunitatea. Regimul de drept al Bisericii Ortodoxe Române a fost acela al existenţei ei distincte de stat, avându-şi personalitatea juridică şi patrimoniul ei aparte[lx].

Din studiul practicii interbelice asupra problemei trecerii credincioşilor de la un cult la altul şi dacă lăcaşul de cult trece odată cu aceştia la celălalt cult[lxi], rezultă că nici această practică nu era unitară, este adevărat în lipsa unor texte legale precum ar fi cel prevăzut de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. S-a considerat că parohiile, respectiv comunităţile bisericeşti, fiind persoane juridice, patrimoniile lor sunt distincte de cele ale membrilor lor componenţi care nu devin coproprietarii averii comunităţii bisericeşti căreia îi aparţin, oricât ar contribui la sporirea ei. Aşa fiind, chiar dacă o parte din credincioşi, care au contribuit şi ei la realizarea averii comune, au părăsit comunitatea şi au adoptat o altă religie, neavând nici un drept individual şi nefiind coproprietari nu pot cere împărţirea unei asemenea averi, legea persoanelor juridice prevăzând că asociaţii care se retrag nu au nici un drept asupra avutului social[lxii].

Într-o altă speţă[lxiii] s-a statuat că personalitatea juridică capabilă de drepturi şi obligaţiuni a unei biserici, o formează nu edificiul, care este locul de întâlnire al credincioşilor unei religii, nici averea care este afectată pentru întreţinerea ei, ci comunitatea credincioşilor acelei religii, care găsesc în edificiu mijlocul, putinţa de a-şi manifesta credinţa lor, iar în avere mijlocul de a o cultiva şi întreţine. Dacă o comunitate religioasă îmbrăţişează o altă religie, ipso facto, bunurile aservite unui cult trec la acea religie; actul autorităţii administrative care constată acest lucru este un act de guvernământ. Reclamantul în calitate de preot al bisericii greco-catolice din Vereşmort - la Tisa a posedat un imobil, intimatul, în baza ordinului Ministerului Cultelor No. 13723/924 a luat în posesiune acel teren, ca aparţinând bisericii ortodoxe din Vereşmort, deoarece toţi locuitorii aparţinând bisericii greco-catolice din Vereşmort au trecut la ortodoxism. Biserica greco-catolică din Vereşmort a încetat de a mai exista, prin trecerea tuturor credincioşilor acelei biserici din Vereşmort la ortodoxism, fiind acum recunoscută de Ministerul Cultelor ca biserică ortodoxă. Trebuie evidenţiat că trecerea de la un cult la altul era sancţionată, reglementată, la acea vreme, printr-un act administrativ de autoritate publică. Rămânea în vigoare recursul în anulare în contra hotărârilor judecătoreşti definitive, date cu exces de putere sau fără competenţă. Preotul greco-catolic nu mai avea calitatea de reprezentant al acestei biserici decât atâta vreme cât fiinţa juridică a acestei biserici mai avea existenţă legală.

Având în vedere că biserica propriu-zisă şi averea afectată ei din Vereşmort aparţinând comunităţii locuitorilor din acea localitate, credincioşii religiei greco-catolice, reprezentantul acestei religii, era în drept a o administra atâta vreme cât această comunitate religioasă exista; dacă însă întreaga comunitate a credincioşilor acestei religii trecea la religia ortodoxă - ipso facto - biserica (edificiul) şi bunurile afectate întreţinerii ei trebuind să servească manifestării şi cultivării religiei adoptată de comunitatea credincioşilor căreia îi aparţinea, au trecut în administrarea reprezentantului religiei adoptate, adică al bisericii ortodoxe, care a luat în posesie averea ce i se cuvenea. Această transmitere s-a făcut în baza recunoaşterii noului cult al locuitorilor din comuna Vereşmort de către Ministerul Cultelor ca reprezentant administrativ al guvernului, îndatorat a lua toate măsurile ce contribuie la păstrarea liniştei şi ordinei în Stat. Această măsură având un caracter de generalitate interesa liniştea şi ordinea tuturor credincioşilor din localitatea Vereşmort şi era considerat ca un act de guvernământ ce nu aparţine instanţelor judiciare de a-l cenzura. Aşa fiind, când judecătorul nu a ţinut seama de ordinul Ministerului Cultelor a săvârşit un invederat exces de putere şi în acelaşi timp recunoscând reclamantului dreptul la posesia averii bisericii, ce încetase de a-i mai aparţine, conform măsurii luată de Ministerul Cultelor, în mod implicit a înlăturat eficacitatea unui act de guvernămant, ce nu aparţinea competenţei sale.

Într-o altă speţă[lxiv] s-a considerat că Parohia bisericii greco-catolice este persoana în care biserica ia fiinţă juridică şi concretă, astfel încât ea fiind baza cultului sau a bisericii, poate avea drepturi şi îndatoririi, cum are orice persoană juridică. În caz de trecere a credincioşilor la un alt cult, averea aparţine, după art. 7 al Legii XX din 1848, locuitorilor netrecuţi la noul cult ca şi biserica una şi nedespărţită. Prin urmare, când se constată, ca în speţă, că întreaga Comunitate greco-catolică a trecut la biserica ortodoxă, averea parohiei, afectată acestei biserici a trecut şi ea în administrarea bisericii ortodoxe. Într-adevăr prin art. 8 din aceste statute (ale Sinoadelor catolice - n. n. ) se arată că prin comunitate bisericească sau parohie se defineşte complexul credincioşilor, care susţin Biserica, au preot propriu şi şcoală şi se îngrijesc de personalul bisericii recerut. Parohia, este persoana în care biserica ia fiinţă juridică şi concretă; şi în această concepţie ea fiind baza cultului sau a bisericii, poate să aibă drepturi şi datorii, cum are orice persoană juridică. Iar, a cui este această avere se arată în art. 7 al Legii XX din 1848, la acea vreme în vigoare, care spune că în caz de trecere a credincioşilor cultului grec la alt cult, biserica rămane locuitorilor netrecuţi la noul cult. Deci, averea este a locuitorilor şi nu a cultului sau bisericii. Întreaga comunitate a credincioşilor religiei greco-catolice trecând la religia ortodoxă, de drept şi bunurile afectate întreţinerii bisericii, trebuind a servi manifestării şi cultivării religiei adoptate de comunitatea credincioşilor căreia aparţinea, a trecut în administrarea religiei ortodoxe, adică a bisericii ortodoxe. Ori, în speţă, averea fiind a locuitorilor greco-catolici, după cum s-a arătat mai sus, iar aceştia trecând la cultul ortodox, au adus cu ei, ipso facto, şi averea afectată vechiului lor cult, care necontestat nu se poate zice că a fost înstrăinată, spre a fi nevoie de cerinţele art. 6 din statute, căci averea a rămas propriu-zis în proprietatea aceloraşi locuitori, acum ortodocşi. Din cele arătate mai sus, ca şi din sentinţa primei instanţe, rezultă că toţi credincioşii greco-catolici au trecut la ortodoxism, în consecinţă în comuna Drăguş nu mai există parohie greco-catolică şi nici cultul greco-catolic, şi deci reclamantul nu are pe cine reprezenta în justiţie.

În comentariul la această speţă se arată că natura subiectului proprietăţii eclesiastice a avut mai multe teorii 1. Teoria proprietăţii divine; 2) Teoria proprietăţii săracilor; 3) Teoria proprietăţii beneficianţilor; 4) Teoria proprietăţii Statului; 5) Teoria proprietăţii bisericii generale; 6) Teoria proprietăţii papale; 7) Teoria proprietăţii instituţiilor bisericeşti, etc. Dintre aceste teorii, biserica ortodoxă, a consacrat in cele din urmă principiul că subiect al proprietăţii bisericeşti este fiecare parte constitutivă a bisericii, şi anume: parohia, protopopiatul, mănăstirea, eparhia şi mitropolia.

6. Practica actuală în materie

6. 1. Hotărâri relative la proprietatea lăcaşurilor de cult în sensul admisibilităţii acţiunilor. Marea majoritate a hotarârilor judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile Bisericii greco-catolice împotriva Bisericii ortodoxe se întemeiază, în drept, pe nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului-Lege nr. 115/1938.

În speţă[lxv], a fost admisă acţiunea Episcopiei Române Unite împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă „Schimbarea la Faţă" şi s-a dispus evacuarea pârâtei din Catedrala „Schimbarea la Faţă". În esenţă, în motivarea acestei hotărâri judecătoreşti, se reţine că problema restituirii imobilului în litigiu a fost discutată în Comisia constituită în baza art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, dar fără a se ajunge la o înţelegere între reprezentanţii celor două culte. În aceste condiţii instanţa a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost epuizată, iar părţile se pot adresa instanţei, aceasta cu atât mai mult, cu cât comisia ar fi urmat să hotărască asupra proprietăţii conform cu dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri şi care, evident, sunt în majoritate ortodocşi. Or, proprietatea este o noţiune juridică independentă de numărul părţilor, opozabilă erga omnes.

Instanţa invocă în sprijinul soluţiei sale dispoziţiile art. 17 si 22 din Decretul-Lege nr. 115/1938 deoarece în speţă reclamanta este proprietara tabulară, iar împrejurarea că prin efectul Decretului nr. 358/1948, respectivul lăcaş de cult ar fi trecut în patrimoniul statului este irelevantă atâta timp cât în cartea funciară nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate şi, întrucât folosinţa imobilului este exercitată de pârâtă, acţiunea reclamantei este întemeiată, potrivit art. 480 din Codul civil. Apelul împotriva acestei sentinţe a fost respins[lxvi] întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 26, art. 17 al. 2 si 4 si art. 28 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Se arată că art. 1 din Decretul nr. 358/1948 prevedea revenirea comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948 „Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului." Pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre însă din anul 1948 ocupă Biserica „Schimbarea la Faţă" proprietatea Bisericii Române Unită cu Roma Cluj - Gherla. Se mai invocă decizia nr. 127/1994 a Curţii Constituţionale şi că faţă de acestea dobândirea dreptului real prin efectul legii nu a fost probată, ocuparea şi deţinerea ilicită a imobilului nu are eficienţa juridică, lăcaşul de cult fiind al credincioşilor şi succesorilor care au contribuit la achiziţionarea imobilului.

Relativ la aceste două hotărâri judecătoreşti se impun a fi lămurite câteva aspecte.

