Numărul 0 / 2004

Mandatul aparent

Drd. Viorel STEGĂRESCU

 

L'apparence raisonnable du droit produise, dans les rapports

avec les tiers, les mèmes effets que le droit lui-même.

René Demogue

 

Abstract: The apparent mandate. Sometimes, an agent who lacks actual authority may appear to have such authority and third parties may reasonably rely on this appearance of authority. To protect third parties in such situations, French, American and Romanian jurisprudence lets apparent agents bind purported principals on the basis of the apparent agency theory. Apparent agency occurs when the facts and circumstances surrounding the transaction determine a third party to believe reasonably that a particular person has authority to act on behalf of purported principal. An agent with apparent authority may or may not have actual authority.

 

I. Consideraţii introductive

Teoria aparenţei înglobează alături de alte instituţii juridice (cum ar fi: societăţile aparente create de fapt, căsătoria aparentă) şi mandatul aparent. Potrivit acestei construcţii pretoriene, o stare de fapt contrară dreptului poate deveni datorită aparenţei o sursă a drepturilor subiective. Credinţa eronată în existenţa unei situaţii juridice determină preeminenţa aparenţei faţă de realitatea juridică. În acest fel, adevărul faptelor prevalează asupra logicii juridice.

În temeiul art. 1546 C. civ., mandantul este angajat faţă de terţi numai dacă mandatarul a acţionat în limitele împuternicirii acordate. Terţul contractant este obligat să verifice existenţa şi limitele puterilor mandatarului. El va pretinde o copie autentificată de pe procură sau va consulta registrul comerţului. Dar, în numeroase cazuri, circumstanţele sunt suficiente pentru ca o persoană cu diligenţă şi prudenţă medie să creadă în mod legitim în existenţa unor puteri care, în realitate, nu aparţin pseudo-mandatarului. Răspunderea prezumatului mandante este angajată în lipsa acordului său, dacă împrejurările de fapt autorizează terţii să nu verifice limitele exacte a puterilor mandatarului aparent.

Terţii deseori se încred: în declaraţiile şi faptele mandantului care creează aparenţa că o anumită persoană a fost împuternicită să-l reprezinte, în puterile conferite iniţial mandatarului care ulterior au fost revocate în mod secret, în adevărul publicităţii numirii în funcţie a administratorilor care au fost aleşi cu nerespectarea legii sau a clauzelor actului constitutiv.

Studiul de faţă nu este exhaustiv. Ne limităm să tratăm principalele aspecte privind noţiunea, condiţiile, domeniul, efectele şi fundamentul juridic al mandatului aparent.

II. Noţiunea mandatului aparent

Mandatul aparent există atunci când împrejurările de fapt determină o terţă persoană să creadă în mod legitim, fără a se reţine vreo culpă în sarcina ei, că cel cu care tratează a fost împuternicit de prezumatul mandante[1] să încheie acte juridice, deşi nu există nici un contract de mandat sau actul juridic este încheiat cu depăşirea puterilor atribuite de mandant.

 

III. Asemănări şi deosebiri cu instituţii juridice apropiate

Mandatul aparent formează o entitate juridică independentă. El are diverse trăsături care îl apropie sau îndepărtează de alte instituţii juridice. Contractul de mandat şi gestiunea de afaceri sunt doi poli între care oscilează mandatul aparent.

A) Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi mandatul aparent

Mandatul obişnuit şi mandatul aparent au în comun următoarele aspecte:

1. Actele juridice încheiate de mandatarul obişnuit, cât şi de cel aparent produc efecte juridice pe seama unei alte persoane.

2. Obiectul contractului de mandat şi al mandatului aparent constă în perfectarea de acte.

Cu toate acestea, între mandatul obişnuit şi cel aparent există deosebiri importante:

1. Articolul 1546 alin. 2 C. civ. consacră regula că mandantul nu este îndatorat pentru ceea ce mandatarul a făcut în afara limitelor puterilor sale. Actele juridice încheiate de mandatar, în ipoteza arătată mai sus, sunt res inter alios acta pentru mandant. Din contra, de esenţa mandatului aparent este faptul că mandatarul aparent încheie acte juridice cu depăşirea puteriilor acordate de mandant sau în lipsa oricărei împuterniciri.

2. Mandatul obişnuit este un contract. Drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc în temeiul acordului lor de voinţe. Dimpotrivă, mandatul aparent îşi are originea într-un fapt juridic - aparenţa.

3. Dovada contractului de mandat se face după regulile dreptului comun privind proba actelor juridice ( art. 1191 C. civ. şi următoarele). Pe când, mandatul aparent poate fi probat prin orice mijloc de probă.

4. Mandantul, în cazul contractului de mandat obişnuit, trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi actul de a cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar. Articolul 1557 C. civ., care reglementează unele ipoteze ce cad sub incidenţa mandatului aparent, prevede că: " E valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul". Din analiza acestui text de lege rezultă că prezumatul mandante poate fi o persoană fără capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau a cărui calitate de subiect de drept a încetat.

B) Asemănări şi deosebiri între gestiunea de afaceri şi mandatul aparent

Aceste instituţii juridice au următoarele trăsături comune:

1. Prezumatul mandante şi geratul răspund contractual faţă de terţii cu care au tratat mandatarul aparent şi gerantul, deşi nu există consimţământul lor în acest sens.

2. Atât geratul cât şi prezumatul mandante pot fi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În pofida acestor asemănări, între gestiunea de afaceri şi mandatul aparent există mai multe puncte divergente:

1. Gerantul încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte materiale. În timp ce, mandatarul aparent încheie numai acte juridice.

2. Geratul este complet străin de actele de gestiune pe care gerantul le săvârşeşte în interesul lui. Dimpotrivă, prezumatul mandante deseori contribuie el însuşi la crearea stării de aparenţă sau printr-o atitudine pasivă permite unei persoane să se prezinte în exterior ca şi cum ar fi mandatarul său.

3. Dacă gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, gerantul obligă pe gerat faţă de terţe persoane numai în măsura în care actele juridice sau faptele materiale au fost utile. În cazul mandatului aparent, răspunderea prezumatului mandante este angajată indiferent dacă actele juridice, încheiate de mandatarul aparent, sunt sau nu utile.

IV. Dovada mandatului aparent

Întrucât mandatul aparent presupune în toate cazurile existenţa unei aparenţe de reprezentare care este un fapt juridic dar nu un act juridic, terţul, care a tratat cu un pretins mandatar, se poate folosi de orice mijloc de probă pentru a demonstra că circumstanţele de fapt l-au indus în eroare cu privire la existenţa sau întinderea puterilor mandatarului aparent[2].

Dacă buna credinţă se prezumă (art. 1899 alin. 2 C. civ.), terţii mai au obligaţia să probeze că eroarea lor a fost scuzabilă[3]. Ei vor arăta mijloacele de care s-au folosit pentru a descoperi puterile reale ale mandatarului. Totuşi, o asemenea dovadă nu se cere dacă legea sau uzanţele prezumă că o persoană are puteri să acţioneze într-un anumit fel. Judecătorii sunt suverani în aprecierea probelor invocate de terţi.

V. Condiţiile mandatului aparent

La început, în dreptul francez, teoria mandatului aparent a fost admisă pe temeiul maximei error communis facit jus[4] care presupune existenţa unor condiţii riguroase: actul juridic să fie încheiat cu titlu oneros şi cu titlu particular, terţul să fie de bună credinţă şi să existe o eroare comună şi invincibilă.

Această situaţie a durat cu mici variaţii până la începutul anului 1962 când Curtea de Casaţie franceză, printr-o hotărâre de principiu, a dispus că: „Mandantul poate fi angajat pe fundamentul unui mandat aparent chiar în absenţa unei culpe susceptibile de a-i fi reproşată, dacă credinţa terţilor... este legitimă"[5]. Totuşi, în anul 1965 aceeaşi instanţă se reîntoarce la vechiul sistem şi justifică mandatul aparent pe temeiul erorii comune şi invincibile[6]. Poziţia înaltei instanţe franceze a fost fixată în mod definitiv în următorii trei ani. Prin mai multe hotărâri s-a stabilit că este suficient ca terţul contractant să cadă într-o eroare legitimă[7].

În ultimele patru decenii, jurisprudenţa franceză şi americană au pretins două condiţii pentru recunoaşterea mandatului aparent: una subiectivă - eroare scuzabilă a terţului contractant cu privire la existenţa sau întinderea puterilor de reprezentare ale mandatarului aparent şi alta obiectivă - existenţa împrejurărilor de fapt care determină terţii să creadă în mod legitim că mandatarul aparent deţine puteri reale. Condiţia subiectivă este, de regulă, dedusă din condiţia obiectivă.

A. Terţul contractant să fie de bună credinţă

 (1) Definiţia. Terţul de bună credinţă este persoana care a crezut în mod onest că cel cu care tratează are împuternicire din partea prezumatului mandante să acţioneze în numele şi pe seama acestuia din urmă[8].

Buna credinţă poate fi invocată cu succes dacă:

a) a existat la momentul încheierii actului juridic;

b) a fost personală;

c) a fost scuzabilă.

(2) Caracterul scuzabil al bunei credinţe. Buna credinţă este scuzabilă atunci când o persoană, cu diligenţă şi prudenţă medie, a efectuat cercetări pentru a afla situaţia juridică reală. În doctrina americană[9] se susţine că terţul trebuie să acţioneze în mod rezonabil. Este necesar ca el să i-a în considerare faptele şi împrejurările în care tranzacţia este încheiată. Întemeindu-se pe informaţiile disponibile, terţul trebuie să efectueze investigaţii înainte ca să se sprijine, în mod rezonabil, pe puterea aparentă a mandatarului. Cu alte cuvinte, comportamentul terţului trebuie să fie lipsit de orice culpă, fie ea oricât de uşoară.

Culpa terţului îmbracă diferite forme. De pildă, terţul a fost considerat în culpă în situaţia în care nu a cerut consultaţii proprietarului[10], nu a verificat puterile mandatarului[11], nu a cercetat registrul societăţilor[12], nu a efectuat investigaţii la sediul mandantului[13], a încheiat o convenţie care în mod vădit nu era de competenţa mandatarului[14], a încheiat contractul de asigurare în condiţii care trezeau suspiciuni privind existenţa puterilor de reprezentare în persoana unui agent de asigurări[15].

Cu toate acestea, există situaţii în care legea sau uzanţele prezumă caracterul scuzabil al bunei credinţe. Terţul contractant nu este obligat să verifice limitele puterilor mandatarului atunci când tratează cu agenţi comerciali permanenţi, cu reprezentanţii societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cu răspundere limitată şi ai grupurilor de interes economic şi când mandantul a împuternicit reprezentantul său în numeroase rânduri să încheie acte juridice cu aceleaşi persoane.

(3) Buna credinţă a mandatarului este lipsită de importanţă în admiterea mandatului aparent. Legiuitorul nostru este inconsecvent în tratarea problemei dacă pentru admiterea mandatului aparent este necesar ca mandatarul să fie sau nu de bună credinţă. Pe de o parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 1557 C. civ. cu cele ale art. 1558 C. civ. rezultă că atât mandatarul cât şi terţul trebuie să fie de bună credinţă. Potrivit art. 1557 C. civ. sunt valide convenţiile încheiate de mandatar „atât timp cât nu cunoaşte" cauza încetării mandatului. Pe de altă parte, art. 1554 C. civ. aplică mandatul aparent, deşi mandatarul este de rea credinţă (a fost notificat de mandant despre revocarea mandatului său).

În soluţionarea acestui dezacord vom reţine concluzia formulată de fosta Curtea de Casaţie şi Justiţie. „Din combinaţia art. 1558 cu art. 1554 C. civ., rezultă că contractele încheiate cu terţii de bună credinţă sunt valabile şi deci opozabile mandantului, chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza încetării mandatului"[16].

(4) Modalitatea de apreciere a bunei credinţe. Buna credinţă a terţului contractant este prezumată până la dovada contrară. Totuşi, pentru admiterea mandatului aparent mai este necesar ca eroarea terţului să fie scuzabilă. În acest caz, judecătorii trebuie să se pronunţe dacă terţul a acţionat cu diligenţa necesară pentru a cunoaşte puterile reale ale mandatarului.

Ce grad de diligenţă trebuie să pretindem terţului: cel al lui bonus pater familias sau cel pe care fiecare persoană îl depune în afacerile sale ? Acest subiect se găseşte într-o incertitudine deplină atât în dreptul francez cât şi în dreptul american. Pe de o parte, se susţine că comportamentul terţului urmează să fie apreciat după tipul abstract al omului prudent şi diligent[17], iar pe de altă parte, în funcţie de personalitatea şi nivelul său de instruire[18].

În ce ne priveşte, susţinem că criteriul după care trebuie să ne conducem este cel al lui homo diligens et studiosus paterfamilias, întrucât există un text de lege care se pronunţă expres în această materie, deşi echitatea cere uneori să fie aplicată soluţia contrară.

Potrivit art. 1080 alin. 1 C. civ.: „Diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar". Acest text de lege stabileşte o regulă de fond cu caracter general care se aplică atât răspunderii contractuale cât şi răspunderii delictuale[19]. Excepţiile de la această regulă trebuie să fie prevăzute în mod expres[20]. În lipsa unei dispoziţii legale contrare, vom aplica dispoziţiile art. 1080 alin. 1 C. civ. şi în cazul mandatului aparent.