Nu sunt întemeiate susţinerile instanţei că lăcaşurile de cult şi casele parohiale ale Bisericii Greco - Catolice au trecut în proprietatea statului care ulterior le-a atribuit Bisericii Ortodoxe Române întrucât prevederile art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 358/1948 exceptează expres averea fostelor parohii de la trecerea în patrimoniul statului. După cum rezultă şi din motivarea sentinţei, credincioşii greco-catolici nu au contribuit la achiziţionarea imobilului, întrucât printr-un act de liberalitate al Sfântului Scaun lăcaşul de cult a fost trecut în proprietatea Bisericii Unite respectiv a Episcopiei, acesta aparţinând anterior Bisericii Catolice de rit latin, servind la celebrarea serviciilor divine ale membrilor ordinului călugăresc al franciscanilor.

Cu privire la acest aspect, prin prisma art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 358/1948 care prevede că averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat, trebuie văzut dacă Statul Român a dobândit un drept de proprietate asupra acestor imobile chiar dacă nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, întemeiat pe dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, prin asimilarea desfiinţării, a încetării existenţei cultului greco-catolic, cu „cauza de moarte" prevăzută de acest text legal. Considerăm că, cel puţin formal, sunt îndeplinite aceste condiţii, lăsând la o parte încălcarea dispoziţiilor constituţionale de la acea vreme, privind garantarea de către stat a dreptului de proprietate şi a libertăţii cultelor. Revenind la cele arătate se poate considera că soluţia trebuia pronunţată, ca şi în toate cazurile de acest fel, şi în contradictoriu cu Statul Român, nu doar pentru o opozabilitate formală ci decurgând din ipoteza intermedierii preluării abuzive ce a fost posibilă doar datorită legiferării de către stat a trecerii bunurilor cultului greco-catolic la cultul ortodox. Dacă soluţia se întemeiază pe argumentele şi textele legale expuse anterior atunci pentru o minimă rigoare juridică se impune a se constata că imobilul se regăseşte în patrimoniul Statului Român[lxvii].

În aceeaşi hotărâre judecătorească se reţine, ca argument în admiterea acţiunii, că nu s-a făcut dovada respectării dispoziţiilor art. 39 din Decretul nr. 177/1948, iar trecerea patrimoniului Parohiei Greco - Catolice în cel al Parohiei Ortodoxe s-a făcut cu încălcarea art. 37, al. 3 si 4, art. 38 şi art. 39 din Decretul nr. 177/1948, nefiind consecinţa înscrierii liber consimţite la cultul ortodox, ci a includerii forţate a acestor credincioşi în noul cult.

În final prin această sentinţă s-a constatat nulitatea reintegrării Parohiei Române Unite în Parohia Ortodoxă şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 01. 12. 1948. Dacă acceptăm ca reală situaţia de fapt în aceste cazuri în care dreptul Bisericii Ortodoxe Române nu este întabulat rezultă că nu sunt aplicabile în favoarea Bisericii Ortodoxe Române nici dispoziţiile legale privitoare la uzucapiune câtă vreme nu se poate uzucapa împotriva statului, dreptul de proprietate al statului fiind imprescriptibil, bunurile fiind de uz public. De asemenea, nu credem că lipsa întabulării în cf a dreptului de proprietate al Statului sau a Bisericii Ortodoxe Române este lipsită de relevanţă şi că se poate face abstracţie de efectele Decretului nr. 358/1948 si nr. 177/1948, după cum se susţine în decizia de mai sus. Prin efectul acestor acte normative, chiar dacă au fost abuzive, cel puţin aparent dreptul de proprietate asupra acestor imobile a trecut în patrimoniul Statului Român. Soluţionarea acestor litigii trebuie făcută în alt mod decât a considera fără relevanţă efectul Decretului nr. 358/1948 şi a se uza de vechea înscriere în cf a dreptului de proprietate a Bisericii greco-catolice, şi anume întemeiat pe principiile unui stat de drept.

Se mai invocă în decizia arătată că lăcaşul de cult este al credincioşilor şi succesorilor lor care au contribuit la achiziţionarea imobilului. Cu privire la susţinerea că lăcaşul de cult este al credincioşilor, acest aspect, dacă lăcaşul de cult aparţine comunităţii - respectiv credincioşilor sau cultului, Bisericii Unite în speţă, a fost şi este încă un aspect controversat. Tot în decizia menţionată se arată că, problema reconstituirii dreptului de proprietate nu are relevanţă, ceea ce nu este întrutotul exact, după cum am încercat să demonstrăm anterior.

Prin altă hotarâre[lxviii] a fost admisă acţiunea civilă formulată de Episcopia Greco-Catolică a Maramureşului împotriva pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi a fost obligată pârâta să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul biserică şi teren aferent precum şi obiectele de cult ce au aparţinut reclamantei până la 1 decembrie 1948, imobilul fiind înscris în cartea funciară pe numele reclamantei, deoarece Statul sau Biserica Ortodoxă Română nu şi-au întabulat dreptul lor.

Cu privire la altă acţiune instanţa de fond[lxix] a constatat că, urmare a recensământului din anul 1999, s-a stabilit că peste 75 % dintre credincioşi sunt în prezent ortodocşi astfel că în temeiul art. 37, al. 3 din Decretul nr. 177/1948 averea cultului greco-catolic s-a strămutat de drept în patrimoniul cultului ortodox. S-a mai reţinut că, chiar dacă preluarea lăcaşurilor de cult greco-catolic s-a făcut abuziv în anul 1948 de către stat, determinând trecerea enoriaşilor săi la cultul ortodox, în condiţiile statului de drept este inadmisibil ca o nedreptate să fie reparată printr-o altă nedreptate, cu nesocotirea voinţei majorităţii credincioşilor şi să fie recunoscut dreptul de proprietate al Parohiei Greco - Catolice.

Dacă admitem teza că lăcaşul de cult aparţine Bisericii, iar nu credincioşilor şi atâta vreme cât trecerea în patrimoniul Bisericii ortodoxe s-a făcut cu titlu gratuit, aparent problema ar avea o rezolvare simplă, prin admiterea soluţiei reparatorii în sensul restituirii lăcaşurilor de cult către Biserica Greco-Catolică, fără ca să se poată pretinde că se face o nedreptate. Dar trebuie să ţinem totuşi seama că după 1948 credincioşii cultului greco-catolic au fost nevoiţi să părăsească, şi în marea majoritate au şi abandonat, această credinţă, iar cu timpul s-a admis de către aceştia că sunt de religie ortodoxă şi nu mai doresc să revină la cultul greco-catolic. Aceasta în condiţiile în care şi înainte de 1948 Cultul ortodox era relativ majoritar şi în comunităţile de unde au fost preluate lăcaşurile de cult. În motivarea soluţiei, instanţa de control arată că soluţia pronunţată este greşită şi datorită nerespectării dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, în sensul că nu s-a făcut dovada despăgubirii comunităţii locale săvârşite pentru averea strămutată. Apoi, restituirea clădirii lăcaşului de cult către Biserica Greco Catolică este în spiritul dispoziţiilor legale invocate, propriu statului de drept şi în consens cu întregul sistem legislativ elaborat după 1989, care a urmărit restituirea proprietăţilor şi recunoaşterea dreptului de proprietate.

Prin prisma acestor considerente este inexactă afirmaţia că repararea unui abuz înfăptuit de regimul totalitar poate fi considerat un act de nedreptate săvărşit împotriva credincioşilor ortodocşi cărora le este lăsată liberă şi respectată religia fiind obligaţi doar să restituie ceea ce nu le aparţine. Motivarea instanţelor se sprijină tot pe sistemul de carte funciară, astfel încât se socoteşte că acesta, imobilul, de jure nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamantei invocându-se şi dispoziţiile art. 480 C. civ. Se mai arată că acreditarea ideii instituirii de către Decretul-Lege nr. 126/1990 a unei derogări de la dreptul comun şi a investirii altor organe, formate ad hoc, cu competenţă de a decide asupra dreptului de proprietate ar fi o interpretare prea largă a dispoziţiilor acestuia.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs extraordinar, acesta fiind respins[lxx], iar în motivarea recursului extraordinar procurorul general arăta că instanţa de judecată nu era competentă să soluţioneze litigiul întrucât în raport de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, competenţa rezolvării unor astfel de situaţii revenea unei comisii instituită în acest scop. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu au operat niciodată întrucât din extrasul de carte funciară nu rezultă că acesta ar fi suferit modificări ci, dimpotrivă, de la data dobândirii bunurilor prin donaţie, în anul 1906, doar reclamanta a fost proprietara acestora. Ca atare comisia prevăzută de art. 2 al. 2 Decretul nr. 358/1948 nu a dispus preluarea şi atribuirea bunurilor in litigiu Bisericii Ortodoxe Române, ipoteză care ducea la modificarea situaţiei de carte funciară, dat fiind evidenţa strictă şi cronologică a tuturor proprietăţilor în regimul cărţilor funciare.

După cum am constatat, instanţele omit uneori să constate nulitatea sau nevalabilitatea titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară în prealabil dispunerii rectificării de carte funciară, cerinţă prevăzută de art. 34, pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în sensul că rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit, nu au fost valabile. Printr-o hotărâre[lxxi] a fost admisă acţiunea Parohiei Greco-Catolice Runcu Salvei împotriva Parohiei Ortodoxe Române Runcu Salvei şi s-a dispus radierea pârâtei din cartea funciară, şi reînscrierea vechiului proprietar, fiind obligată pârâta să predea reclamantei biserica din lemn şi terenul aferent şi s-a respins acţiunea faţă de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor. Aceeaşi instanţă a respins petitul de constatare a nulităţii absolute a integrării Parohiei Unite cu Roma, Greco-Catolică din Runcu Salvei în Parohia Ortodoxă din aceeaşi localitate, cu motivarea că este rămasă fără obiect ca urmare a apariţiei Decretului-Lege nr. 126/1990 prin care s-a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu Roma. Acţiunea a fost respinsă faţă de Statul Român deoarece s-a considerat că nu este şi nu a fost proprietar tabular al imobilului, astfel că acesta nu are calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-au invocat dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 92/1992 şi art. 3 din Codul civil şi cu privire la liberul acces la justiţie, drept consacrat şi în tratatele internaţionale pe care România le-a ratificat şi unde a devenit parte, în acest fel instanţa a apreciat că este competentă să soluţioneze litigiul privind revendicarea lăcaşului de cult şi că prin efectul acestei hotărâri judecătoreşti se respectă locuitorilor comunităţii şi dreptul şi libertatea opţiunii religioase.