Dacă vom admite punctul de vedere contrar, atunci o persoană neexperimentată, distrată, credulă, lipsită de inteligenţă ar dobândi cu mai mare uşurinţă protecţie juridică pe temeiul mandatului aparent decât o persoană experimentată şi versată în raporturile juridice.

B. Credinţa legitimă

Potrivit Curţii de Casaţie franceze, o persoană poate fi angajată pe temeiul mandatului aparent dacă credinţa terţului cu privire la puterile unui pretins mandatar este legitimă „acest caracter presupunând că circumstanţele (s.n.-V. S.) autorizau terţii să nu verifice limitele exacte a acestor puteri"[21]. Definiţia de mai sus a fost puţin retuşată printr-o hotărâre ulterioară[22]. Credinţa legitimă reprezintă circumstanţele care autorizează terţii să nu verifice puterile mandatarului. Această modificare are ca scop să cuprindă în sfera credinţei legitime nu numai ipoteza în care mandatarul aparent a depăşit puterile sale, dar şi atunci când nu a avut mandat[23].

Jurisprudenţa americană pretinde ca terţul să cadă într-o credinţă rezonabilă. Credinţa este rezonabilă atunci când mandantul prin comportamentul său a determinat un terţ cu prudenţă şi diligenţă ordinară să creadă că o anumită persoană este reprezentantul său[24].

Sintagma „credinţă legitimă" este confuză. Din punct de vedere semantic, ea exprimă un fapt psihologic. Totuşi, potrivit deciziei din 13 decembrie 1962 a Curţii de Casaţie franceze, este un element obiectiv. Credinţa legitimă însumează totalitatea circumstanţelor anterioare şi concomitente încheierii actului juridic care determină terţul contractant să creadă că mandatarul aparent deţine puteri reale. Împrejurările de fapt (credinţa legitimă) reprezintă cauza care declanşează efectul - buna credinţă a terţului[25].

Circumstanţele de fapt care alcătuiesc credinţa legitimă (rezonabilă)

Curtea de Casaţie franceză, în numeroase cazuri, a invitat judecătorii fondului să nu se mărginească într-o manieră sumară să pună în evidenţă obligaţia terţilor de a verifica puterile cocontractantului său, pentru a conchide că eroarea lor nu este legitimă, dar să cerceteze toate faptele care sunt de natură să justifice eroarea terţilor.

Jurisprudenţa franceză şi americană relevă mai multe elemente obiective pe care se sprijină eroarea legitimă a terţilor contractanţi. Printre acestea enumerăm:

(1) Comportamentul prezumatului mandante.În cele mai multe cazuri mandatul aparent există atunci când mandantul prin comportamentul său determină un terţ să creadă în mod rezonabil că o anumită persoană este autorizată să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa.

Comportamentul mandantului constă în fapte comisive, cum ar fi: numirea unei persoane în mod formal într-o funcţie (de pildă, director general), punerea la dispoziţie a unui birou pe a cărui uşă a fost atârnată o placă cu numele şi funcţia pretinsului mandatar, eliberarea unor acte care să justifice puterile aparente, precum şi efectuarea de declaraţii către terţe persoane. Comportamentul mandantului se prezintă şi sub forma unor fapte omisive. De pildă, mandantul permite unei persoane să apară în exterior ca şi cum a fost împuternicită să acţioneze pe seama lui şi nu ia măsurile necesare pentru a înlătura această aparenţă.

În speţa prezentată mai jos, instanţa a angajat răspunderea unei societăţi comerciale fiindcă aceasta prin comportamentul său a îmbrăcat cu putere aparentă pe unul dintre funcţionarii săi.

The Louisiana Public Facilities Authority (LPFA) a fost de acord să emită obligaţii în valoare de 3 mil.$ şi să împrumute venitul către New Orleans Property Development (NOPD). NOPD avea nevoie de fonduri pentru construirea unui hotel în New Orleans şi căuta o persoană care să cumpere obligaţiile. În urma demersurilor făcute de NOPD, pe 12 martie 1982 First National Bank of Jefferson (FNJ), prin Stratton Orr, a trimis către NOPD o scrisoare de angajament, prin care s-a obligat să cumpere întreaga emisiune de obligaţii în valoare de 3 mln.$. Ulterior, First Interstate Bank of Texas, N.A. (First Interstate) a notificat FNJ-ul că doreşte să cumpere obligaţii în valoare de 2 mln.$. First Interstate s-a obligat să încheie această convenţie numai dacă FNJ-ul îşi asumă angajamentul să răscumpere, la cererea sa, obligaţiile pe care le va deţine. FNJ a fost de acord cu propunerea lui First Interstate şi a fost redactat în acest sens un proiect de convenţie, întitulat Bond Purchase Agreement (BPA). Perfectarea definitivă a BPA-ului a fost încredinţată lui John Boyd, vice-preşedintele FNJ-ului. El a discutat această convenţie cu Arceneaux, preşedintele FNJ-ului, care a declarat că executare BPA-ului va fi „o măsură acceptabilă".

La 4 mai 1982, First Interstate şi FNJ au încheiat cu LPFA şi NOPD un contract prin care First Interstate a cumpărat obligaţii în valoare de 2 mln.$, iar FNJ de 1 mln.$. În acelaşi zi, FNJ, prin Boyd, şi First Interstate, prin vice-preşedintele Robert LaRue, au semnat BPA-ul, în care s-a stipulat că FNJ va cumpăra toate obligaţiile deţinute de First Interstate atunci când acesta va dori să le vândă.

În august 1988, First Interstate a cerut lui FNJ să cumpere obligaţiile sale în temeiul BPA-ului. FNJ a refuzat şi a afirmat că el nu este obligat prin BPA deoarece Boyd nu avea putere să semneze contractul. First Interstate a promovat prezenta acţiune pentru executarea silită a BPA-ului. Instanţa de fond s-a pronunţat în favoarea FNJ-ului. First Interstate a făcut apel.

Instanţa de apel a pus în discuţie problema dacă FNJ a investit pe Boyd, vice-preşedintele băncii, cu putere să încheie BPA-ul.

Legislaţia statului Louisiana, care guvernează soluţionarea acestui caz, recunoaşte două categorii de putere - reală şi aparentă. Puterea reală poate fi expresă sau tacită. Instanţa de fond a susţinut că Boyd nu avea putere reală expresă să încheie BPA-ul deoarece nici o decizie a societăţii sau statutul acesteia nu-l autorizează să perfecteze asemenea tranzacţii.

Apoi, s-a pus în discuţie puterea reală tacită a lui Boyd. Mandatarul investit cu putere tacită este îndreptăţit să facă toate actele necesare sau ocazionale potrivit însărcinării stabilite de mandant. First Interstate a argumentat că un jurat ar putea să deducă din natura afacerilor comerciale ale băncii şi din poziţia lui Boyd în această afacere, că Boyd a avut putere reală tacită să semneze BPA-ul. Totuşi, Codul civil al statului Louisiana, printre altele, dispune că: „Împuternicirea [în cazul contractului de mandat] trebuie să fie expresă în următoarele cazuri: .... Să contracteze un împrumut sau să recunoască o obligaţie". Aceste dispoziţii elimină existenţa unor puteri reale tacite în persoana lui Boyd şi împiedică pe First Interstate să câştige procesul pe un asemenea teren.

Argumentul final a lui First Interstate s-a axat pe puterea aparentă. O societatea comercială este angajată faţă de terţi, chiar pentru actele juridice neautorizate ale reprezentanţilor săi, pe fundamentul teoriei puterii aparente, dacă: (1) societatea comercială a prezentat puterea mandatarului către terţe persoane; (2) terţii în mod rezonabil s-au încrezut în puterea prezumată a mandatarului ca rezultat a manifestărilor din partea societăţii comerciale.

First Interstate a prezentat mai multe probe care relevă puterea aparentă a lui Boyd. Când FNJ a angajat pe Boyd în calitate de vice-preşedinte, el a declarat în public că Boyd are putere să lege banca prin actele juridice necesare conducerii afacerilor sale. În ziua încheierii contractului cu NOPD, FNJ a spus către First Interstate că Boyd are putere să semneze actele necesare pentru încheierea contractului pe seama sa. Apoi, FNJ-ul a trimis pe Boyd şi pe unul dintre funcţionarii săi de încredere să perfecteze contractul cu un certificat care atesta că Boyd este vice-preşedintele său şi acţionează pe seama comitetului de conducere.

FNJ s-a opus, argumentând că teoria puterii aparente nu se aplică în această speţă fiindcă First Interstate nu a cercetat limitele puterilor lui Boyd. FNJ a adăugat că legislaţia statului Louisiana impune o obligaţie absolută în sarcina terţilor să se intereseze despre puterile mandatarului.

Instanţa de apel a hotărât că First Interstate se putea încrede în mod rezonabil în puterile aparente ale lui Boyd, fără alte cerecetări, din momentul în care FNJ-ul a trimis pe Boyd să perfecteze BPA-ul cu certificatul care atesta puterea lui.

În final, s-a dispus că instanţa de fond în mod necorespunzător a direcţionat verdictul în favoarea FNJ-ului[26].

Această speţă relevă faptul că puterea aparentă poate să înlocuiască puterea reală expresă. Cu alte cuvinte, considerentele de ordin practic uneori au prioritate în faţa dispoziţiilor legale imperative.

Prezumatul mandante, prin fapte pozitive, a îmbrăcat o persoană cu putere aparentă atunci când a folosit o firmă de comerţ similară cu cea a furnizorului, a cărui activitate o finanţa, şi prin aceasta a creat o stare de confuzie asupra identităţii cocontractantului[27]; a prezentat faţă de furnizori concubina sa în calitate de soţie, iar aceasta a făcut mai multe cumpărături pe credit[28].

Credinţa rezonabilă a terţilor se poate întemeia şi pe faptele omisive ale mandantului.

Jurisprudenţa americană şi franceză a sancţionat atitudinea pasivă a mandantului în următoarele cazuri. Plata dobânzilor unui contract de împrumut, făcută în mâinele unui agent de afaceri, a fost considerată de instanţă ca fiind liberatoare, deoarece mandantul nu s-a opus în alte rânduri ca mandatarul său să încaseze aceste sume, deşi acesta din urmă era împuternicit numai să remită sume de bani către persoanele care împrumutau[29]. Un contract de muncă a fost considerat ca fiind valabil încheiat în situaţia în care o societate comercială a permis unui agent să apară faţă de terţe persoane ca şi cum a fost investit cu putere să încheie contracte de angajare a funcţionarilor[30].

(2) Posesia bunurilor mobile sau a titlurilor reprezentând bunuri. Această împrejurare de fapt este prevăzută în mod expres în legislaţia americană şi britanică. Potrivit art. 2-403 alin. 2 din Codul comercial uniform al S.U.A. încredinţarea posesiei bunurilor unui comerciant, care face comerţ cu bunuri de acea natură, îi dă putere să transmită, în cursul obişnuit al afacerilor sale comerciale, toate drepturile proprietarului către cumpărătorul de bună credinţă.

Dispoziţii asemănătoare există în dreptul britanic în art. 2 (1) din Legea privind agenţii comerciali. „În situaţia în care agentul comercial se află, cu acordul proprietarului, în posesia bunurilor sau a actelor care atestă titlu de proprietate asupra bunurilor, orice vânzare, garanţie sau alte acte de dispoziţie asupra bunurilor, făcute de el când acţionează potrivit cursului obişnuit al afacerilor comerciale ale unui agent comercial, sunt valabile ca şi cum el a fost expres autorizat de proprietarul bunurilor să acţioneze în acest sens; dacă s-a probat că terţul a încheiat acte de dispoziţie cu bună credinţă şi nu a fost notificat la momentul perfectării că persoana care face acte de înstrăinare nu are putere să acţioneze în acest sens"[31].

În situaţia în care un proprietar încredinţează bunuri sau titluri reprezentând bunuri unui agent comercial care vinde în mod obişnuit asemenea bunuri, mandantul îmbracă comerciantul cu aparenţa că are putere să dispună de acele bunuri potrivit cursului obişnuit al afacerilor sale comerciale.

În aceste împrejurări, terţii nu trebuie să efectueze investigaţii pentru a afla dacă agentul comercial profesionist a fost împuternicit să dispună de bunurile mobile pe care le vinde în mod obişnuit[32]. Pe lângă faptul că posesia bunurilor creează o prezumţie de proprietate şi implicit conferă posesorului dreptul să dispună de aceste bunuri, soluţia menţionată mai sus se impune şi din considerentul că majoritatea bunurilor mobile sunt „anonime", în sensul că orice investigaţie rezonabilă asupra originii lor, a posesorilor anteriori ai titlului de proprietate, este sortită eşecului. Cumpărătorul unor asemenea bunuri poate să facă puţin în această direcţie pe când proprietarul lor are mijloace variate pentru a proteja proprietatea sa (cel puţin poate să limiteze pierderile pe calea asigurării bunurilor). Apoi, efectuarea unor cercetări ori de câte ori un comerciant vinde un bun mobil ar împiedica desfăşurarea rapidă a tranzacţiilor comerciale şi în consecinţă, ar încetini dezvoltarea comerţului. Aceste raţiuni determină legiuitorul american şi britanic să valideze actele neautorizate de dispoziţie făcute de agenţii comerciali către cumpărătorii de bună credinţă.