Alte instanţe[lxxii] au admis acţiunile introduse de reclamanta Parohia Bisericii Română Unită Greco-Catolică împotriva pârâţilor Biserica Ortodoxă Română şi Statul Român şi s-a constatat nulitatea încheierilor de întabulare apoi s-a dispus rectificarea cărţii funciare prin restabilirea situaţiei anterioare, în sensul întabulării dreptului avut anterior asupra acestui imobil de către reclamantă. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948 s-a reţinut că averea cultului greco-catolic a trecut în proprietatea statului şi nu a Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990, procedură care nu este obligatorie, nu înseamnă că nu poate formula o acţiune în justiţie pentru restituirea proprietăţii şi pentru rectificare cărţii funciare. Instanţa de recurs, cu o opinie separată, a apreciat că instanţele pot să soluţioneze astfel de litigii întrucât Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost adoptat în intenţia soluţionării pe cale amiabilă a cererilor de revendicare apărute în mod firesc, după restabilirea dreptului la libertate de religie, dar acest act normativ are caracter de recomandare şi nu împiedică sau înlătură aplicarea legii civile la astfel de litigii, întrucât comisiile constituite în baza Decretului-Lege nr. 126/1990 nu au caracter jurisdicţional şi nu au fost învestite cu soluţionarea litigiilor[lxxiii].

Cu privire la acest aspect reţinut de instanţe ne punem în mod firesc întrebarea, în cazul ipotetic în care comisia ajunge la concluzia restituirii lăcaşului de cult care este efectul juridic al acestei hotărâri adoptate de comisie şi dacă în baza unui act emis de comisie în acest sens se poate dispune întabularea în carte funciară pe numele Bisericii greco-catolice. Considerăm că prin efectele pe care legiuitorul a înţeles să le atribuie hotărârilor comisiei, în cazul în care acestea ajung la un punct de vedere comun, în sensul restituirii lăcaşului de cult, şi în cazul în care ambele părţi îşi exprimă consimţământul la întabulare în formă autentică, se poate dispune întabularea în cartea funciară în baza acestui act pe numele Bisericii (Parohie, Episcopie) greco-catolice. Apoi, din modul de redactare al art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, rezultă că atribuţiile comisiei constituită în baza acestui text de lege, nu sunt soluţionarea litigiilor ci „stabilirea situaţiei juridice" care este altceva decât soluţionarea unui litigiu, aceasta din urmă fiind în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Mai rămân totuşi interpretabile dispoziţiile art. 3 parte finală din acelaşi act normativ cu privire la opţiunea majorităţii credincioşilor. Şi aici se reţine lipsa hotărârii judecătoreşti dată în baza legii cultelor care condiţionează trecerea credincioşilor şi a bunurilor bisericii, de la un cult la altul, în temeiul unui înscris care să stea la baza acestei hotărâri judecătoreşti.

Se consideră că întabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române nu a fost corect făcută în lipsa acestei hotărâri şi în lipsa consimţământului proprietarului tabular, cerinţă prevăzută şi de Decretul-Lege 115/1938 la art. 17. În speţă se consideră că instanţele de fond au apreciat greşit că Decretul nr. 177/1948, Decretul nr. 328/1948 şi H. C. M. nr. 1719/1948 ar echivala cu decizia autorităţii administrative şi ar asigura legalitatea dobândirii dreptului de proprietate al intimatei, ele neconstituind totodată „un titlu legal" al acestei dobândiri. Nici unul din actele normative indicate nu sunt însă acte administrative şi nici acte în baza cărora s-ar fi putut, eventual, emite un act administrativ. Aceste acte normative au declarat o persoană juridică drept desfiinţată şi a dispus în privinţa bunurilor sale, fără a-i cere acordul şi fără a exista un interes major, justificat, în luarea acestei măsuri.

În esenţă, opinia separată este motivată pe considerarea Decretului-Lege nr. 126/1990 ca lege specială, ce reglementează modul de restituire a bunurilor preluate în baza Decretului nr. 358/1948, opinia majorităţii credincioşilor fiind hotărâtoare în acest caz, iar cum reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri, în mod corect acţiunea a fost respinsă. Se impune încă o precizare, în sensul că art. 1 din O. G. 94/2000 modificată prin Legea nr. 501/2002 prevede că „... altele decât lăcaşurile de cult, compuse din construcţii împreună cu terenul aferent..." . În schimb art. 3 din Decret-Lege nr. 126/1990 nu se referă decât la lăcaşurile de cult fără a pomeni că sunt compuse din construcţii şi teren, deşi Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948, conţin reglementări şi referiri mai detaliate cu privire la patrimoniul cultelor religioase.

Considerăm că, atâta vreme cât, prin efectul Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, întreaga avere mobilă şi imobilă a cultului greco-catolic a fost preluată de către stat şi trecută apoi în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, atunci nu statul trebuie să restituie terenul aferent construcţiilor - lăcaşuri de cult sau case parohiale - ci Biserica Ortodoxă Română.

Printr-o altă hotărâre judecătorească[lxxiv] s-a reţinut că soluţia instanţei de fond prin care s-a admis acţiunea formulată de Parohia Română Unită cu Roma Chiuieşti împotriva Parohiei Ortodoxe Române Chiuieşti şi s-a anulat încheierea de întabulare, s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate, iar pârâta a fost obligată să predea reclamantei proprietatea imobilului, este întemeiată. Parohia Ortodoxă Română Chiuieşti a arătat în motivarea apelului că instanta de fond nu a ţinut seama de condiţiile concrete de trecere în patrimoniul cultului ortodox, deoarece cei din cultul greco-catolic sunt urmaşii românilor transilvăneni obligaţi la convertire pentru a se bucura de drepturi egale în cadrul Imperiului Habsburgic şi că Legea nr. 139/1940 limita intervenţia statului în treburile cultelor, scoţând de sub imperiul rechiziţiilor bisericile sau casele de rugăciuni ale oricărui cult recunoscut de stat. Instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a făcut dovada că greco-catolicii de la 1948 sunt urmaşii românilor ortodocşi trecuţi la cultul greco-catolic în perioada imperiului habsburgic. Instanţa de fond şi de apel şi-au motivat soluţia pe lipsa hotărârii judecătoreşti de constatare a trecerii credincioşilor de la un cult la altul, cerinţă prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Altă instanţă[lxxv] a admis apelul şi în consecinţă şi acţiunea reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Mintiul Gherlii şi s-a constatat nulitatea absolută a integrării Parohiei Române Unite cu Roma în Parohia Ortodoxă Mintiul Gherlii, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă Mintiul Gherlii să restituie reclamantei biserica şi cimitirul. Instanţa face diferenţierea între starea de fapt, trecerea abuzivă de la un cult la altul a credincioşilor şi a lăcaşurilor de cult, însă, strict juridic, constată că desfiinţarea parohiilor şi trecerea bunurilor şi a credincioşilor a fost în concordanţă cu legea în vigoare din acel moment. Şi această instanţă de apel consideră că este competentă să soluţioneze litigiul, această problemă fiind tranşată prin decizia nr. 127/1994 a Curţii Constituţionale. În speţă, instanţa a considerat că cimitirul fiind o anexă a bisericii urmează aceeaşi soartă juridică, apoi a reţinut că imobilele sunt de interes public local, iar nu de interes public naţional. De asemenea, se arată că atâta vreme cât nu s-a atacat actul juridic nu este admisibilă repunerea în situaţia anterioară. S-a considerat că este de notorietate că trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox s-a făcut din oficiu, fără consimţământul credincioşilor şi uneori forţat, astfel că, fiind un fapt notoriu, nu trebuie dovedit.

Cu privire la sancţiunea nulităţii s-a reţinut că trecerea individuală a unui credincios de la un cult la altul este un act juridic în înţelesul pe care îl are această noţiune pentru acţiunea omenească săvărşită cu intenţia de a produce efecte juridice, prin urmare şi integrarea unul cult în altul ca urmare a trecerii colective a credincioşilor de la un cult la altul, nu poate fi decât un act juridic căruia îi sunt aplicabile regulile sancţiunii nulităţii absolute. Instanţa de apel a considerat neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii argumentată prin aceea că art. 8 al. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că regimul juridic al imobilelor aparţinând unor culte religioase va fi reglementata de norme speciale şi nu se pot înainta acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun. Se reţine de tribunal că până la apariţia unui act normativ special referitor şi la aceste lăcaşuri de cult nu se poate nega reclamantei dreptul de a revendica pe calea dreptului comun un bun preluat abuziv, decât cu riscul încălcării dreptului recunoscut acesteia prin art. 21 din Constituţie si art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Instanţele[lxxvi] au reţinut lipsa hotărârii prevăzută de art. 37 aliniat final din Decretul nr. 177/1948 ca motiv de admitere a acţiunilor, apoi constatarea nelegalei treceri în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a imobilului, rectificarea cărţii funciare şi obligarea pârâtei să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă lăcaşul de cult. Instanţa de apel a reţinut că datorită conjuncturii politice de la acea dată, cultul catolic a fost desfiinţat, impunându-se credincioşilor acestui cult să treacă la cultul ortodox, iar această împrejurare nu este de natură să ducă la concluzia că desfiinţarea cultului greco catolic s-a făcut în mod legal.

Considerăm că Parohia Ortodoxă nici nu avea cum să facă această dovadă, a legalei desfiinţări a cultului greco-catolic câtă vreme actele normative incidente în materie respectiv Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 au fost emise ca o dovadă a voinţei politice de la acea vreme, şi ca un început al şirului de abuzuri săvârşite în perioada regimului comunist. Considerăm că Statul are calitate procesuală pasivă câtă vreme art. 2 din Decretul nr. 358/1948 excludea averea fostelor parohii, iar art. 1 din Decretul nr. 358/1948 prevede că în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) organizaţiile centrale încetează de a mai exista. În acest fel este aparent lăsată în suspensie reglementarea averii parohiilor în patrimoniul cărora se găseau marea majoritate a lăcaşurilor de cult şi evident a caselor parohiale. În acest fel trebuie făcută diferenţierea între lăcaşurile de cult ce au aparţinut parohiilor şi cele care au aparţinut celorlalte organizaţii centrale şi statutare ale cultului greco-catolic enumerate la art. 1 din Decretul nr. 358/1948.