Jurisprudenţa americană şi britanică au dispus în mod constant că posesia bunurilor de către un comerciant nu este un element suficient pentru ca el să apară faţă de terţi în calitate de mandatar aparent „autorizat" să vândă sau să gajeze bunuri mobile. Este necesar să existe şi alte indicii ale puterii aparente. Printre acestea menţionăm:

1) Agentul comercial să desfăşoare activitatea sa în mod permanent.

2) Bunul de care dispune agentul comercial să facă parte din categoria bunurilor pe care le comercializează în mod obişnuit.

3) Agentul comercial să acţioneze potrivit cursului obişnuit al afacerilor comerciale, adică să dispună de bunuri în maniera în care ar fi făcut-o un agent autorizat de mandant. Mandatul aparent nu se aplică dacă agentul comercial a vândut bunurile la un preţ derizoriu, în afara orelor de lucru sau cu nerespectarea condiţiilor care sunt pretinse în mod uzual pentru acel tip de afacere.

4) De asemenea, se ia în considerare buna credinţă a terţului care este apreciată în funcţie de modul general în care o persoană rezonabilă percepe afacerile comerciale.

În practica judiciară au fost menţinute actele de dispoziţie făcute de agenţii comerciali în lipsa unor puteri de reprezentare atunci când proprietarul a lăsat automobilul său unui comerciant care vinde asemenea bunuri, spunând acestuia „când vei găsi un cumpărător pentru această maşină care îmi va plăti 575$, îl vei conduce la mine şi eu voi semna contractul de vânzare-cumpărare", iar comerciantul, contrar voinţei mandantului, a vândut singur automobilul pentru 655$ şi a dispărut cu suma încasată[33].

 La fel, jurisprudenţa franceză a validat pe temeiul mandatului aparent actele juridice neautorizate ale agenţilor care dispun frecvent de bunuri de un anumit gen.

Un agent imobiliar, care gera bunurile a două doamne, în temeiul unui acord de principiu, a propus spre vânzare un imobil printr-un anunţ publicat într-un ziar. Ceva mai târziu acesta semnează în numele lor un contract de vânzare-cumpărare cu achizitorii, care au plătit 10% din preţ. Proprietarii imobilului refuză să încheie actul autentic de vânzare-cumpărare invocând nulitatea contractului, deoarece agentul imobiliar n-a primit din partea lor un mandat în conformitate cu dispoziţiile Legii din 2 ianuarie 1970. Cumpărătorii, însă, s-au prevalat de existenţa unui mandat aparent. Judecătorii fondului au admis acţiunea lor (Riom 21 juin 1990). Proprietarii fac recurs şi susţin că într-un domeniu în care mandatul scris este obligatoriu, ca şi în cazul agenţilor imobiliari, teoria mandatului aparent nu poate fi aplicată. Curtea de Casaţie a respins recursul în următorii termeni: „după ce a pus în evidenţă că soţii S. (dobânditorii) au intrat în legătură cu M.D., agent imobiliar, răspunzând anunţului de punere în vânzare a bunului pe care acesta la publicat într-un ziar local, curtea de apel a constatat că M. D. a semnat contractul de vânzare în calitate de mandatar, termen menţionat în ultima pagină a înscrisului; ea, de asemenea, a reţinut că este contrar uzanţelor ca în astfel de circumstanţe, dobânditorii ca M.S., cazangiu, şi soţia lui, fără profesie, să pretindă din partea unui agent imobiliar cunoscut, a cărui număr de carnet profesional figura în contract, prezentarea mandatului care îl autoriza să vândă imobilul pe seama proprietarului; din aceste constatări, curtea de apel a putut să deducă credinţa legitimă a soţilor S. în ce priveşte puterile pretinsului mandatar"[34].

Dispoziţiile legale din dreptul american şi britanic, prezentate mai sus, pot fi aplicate în dreptul român în cazul agenţilor comerciali permanenţi (Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi[35]) şi a comisionarilor (art. 405-412 C. com.).

(3) Actul juridic. Este necesar să facem distincţie între două categorii de acte juridice: (a) procura mandatarului aparent şi (b) actul juridic pe care acesta din urmă îl încheie cu terţul de bună credinţă.

a) Procura mandatarului aparent.Ne interesează actul juridic unilateral care stabileşte obiectul împuternicirii unui reprezentant şi pe care acesta din urmă îl prezintă, în timpul negocierilor, terţului contractant. Procura trebuie să aibă toate trăsăturile unui act regulat întocmit. Acolo unde legea cere redactarea procurii în forma autentică, mandatarul trebuie să prezinte un astfel de titlu.

Procura este elementul material care reprezintă o dovadă la prima vedere a puterilor reale ale mandatarului. Instanţele de judecată au menţinut actele juridice încheiate de reprezentantul aparent atunci când acesta a prezentat terţului contractant un certificat emis de societatea comercială, în care se menţiona funcţia pe care o deţine şi faptul că a fost autorizat să acţioneze în numele societăţii, deşi reprezentantul a fost ales în acea funcţie cu nerespectarea dispoziţiilor statutare[36] sau nu a fost eliberată nici o autorizaţie de societatea comercială[37].

Judecătorii au refuzat însă să acorde protecţie terţilor contractanţi atunci când din conţinutul procurii se nasc unele suspiciuni privind valabilitatea acesteia. De pildă, autorizaţia a fost eliberată cu doi ani şi jumătate înainte de contractarea unui împrumut[38].

b) Actul juridic încheiat de mandatarul aparent cu terţul de bună credinţă. Judecătorii analizează actul juridic sub aspectul dacă acesta este (1) normal şi dacă (2) au fost respectate condiţiile de formă necesare pentru încheierea sa valabilă.

1) Caracterul normal al actului juridic este apreciat în funcţie de natura sa, gravitatea sa şi rapiditatea cu care a fost perfectat.

Normalitatea actelor juridice, încheiate de reprezentanţii societăţilor comerciale, este raportată la cursul obişnuit al operaţiunilor comerciale ale societăţii. În dreptul american, societăţile comerciale pot să încheie orice act juridic peste limitele obiectul său de activitate, dacă există acordul tuturor asociaţilor. Dar, nu este posibil ca un director să încheie un act juridic cu depăşirea obiectului de activitate pe temeiul mandatului aparent. Puterea aparentă a directorilor există doar în cadrul operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea[39].

Actele juridice neautorizate ale agenţilor comerciali, după cum am văzut, sunt menţinute de legiuitorul american şi britanic dacă au fost încheiate în cursul obişnuit al afacerilor comerciale ale unui comerciant. Lipsa caracterului normal al actului juridic are ca efect nulitatea acestuia[40].

2) Credinţa legitimă a terţului se întemeiază uneori pe un act juridic nul sau anulabil. Este necesar însă un minim de aparenţă obiectivă care decurge din redactarea actului cu respectarea condiţiilor de formă pretinse de lege.

Instanţele americane au angajat răspunderea societăţilor comerciale, în situaţia în care preşedintele societăţii a emis un bilet la ordin care purta semnătura sa şi ştampila societăţii, deşi reprezentantul nu a fost împuternicit de comitetul de conducere. Dreptul cutumiar american a stabilit următoarea regulă: „Când ştampila societăţii apare pe un act juridic şi când semnătura unui funcţionar este probată sau admisă, instanţa este ţinută să prezume că funcţionarul nu a depăşit puterile sale"[41].

Practica judiciară franceză este neunitară sub aspectul dacă teoria mandatului aparent poate fi aplicată atunci când actul juridic încheiat cu terţul contractant poartă o semnătură falsă.

Într-o speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat în numele unei SARL de către o altă persoană decât gerantul societăţii. Curtea de Apel a validat contractul bazându-se pe faptul că este vorba de o operaţiune comercială obişnuită şi că acest angajament este de o valoare modestă. Din contra, Curtea de Casaţie franceză a dispus că actul juridic care conţine o altă semnătură decât aceea a gerantului este inopozabil societăţii şi a refuzat să aplice mandatul aparent[42].

Cu o altă ocazie, jurisprudenţa franceză a hotărât că o societate civilă imobiliară este obligată în temeiul unui contract de credit care a fost semnat de un asociat neautorizat dar nu de către gerantul societăţii. Instanţa a reţinut că banca a putut să creadă în mod legitim că asociatul era reprezentantul legitim al societăţii întrucât el apărea în calitate de reprezentant de fapt împuternicit cu gestiunea societăţii[43].

La fel, s-a dispus atunci când preşedintele unei societăţi pe acţiuni s-a îndepărtat de la conducerea societăţii din cauza unei boli grave şi nici o măsură nu a fost luată pentru a-l înlocui. În aceste condiţii, fondatorul societăţii, folosind acte cu antetul societăţii şi atribuindu-şi calitatea de preşedinte, a vândut un imobil social. Vânzarea a fost declarată opozabilă societăţii fiindcă achizitorul a putut să creadă în mod legitim în puterile administratorului de fapt[44].

(4) Cursul raporturilor juridice care a existat între părţi. Codul comercial uniform al S.U.A. în art. 1-205 alin. 1 defineşte cursul tranzacţiilor comerciale ca fiind „o secvenţă din comportamentul anterior al părţilor în legătură cu o anumită tranzacţie". Puterea aparentă poate să apară atunci când mandatarul a încheiat o serie de tranzacţii comerciale cu un terţ, depăşind de fiecare dată puterile atribuite, iar mandantul, având cunoştinţă, nu a obiectat faţă de comportamentul reprezentantului său[45]. Modul în care a acţionat mandatarul este relevant pentru a determina limitele puterilor sale aparente.

Este necesar ca relaţiile anterioare dintre părţi să se caracterizeze prin regularitate şi persistenţă.

În practica judiciară, credinţa rezonabilă a terţului s-a întemeiat pe cursul relaţiilor anterioare în următoarele speţe. Mandantul (o universitate) a permis în mod constant unui funcţionar să negocieze şi să încheie acte juridice în numele său, fără să-l fi împuternicit în mod expres. Terţul, bazându-se pe actele anteriore, a crezut în mod legitim că funcţionarul are putere să încheie cu dânsul un contract similar[46].

O societate comercială a achitat în mai multe rânduri notele de plată ale unui comerciant pentru achiziţiile făcute pe credit. Acţiunea furnizorului pentru plata unor noi partide de mărfuri a fost admisă de instanţă fiindcă prezumatul mandante prin acţiunile sale repetate din trecut a îmbrăcat comerciantul cu puterea aparentă să cumpere pe credit în numele său, chiar dacă nu a acordat o asemenea putere reală[47].

(5) Antetul societăţii. Antetul este indicaţia tipărită în partea de sus a unei foi de hârtie care cuprinde: numele/denumirea, adresa, numărul de telefon şi fax, menţiunile stabilite în art. 29 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului[48], care se aplică tuturor comercianţilor, menţiunile prevăzute în art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale[49], pentru formele de societate reglementate de această lege, iar în cazul grupurilor de interes economic, menţiunile cuprinse în art. 152 alin. 1 din Legea nr. 161/2003[50].

Răspunderea unei societăţii comerciale a fost angajată faţă de furnizorul unor mărfuri pentru comenzile făcute de preşedintele comitetului de administraţie în interes personal deoarece acesta a folosit hârtie cu antetul societăţii[51].

De asemenea, Comisia de Arbitraj din Bucureşti a aplicat mandatul aparent atunci când mandatarul unei societăţi comerciale din Londra, folosind un formular cu antetul acesteia, a acţionat cu depăşirea puterilor conferite[52].

Antetul societăţii, în cele mai multe cazuri, nu poate să creeze de unul singur o aparenţă scuzabilă. Acest element material este luat în considerare de instanţele de judecată atunci când este coroborat cu alte împrejurări de fapt.

 (6) Funcţia sau calitatea mandatarului. Puterea aparentă se întemeiază uneori pe conjunctura că mandatarul deţine o anumită funcţie. Terţii vor crede în mod rezonabil că mandatarul este împuternicit să încheie un contract fiindcă asemenea acte sunt perfectate în mod obişnuit de către persoanele care deţin aceeaşi funcţie[53]. De pildă, directorul de vânzări şi marketing are putere aparentă să cumpere singur publicitate în ziare şi la radio chiar dacă actul constitutiv al societăţii pretinde pentru asemenea contracte autorizaţia prealabilă a consiliului de administraţie. Credinţa terţilor privind existenţa acestor puteri este legitimă fiindcă majoritatea directorilor de vânzări şi marketing în mod obişnuit au asemenea puteri şi întrucât limitele convenţionale ale puterilor reprezentanţilor societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cu răspundere limitată şi a grupurilor de interes economic sunt inopozabile terţilor chiar dacă au fost publicate (art. 55 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 , art. 141 alin. 2 din Legea nr. 161/2003).

În dreptul britanic se face distincţie în mod clar între agenţii profesionişti şi agenţii ad-hoc[54]. Prin încredinţarea afacerilor sale unui profesionist a cărui activitate constă în mod permanent în cumpărarea şi vânzarea bunurilor pe seama altuia, mandantul acceptă riscul că mandatarul va depăşi puterile sale, în timp ce terţul este îndreptăţit, în anumite limite, să se bazeze pe aparenţe.

De pildă, un agent comercial, care vinde în mod obişnuit automobile, este împuternicit să vândă o maşina la preţul de 4000€, iar acesta, contrar instrucţiunilor primite, o vinde la preţul de 3000€. Mandantul nu poate să pretindă că vânzarea este lovită de nulitatea absolută şi să revendice bunul de la terţul contractant, dar va putea să acţioneze în instanţă agentul comercial pentru diferenţa de preţ.

Codul comercial român derogă în două rânduri de la regula stabilită în art. 1546 C. civ. atunci când mandantul încredinţează afacerile sale unui mandatar profesionist. Astfel, comisionarul, contrar puterilor sale reale, poate să vândă bunurile încredinţate la un preţ mai mic (art. 408 pct. 1 C. com.) sau pe credit (art. 409 C. com.)[55]. Comitentul are la dispoziţie numai acţiunea în regres contra comisionarului pentru diferenţa de preţ sau pentru preţul integral al mărfurilor vândute. El nu poate să revendice bunurile de la terţul achizitor, chiar dacă oferă contravaloarea lor.

Din contra, dacă mandatarul nu este profesionist, mandantul va susţine în instanţă că vânzarea îi este inopozabilă şi va putea să urmărească bunurile sale direct în mâinile terţului contractant. Terţii, când tratează cu mandatarii care încheie în mod ocazional acte juridice pe seama altei persoane, sunt obligaţi să verifice limitele puterilor conferite de mandant. Lipsa de diligenţă înlătură aplicarea mandatului aparent.

O ilustrare bună este următoarea speţă. Reclamantul a încredinţat un inel pe care era încadrat un diamant lui T. pentru ca acesta să-l vândă la preţul de 550£. T. a fost autorizat să păstreze surplusul peste suma de 550£, dar urma să restituie inelul dacă nu-l vinde în termen de şapte zile. Nerespectând instrucţiunile primite, T. a vândut inelul peste termenul stabilit la preţul de 175£, pretinzând că este proprietar.

Instanţa a admis acţiunea mandantului fiindcă T. nu era un comisionar sau o persoană care în mod frecvent cumpără şi vinde bunuri pentru alţii fiind doar o persoană care în mod incidental a fost autorizată să vândă bunuri[56].

Totuşi, lipsa calităţii de comerciant a mandatarului nu va înlătura întotdeauna aplicarea mandatului aparent. Remiterea unor bunuri de către mandant mandatarului, singură, nu este suficientă să creeze aparenţa că mandatarul dispune de puteri mai întinse decât cele reale. Terţul trebuie să probeze că mandantul a împuternicit mandatarul în mai multe rânduri şi că a acceptat, cu alte ocazii, actele juridice făcute de reprezentantul său peste limitele împuternicirii acordate, creând aparenţa că mandatarul poate să încheie în mod obişnuit tranzacţii similare.

 (7) Mandantul nu retrage din posesia mandatarului acte sau semne cu ajutorul cărora acesta îşi probează calitatea în exterior. Răspunderea mandantului va fi angajată ori de câte ori acesta omite să retragă din posesia unui fost reprezentant procura, ştampila societăţii, modelele de contracte pe care a fost preimprimat antetul societăţii, ecusonul, uniforma pe care în mod curent o poartă reprezentanţii săi precum şi alte acte sau semne care pot fi folosite ca dovada a raportului juridic de mandat.

Într-o speţă, soluţionată de fosta Curtea de Casaţie şi Justiţie, avocatul M., care ştiuse despre revocare mandatului său, a continuat să reprezinte în instanţă pe mandante. Instanţa a respins acţiunea mandantului fiindcă avocatul pe baza procurii neretractate şi-a prezentat calitatea faţă de terţe persoane, care cu bună credinţă au continuat procesul lor în contradictoriu cu acest reprezentant[57].

VI. Domeniul de aplicare a mandatului aparent

Ipotezele întâlnite în practica judecătorească, în care s-a aplicat mandatul aparent, pot fi împărţite în două categorii:(A) mandatarul aparent depăşeşte limitele puterilor atribuite de mandant, (B)mandatarul aparent încheie acte juridice în lipsa oricăror puteri de reprezentare. În acest din urmă caz trebuie să facem distincţie după cum: între prezumatul mandante şi mandatarul aparent au existat anterior raporturi juridice specifice contractului de mandat şi între prezumatul mandante şi mandatarul aparent nu a fost încheiat vreun contract de mandat.

A. Mandatarul aparent depăşeşte limitele puterilor atribuite de mandant.

(1) Precizări prealabile. Comercianţii desfăşoară activitatea lor, în majoritatea cazurilor, prin intermediul unor mandatari: a unor persoane investite cu atribuţii să conducă o întreprindere comercială, să încheie o afacere comercială sau să perfecteze o singură tranzacţie. Nu este mai puţin adevărat că necomercianţii (persoane fizice sau juridice) apelează la instituţia reprezentării fie datorită faptului că aceştia nu pot să-şi exteriorizeze voinţa printr-o altă modalitate, fie din raţiuni de ordin practic sau fiziologic nu pot personal să încheie acte juridice.

Este necesar ca orice mandatar să ţină seama de unele principii atunci când perfectează acte juridice în numele şi pe seama mandantului.

Mandatarii persoanelor juridice vor respecta principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, consacrat în art. 34 din Decretul nr. 31/1954[58]. Acest articol statuează că: „(1) Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de fiinţare sau statut. (2) Orice act juridic care nu este făcut în realizarea acestui scop este nul." Prin urmare, sunt valabile numai actele juridice ale administratorilor, directorilor sau funcţionarilor persoanei juridice care corespund obiectului ei de activitate. Depăşirea obiectului de activitate atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic. Persoana juridică nu poate fi ţinută să execute obligaţiile care se nasc pentru ea dintr-un asemenea act, iar dacă a suferit vreun prejudiciu, poate să obţină despăgubiri din partea administratorului.

În cazul mandatarilor persoanelor fizice, art. 1546 C. civ. dispune: „(1) Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. (2) Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale..." Deşi, Codul comercial nu conţine principiul stabilit în art. 1546 C. civ., aplicarea lui în cazul mandatarilor care reprezintă comercianţii persoane fizice este în afara oricărui dubiu. Articolul 1 din Codul comercial prevede: „(1) În comerţ se aplică legea de faţă. (2) Unde ea nu dispune se aplică Codul civil."

Principiile cuprinse în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 şi în art. 1546 C. civ. nu au caracter absolut. Printre excepţiile care limitează aplicarea acestor reguli se numără şi mandatul aparent.

(2) Restrângerea sferii principiului specialităţii capacităţii de folosinţă şi a mandatului aparent. Terenul de aplicare al principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, care până la finele anului 1997 era nemărginit, este sensibil limitat pentru majoritatea societăţilor comerciale, privite atât din punct de vedre numeric cât şi a ponderii economice pe care o deţin.

Potrivit art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990: „(1) În raporturile cu terţii, societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii"[59]. Dispoziţii similare sunt stabilite şi în cazul grupurilor de interes economic (art. 141 alin. 1 din Legea nr. 161/2003).

Textele de lege arătate mai sus ridică următoarele întrebări: Care este limita până la care administratorii pot să încheie acte juridice pe seama societăţii ? Ei sunt investiţi cu puteri atât de întinse încât pot să încheie orice act juridic care nu contravine legii, după cum se procedează în dreptul american ? Prin dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 141 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 legiuitorul nostru a urmărit să echivaleze capacitatea juridică a S.A., S.C.A., S.R.L. şi a G.I.E. cu cea a persoanelor fizice ? Întrucât mandatul aparent se aplică atunci când mandatarul încheie acte juridice peste limitele împuternicirii sale, putem să afirmăm că ipoteza reglementată de art. 55 alin. 1[60] cade sub incidenţa mandatului aparent, iar plafonul până la care administratorii pot să depăşească obiectul de activitate este determinat de condiţiile mandatului aparent ?

Principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este neîndestulător pentru a explica mecanismul art. 55. În temeiul acestui principiu, societăţile comerciale pot să perfecteze acte juridice numai înăuntru marginilor obiectului de activitate, însă art. 55 alin. 1 dispune că organele societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată pot să încheie acte juridice peste limitele obiectului de activitate. Aceste din urmă acte, raportate la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, par să fie lipsite de fundament juridic.

Un răspuns parţial la întrebările anterioare îl găsim în art. 55 alin. 2 unde legiuitorul vorbeşte despre „puterile conferite de lege" organelor societăţilor prevăzute în aliniatul precedent. Astfel, administratorii societăţilor enumerate în art. 55 alin. 1 şi ai grupurilor de interes economic deţin două categorii de putere:

a) legală, a cărui conţinut este stabilit prin lege;

b) convenţională, a cărui conţinut este determinat prin actul constitutiv şi prin hotărârile organelor statutare[61]. Puterile legale produc efecte juridice între societate şi terţi, iar cele convenţionale între societate şi administratorii săi.

Care este esenţa puterilor legale ale administratorilor ?

În legislaţia comercială română sintagma „puteri legale" nu este definită[62].

Art. 55 alin. 1 a fost adoptat în scopul armonizării legislaţiei române cu dreptul comunitar. În particular, cu prevederile Directivei I-a a Consiliului Uniunii Europene nr. 68/151/C.E.E. din 9 martie 1968. Potrivit art. 9 alin. 1 din această directivă:

„(1) Societatea este angajată faţă de terţi prin actele încheiate de organele sale, chiar dacă aceste acte nu se încadrează în obiectul social al societăţii, afară de cazul în care actele sus numite nu exced puterile pe care legea le atribuie sau permite să fie atribuite acestor organe.

Totuşi, Statele membre pot să dispună că societatea nu este angajată atunci când aceste acte depăşesc limitele obiectului social, dacă ea probează că terţii au cunoscut că actul depăşeşte acest obiect sau nu au putut să-l ignore, ţinând seama de circumstanţe, fiind exclus ca publicarea statutelor să fie suficientă, singură, să constituie această dovadă".

La fel, s-a procedat şi în dreptul francez unde pentru a se pune de acord cu dispoziţiile Directivei I-a a Consiliului Uniunii Europene din 9 martie 1968, a fost adoptată Ordonanţa nr. 69-1176 care a modificat Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966 privind societăţile comerciale[63].

În temeiul noilor modificări, reprezentanţii societăţilor cu răspundere limitată (art. L223-18 alin. 5 C. com. francez), societăţilor anonime (art. L225-35 alin. 2, art. L225-51 alin. 3, art. L225-64 alin. 2 C. com. francez) şi a societăţilor în comandită pe acţiuni (art. L226-7 alin. 2 C. com. francez) pot să angajeze societatea prin actele juridice care nu se încadrează în limitele obiectului social. Dar, după cum se menţionează în art. 9 alin. 1 din Directiva I-a a Consiliului Uniunii Europene, actele care depăşesc obiectul social sunt valabile numai dacă „nu exced puterile pe care legea le atribuie sau permite să fie atribuite acestor organe".

Legiuitorul francez defineşte în mod expres puterile legale de reprezentare pe care le deţin organele sociale în raporturile cu terţii. Organele sociale sunt „investite cu puterile cele mai întinse pentru a acţiona în orice circumstanţă în numele societăţii"[64]. Puterile legale au următoarele trăsături:

a) conţinutul lor este acelaşi pentru toate organele societăţii anonime, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată;

b) sunt opozabile erga omnes ca efect al publicării legii;

c) nu pot fi modificate pe cale convenţională.

Definiţia de mai sus este extrem de vagă şi nu oferă un plafon până la care actele care depăşesc obiectul social angajează răspunderea societăţii.

Doctrina şi jurisprudenţa franceză, bazându-se pe unele dispoziţii legale, susţin că conducătorii sociali trebuie să se conformeze interesului social atât în activitatea internă cât şi în activitatea lor externă[65]. Interesul social este "un imperativ de conduită, o regulă deontologică, o busolă care indică comportamentul ce trebuie urmat".

Acest concept are un conţinut maleabil. În doctrina franceză există numeroase dezbateri în legătură cu definirea interesului social. Aceste discuţii nu reprezintă un simplu joc intelectual, fiindcă, în caz de criză, sancţiunile variază în funcţie de viziunea adoptată. Orientările care există în dreptul francez au fost clasificate astfel: (1) concepţia minimalistă: interesul social se confundă cu cel al asociaţilor care urmăresc realizarea unui profit optimal; (1) concepţia maximalistă: interesul social cuprinde interesul superior al întreprinderii care depăşeşte interesele de grup ale asociaţilor, societatea nu este decât un simplu înveliş juridic al întreprinderii; (3) concepţia mediană: reţinută de jurisprudenţă, interesul social este reprezentat de interesul propriu al societăţii ca o comunitate în care asociaţii, conducătorii şi angajaţii trebuie să acţioneze în interesul comun şi superior care îi domină[66].