Astfel, art. 2 alin. 1 Decretul nr. 358/1948 prevede că averea organizaţiilor arătate la art. 1, cu excepţia parohiilor, revine Statului Român. Între aceste imobile se găseau şi lăcaşuri de cult ce au aparţinut Mitropoliei, Episcopiei, etc. , care au trecut în patrimoniul Statului, iar potrivit art. 2, alin. 2 din Decretul nr. 358/1948 acesta putea şi a atribuit o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de cele ce am expus anterior instanţa[lxxvii] reţine în mod eronat trecerea întregii averi ce a aparţinut cultului greco-catolic în patrimoniul Statului Roman potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948, fără a face distincţia, considerăm evidentă şi necesară, că acest text legal excludea averea parohiilor de la preluarea de către stat.

În continuare se arată, evocând şi dispoziţiile art. 36 si 37 din Decretul nr. 177/1948, că trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox nu a fost voluntară şi benevolă, fiind justificată de desfiinţarea prin lege a cultului greco-catolic şi oricum lipseşte hotărârea judecătorească prevazută de art. 37 aliniatul final din Decretul nr. 177/1948. Instanţa a considerat că este în competenţa instanţelor judecătoreşti să judece litigii având ca obiect lăcaşuri de cult, în speţă fiind vorba de anularea încheierii de carte funciară, restabilirea situaţiei anterioare şi predarea bisericii, motivat pe dispoziţiile art. 21 din Constituţia Romaniei şi art. 3 din Codul civil. În opinia separată s-a susţinut că rezolvarea situaţiei lăcaşurilor de cult nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti ci a comisiilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990, oricât de dificilă ar fi procedura retrocedării averilor.

Alte instanţe[lxxviii] au considerat întemeiate şi au admis acţiunile Parohiei greco-catolice împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Romană şi s-a dispus radierea pârâtei din cartea funciară şi înscrierea vechiului proprietar Eclesia Greco-Catolică care era înscrisă în cartea funciară. Corect au constatat instanţele că nu se pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, deoarece reclamanta nu a avut posibilitatea de a fi subiect de drept civil şi deci de a formula acţiuni în justiţie, decât prin recunoaşterea ei oficială prin Decretul-Lege nr. 9/1989. S-a constatat că declaraţiile, datând din anul 1930, confirmând trecerea unor credincioşi de la confesiunea greco-catolică la cea ortodoxă nu fac dovada trecerii liber consimţite la cultul ortodox în procent de cel puţin 75% în anul 1948. Apoi, în lipsa declaraţiilor personale a fiecărei persoane de părăsire a cultului, persoane indicate în tabelul centralizator al credincioşilor ortodocşi, întocmit în anul 1948, nu constituie o dovadă în sensul celor de mai sus.

Cu privire la cele expuse, se impun două observaţii. În primul rând, declaraţiile privind trecerea de la un cult la altul, date în anul 1930, sunt fără relevanţă juridică câtă vreme nu era reglementat cadrul juridic în acest sens, iar apoi legea din 1948 nu putea retroactiva şi să dea relevanţă juridică unor acte întocmite anterior intrării sale în vigoare. În al doilea rând, declaraţiile de trecere de la un cult la altul trebuiau să fie personale, nefiind admise renunţările, declaraţiile sau trecerile colective de la un cult la altul, ci doar cele individuale. Instanţele au mai reţinut că în imobilul în litigiu credincioşii ortodocşi şi-au exprimat în mare parte acordul lor pentru desfăşurarea în biserică a serviciului religios de către preotul greco-catolic, conştienţi fiind că acest lăcaş a aparţinut de drept cultului greco-catolic.

În opinia separată[lxxix] se arată că reglementarea distinctă a situaţiei juridice a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice, în funcţie de părţile ei componente, parohii pe de o parte şi mitropolia, episcopiile, etc. pe de altă parte, reglementată prin Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 a fost păstrată şi prin Decretul nr. 126/1990. În speţă, s-a considerat că s-a făcut dovada trecerii credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox în proporţie de peste 75% în perioada cuprinsă între 1930 şi 1931, aşa încât, la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 erau îndeplinite condiţiile art. 37 al. 3 pentru a opera trecerea ope legis a lăcaşului de cult în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Ocna Dej. În continuare se arată că soluţionarea acestei probleme este rezervată legii astfel încât, în absenţa unui cadru legislativ complet, menit să înlăture efectele unor reglementări legale discriminatorii, nedrepte, care au adus grave prejudicii materiale şi morale anumitor culte religioase, instanţele judecătoreşti nu pot admite astfel de acţiuni decât cu riscul săvârşirii unui exces de putere şi a ruperii echilibrului constituţional dintre autoritatea judecătorească şi cea legislativă. În expunerea de motive s-a consemnat că aceasta a considerat neîntemeiată şi excepţia depăşirii puterii judecătoreşti deoarece în conţinutul acestei noţiuni se are în vedere incursiunea judecătorilor în domeniul altor puteri constituite în dauna ordinii constituţionale şi a interesului public, în sensul că săvârşeşte un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, adică atribuie valoare legală unor texte care au fost abrogate sau tăgăduieşte valoarea unui text care are încă forţă legală.

6. 2. Hotărâri relative la proprietatea asupra lăcaşurilor de cult în sensul inadmisibilităţii acţiunilor. Practica instanţelor care consideră că nu sunt admisibile acţiunile Bisericii Greco-Catolice pentru restituirea lăcaşurilor de cult, se întemeiază pe considerentul că această problemă trebuie să fie soluţionată de comisiile constituite potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, soluţie pe care o considerăm incorectă din motivele arătate la subtitlul anterior.

Astfel, printr-o hotărâre[lxxx] a fost respinsă acţiunea civilă intentată de Parohia Greco-Catolică Română Huedin împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Huedin II, având ca obiect anularea încheierii de carte funciară întrucât în cauza nu s-au dovedit că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Apoi, printr-o altă hotărâre[lxxxi] s-a respins recursul considerând corectă soluţia instanţei de fond prin care s-a respins acţiunea reclamantei Episcopia Romană Unită cu Roma Cluj - Napoca împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Schimbarea la Faţă Cluj, având ca obiect anularea încheierilor de carte funciară, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi a dreptului de proprietate al reclamantei.

Pentru a statua astfel instanţele au reţinut că abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu are efect retroactiv[lxxxii]. Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit de la Statul Român care nu este succesor în drepturi al reclamantei, considerente pentru care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 36 al. 2 din Decretul-Lege nr. 115/1948, acţiunea reclamantei prescriindu-se în termen de 10 ani. Instanţa de recurs reţine că aceste bunuri au fost dobândite în mod legal de către pârâtă, întabularea dreptului de proprietate al acesteia în cartea funciară fiind legală, în temeiul actelor normative ce au operat la aceea vreme. Apoi, se susţine că dacă reclamanta arată ca proprietar pe Statul Român atunci ea nu are calitate procesuală activă pentru a cere rectificarea cărţii funciare.

Printr-o hotărâre[lxxxiii] a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Episcopia Română Unită cu Roma împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Schimbarea la Faţă, având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilul lăcaş de cult. În motivarea acestei hotărâri judecătoresti se reţine că, prin decizia nr. 23/27. 04. 1993 pronunţată de Curtea Constituţională, sesizată prin încheierea din 29. 10. 1992 din acest dosar, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Instanţa a reţinut că din cartea funciară rezultă că imobilul a fost proprietatea reclamantei, dobândit în 1938 şi a fost preluat de Biserica Ortodoxă prin efectul Decretului nr. 358/1948. Se invocă necesitatea emiterii unei reglementări pentru reconstituirea dreptului de proprietate a Bisericii Greco-Catolice, având în vedere şi dispoziţiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 care prevăd că drepturile reale se vor stinge prin moartea titularului, Biserica Greco Catolică fiind desfiinţată în 1948. Mai departe se arată că două sunt condiţiile cerute pentru reconstituirea dreptului de proprietate: decizia comisiei mixte şi opţiunea credincioşilor, acest ultim aspect derivând din principiul constituţional al libertăţii cultelor religioase.

Prin altă hotărâre[lxxxiv] a fost respinsă acţiunea civilă intentată de reclamanta Episcopia Română Unită de Cluj - Gherla în numele şi pentru Biserica Greco-Catolică din Cluj având ca obiect constatarea nulităţii încheierii de carte funciară, rectificarea de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe Române asupra imobilului „casă parohială", constatarea că acest imobil a trecut în proprietatea Statului în temeiul art. 2 din Decretul nr. 358/1948 şi întabularea dreptului de proprietate al Statului Român pentru a se facilita aplicarea prevederilor art. 2 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Episcopia Română Unită a susţinut că prin H. C. M. nr. 1719/1948 s-a hotărât trecerea averii organizaţiilor centrale şi statutare a fostei Biserici Ortodoxă Română şi împotriva legii şi-a întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra acestui imobil, care în realitate revenea Statului Roman. Pârâta Parohia Ortodoxă a invocat uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Instanţa, în motivare reţine că nu se poate susţine că pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, fără titlu şi în mod abuziv, deoarece prin efectul Decretului nr. 358/1948, H. C. M. nr. 1719/1948 şi a Decretului nr. 177/1948 clădirea în litigiu, având destinaţie de casă parohială, a trecut de drept în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a Statului Român pentru facilitarea aplicării art. 2 din Decretul-Lege nr. 126/1990 este inadmisibilă, câtă vreme Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat.

Cu privire la calitatea procesuală activă se pune problema clarificării organizării Bisericii Greco Catolice. Astfel în multe cazuri în cartea funciară este sau era înscrisă Biserica Greco-Catolică Cluj (de exemplu). Considerăm această înscriere imprecisă câtă vreme Biserica Greco-Catolică Cluj (de exemplu) nu există, ci potrivit organizării acesteia există, Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, parohiile care pentru rigurozitate juridică, trebuiau ca acestea să fi fost înscrise în cartea funciară. Apoi, lăsând la o parte dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 care nu conduc la soluţionarea litigiilor, problematica în discuţie nu dispune de o legislaţie specifică, astfel că instanţele judecătoreşti nu au la îndemână decât dispoziţiile aplicabile în general acţiunilor în revendicare şi a celor pentru rectificare de carte funciară şi eventual dispoziţiile din Decretul nr. 177/1948.