Prin urmare, actele juridice care depăşesc obiectul de activitate al societăţilor anonime, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată angajează răspunderea societăţii, dacă corespund interesului social. De pildă, gerantul unei societăţi cu răspundere limitată, a cărui obiect social constă în distribuirea produselor petroliere, cumpără sau închiriază un hotel pentru întremarea angajaţilor. Acest contract depăşeşte obiectul de activitate, dar urmăreşte realizarea interesului social.

Exercitarea puterilor cu nerespectarea interesului social (gerantul încheie acte juridice în interesul său, abuzează de capitalul, bunurile sau creditul societăţii) este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic. Ea poate fi invocată atât de societate cât şi de terţul contractant.

Experienţa de peste 30 de ani din dreptul francez în această materie poate servi drept exemplu pentru juriştii români. În esenţă, administratorii societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cu răspundere limitată şi ai grupurilor de interes economic pot să încheie acte juridice peste limitele obiectului de activitate însă cu respectarea puterilor pe care le conferă lor legea şi a interesului social.

Totuşi, societatea poate să evite angajarea răspunderii sale dacă face dovada că terţii au cunoscut sau au trebuit să cunoască că actul juridic depăşeşte obiectul de activitate. Publicarea obiectului de activitate în registrul comerţului nu poate să constituie, singură, această probă.

Sistemul prezentat mai sus exclude aplicarea mandatului aparent. Vorbim despre teoria mandatului aparent atunci când mandatarul depăşeşte limitele împuternicirii sale şi când există o aparenţă de reprezentare. În ipoteza reglementată de art. 55 alin. 1 societatea este angajată prin actele juridice care depăşesc obiectul de activitate nu pentru că un terţ a crezut în mod legitim că ea poate fi reprezentată pentru asemenea acte, dar fiindcă societatea era într-adevăr reprezentată în temeiul puterilor legale.

(3) Mandatarul aparent încheie acte juridice ignorând limitele aduse puterilor sale. Doctrina[67] şi jurisprudenţa au aplicat în mod frecvent teoria mandatului aparent în situaţia în care mandantul restrânge puterile mandatarului fără să informeze terţele persoane. Limitele nepublicate ale puterilor convenţionale produc efecte juridice între mandante şi mandatarul său, dacă i-au fost comunicate. În acest caz, contractul de mandat încetează pentru actele interzise de mandante. Totuşi, prin omisiunea publicării îngrădirilor aduse contractului de mandat, mandantul creează o stare de aparenţă, în sensul că mandatarul posedă puterile atribuite iniţial.

Această ipoteză este reglementată în art. 384 alin. 2 C. com. Potrivit acestui text de lege limitele secrete ale puterilor mandatarului sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care mandantul probează că aceştia aveau cunoştinţă de ele la momentul perfectării actului juridic. Terţul contractant, care a determinat puterile mandatarului prin căi ordinare (a verificat procura), nu este obligat să cerceteze dacă mandantul a dat sau nu instrucţiuni secrete.

Instrucţiunea secretă dată unui agent comercial să nu cumpere pe credit, nu afectează valabilitatea actelor juridice făcute contrar acestei instrucţiuni atunci când vânzările pe credit sunt operaţiuni obişnuite pe piaţa unde acţionează mandatarul[68].

Într-un litigiu soluţionat de Comisia de Arbitraj din Bucureşti s-a pus problema efectelor unui mandat aparent în cazul depăşirii limitelor împuternicirii date mandatarului[69].

O societate comercială din Londra a încheiat la 8 septembrie 1972 un contract de vânzare-cumpărare cu o întreprindere de comerţ exterior din Bucureşti (vânzătorul iniţial).

Ulterior, prin scrisoarea din 26 ianuarie 1973, purtând antetul societăţii cumpărătoare din Londra, aceasta, confirmând o discuţie anterioară, a transmis vânzătorului iniţial acordul său ferm ca produsele care formează obiectul contractului din 8 septembrie 1972 să fie preluate spre a fi livrate de către o altă întreprindere română (noul vânzător).

La 22 mai 1973 vânzătorul iniţial a fost informat prin scrisoare de către noul vânzător că, în urma discuţiilor purtate cu firma din Londra, a acceptat comanda acesteia.

Totuşi, cumpărătorul din Londra a introdus la C.A.B. acţiune arbitrală împotriva vânzătorului iniţial, cerând despăgubiri pentru neexecutarea contractului din 8 septembrie 1972. În motivarea acţiunii s-a precizat că vechiul vânzător a rămas ţinut de obligaţiile asumate prin acel contract deoarece scrisoarea din 26 ianuarie 1973 nu a exprimat voinţa cumpărătorului, fiind opera unui reprezentant din Bucureşti, care nu avea împuternicire să semneze asemenea acte.

C.A.B. a respins acţiunea reclamantului şi a aplicat în speţă teoria mandatului aparent axându-se pe două categorii de împrejurări de fapt: (1) „Nu s-a dovedit că atare îngrădiri ale mandatarului au fost aduse la cunoştinţa terţilor spre a le fi opozabile conform art. 1545 din Codul civil român". (2) Consimţământul exprimat de către cumpărătorul din Londra prin scrisoarea din 26 ianuarie 1973 era consemnat într-un formular cu antetul său, vânzătorul iniţial putea în mod legitim să se încreadă într-o asemenea comunicare, fără să aibă cum să ştie că semnatarul lucrase în virtutea unui mandat nevalabil cu depăşirea puterilor conferite[70].

(4) Mandatarul aparent depăşeşte limitele împuternicirii sale atunci când mandantul a eliberat o procură în alb sau cu conţinut ambiguu şi echivoc

a) Procura în alb. Procura este în alb în situaţia în care mandantele nu indică obiectul împuternicirii sau nu arată terţul cu care mandatarul urmează să contracteze. În consecinţă, mandatarul poate să-şi atribuie puteri fanteziste sau să folosească acea procură de mai multe ori. În aceste ipoteze se va crea o aparenţă invincibilă asupra puterilor mandatarului fiindcă terţii se vor încrede într-o procură regulat întocmită. Totuşi, instanţele de judecată vor aprecia de la caz la caz dacă procura invocată a fost sau nu de natură să determine terţul contractant să creadă în mod legitim că mandatarul are puteri reale.

În jurisprudenţa franceză s-a reţinut următoarea speţă. Pârâtul Bassot a împuternicit pe notarul Iansac să vândă şi să încaseze în numele şi pe seama lui preţul unui imobil. În acest scop, Bassot a înmânat o procură în alb lui Iansac, în care acesta din urmă trebuia să introducă numele terţului care va achita preţul imobilului. Ulterior, pârâtul Bassot a vândut el însuşi imobilul şi a primit plata direct de la cumpărător, însă a omis să retragă procura pe care a dat-o lui Iansac. Doi ani mai târziu notarul a abuzat de puterile acordate şi a obţinut printr-o plată fictivă suma de 6.000 F. de la reclamantul Garnier. Mandatarul şi-a însuşit această sumă după care a devenit insolvabil.

Curtea de Casaţie franceză a dispus că prejudiciul suferit de Garnier a fost cauzat prin neglijenţa îngăduită de Bassot şi că acesta din urmă este responsabil către Garnier[71].

b) Procura cu conţinut ambiguu şi echivoc. Dacă mandantul redactează procura într-o manieră neglijentă, folosind termeni din care nu rezultă cu claritate şi precizie puterile pe care vrea să le încredinţeze mandatarului, va suporta consecinţele acestei stări de incertitudine. Terţii vor putea să creadă în mod legitim că:

1) Mandatarul are puterile pe care mandantul i le acordă în mod obişnuit, dacă au încheiat în trecut în mod regulat tranzacţii cu cel dintâi.

2) Mandatarul are puterile care sunt atribuite, în mod obişnuit, persoanelor care se află în situaţia lui, cu alte cuvinte cele stabilite de uzanţele peţii sau profesiunii pe care o exercită mandatarul.

Curtea de Apel din Constanţa într-o speţă a hotărât că: „Mandantul care nu a luminat îndeajuns pe terţele persoane asupra întinderii mandatului său, făcându-le să creadă, după aparenţă, că măsura ce s-a luat de mandatar este în limitele mandatului, rămâne răspunzător faţă de ele, când acesta a excedat puterile ce i s-au dat şi întotdeauna îndoiala se interpretă contra mandantului"[72]. În speţă, mandantul a investit printr-o procură mandatarul său, printre altele, cu „dreptul de a primi citaţiuni". Instanţa de recurs a constatat că procura a fost redactată în termeni generali şi a stabilit că dreptul de a primi citaţii presupune şi pe acela de a lua la cunoştinţă termenul de judecată. În cele din urmă, instanţa a considerat că procedura de citare a mandantului a fost îndeplinită în mod regulat.

Jurisprudenţa franceză, care a creat precedentul în această materie, a arătat că: „Prin excepţie de la regula înscrisă în art. 1998 C. civ., mandantul poate, chiar în lipsa unei ratificări din partea sa, să fie ţinut să execute angajamentele luate de mandatar peste limitele împuternicirii sale, numai dacă există echivoc în termenii procurii sau o altă circumstanţă, imputabilă deopotrivă mandantului, a fost, pentru terţii care au trata cu mandatarul, cauza directă a unei erori asupra naturii sau întinderii puterilor acestuia[73]."

B. Mandatarul aparent încheie acte juridice pe seama unei persoane în lipsa oricăror puteri de reprezentare

(1) Între prezumatul mandante şi mandatarul aparent au existat raporturi juridice specifice contractului de mandat.Uneori, un fost reprezentant continuă să acţioneze pe seama unei persoane deşi raportul juridic de reprezentare a încetat. Dacă mandantul nu aduce la cunoştinţa terţilor faptul juridic al încetării contractului de mandat, aceştia se pot baza în mod legitim pe aparenţa că fostul reprezentant posedă încă puteri reale.

Codul civil român reglementează în mod expres această ipoteză în art. 1554 şi art. 1557 coroborat cu art. 1558. Potrivit art. 1554 C. civ.: „Revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neştiinţă de aceasta, a contractat cu dânsul de bună-credinţă; în acest caz mandantul are recurs contra mandatarului său".

Mandantul poate revoca oricând mandatul chiar dacă este cu titlu oneros sau cu termen. Revocarea mandatului, notificată mandatarului, are ca efect încetarea contractului de mandat. Cu toate acestea, faţă de terţi, revocarea mandatului nu este opozabilă decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor. Până la notificarea revocării, mandantul răspunde faţă de terţii de bună credinţă pentru obligaţiile asumate de mandatarul aparent[74].

Regula arătată mai sus, este aplicată în dreptul francez în temeiul art. 2005 C. civ., iar în dreptul american în baza unei practici judiciare constante[75].

Raţionamentul instituit în art. 1554 C. civ. este extins de legiuitorul nostru la alte ipoteze în art. 1557 C. civ. Acest articol dispune că: „E valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul"[76], iar art. 1558 C. civ. adaugă: „în cazurile arătate în articolul precedent, sunt valide contractările mandatarului cu al treilea persoane care sunt de bună credinţă".

Jurisprudenţa română a menţinut actele juridice încheiate pe seama mandantului atunci când terţii nu au fost informaţi despre încetarea contractului de mandat din cauza morţii[77], punerii sub interdicţie[78] sau incapacităţii mandantului[79], precum şi atunci când a expirat durata contractului de mandat[80].

Dispoziţiile art. 1557 C. civ. au caracter general şi se aplică atât contractelor cât şi actelor de procedură. De pildă, fosta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a soluţionat acţiunea în revendicare introdusă de un mandatar, fiindcă la momentul promovării acţiunii în instanţă atât mandatarul cât şi pârâtul nu au ştiut că mandantul a decedat[81].

În dreptul francez, contractul de mandat continuă să producă efecte juridice faţă de terţii care au tratat cu mandatarul aparent dacă ei au ignorat moartea mandantului sau o altă cauză care desfiinţează mandatul (art. 2008, art. 2009 C. civ. francez). În aceste condiţii, terţii pot să oblige moştenitorii mandantului să execute obligaţiile asumate de mandatar.

În opoziţie cu soluţia tradiţională din dreptul francez şi român, doctrina şi jurisprudenţa americană susţine că moartea, punerea sub interdicţie a mandantului şi imposibilitatea executării contractului de mandat sting nu numai puterea reală dar şi puterea aparentă a mandatarului.

Într-o speţă, William Moore, şeful corpului de pompieri al oraşului San Francisco, a suferit mai multe leziuni corporale în timp ce se lupta cu focul. Moore a acţionat în instanţă proprietarul construcţiei, Lera, pentru neglijenţă. Avocaţii părţilor au ţinut o adunare şi au încheiat o tranzacţie la ora 17:15. Ei nu au ştiut că Moore a decedat în aceeaşi zi la ora 16:50.

În instanţă s-a pus în discuţie dacă convenţia are forţă obligatorie pentru mandanţi. Răspunsul a fost negativ. Judecătorii au dispus că moartea mandantului sau a mandatarului are ca efect încetarea contractului de mandat. Astfel, decesul clientului stinge puterea mandatarului său să acţioneze pe seama sa şi antrenează nulitatea tranzacţiei[82].