Într-o altă hotărâre judecătorească[lxxxv] s-a respins acţiunea intentată de Parohia Bisericii Române Unite Filea de Jos împotriva Bisericii Ortodoxe Comana de Jos pentru predarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a bisericii şi ţintirimului, după desfiinţarea, în prealabil a încheierii de întabulare şi refacerea situaţiei de carte funciară. Ca şi motiv de respingere a acţiunii instanţa a reţinut că reclamanta vizează în fapt redobândirea proprietăţii asupra imobilelor printr-o simplă operaţiune de carte funciară. Apoi se arată că admiterea acţiunii s-ar putea face numai cu încălcarea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990. Într-o altă speţă instanţa[lxxxvi] a admis recursul şi urmare a respins actiunea Parohiei Romane Unite cu Roma Filea de Jos împotriva pârâtei Parohia Otodoxă Română Filea de Jos având ca obiect anularea încheierii de întabulare şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară. Instanţa de recurs şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 în sensul obligativităţii reglementării situaţiei juridice lăcaşurilor de cult de către comisiile acolo indicate, iar nu de către instanţele de judecată[lxxxvii]. Instanţa a considerat corespunzător realităţii împrejurarea că întabularea în cartea funciară s-a făcut direct pe numele pârâtei, dar întâi de către stat, apoi repartizată pârâtei, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în vigoare în anul 1948.

Credem că aici instanţa a făcut o confuzie între anumite categorii de bunuri şi reglementările ce poartă sau purtau asupra lor la momentul respectiv. Astfel, în speţă fiind vorba de un lăcaş de cult aparţinând parohiei, acesta era exclus expres de la preluarea de către Stat, prin art. 2 din Decretul nr. 358/1948, fiind în fapt preluat de Biserica Ortodoxă Română prin procedură prevăzută de art. 37-39 din Decretul nr. 177/1948, în mod direct de către Parohia Ortodoxă de la Parohia Greco-Catolică, prin aşa-zisa trecere a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox. Instanţele au reţinut că este adevărat că în anul 1950 nu s-a încheiat proces verbal de preluare dar, în urma desfiinţării cultului greco-catolic şi a trecerii majorităţii credincioşilor la biserica ortodoxă, conform art. 37 din Decretul nr. 177/1948, pârâta întemeiat şi legal şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

Confuzia cu privire la trecerea din patrimoniul Parohiei greco-catolice în patrimoniul Statului Român sau al Parohiei ortodoxe române s-a făcut şi în altă speţă[lxxxviii], când, pe lângă considerentele privitoare la prescripţia dreptului la acţiunea în rectificare prevăzute la art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938, s-au invocat şi acelea că pârâta Parohia Ortodoxă Română Turda Veche nu are calitatea de dobânditor nemijlocit deoarece imobilele nu au trecut de la cultul catolic la cel ortodox, ci întâi au trecut în patrimoniul statului, în anul 1948 şi abia după 10 ani, în 1958 s-a dispus întabularea în favoarea pârâtei. S-a considerat că acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani, sau de 10 ani, care încep să curgă din 1958, data înscrierii în cartea funciară. Trebuie să arătăm că nu se poate să nu se ţină seama că în 1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat şi că organele statuare ale acestuia - episcopii, parohii - au încetat să mai existe şi nu vedem cum ar putea să curgă un termen de prescripţie împotriva unei persoane care nu există.

Într-o altă speţă instanţa[lxxxix] a respins recursul considerând corectă soluţia instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii Parohiei greco-catolice Turda împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă română Turda - Poiana pentru rectificarea cărţii funciare. Motivarea este întemeiată pe interpretarea art. 3 din Decretul-Lege 126/1990 care exclude soluţionarea acestor litigii de către instanţele judecătoreşti. Neîndeplinirea condiţiilor privind rectificarea cărţii funciare prevăzute de Decretul-Lege nr. 115/1938 şi nerespectarea procedurii prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990 în sensul rezolvării situaţiei lăcaşurilor de cult de o comisie mixtă, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine acea biserică a fost invocată de o altă instanţă[xc] ca motive pentru respingerea recursului.

În altă hotărâre[xci] s-a considerat că greşit s-a admis acţiunea deoarece trebuia să se ţină seama de faptul că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 36-37 din Decretul nr. 177/1948 iar restituirea lăcaşurilor de cult se face potrivit procedurii prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990.

7. Practica instanţelor judecătoreşti cu privire la folosinţa lăcaşurilor de cult. Există o practică relativ bogată şi în acestă materie, cu privire la folosinţa lăcaşurilor de cult, acţiunile fiind intentate de parohiile greco-catolice ca şi o soluţie de compromis, mai ales în comunităţile în care acestea nu au la dispoziţie nici un lăcaş de cult pentru oficierea slujbelor religioase. Prin hotărârile judecătoreşti ce dispun stabilirea desfăşurării alternative a serviciului religios de către cele două culte nu se ajunge la o soluţionare a fondului litigiului[xcii], de cele mai multe ori acţiunile pentru folosinţa lăcaşului de cult fiind intentate separat, dar deodată cu cele pentru restituirea proprietăţii acestuia.

În sensul admiterii acestor acţiuni cele mai multe instanţe s-au pronunţat pentru reglementarea programului alternativ pentru oficierea slujbelor religioase[xciii], în sensul admiterii acţiunilor. Într-o astfel de hotărâre[xciv] s-a stabilit programul de oficiere a slujbelor religioase în sensul obligării Parohiei Ortodoxe Urişor să permită Parohiei Greco-Catolice Urişor oficierea acestor slujbe în biserica din localitate. În motivarea hotărârii se reţine că numărul mic al credincioşilor greco-catolici nu are relevanţă raportat la dispoziţiile art. 29 din Constituţie, câtă vreme nimeni nu poate fi constrâns să adere la o credinţă religioasă. Instanţa mai arată că singura chestiune ce se relevă în apel este mai degrabă intoleranţa manifestată de Parohia Ortodoxă. Se mai reţine că, potrivit procesului verbal întocmit în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, dorinţa credincioşilor, greco-catolici şi ortodocşi a fost aceea de a oficia alternativ servicile religioase în biserică, dar conducerea pârâtei nu a ţinut seama de aceasta şi nu a permis punerea în aplicare a hotărârii luate.

În acelaşi sens, s-a hotărât[xcv] că acţiunea Parohiei Greco-Catolice Unguraş având ca obiect folosirea alternativă a lăcaşului de cult este întemeiată, raportat la art. 21 şi art. 29 din Constituţia României si art. 9 din Convenţia europeană pentru apărararea drepturilor omului, ce prevede că „orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, acest drept presupune libertatea de a schimba religia sau convingerea ca şi libertatea de a exercita religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea riturilor. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restricţii, decât al acelora care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică".

Cu privire la citatul articol din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului credem că în cadrul restricţiilor prevăzute de lege se includ şi cele cu privire la protecţia dreptului de proprietate, respectiv a atributului acestuia constând în folosinţa lăcaşului de cult. Prin urmare, atâta timp cât nu s-a statuat afirmativ de către o instanţă judecătorească cu privire la dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult în favoarea cultului greco-catolic sau nu s-a ajuns la o înţelegere în acelaşi sens cu privire la proprietate sau la folosinţă de către comisia prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, credem că nu există vreun temei legal pentru admiterea acestor acţiuni.

Într-o altă speţă s-a hotărât[xcvi] respingerea apelului Parohiei Ortodoxe Române Chiuieşti considerându-se că intimata Parohia Greco-Catolică Chiuieşti are dreptul la oficierea alternativă a serviciului religios, în motive arătându-se că este real că, potrivit cărţii funciare, lăcaşul de cult este proprietatea Parohiei Ortodoxe, dar tot atât de adevărat este faptul că anterior anului 1948 biserica în discuţie a aparţinut reclamantei care a fost deposedată de averea sa prin acte samavolnice contrare Constituţiei de la aceea vreme şi a dispoziţiilor Codului Civil. După cum am arătat anterior, aceste motive nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti în sensul de mai sus şi credem că problema ar trebui soluţionată tranşant cu referire la dreptul de proprietate, iar nu cu privire la folosinţă care nu are în prezent nici un temei spre a fi admisă. În continuare instanţa reţine că pârâta Parohia Ortodoxă nu a manifestat nici un fel de toleranţă creştină faţă de credincioşi aparţinând aceluiaşi neam şi biserici creştine surori şi că reclamanta este îndreptăţită la acţiunea pentru apărarea unui drept legitim recunoscut prin reînfiinţarea legală a cultului greco-catolic prin Decretul-Lege nr. 9/1989. Credem că instanţa extrapolează înţelesul acestor dispoziţii legale din Decretul-Lege nr. 9/1989 care prevăd doar abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Se mai arată că modul în care pârâta abordează problemele în apel cu privire la drepturile minoritarilor greco-catolici şi posibilitatea generării unor conflicte între credincioşi demonstrează fie că aceasta nu-şi cunoaşte misiunea creştină ce i-a fost încredinţată fie că nu înţelege să-i aplice preceptele şi atunci nici una din cele două ipoteze nu o onorează şi nici nu poate constitui un motiv de apel. Ca un ultim considerent instanţa reţine că istoria a demonstrat că în ceea ce priveşte modul de manifestare al credincioşilor aceştia acţionează fără excepţie după măsura şi exemplul păstorului şi este de presupus că acesta, indiferent de cultul căruia îi aparţine, are toate calităţile sădirii şi manifestării depline a tuturor roadelor spiritului sfânt pe care îl promovează.

În altă hotărâre[xcvii], se reţine în motivare trecerea forţată la ortodoxism a credincioşilor greco-catolici şi lipsa dialogului între cele două culte pentru soluţionarea situaţiei juridice cu privire la proprietatea lăcaşului de cult şi că anterior anului 1948 singura religie existentă în localitate era cea greco-catolică. Apoi instanţa a avut în vedere şi spiritul ecumenic pe care trebuie să se întemeieze relaţiile dintre cele două comunităţi religioase, ambele fiind comunităţi religioase române şi provin din comunitatea religioasă greco-catolică, existentă anterior anului 1948 în acel sat. Credem că aici instanţa şi-a depăşit atribuţiile curpinzând aceste consideraţii, care sunt, se pare, reale, dar atâta timp cât cultele religioase sunt autonome, iar asupra învăţăturilor creştine şi a adevărului unei învăţături, poate să se pronunţe doar acel cult, iar puterea judecătorească face parte din Stat, considerăm că excede atribuţiilor puterii judecătoreşti a se pronunţa asupra perceptelor religioase. Nu mai puţin adevărat este că statuarea asupra libertăţii religioase ar putea implica unele consideraţii asupra celor de mai sus, problema în discuţie fiind însă foarte sensibilă şi destul de greu de soluţionat.