Legiuitorul american, bazându-se pe considerente de utilitate practică, se îndepărtează de punctul de vedere al doctrinei şi jurisprudenţei. Art. 4-405 din Codul Comercial Uniform al S.U.A. prevede că nici moartea şi nici punerea sub interdicţie a clientului nu revocă puterea unei instituţii bancare să efectueze operaţiuni în numele şi pe seama lui până la momentul în care banca este notificată despre moartea clientului sau i se comunică hotărârea prin care clientul a fost declarat incapabil[83].

(2) Efectele nepublicării dizolvării societăţilor comerciale. Dizolvarea reprezintă modalitatea de încetarea a existenţei societăţilor comerciale. Din momentul în care asociaţii au căzut de acord asupra dizolvării societăţii comerciale prin hotărârea adunării generale, administratorii nu pot iniţia noi operaţiuni comerciale, iar societatea îşi păstrează personalitate juridică numai pentru operaţiunile necesare lichidării (art. 228 alin. 4 din Legea nr. 31/1990). În acest caz, contractul de mandat încheiat cu administratorul societăţii, încetează pentru operaţiunile obişnuite comerţului pe care îl exercita societatea.

Consecinţele juridice arătate mai sus sunt opozabile terţilor numai dacă hotărârea privind dizolvarea societăţii a fost înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. În lipsa efectuării formalităţilor de publicitate, societatea comercială se transformă într-o societate de fapt în sens restrâns, iar actele juridice încheiate de administratori, care nu sunt necesare lichidării, produc efecte pe seama societăţii în temeiul mandatului aparent. De pildă, asociaţii unui SRL, care are ca obiect de activitate ridicarea şi renovarea construcţiilor, hotărăsc în unanimitate dizolvarea societăţii. Ulterior, administratorul încheie un contract pentru repararea unui imobil. Administratorul nu are putere reală să procedeze astfel, deoarece acest contract este o nouă afacere şi nu ajută la lichidarea societăţii. Totuşi, societatea va fi angajată întrucât acel act juridic cade sub incidenţa puterii aparente a administratorului.

(3) Între prezumatul mandante şi mandatarul aparent nu a fost încheiat vreun contract de mandat.În situaţiile examinate mai sus mandatarul a fost iniţial investit cu puteri reale şi ca o reminiscenţă a acestor puteri s-a creat o aparenţă care nu este conformă realităţii. Dimpotrivă, în ipoteza pe care o cercetăm, mandatarul aparent niciodată nu a avut puteri de reprezentare, dar a lucrat în calitate de reprezentant în numele şi pe seama unei persoane.

Teoria mandatului aparent se aplică deşi la origine nu a existat vreun contract de mandat sau contractul de mandat este lovit de nulitate absolută atunci când:

a) Mandatarul este numit în funcţie cu încălcarea dispoziţiilor legale. Art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prevede că: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege". Din acest text de lege rezultă că natura juridică a raportului dintre societatea comercială şi administratori este de mandat comercial. Societatea comercială are calitatea de mandante, iar administratorul de mandatar[84].

Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv cu ocazia înfiinţării societăţii, iar în cursul existenţei societăţii, sunt aleşi de către adunarea generală. Legalitatea numirii în funcţie a administratorilor este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute în legislaţia comercială în vigoare.

Printre condiţiile de fond enumerăm:

a) întrunirea cvorumului necesar pentru ca adunarea generală, care are pe ordinea de zi alegerea administratorului, să fie constituită în mod legal şi a majorităţii necesare pentru ca votul asociaţilor să fie validat. Aceste majorităţi diferă în funcţie de forma societăţii şi după cum administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

b) respectarea dispoziţiilor art. 134 alin. 3, art. 135 coroborat cu art. 6 alin. 2, art. 88, art. 183 alin. 1, art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.

În categoria condiţiilor de formă menţionăm:

a) îndeplinirea formalităţilor privind convocarea adunării generale;

b) înregistrarea în registrul comerţului a numirii în funcţie a administratorilor;

c) publicarea în Monitorul Oficial al României a extrasului în formă simplificată a încheierii judecătorului delegat (art. 11 din O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor [85]) sau a hotărârii adunării generale (art. 130 alin. 4 din Legea nr. 31/1990) care conţine date referitoare la noii administratori.

Pe durata funcţionării societăţii pot fi constatate neregularităţi în numirea reprezentanţilor. Dacă administratorii au fost numiţi fără respectarea condiţiilor de formă[86] şi de fond, atunci potrivit principiilor quod nullum est nullum producit efectum şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis contractul de mandat dintre societate şi administratorii săi este lipsit de efecte juridice, iar nulitatea actului de numire a administratorului trebuie să aibă drept consecinţă desfiinţarea actelor juridice încheiate de acest reprezentant.

Totuşi, principiile arătate mai sus cunosc o excepţie importantă, consacrată prin art. 8 din Directiva I-a a Consiliului Uniunii Europene nr. 68/151/C.E.E. din 9 martie 1968. Potrivit acestui articol: „Îndeplinirea formalităţilor de publicitate referitoare la persoanele care, în calitate de organe, au putere să angajeze societatea, fac toate neregularităţile în numirea lor inopozabile terţilor; afară de cazul în care societatea probează că terţii au avut cunoştinţă"[87].

În scopul armonizării cu dreptul comunitar, legiuitorul român în art. 54 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune că: „Nici societatea şi nici terţii nu pot opune pentru a se sustrage de la obligaţiile asumate o neregularitate în numirea reprezentanţilor, administratorilor sau a altor persoane care fac parte din organele societăţii atunci când această numire a fost publicată în conformitate cu legea"[88].

Acest text de lege a fost adoptat pentru a tranşa un conflict de interese care există între asociaţii societăţilor comerciale şi terţii care tratează cu administratorii acestor societăţi.

Pe de o parte, asociaţii urmăresc să fie respectate condiţiile de fond privind numirea administratorilor (cele referitoare la cvorum, la moralitatea administratorilor etc.) şi să fie sancţionată orice abatere pentru ca ei să nu constate ulterior că patrimoniul societăţii, format din aporturile lor, este epuizat prin actele juridice ale unui administrator necompetent.

Pe de altă parte, terţii urmăresc menţinerea actelor juridice încheiate cu reprezentanţii societăţilor comerciale ale căror puteri şi identitate le-au fost comunicate prin publicitate. Ei nu au interes să verifice la momentul încheierii actelor juridice regularitatea numirii în funcţie a administratorilor (de pildă, îndeplinirea corectă a formalităţilor privind convocarea adunării generale).

Legiuitorul a preferat să acorde întâietate terţilor. Nevoia de securitate a raporturilor juridice, precum şi imperativul încheierii şi executării în mod rapid a tranzacţiilor comerciale impun validarea actelor juridice încheiate de un reprezentant investit în funcţie cu încălcarea legii atunci când numirea sa a fost publicată în mod regulat. Prin publicitate, persoana înscrisă în registrul comerţului, este receptată de terţi ca reprezentant al societăţii. Asociaţii care nu sunt de acord cu această aparenţă au la dispoziţie acţiunea în constatarea nulităţii hotărârii adunării generale prin care a fost desemnat reprezentantul aparent. În cele din urmă, aparenţa creată prin publicitate are ca efect purificarea actului juridic de neregularităţile sale.

b) Mandatarul aparent prin comportamentul său determină terţe persoane să creadă în mod rezonabil că este împuternicit să acţioneze pe seama unei alte persoane, iar prezumatul mandante, cunoscând această reprezentare, nu face nimic ca să-l oprească. În dreptul francez s-a conturat în mod treptat regula că cel care permite unei persoane să apară faţă de terţi ca fiind reprezentantul său, este responsabil faţă de aceştia deoarece prin inacţiunea sa a creat o aparenţă de realitate.

Jurisprudenţa franceză a aplicat această regulă atunci când prezumatul mandante, în deplină cunoştinţă, a permis unui comerciant să facă comenzi în numele său şi nu a luat măsuri pentru a înlătura echivocul în legătură cu calitatea comerciantului[89]; a stat în inacţiune faţă de comportamentul unui terţ care în repetate rânduri a făcut comenzi în numele său pe care le-a preluat fără să aducă vreo obiecţie[90]; nu a protestat împotriva deschiderii în numele său a unui cont bancar de către un asociat şi a permis utilizarea acestui cont în interesul său[91]; a permis soţului să administreze imobilul închiriat, bun propriu (a încasat chiria, a dat chitanţe şi a prelungit în mai multe rânduri contractul de închiriere) timp de 15 ani fără să tăgăduiască în faţa chiriaşului existenţa unui contract de mandat[92].

Regula din dreptul francez, ilustrată prin exemplele de mai sus, este ridicată în dreptul american la nivelul unei norme juridice cu forţă obligatorie pentru toate subiectele de drept.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei americane, un terţ poate să acţioneze împotriva mandantului atunci când probează că mandatarul a fost investit cu una dintre următoarele categorii de putere: expresă, prin ratificare, incidentală, implicită, pentru cazuri de necesitate, aparentă şi prin estoppel[93]. Puterea prin estoppel există atunci când o persoană, în lipsa vreunei împuterniciri, se prezintă faţă de terţi în calitate de mandatar a unei alte persoane. Dacă prezumatul mandante este conştient de această reprezentare şi permite ca ea să continue fără să ia măsuri pentru a o împiedica, el nu poate să nege, în faţa instanţei, existenţa raportului juridic de mandat[94]. Este necesar ca terţul să acţioneze cu bună credinţă şi să creadă în mod rezonabil că persoana cu care tratează este mandatarul prezumatului mandante[95].

Jurisprudenţa americană a angajat răspunderea prezumatului mandante şi în situaţia în care acesta nu a ştiut despre reprezentarea făcută de mandatarul aparent, dar nu a luat măsuri adecvate pentru a împiedica un asemenea comportament.

Reclamanta Hoddeson cunoştea magazinul de mobilă, condus de pârâtul Koos Bros. În vizita sa anterioară, a remarcat asupra unor articole de mobilă pentru baie pe care dorea să le achiziţioneze pentru casa ei. Mama sa i-a donat 165 $ cu care să facă achiziţia.

În data de 22 august 1956, doamna Hoddeson, însoţită de mătuşa ei, a mers la magazinul pârâtului. În momentul în care intra, ea a fost întâmpinată de un bărbat înalt, cu păr negru, îmbrăcat într-un costum gri deschis. El a întrebat dacă poate fi de folos, şi ea l-a informat amănunţit despre dorinţa ei. După care bărbatul a condus-o imediat către locul unde se aflau articolele de mobilă pe care ea le-a descris.

După ce a confirmat alegerea ei, bărbatul a scos din buzunarul său un carnet de note în care a înregistrat comanda şi a calculat preţul total al vânzării în valoare de 165. 50 $. Doamna Hoddeson i-a remis 165. 50 $ în numerar. El a informat-o că articolele, altele decât cele expuse, nu sunt în depozit şi că articole similare îi vor fi livrate în luna septembrie. Ea a omis să ceară chitanţă pentru plata făcută. Tranzacţia s-a consumat într-o perioadă de 30 până la 40 de minute.

Doamna Hoddeson a aşteptat nerăbdător livrarea articolelor de mobilă, dar după ce a trecut o perioadă de timp peste data livrării, ea a întrebat pârâtul despre cauza neaşteptatei întârzieri. Pârâtul i-a comunicat că în registrele lui n-a fost trecută nici o vânzare şi nici un credit făcut de ea.

Doamna Hoddeson şi soţul ei au depus o acţiune în vederea recuperării sumei de bani la instanţa de fond (the Union Country District Court). Instanţa de fond a dat o hotărâre în favoarea reclamantei. Pârâtul a făcut apel.

În apel pârâtul a susţinut că persoana care a servit pe doamna Hoddeson era un impostor care a jucat rolul unui presupus vânzător fără cunoştinţa sa.

Instanţa examinând acest caz a arătat, „atunci când o persoană urmăreşte să angajeze responsabilitatea unui prezumat mandante în temeiul unui contract încheiat de un pretins mandatar, după cum este în această speţă, partea trebuie să-şi asume obligaţia să probeze existenţa raporturilor specifice contractului de mandat.

Răspunderea mandantului către terţe persoane pentru actele unui mandatar poate fi stabilită prin dovedirea (1) puterii exprese sau reale care a fost în mod definitiv acordată; (2) puterii implicite, aceasta înseamnă, să faci cea ce este uzual şi rezonabil pentru exercitarea împuternicirii; şi (3) puterii aparente, în care mandantul prin cuvinte, comportament sau alte manifestări a prezentat în exterior o persoană ca fiind mandatarul său.

În acest caz nu există nici putere reală şi nici putere implicită în persoana mandatarului. Problema aici discutată este dacă probele descriu prezenţa puterii aparente şi aici noi ne întâlnim cu o regulă de drept potrivit căreia aparenţa sau puterea aparentă trebuie dovedită prin manifestările prezumatului mandante, dar nu numai prin cele ale pretinsului mandatar".

Instanţa de apel a susţinut, în continuare, că reprezentarea aparentă a fost creată (1) prin comportamentul mandatarului aparent. „Persoana necunoscută avea manierile unui vânzător care după ce a fost informat despre natura articolelor în care doamna Hoddeson era interesată, a condus-o fără ezitare la locul unde ele se găseau, a afirmat că articolele nu erau disponibile în stoc, ceea ce era adevărat, apoi, în mod firesc a înregistrat comanda şi a primit plata. Aceste activităţi, care sunt specifice uzanţelor comerciale şi experienţelor de viaţă, s-au desfăşurat într-o unitate comercială, timp de 30 până la 40 de minute". (2) Datorită culpei prezumatului mandante. „Numai lipsa de supraveghere şi control rezonabil din partea proprietarului a permis ca un impostor să joace, într-un spaţiu comercial, rolul unui mandatar sau angajat al său. Proprietarul este obligat să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă rezonabilă pentru a proteja cumpărătorii de prejudicii cauzate prin înşelăciunea unui pretins vânzător".

În final, instanţa a dispus: „conceptul nostru asupra dreptului modern este că proprietarul unui spaţiu comercial, prin abandonarea obligaţiilor sale, a permis unuia, care nu este mandatarul său, să acţioneze în mod liber şi să tranzacţioneze afacerile sale cu un cumpărător, aparenţa a fost de o asemenea manieră încât a determinat o persoană cu prudenţă şi diligenţă ordinară să creadă că impostorul era în realitate mandatarul proprietarului, în asemenea circumstanţe dreptul nu permite proprietarului să susţină lipsa de putere a impostorului şi astfel să evite răspunderea pentru pagubele importante cauzate cumpărătorului"[96].

c) Beneficiarul contractului de franciză acţionează în calitate de reprezentant aparent al francizorului. Contractul de franciză are ca obiect acordarea de către un comerciant-producător, numit francizor, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii care cuprinde marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa unui alt comerciant numit beneficiar, în schimbul uni preţ ce constă într-o sumă de bani iniţială sau redevenţă periodică[97].

Beneficiarul este o persoană fizică sau juridică care acţionează în mod independent în numele şi pe seama ei. Prin încheierea contractului de franciză nu se stabilesc raporturi juridice de reprezentare între francizor şi beneficiar.

Cu toate acestea, răspunderea francizorului poate fi angajată în temeiul mandatului aparent faţă de clienţii beneficiarului în situaţia în care autonomia acestuia din urmă nu a fost suficient de bine stabilită. În special, atunci când documentele furnizate clienţilor tind să prezinte francizorul ca fiind adevăratul contractant, iar beneficiarul ca fiind reprezentantul său[98].

Aceeaşi orientare există în dreptul american. Francizorul nu este legat faţă de terţi prin actele juridice încheiate de beneficiar. Totuşi, francizorul poate fi obligat dacă există împrejurări de fapt care determină terţii să creadă că beneficiarul este reprezentantul său[99].

Jurisprudenţa americană refuză însă să aplice teoria mandatului aparent atunci când reclamantul a cunoscut natura juridică reală a raportului dintre francizor şi beneficiar[100].

VII. Efectele mandatului aparent

A. Efectele juridice între prezumatul mandante şi terţe persoane

Efectul esenţial al mandatului aparent constă în aceea că actul juridic încheiat de mandatarul aparent cu un terţ de bună credinţă este valabil şi opozabil prezumatului mandante, producând efecte în numele şi pe seama acestuia din urmă[101]. Se ajunge la situaţia în care o persoană care nu a consimţit să fie reprezentată va fi angajată faţă de terţii de bună credinţă chiar dacă actul încheiat de un pretins mandatar nu este util. Mandantul poate să piardă un drept fără acordul sau fapta sa, iar în unele cazuri fără să fie în culpă.

Terţul contractant are un drept de opţiune: el poate să invoce teoria mandatului aparent dacă prevede posibilitatea realizării unor beneficii sau poate să se prevaleze de faptul că mandatarul nu a posedat puteri reale sau a depăşit puterile conferite de mandant. Din momentul în care terţul a optat pentru menţinerea actului juridic pe fundamentul mandatului aparent, el nu poate să revină şi să invoce nulitatea actului în temeiul art. 1546 C. civ. pentru a evita executarea obligaţiilor sale contractuale ─ electa una via, non datur recursus ad alteram.

Dimpotrivă, prezumatul mandante nu se poate sprijini pe teoria mandatului aparent pentru a-l obliga pe terţul contractant.

Actul juridic încheiat de mandatarul aparent determină drepturile şi obligaţiile corelative ale prezumatului mandante şi ale terţului contractant. În caz de neexecutare a contratului, atât prezumatul mandante şi cât şi terţul au acţiuni reciproce pentru executarea silită a contractului.

Pentru a pune în evidenţă mijloacele juridice pe care le deţin prezumatul mandante şi terţul trebuie să facem distincţie după cum mandantul este (a) descoperit, (b) parţial descoperit şi (c) nedescoperit.

a) Mandantul este descoperit atunci când existenţa şi identitatea sa sunt cunoscute terţului. În acest caz există un raport juridic contractual direct între prezumatul mandante şi terţul de bună credinţă.

În temeiul acestei legături, mandantul poate să acţioneze în instanţă terţul pentru executarea obligaţiilor contractuale. De asemenea, terţul de bună credinţă poate promova orice acţiune care se naşte din contract împotriva mandantului[102]. Varietatea acţiunilor, care pot fi intentate de părţi, se află într-un raport direct cu natura actelor juridice încheiate de mandatarul aparent cu terţul de bună credinţă. Aceste acţiuni pot să rezulte din contractul de vânzare-cumpărare[103], contractul de muncă[104], leasing[105], locaţiune[106], arendă[107], ipotecă[108], împrumut[109], asigurare[110], oferta reală de plată[111], acte de procedură[112].

b) Mandantul este parţial descoperit în situaţia în care terţul cunoaşte existenţa dar nu şi identitatea celui dintâi. Astfel, în cazul contractului de comision şi a celui de consignaţie, dacă agentul comercial desfăşoară fapte de comerţ în mod constant şi într-un anumit loc, terţii, de regulă, ştiu că agentul comercial acţionează pe seama unei alte persoane dar nu cunosc identitatea acesteia din urmă.

În această ipoteză se aplică dispoziţiile existente în materia contractului de mandat fără reprezentare. Între prezumatul mandante şi terţ nu se stabilesc raporturi juridice directe. Plecând de la această constatare, prezumatul mandante nu are acţiune directă contra persoanelor cu care a contractat mandatarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra mandantului, afară de cazul în care fac dovada actului secret, în temeiul acţiunii în declararea simulaţiei în condiţiile art. 1175 C. civ.

c) Mandantul este nedescoperit atunci când existenţa şi identitatea sa nu sunt comunicate terţului. Mandatarul declară că acţionează în numele şi pe seama sa iar terţul nu descoperă împrejurări de fapt din care să deducă existenţa unui raport de reprezentare.

 Mandatul aparent nu se aplică în această situaţie. Terţul nu poate să creadă în mod legitim că cel cu care tratează a fost împuternicit de mandant, fiindcă existenţa acestuia din urmă îi este cu totul necunoscută.

B. Efectele juridice între prezumatul mandante şi mandatarul aparent

Efectele juridice între prezumatul mandante şi mandatarul aparent urmează a fi studiate după cum mandatarul aparent (A) a acţionat în interesul mandantului sau (B) a lucrat în interesul său.

(1) Mandatarul aparent lucrează cu bună credinţă pentru prezumatul mandante. De pildă, un agent comercial, împuternicit să vândă mărfuri, a executat obligaţiile sale cu onestitate de la data decesului mandantului până la momentul în care a fost notificat despre acest fapt.

Prezumatul mandante, obligat să suporte în profitul terţilor efectele actelor juridice încheiate fără acordul său, poate să acţioneze împotriva mandatarului aparent[113]. El este îndreptăţit să pretindă toate bunurile şi sumele de bani pe care mandatarul aparent le-a primit în urma actelor încheiate cu terţe persoane.

Obligaţia de restituire este operaţională deoarece bunurile pe care le-a primit mandatarul aparent nu reprezintă decât valoarea de înlocuire a altor bunuri pe care el nu le-a avut în proprietate şi fiindcă teoria mandatului aparent, destinată să protejeze terţii de bună credinţă, nu creează nici un drept în favoarea mandatarului aparent indiferent de atitudinea subiectivă a acestuia.

Mandatarul aparent care a acţionat cu bună credinţă are dreptul la un comision pentru serviciile sale. Întinderea remuneraţiei se determină astfel:

a) Se ţine seama de cuantumul remuneraţiei stabilit în raporturile anterioare între prezumatul mandante şi mandatarul aparent, pentru operaţiuni juridice similare. În acest fel, se determină comisionul pe care o bancă este îndreptăţită să-l pretindă de la moştenitorii clientului ei sau de la cel care îl reprezintă, dacă banca a îndeplinit operaţiuni bancare după data decesului clientului sau după momentul când acesta a fost declarat incapabil.

b) În lipsa unor raporturi juridice anterioare, mandatarul aparent are dreptul la o remuneraţie rezonabilă. Caracterul rezonabil se determină în funcţie de două criterii: (1) remuneraţia medie care se practică pe piaţa unde acţionează mandatarul aparent, (2) complexitatea şi natura juridică a tranzacţiilor încheiate de mandatarul aparent.

De asemenea, prezumatul mandante este obligat să restituie toate cheltuielile precum şi pierderile suferite de mandatarul aparent cu ocazia perfectării actelor juridice, dacă acestuia din urmă nu i se poate imputa vreo culpă.

(2) Mandatarul aparent lucrează pentru sine. În lipsa unui raport juridic contractual între prezumatul mandante şi mandatarul aparent, răspunderea acestuia din urmă poate fi angajată pe temei delictual numai dacă se face dovada unei culpe în sarcina lui. Mandatarul aparent este în culpă nu doar în situaţia în care a urmărit cu intenţie să fraudeze interesele prezumatului mandante[114], dar şi atunci când a neglijat să verifice puterile sale sau a ştiut că acţionează în lipsa oricăror puteri[115].

Prezumatul mandante poate să obţină de la mandatarul aparent repararea tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor imprevizibile, în temeiul unei acţiuni în despăgubire, precum şi restituirea tuturor fructelor percepute sau nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate.

Mandatarul aparent nu poate să pretindă plata unui comision, a cheltuielilor sau a pierderilor pe care le-a suferit cu ocazia perfectării actelor juridice, fiindcă nu a acţionat în scopul de a aduce beneficii mandantului ci, din contra, de a-i leza interesele.

C. Efectele juridice între mandatarul aparent şi terţi

Întrucât mandatarul aparent contractează în numele şi pe seama prezumatului mandante, nu se creează reporturi juridice contractuale între el şi terţii cu care tratează.

Interesele terţilor sunt, de regulă, satisfăcute prin obligarea prezumatului mandante pe temeiul mandatului aparent. Dar, atunci când recurgerea la acest mijloc juridic este insuficientă, terţii de bună credinţă pot să angajeze răspunderea civilă delictuală a mandatarului aparent.

VIII. Fundamentul juridic al răspunderii prezumatului mandante pe temeiul mandatului aparent

În sistemul common law şi în cel continental răspunderea prezumatului mandante este angajată pe temeiuri diferite.

(1) Soluţia pe care o oferă dreptul american şi britanic. În doctrina americană se susţine: „ Instituţia juridică a mandatului permite în mod obişnuit unui mandatar să angajeze mandantul său numai dacă mandatarul are putere să acţioneze astfel. Puterea se prezintă sub două forme principale: puterea reală şi puterea aparentă. Fiecare se întemeiază pe consimţământul manifestat al mandantului... Pentru puterea reală, acest consimţământ este comunicat mandatarului; pentru puterea aparentă, el este comunicat terţului"[116]. Prin urmare, în sistemul common law răspunderea mandantului pe temeiul mandatului aparent are la origine existenţa unui contract[117] care se încheie între mandante şi terţ prin comportamentul manifestat de cel dintâi către cel din urmă.

Această orientare doctrinară este contrazisă de legislaţia americană. Articolul 4-405 din Codul comercial uniform al S.U.A. permite unei bănci să efectueze operaţiuni bancare în numele şi pe seama clientului până la momentul în care banca este notificată despre moartea clientului sau i se comunică hotărârea prin care clientul a fost declarat incapabil. Apoi, articolul 705 (c) din California General Corporation Law prevede: „" Proxy"[118] nu este revocat prin moartea sau incapacitatea acţionarului afară de cazul în care, înainte ca votul să fie numărat, o notificare scrisă a decesului sau incapacităţii este primită de societatea pe acţiuni"[119].

În situaţiile prezentate mai sus nu se poate forma vreun contract fiindcă nu există nici un comportament din partea mandantului prin care să comunice terţului consimţământul său. Din momentul în care mandantul a decedat acesta nu poate să exprime consimţământul său, iar dacă este declarat incapabil, consimţământul său nu este valabil din punct de vedere juridic.

În ipoteza prevăzută de art. 705 (c) din California General Corporation Law contractul de mandat există din momentul în care s-a realizat acordul de voinţe între acţionar şi „proxy" până la data decesului mandantului, iar mandatul aparent de la evenimentul arătat mai sus până la momentul în care o notificare scrisă a decesului este primită de societatea pe acţiuni. În acest caz nu este posibil să se încheie vreun contract între terţ şi mandant fiindcă acesta din urmă nu putea să exteriorizeze voinţa sa către terţ (societate) pentru a comunica limitele împuternicirii mandatarului. În consecinţă, răspunderea prezumatului mandante nu poate fi justificată pe temei contractual deoarece mandatul aparent poate să existe în lipsa oricărui comportament din partea sa.