Printr-o altă hotărâre[xcviii] s-a reţinut cu privire la folosinţa lăcaşului de cult că numărul credincioşilor nu constituie un criteriu cu privire la folosinţa lăcaşului de cult atâta timp cât nu este „normal" ca un bun să aparţină unui grup de persoane numai pentru că acestea sunt într-un număr mai mare decât celălalt grup. Se arată că unul dintre motivele de apel face referire la faptul că lăcaşul religios este de esenţa cultului, fără de acesta neputându-se ajunge la exerciţiul religios. Cu privire la excluderea intervenţiei autorităţii judecătoreşti asupra litigiilor cu privire la lăcaşurile de cult instanţa s-a pronunţat[xcix] considerând că dificultăţile de punere în aplicare a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu îndreptăţesc instanţele de judecată să rezolve neînţelegerile cultelor în legătură cu modul de folosire a bisericilor chiar dacă reclamanta susţine că serviciul religios se desfăşoară în aceeaşi biserică de către cultele ortodox şi romano-catolic la înţelegere de aproximativ 50 de ani.

Într-o altă hotărâre[c] se reţine că organele ecleziastice pentru reglementarea situaţiei juridice a lăcaşelor de cult prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu au reglementat situaţia lăcaşului de cult iar instanţa a considerat că este competentă să judece acest litigiu potrivit regulilor ce decurg din art. 1 şi următoarele din Constituţia României. În opinia separată a instanţei de fond s-a concluzionat că acţiunea nu poate fi admisă deoarece aceasta ar determina ştirbirea dreptului de proprietate al pârâtei consacrat prin dispoziţiile Codului Civil respectiv al atributului folosinţei nestingherite. Singurii în măsură să decidă cu privire la situaţia juridică a imobilului sunt credincioşii ortodocşi care pot să permită preoţilor greco-catolici să oficieze slujbe religioase în biserică. Repararea prejudiciilor materiale şi spirituale suferite de credincioşii greco-catolici în regimul comunist poate fi realizată doar de către puterea legiuitoare, puterii judecătoreşti nefiindu-i permis a se transforma în legiuitor pozitiv.

În motivarea apelului împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Parohia Ortodoxă Română a invocat dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 potrivit cărora se cuvin despăgubiri cultului care a fost părăsit de credincioşi proporţional cu procentul celor rămaşi, exceptându-se însă lăcaşul de închinare, casa de rugăciune şi edificiile anexe. În apărare reclamanta Parohia greco-catolică susţine că cel ce creează şi întreţine atmosfera tensionată cu privire la folosinţa în comun a bisericii este chiar parohul ortodox care se teme de pierderea foloaselor materiale. Instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte îngăduinţa practicării de către reclamantă, biserica, a aceleiaşi credinţe, după un ceremonial propriu şi cu un preot propriu, aceasta nu este nicidecum de natură a încălca libertăţile constituţionale ale pârâtei. Lipsa oricărei bunăvoinţe şi atitudinea pasivă a pârâtei îmbracă în mod evident forma abuzului de drept şi de aceea este de competenţa instanţei de judecată de a soluţiona cereri de natura celei ce a făcut obiectul acţiunii de faţă.

Referitor la motivul de apel potrivit căruia prin hotărârea instanţei de fond se ajunge la învrăjbirea religioasă, este de precizat, susţine instanţa de apel, că aceasta nu va fi posibil atâta timp cât nu este cine să învrăjbească şi cât slujitorii bisericii, ai comunităţii religioase şi deopotrivă ai Domnului îşi vor îndeplinii misiunea de pace, frăţietate şi iubire faţă de aproapele cu care au fost învestiţi. Cu privire la competenţa instanţelor de a soluţiona litigiile relative la proprietatea sau folosinţa lăcaşurilor de cult, este în afara oricărei discuţii că aceste litigii nu pot fi sustrase competenţei jurisdicţionale a puterii judecătoreşti, însă considerăm că acestea nu pot să aibă în vedere criteriile prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990 acestea fiind stabilite pentru procedura prealabilă, opţională, reglementată pentru organele acolo prevăzute. Instanţele pot să aibă în vedere doar principiile constituţionale şi cele ale dreptului civil în considerarea măsurilor reparatorii faţă de desfiinţarea cultului greco-catolic în anul 1948, întrucât principiile dezvoltate în Decretul-Lege nr. 126/1990 nu se încadrează, nu sunt compatibile şi nu pot fi aplicate de instanţele judecătoreşti în soluţionarea acestor litigii, fiind oricum atipice pentru un stat de drept, chiar dacă aparent nu pare în acest fel.

8. Concluzii. Climatul religios în Transilvania, unde se pune mai acut problema restituirii acestor lăcaşuri de cult, de-a lungul istoriei, ca şi în prezent, nu a fost unul de inamiciţie în rândul maselor, dar cu toate acestea, după cum rezultă şi din practica instanţelor expusă mai sus, dialogul se bloca la nivel instituţional, al conducerii cultelor. Din punctul de vedere al problemei care ne interesează, cultele nu pot fi tratate ca şi nişte simple asociaţii şi fundaţii, şi drept urmare, restituirea lăcaşurilor de cult nu poate fi tratată ca o simplă restituire de imobile, având în vedere şi implicaţiile sociale.

Este de observat că Statul a ezitat să lămurească aspectul restituirii lăcaşurilor de cult, lucru de înţeles având în vedere complexitatea şi implicaţiile acesteia, dar în final credem că trebuie lămurită, în sensul legiferării, şi acestă chestiune întrucât, într-un stat de drept, soluţionarea litigiilor de orice fel trebuie să aibă o reglementare clară şi precisă pentru ca în cât mai puţine cazuri să fie posibilă pronunţarea unor soluţii pretoriene de către instanţele judecătoreşti, astfel încât acestea din urmă să nu fie şi să nu poată fi acuzate de încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Considerăm că lăcaşul de cult aparţine cultului ca persoană juridică, fără a nega anumite drepturi patrimoniale, în sensul unor acte de folosinţă, cât şi a unor drepturi morale asupra acestuia, care aparţin credincioşilor, fiind evident că dreptul de proprietate aparţine persoanei juridice, credincioşii fiind doar beneficiarii acestui lăcaş de cult.

Cu privire la trecerea de la un cult la altul s-a considerat, pe drept cuvânt, ca aceasta să se ia în considerare numai în cazurile de conştiinţă, bine verificate[ci]. Dreptul la libertatea de religie în înţelesul Convenţiei europene a drepturilor omului exclude aprecierea de către Stat a legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor în care acestea se exprimă[cii]. Prin prisma acestor aprecieri se consideră că există o ingerinţă a Statului în cazul în care se reglementează trecerea lăcaşului de cult de la o comunitate la alta odată cu trecerea majorităţii credincioşilor. Această trecere, de principiu, în cazurile reale, de conştiinţă, şi care exclud prozelitismul agresiv, are două componente, anume componenta spirituală şi cea patrimonială. Statul, reglementând trecerea lăcaşului de cult de un cult la altul, în temeiul suveranităţii sale, ce permite şi obligă la reglementarea regimului juridic al imobilelor, inclusiv al lăcaşurilor de cult, s-ar putea considera că ar interveni într-un fel în considerarea legitimităţii credinţelor, încălcându-şi obligaţia de neutralitate şi depăşind graniţa dintre componenta patrimonială şi spirituală arătată mai sus.

La întrebarea cum ar trebui Statul să reglementeze acestă materie, răspunsul este dificil de găsit. Dacă privim problema strict între cele două culte, prin prisma dreptului concret şi al obligaţiei corelative, ne punem întrebarea dacă în mod natural se poate naşte un drept şi obligaţia sa corelativă cu privire la patrimoniul cultului părăsit, deoarece drepturile se află în patrimoniul cultului părăsit, iar nu în cel al credincioşilor care îl părăsesc, astfel că nu vedem cum s-ar putea întemeia trecerea patrimoniului legat de o voinţă a unor persoane care nu au în patrimoniu drepturi asupra acestui patrimoniu, din punct de vedere al dreptului civil. Ar însemna ca noului cult adoptat, care până la urmă este un terţ, să i se nască un drept în patrimoniu, fără voinţa sa, ca de altfel şi fără voinţa cultului părăsit. Prin voinţă înţelegem aici voinţa persoanei juridice, care este cultul. Toate considerentele expuse anterior trebuiesc văzute şi prin prisma consideraţiilor intebelice cu privire la bunurile de „mână moartă", arătate la subtitlul privind practica interbelică.

Conform lui John Locke[ciii] credinţa individuală profundă, adevărata religiozitate reprezintă prima condiţie sufletească prealabilă a îngăduinţei religioase. Apoi a separa cu consecvenţă statul şi biserica poate fi considerată o a doua condiţie prealabilă. Statul este o comunitate creată pentru conservarea şi sporirea bunurilor civile, el neavând nici o autoritate în problemele sufleteşti. Sfera de influenţă a feţelor bisericeşti nu poate fi extinsă la chestiuni civile întrucât ambele au graniţe solide şi neschimbătoare.

Tot după John Locke individul are aceleaşi libertăţi în viaţa religioasă ca şi în viaţa civilă. Toleranţa nu exprimă altceva decât compromisul dintre forţele sociale interesate de chestiunea religiei şi relaţiile de putere ale momentului. Luarea de poziţie a bisericii, chiar dacă n-a fost decisivă, a influenţat peste măsura calitatea şi durata dezbaterilor publice şi, în ultimă instanţă, modificarea juridică a acestor probleme. Toleranţa este punctul de pornire al libertăţii civile şi a instituţiilor sale. Irenismul ţinteşte cu precădere să transforme libertatea de religie într-un drept confesional al tuturor religiilor[civ]. Fundamentul adevărului cultului greco-catolic în chestiunea lăcaşurilor de cult este multilateral: istoric, juridic, practic - în cele din urmă el este o combinaţie de elemente de drept natural[cv]. Lipsa de îngăduinţă are două izvoare: prima este convingerea legată de posesia exclusivă a adevărului, refuzul dialogului şi a doua - abandonarea principiului consensului - în cazul în care se presupune că el a fost cândva cunoscut[cvi].

Din studiul jurisprudenţei în materie am observat o mai solidă motivare în drept în perioada interbelică faţă de soluţiile jurisprudenţiale contemporane, această diferenţă rezultând din hiatus-ul legislativ actual asupra acestei problematici. Aceasta relevă necesitatea reglementării în plan legislativ a problemei restituirii lăcaşurilor de cult în sensul unei mai accentuate implicări a statului în soluţionarea acestei probleme iar nu în lăsarea modului de soluţionare la îndemâna unor comisii interconfesionale, ceea ce duce, după cum rezultă din expunerea soluţiilor practicii contemporane, la o practică neunitară a instanţelor în soluţionarea acestor litigii.

[i] Publicat în Monitorul Oficial al României partea I nr. 178 din 4 august 1948.

[ii] Publicat în Monitorul Oficial al României partea I nr. 281 din 2 decembrie 1948.

[iii] Publicat în Monitorul Oficial al României partea I nr. 9 din 31 decembrie 1989.

[iv] Publicat în Monitorul Oficial al României partea I nr. 54 din 25 aprilie 1990.

[v] Publicat în M. Of.  partea I nr. 9 din 31 decembrie 1989.

[vi] Publicat în M. Of.  partea I nr. 54 din 25 aprilie 1990.

[vii] Publicat în M. Of. Nr. 751 din 18 august 2004.

[viii] www.cdep.rp/pls/steno/steno.stenograma?ids=5801&idm=6

[ix] www.greco-catolic.ro/stiri.asp?id=10024

[x] www.guv.ro/presa/afis-doc.php

[xi] Maria Someşan - Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Editura All, Bucureşti 1999 - pagina 11.

[xii] Maria Someşan - Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Editura All, Bucureşti 1999 - pagina 21.

[xiii] Maria Someşan - Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Editura All, Bucureşti 1999 - pagina 19 şi următoarele; Ioan M. Bota - Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca 1994 - pagina 113; Nic. Densuşianu - Independenţa Bisericească a Mitropoliei Române de Alba-Iulia, Tipografia Mureşianu, Braşov 1893 - pagina 1 şi 16.

[xiv] Aloisie L. Tăutu ş. a. - Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de istorie, Editura VIAŢA CREŞTINĂ, Cluj-Napoca 1998 - pagina 38 şi următoarele.

[xv] Kurt Wessely - A doua diplomă leopoldină, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti 1938.

[xvi] Maria Someşan - Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Editura All, Bucureşti 1999 - pagina 101-103.

[xvii] Lazăr Iacob, Stat si Biserică, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucuresti 1942 - pagina 4, citat în Corneliu -Liviu Popescu - Raporturile dintre Stat şi Biserică, în Dreptul nr. 11/1992 - pagina 9.

[xviii] Raportul cu privire la proiectul de lege relativ la „Regimul general al Cultelor", publicat în Monitorul Oficial al României, partea III - a, nr. 44 din 28 aprilie 1928 - pagina 979-980.

[xix] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89 din 22 aprilie 1928.

[xx] Constantin Schifirneţ - Biserica noastră şi cultele minoritate. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii cultelor, Editura Albatros, Bucureşti 2002.

[xxi] Publicat în Monitorul Oficial al României, partea III - a, nr. 44 din 28 aprilie 1928 - pagina 981-992.

[xxii] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea III - a, nr. 44 din 28 aprilie 1928 - pagina 1001.

[xxiii] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 126 din 12 iunie 1929.

[xxiv] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 222 din 22 septembrie 1943.

[xxv] Prin Decretul nr. 151/17. 07. 1998 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 164 din 19 iulie 1948.

[xxvi] André Kom - Actualul litigiu privind bunurile Bisericii Române Unite într-o nouă perpectivă istorico-documentară, în Biserica, Putere, Societate, Studii şi Documente (sub redacţia Ovidiu Bozgan), Editura Universităţii din Bucureşti 2001, pagina 182.

[xxvii] Corneliu-Liviu Popescu - Libertatea înfiinţării cultelor religioase, Pandectele Române, nr. 2/2002, pagina 266.

[xxviii] Cu privire la aceste aspecte cu mare folos am consultat lucrarea obiectivă, cu pertinente observaţii şi din punct de vedere juridic: Ioan-Marius Bucur - Din Istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), Editura Accent, Cluj-Napoca 2003.

[xxix] Cristian Vasile - Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura Curtea Veche, Bcureşti 2003 - pagina 15.

[xxx] Péter Erdö - Die Entwicklung Der Rechtlichen Beziehungen Zwischen Kirche Und Staat in Ungarn, Studia Universitatis Babes-Bolyai - Iurispudentia nr. 2/1999 - pagina 13.

[xxxi] Ioan M. Bota - Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură Viaţa creştină, Cluj-Napoca 1994 - pagina 282.

[xxxii] Paul Negulescu şi George Alexianu - Tratat de drept public, tomul II, Casa Şcoalelor 1943 - pagina 220.

[xxxiii] Péter Erdö - Die Entwicklung Der Rechtlichen Beziehungen Zwischen Kirche Und Staat in Ungarn, Studia Universitatis Babes-Bolyai - Iurispudentia nr. 2/1999 - pagina 15 şi 17.

[xxxiv] Péter Egyed - Toleranţa: etică şi/sau politică?, în Journal for the Study of Religions & Ideologies, nr. 3/2002, Edited by S. C. I. R. I. - pagina 37.

[xxxv] Corneliu-Liviu Popescu - Formula religioasă a jurământului şi laicitatea Republicii, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 19/2001 - pagina 8.

[xxxvi] Tudor Drăganu - Câteva consideraţii privitoare la problema „drepturilor colective" ale minorităţilor naţionale, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 18/2001 - pagina 41.

[xxxvii] Doru Cosma - Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 din CEDO, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 13/1996 - pagina 16-17.

[xxxviii] Publicată în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 24/2002 - pagina 8-10.

[xxxix] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 2 din 10. 01. 1995.

[xl] Publicat în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 24/2002 - pagina 14-15.

[xli] Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale publicată în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 24/2002 - pagina 15.

[xlii] Corneliu-Liviu Popescu - Competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 24/2002 - pagina 18-19.

[xliii] Idem - pagina 17.

[xliv] Mihnea Moţoc şi George C. Maior - Semnificaţia prevederilor documentelor internaţionale privind libertatea religioasă în dreptul intern; Libertatea religioasă în condiţiile democraţiei, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 2/1994 - pagina 15.

[xlv] Idem.

[xlvi] Idem; Paul Caravia - Perspectiva religioasă în problematica drepturilor omului; Libertatea religioasă în condiţiile democraţiei, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 2/1994 - pagina 23.

[xlvii] Irina Moroianu Zlătescu - Protecţia identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor religioase, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 2/1999 - pagina 4.

[xlviii] Lazăr Iacob, Stat si Biserică, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucuresti 1942 - pagina 4, citat în Corneliu -Liviu Popescu - Raporturile dintre Stat şi Biserică, în Dreptul nr. 11/1992 - pagina 4.

[xlix] Corneliu -Liviu Popescu - Raporturile dintre Stat şi Biserică, în Dreptul nr. 11/1992 - pagina 4.

[l] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 901/1997 publicată în Dreptul nr. 6/1997 - pagina 106; Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 804/1998 publicată în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 2000, Editura Lumina Lex, Bucureşti - pagina 122-123.

[li] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995.

[lii] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 781/1999 publicată în Studia Universitatis Babes - Bolyai, seria Iurisprudentia nr. 1/2001 - pagina 145-147.

[liii] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV - a, civilă, decizia nr. 608/1999 publicată în Juridica nr. 7/2000 - pagina 275-276.

[liv] Curtea de Apel Cluj, Secţia II. Dos. No. C. II. 1058/1936. Deciziunea civilă nr. 316/1937, în Jurisprudenţa Curţilor de Apel din Ardeal nr. 31/1937 - pagina 483.

[lv] Corneliu-Liviu Popescu - Formula religioasă a jurământul şi laicitatea Republicii, în Revista Română de Drepturile Omului, nr. 19/2001 - pagina 8.

[lvi] Curtea de Apel Cluj, Secţia III Dos. No. C. III. 389/1936. Deciziunea civ. No. 362/1937 în Jurisprudenţa Curţilor de Apel din Ardeal nr. 39/1937 - pagina 618-619.

[lvii] Cas. III. Decizia Nr. 1831 din 7 iulie 1939, în Jurisprudenţa Română a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3-4/1940 - pagina 58.

[lviii] Lazăr Iacob - Personalitatea juridică a bisericii, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti 1940 - pagina 31.

[lix] Curtea de Apel Cluj, Secţia II. No. Fiscal. II. 557/4/1928, în Jurisprudenţa Curţilor de Apel din Ardeal nr. 1/1931 - pagina 12-13; Curtea de Apel Timişoara, Secţia I, No. Fisc. 551/3/1929 în Jurisprudenţa Curţilor de Apel din Ardeal nr. 23/1930 - pagina 362-365.

[lx] Cas. I, dec. nr. 197 din 22 octombrie 1940 în Pandectele Române, 1941, partea III-a - pagina 232.

[lxi] Lazăr Iacob - Personalitatea juridică a bisericii, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti 1940 - pagina 31-39

[lxii] Cas. I, dec. nr. 923 din 16. 09. 1936. Respins recursul declarat de Parohia Ortodoxă Română din Gambeşti contra dec. nr. 1294 din 1930 a Curţii de Apel Cluj s. III-a, în proces cu Comunitatea greco-catolică, publicată în Pandectele Române 1937, partea III-a - pagina 34.

[lxiii] Curtea de Casaţie S. I, decizia No. 1622 din 16 iunie 1927, publicată în Dreptatea, redacţia şi administraţia Curtea de Apel Braşov, nr. 6/1928 - pagina126-127.

[lxiv] Decizia C. I. 741/20. 01. 1928 a Curţii de Apel Braşov, publicată în Pandectele Române 1928, partea II-a, pagina 177-179, cu comentariu de George Aronescu.

[lxv] Sentinţa civilă nr. 9392/04. 09. 1996 pronunţată în dosar nr. 5037/R/1996 al Judecătoriei Cluj-Napoca, sentinţa publicată în întregime în Revista Română de Drepturile Omului nr. 15/1997 - pagina 51-55.

[lxvi] Decizia civilă nr. 1744/A/1996 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 6481/1996, decizie publicată în întregime în Revista Română de Drepturile Omului nr. 15/1997 - pagina 55-58.

[lxvii] Sentinţa civilă nr. 1874/18. 01. 2001, pronuntaţă în dosar nr. 505/2001 al Judecătoriei Dej, nepublicată.

[lxviii] Sentinţa civilă nr. 2063/08. 07. 1991 pronunţată în dosar nr. 1831/1991 al Judecătoriei Baia Mare, nepublicată.

[lxix] Decizia civilă nr. 91/A/15. 11. 2001 pronunţată în dosar nr. 3658/2001 al Curţii de Apel Ploieşti prin care a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 24/2001 a Tribunalului Alba, nepublicate.

[lxx] Decizia nr. 267/1992 pronunţată în dosar nr. 182/1992 al Curţii Supreme de Justiţie, nepublicată.

[lxxi] Sentinţa civilă nr. 1599/17. 07. 2002 a Judecătoriei Năsăud pronunţată în dosar nr. 212/2002, nepublicată. În acelaşi sens decizia civilă nr. 108/2003 a Curţii de Apel Oradea publicată în Pandectele Române nr. 1/2004 - pagina 115-117.

[lxxii] Sentinţa civilă nr. 241/19. 02. 2003, pronunţată în dosar nr. 2523/2002 al Judecătoriei Dej şi sentinţa civilă nr. 241/19. 02. 2003 pronunţată în dosar nr. 2525/2002 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[lxxiii] Decizia civilă nr. 801/22. 04. 1999 pronunţată în dosar nr. 2948/1997 al Curţii de Apel Alba Iulia şi Decizia civilă nr. 2414/16. 10. 2003 pronunţată în dosar nr. 6344/2003 al Curţii de Apel Cluj cu opinie separată, nepublicate.

[lxxiv] Decizia civilă nr. 790/A/09. 07. 2003 pronunţată în dosar nr. 4506/2003 al Tribunalului Cluj prin care s-a respins apelul împotriva sentintei civile nr. 241/2003 pronunţată în dosar nr. 2523/2002 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[lxxv] Tribunalul Cluj prin decizia civilă nr. 1438/A/05. 02. 2002 pronuntaţă în dosar nr. 8184/2002, în apel împotriva sentinţei civile nr. 923/2002 pronunţată în dosar nr. 2912/2001 al Judecătoriei Gherla, nepublicate.

[lxxvi] Decizia civilă nr. 1707/A/09. 11. 2001 pronunţată în dosar nr. 4561/2001 al Tribunalului Cluj în apel împotriva sentinţei civile nr. 466/2001 pronunţată în dosar nr. 4143/1994 al Judecătoriei Turda şi sentinţa civilă nr. 1874/18. 09. 2001 pronunţată în dosar nr. 505/2001 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[lxxvii] Decizia civilă nr. 488/24. 03. 2003 pronunţată în dosar nr. 1356/2003 al Curţii de Apel Cluj, sentinţa civilă nr. 1799/31. 10. 2000 pronunţată în dosar nr. 2686/1999 al Judecătoriei Dej menţinută prin decizia civilă nr. 469/A/23. 03. 2001 pronunţată în dosar nr. 1776/2001 al Tribunalului Cluj şi decizia civilă nr. 1599/04. 07. 2001 pronunţată în dosar nr. 4047/2001 al Curţii de Apel Cluj în recurs împotriva deciziei civile nr. 469/2001 pronunţată în dosar nr. 1776/2001 al Tribunalului Cluj, aceasta din urmă în apel împotriva sentinţei civile nr. 1799/2000 pronunţată în dosar nr. 2683/1999 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[lxxviii] Decizia civilă nr. 461/21. 11. 2002 pronunţată în dosar nr. 4117/2002 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sentinţa civilă nr. 1599/17. 07. 2002 pronunţată de Judecătoria Nasăud în dosar nr. 212/2002 şi sentinţa civila nr. 4672/11. 12. 1992 pronunţată în dosar nr. 1776/1992 al Judecătoriei Turda, nepublicate.

[lxxix] La decizia civilă nr. nr. 461/21. 11. 2002 pronunţată în dosar nr. 4117/2002 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, nepublicată.

[lxxx] Sentinţa civilă nr. 3439/18. 03. 1994 pronunţată în dosar nr. 9510/1993 al Judecătoriei Cluj-Napoca, nepublicată.

[lxxxi] Decizia civilă nr. 447/25. 03. 1993 pronunţată în dosar nr. 25/1993 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 6198/1992 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 4598/1992, nepublicate.

[lxxxii] Decizia civilă nr. 467/31. 03. 1993 pronunţată în dosar nr. 155/1993 al Tribunalului Cluj, nepublicată.

[lxxxiii] Sentinţa civilă nr. 5990/13. 05. 1995 pronuntaţă în dosar nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca, nepublicată.

[lxxxiv] Sentinţa civilă nr. 5452/26. 05. 1993 pronunţată în dosar nr. 1811/1993 al Judecătoriei Cluj-Napoca, nepublicată.

[lxxxv] Decizia civilă nr. 457/R/17. 07. 1996 pronunţată în dosar nr. 679/C/A/1996 al Curţii de Apel Braşov prin care s-a admis recursul împotriva deciziei civile nr. 275/1994 a Tribunalului Braşov, modificând această decizie cât şi sentinţa civilă nr. 4672/1992 a Judecătoriei Turda, nepublicate.

[lxxxvi] Decizia civilă nr. 634/28. 04. 1993 pronunţată în dosar nr. 592/1993 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 2395/1991 pronunţată în dosar nr. 2229/1991 al Judecătoriei Turda, nepublicate.

[lxxxvii] În acelaşi sens decizia civilă nr. 1026/A/08. 09. 1994 pronunţată în dosar nr. 2769/1994 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 3439/1994 pronunţată în dosar nr. 2769/1994 al Judecătoriei Cluj Napoca, nepublicate.

[lxxxviii] Decizia civilă nr. 1104/17. 12. 1991 pronunţată în dosar nr. 1976/1991 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 1925/1991 pronunţată în dosar nr. 516/1991 al Judecătoriei Cluj-Napoca, nepublicate.

[lxxxix] Prin decizia civilă nr. 387/23. 04. 1992 pronunţată în dosar nr. 133/1992 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 2395/1991 pronunţată în dosar nr. 2229/1991 al Judecătoriei Turda, nepublicate.

[xc] Decizia civilă nr. 162/03. 03. 1992 pronunţată în dosar nr. 1977/1992 al Tribunalului Cluj în recurs împotriva sentinţei civile nr. 1924/1991 pronunţată în dosar nr. 515/1991 al Judecătoriei Turda, nepublicate.

[xci] Decizia civilă nr. 634/28. 04. 1993 pronunţată în dosar nr. 592/1993 al Tribunalului Cluj, nepublicată.

[xcii] Ordonanţa preşedinţială nr. 972/2001 pronunţată în dosar nr. 1310/2001 al Judecătoriei Dej, ordonanţa preşedinţială nr. 1300/2000 pronunţată în dosar nr. 1402/2000 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[xciii] Decizia civilă nr. 561/1996, pronunţată în dosar nr. 156/1996 al Curţii de Apel Cluj - publicată în Revista Română de Drepturile Omului nr. 14/1997 - pagina 55-57

[xciv] Decizia civilă nr. 569/A/16. 05. 1997 pronunţată în dosar nr. 1285/1997 al Tribunalului Cluj în apel împotriva sentinţei civile nr. 3075/19. 11. 1996 pronunţată în dosar nr. 2930/1996 al Judecătoriei Dej şi sentinţa civilă nr. 3075/19. 11. 1996 pronunţată în dosar nr. 2930/1996 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[xcv] Decizia civilă nr. 709/A/28. 04. 1999 din dosar nr. 2599/1999 al Tribunalului Cluj în apel contra sentinţei civile nr. 2417/1998 pronunţată în dosar nr. 1755/1998 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[xcvi] Decizia civilă nr. 566/A/15. 05. 1997 pronunţată în dosar nr. 2160/1997 a Tribunalului Cluj, apel împotriva sentinţei civile nr. 68/1997 din dosar nr. 2961/1996 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[xcvii] Sentinţa civilă nr. 2175/09. 07. 1996 pronunţată în dosar nr. 2916/1995 al Judecătoriei Dej menţinută prin respingerea apelului în dosar nr. 5282/1996 prin decizia civilă nr. 1797/A/1996 a Tribunalului Cluj, nepublicate.

[xcviii] Decizia civilă nr. 1797/A/06. 12. 1996 pronunţată în dosar nr. 5282/1996 al Tribunalului Cluj în apel împotriva sentinţei civile nr. 2175/1996 pronunţată în dosar nr. 2916/1995 al Judecătoriei Dej, nepublicate.

[xcix] Decizia civilă nr. 304/A/26. 02. 2001 pronunţată în dosar nr. 705/2001 al Tribunalului Cluj, nepublicată.

[c] Decizia civilă nr. 222/A/28. 02. 1997 pronunţată în dosar nr. 146/1997 al Tribunalului Cluj în apel împotriva sentinţei civile nr. 5360/21. 11. 1996 pronunţată în dosar nr. 5962/1996 al Judecătoriei Cluj-Napoca, în complet de divergenţă, nepublicate.

[ci] Ioan Marin Mălinaş - extras din „Comunicatul cu prilejul celui de-al 79-lea simpozion al Fundaţiei Pro Orient, Viena 29-31 mai 1996, în Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, Editura M. Eminescu, Oradea, Viena 1997 - pagina 101

[cii] Hotărârea din 13 decembrie 2001 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în dosarul Mitropolia Basarabiei ş. a. versus Moldova publicată în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, volumul III, Editura Polirom 2003 - pagina 189.

[ciii] Citat de Péter Egyed - Toleranţa: etică şi/sau politică?, în Journal for the Study of Religions & Ideologies, nr. 3/2002, Edited by S. C. I. R. I. - pagina 30.

[civ] David Parens din Heildelberg citat de Péter Egyed - Toleranţa: etică şi/sau politică?, în Journal for the Study of Religions & Ideologies, nr. 3/2002, Edited by S. C. I. R. I. - pagina 32.

[cv] Péter Egyed - Toleranţa: etică şi/sau politică?, în Journal for the Study of Religions & Ideologies, nr. 3/2002, Edited by S. C. I. R. I. - pagina 34.

[cvi] idem - pagina 35.

« Back