(2) Soluţiile existente în dreptul francez şi român. În dreptul francez şi român, iniţial, majoritatea doctrinei[120] şi jurisprudenţei au susţinut că mandatul aparent se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a mandantului. S-a considerat că actele juridice încheiate de mandatarul aparent sunt opozabile mandantului ori de câte ori acesta prin comportamentul său culpabil creează aparenţa unei reprezentări; cea mai bună reparaţie a prejudiciului cauzat terţilor constă în a-l obliga pe mandant faţă de ei ca şi cum mandatul a fost real. Angajarea mandantului pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ., 1382-1383 C. civ. francez) presupune dovedirea unei culpe în sarcina lui.

Mandantul a fost considerat în culpă atunci când a permis chiriaşului să apară faţă de furnizori în calitate de gerant al fondului său de comerţ[121], nu a supravegheat pe directorul său şi acesta a încheiat acte juridice care exced limitele puterilor atribuite[122], nu a comunicat terţelor persoane revocarea contractului de mandat[123], a dat o procură cu conţinut echivoc şi confuz[124], a semnat o procură în alb, de care mandatarul a abuzat, atribuindu-şi puteri fanteziste[125].

Nu putem îmbrăţişa acest punct de vedere.

Există situaţii în care credinţa legitimă a terţului se formează în lipsa oricărei culpe susceptibile de a fi imputată mandantului. De pildă, art. 1557 C. civ., care se referă la unele ipoteze ce cad sub incidenţa mandatului aparent, prevede, "e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul". Ne întrebăm ce delict săvârşeşte mandantul atunci când decedează din cauze care nu-i sunt imputabile şi prin aceasta provoacă existenţa mandatului aparent ? Care este culpa mandantului în situaţia în care acesta devine insolvabil din cauze de forţă majoră[126] ?

O parte din doctrina franceză susţine, în prezent, că mandatul aparent este un cvasi-contract. S-a precizat că mecanismul mandatului aparent corespunde în mod perfect celui al unui cvasi-contract: deşi nu există un acord de voinţe între prezumatul mandante şi mandatarul aparent, cel dintâi este obligat pe temei contractual. „De altfel, mandantul aparent, ţinut să execute contractul pe seama sa, se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi, în cazul gestiunii de afaceri, geratul, constrâns să respecte angajamentele luate în numele său"[127]. Această opinie este discutabilă. În literatura noastră juridică au fost exprimate critici justificate la adresa noţiunii de cvazicontract. Lipsa de precizie a acestei noţiuni împiedică întrebuinţarea ei din punct de vedere teoretic şi practic[128].

Este greşit să se afirme că prezumatul mandante se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi geratul. Aceasta deoarece, geratul este întotdeauna străin de actele de gestiune pe care gerantul le săvârşeşte în interesul lui. Din contra, prezumatul mandante în cele mai multe cazuri contribuie el însuşi la crearea stării de aparenţă. De asemenea, răspunderea geratului este angajată în lipsa consimţământului său, numai dacă actele juridice încheiate de gerant îi sunt utile. În cazul mandatului aparent, răspunderea prezumatului mandante este angajată indiferent dacă actele juridice încheiate de mandatarul aparent sunt sau nu utile. Prin urmare, este necesar să căutăm o altă sursă a răspunderii prezumatului mandante.

(3) Opinia pe care o considerăm judicioasă. Curtea de Casaţie franceză, printr-o hotărâre de principiu, a stabilit că: „mandantul poate fi angajat pe fundamentul unui mandat aparent chiar în absenţa unei culpe susceptibile de a-i fi reproşată, dacă credinţa terţilor cu privire la întinderea puterilor mandatarului este legitimă"[129]. Doctrina franceză[130] şi română[131], ţinând seama de direcţia stabilită de casaţia franceză, afirmă că aparenţa este o sursă de obligaţii pentru mandante, independent de orice referire la răspunderea delictuală. Existenţa acestui izvor de obligaţii este justificată de necesitatea de a asigura securitatea şi rapiditatea tranzacţiilor[132]. Această orientare este temeinică deoarece volumul enorm al afacerilor comerciale, atât cele interne cât şi cele internaţionale, sunt conduse prin mandatari şi atât cumpărătorii cât şi vânzătorii au nevoie de încredere în sensul că ei se pot baza în siguranţă pe puterile aparente ale unui agent comercial care se află în posesia bunurilor şi încheie acte juridice în mod obişnuit cu respectarea uzanţelor profesiunii sale.

În materia societăţilor comerciale, legiuitorul nostru prin introducerea art. 55 din Legea nr. 31/1990 a urmărit să asigure protecţie terţilor care intră în raporturi juridice cu administratorii societăţilor cu răspundere limitată. Scopul propus a fost atins în parte. Terţii, în majoritatea cazurilor, sunt scutiţi să consulte registrul comerţului şi Monitorul Oficial pentru a afla obiectul de activitate a societăţii. Este suficient ca ei, din propriile constatări (din raporturile pe care le-au avut anterior cu societatea), să cunoască cursul operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea. Terţii pot să încheie în siguranţă orice tranzacţie care se încadrează în sfera actelor obişnuite ale societăţii. De asemenea, terţii nu trebuie să cerceteze registrul comerţului sau Monitorul Oficial pentru a afla dacă puterile administratorilor societăţilor cu răspundere limitată au fost sau nu restrânse de mandante (societate). Va fi de ajuns ca terţi să cunoască puterile legale pentru a fi siguri, fără alte cercetări, că actul reprezentantului angajează societatea.

IX. Concluzii

Mandatul aparent a luat fiinţă pe continentul european, unde a fost folosit, printre alţii, de clasicul francez Robert Pothier (1699-1772), după care a fost preluat de dreptul englez, fiind aplicat de Lord Ellenborough în Pickering v. Busk (1812)[133]. Dezvoltarea mandatului aparent în sistemele continental şi common law s-a desfăşurat în mod independent, dar rezultatele obţinute sunt deseori similare. Tendinţa generală, care s-a manifestat în aceste sisteme de drept, a fost să se obiectiveze cele mai subiective elemente[134] ale doctrinei, făcând astfel consecinţele juridice mult mai sigure şi previzibile.

Teoria mandatului aparent, creată de jurisprudenţă şi sintetizată de doctrină, cunoaşte un succes important. Ea permite angajarea răspunderii prezumatului mandante dacă există o aparenţă de reprezentare, adică circumstanţele de fapt în care s-a încheiat actul juridic determină în mod legitim terţul contractant să creadă că mandatarul aparent deţine puteri reale. Multitudinea reformelor legislative în materia societăţilor comerciale, a cauzat un reflux a sferei de aplicare a mandatului aparent. Sub influenţa dreptului comunitar, clauzele actului constitutiv care limitează puterile administratorilor sunt inopozabile terţilor, iar societăţile comerciale cele mai uzuale S.A., S.R.L., S.C.A. şi G.I.E. sunt angajate prin actele juridice care depăşesc obiectul de activitate dacă aceste acte corespund interesului social.

Protecţia terţilor este asigurată prin investirea administratorilor cu puteri legale şi prin publicarea identităţii persoanelor care compun organele sociale. Este îndeajuns ca terţii să ştie că o anumită persoană face parte din organele sociale pentru ca să poată încheia cu aceasta, indiferent de prevederile actului constitutiv, orice tranzacţie care intră în sfera operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl desfăşoară societatea. Totuşi, nici o formă de societate nu scapă a priori de influenţa teoriei mandatului aparent. Ea se aplică chiar şi societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cu răspundere limitată şi grupurilor de interes economic pentru numeroase alte ipoteze, iar în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi a celor lipsite de personalitate juridică are teren nelimitat.

Soluţia oferită de mandatul aparent o găsim suficient de bine fundamentată pentru a fi promovată de doctrina şi jurisprudenţa română.

 

[1] În acest studiu vom folosi sintagma „prezumatul mandante", fiindcă o persoană are calitatea de mandant atunci când a dat împuternicire unei alte persoane să acţioneze pe seama sa. Dimpotrivă, sfera de aplicare a mandatului aparent se circumscrie ipotezelor în care un pretins mandatar încheie acte juridice în lipsa sau cu depăşirea puterilor reale. De aceea, este mai util să vorbim despre un „mandant" a cărui calitate este prezumată de lege sau de instanţele de judecată.

[2] Curtea de Casaţie franceză s-a pronunţat expres în acest sens. A se vedea Cass. 1re ch. civ, 15 juil. 1959, în RTDciv nr. 1/1960, cu notă de M.M. Henri, L. Mazeaud, p. 122.

[3] Ph. Tourneau, L. Cadiet, Droit de responsabilité et des contrats, Dalloz, 2000, p. 729.

[4] R. Demogue, Traité des obligations en général, t. I, Paris, 1923, p. 462; H. Mazeaud, La maxime "Error communis facit jus", în RTDciv, 1924, pp. 954-957; Jean-Ch. Laurent, L'apparence dans le probleme des qualifications juridicques, thése, Impr. Caennaise, Caen, 1931, p. 246.

[5] Cass. Ass. Plén. civ., 13 déc. 1962 (Banque canadiene nationale c/ Directeur général des impôts), în D nr. 16/1963, jurisprudence, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 277-279.

[6] Cass. 1re ch. civ, 30 nov. 1965, în RTDciv nr. 4/1966, cu notă de G. Cornu, p. 830 şi urm.

[7] Cass. 1re ch. civ, 13 juin 1967, în RTDciv nr. 1/1968, cu notă de G. Cornu, p. 169 şi urm. Într-o singură zi, Curtea de Casaţie franceză a pronunţat trei deciziii în acest sens. Cass. 1re ch. civ, 29 avr. 1969 (Les Genevriers et autre c/ Bonnin, Riou c/ Société „La cuiller de bois", consorts Kenicq c/ Martin) cu notă de Y. Loussouarn, în RTDciv nr. 4/1969, p. 766 şi urm.

[8] Într-o speţă, doamna Tregoat a vândut apartamentul său, prin intermediul unei agenţii imobiliare, cunoscută sub denumirea biroul Robert, către domnişoara Sevestre. Acest birou, anterior încheierii contractului, în lipsa oricăror puteri, s-a angajat în numele vânzătorului să efectueze diverse lucrări de recondiţionare în acel apartament. Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, domnişoara Sevestre a făcut ea însăşi acele lucrări şi neputând să obţină contravaloarea lor a acţionat în instanţă pe doamna Tregoat.

Curtea de Casaţie franceză a dispus că vânzătorul a fost ţinut să realizeze lucrările întrucât domnişoara Sevestre avea calitatea de terţ de bună credinţă. Înalta instanţă şi-a întemeia hotărârea pe constatările făcute de curtea de apel care a relevat că: „nici o circumstanţă nu a permis domnişoarei Sevestre să creadă că biroul Robert... a depăşit puterile care i-au fost încredinţate" (Cass., 1re ch. civ, 4 janv. 1965 (Dame Tregoat c/ Demoiselle Sevestre), în D, nr. 12/1965, jurisprudence, p. 218).

[9] D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, Business Law, Principles and cases, fourth edition, Wadworth Publishing Company, Belmont, 1993, p. 676.

[10] C. A. Dijon, 22 juin 2000 (Therry c/ Victor), în JCP, édition générale, 2001, IV, 1295.

[11] Cass. 1re ch. civ., 7 janv. 1997 (Vve Grolière et autres c/ AGF et autres), în D, nr. 5/1998, sommaires commentés, cu notă de C. J. Berr, p. 45 şi urm.

[12] S. Strömholm, Bona Fides in the Swedish Law of Property, în "The American Journal of Comparative Law", vol. 12, 1963, p. 44.

[13] Mandantul (St. John's Church) a împuternicit pe reprezentantul său (un pastor) să împrumute o sumă de bani, fără însă să arate în procură numele sau denumirea terţului creditor. După doi ani şi jumătate de la data executării mandatului, reprezentantul, folosind aceeaşi procură, a împrumutat de la First National Bank of Davidsville 2. 500$ şi a dispărut. Terţul, pe temeiul mandatului aparent, a cerut instanţei să-l oblige pe mandant să restituie creditul acordat. Instanţa de apel a respins acţiunea fiindcă banca a fost în culpă. „Vârsta autorizaţiei aproximativ doi ani şi jumătate este un indiciu care cere o investigare din partea băncii la adresa congregaţiunii. Banca reclamantă şi mănăstirea erau vecini şi o mică cercetare din partea celei dintâi ar fi descoperit fără dubii faptul că ameliorările arătate în împuternicire au fost făcute... Acel care face credit unui pastor având încredere într-o autorizaţie veche... procedează pe riscul său" (First Nat. Bank of Davidsville v. St. John's Church, Windber, Curtea Supremă din statul Pennsylvania (S.U.A.), 1929, 296 Pa. 467, 146 A. 102., prezentată de R. Steffen, Cases on Agency-Partnership, third edition, Editura West Publishing Co., 1969, pp. 358-360).

[14] General Overseas Films, Ltd., v. Robin International, Inc., 542 F. Supp. 684 (S.D. N.Y. 1982), prezentată de D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., p. 676 şi urm.

[15] C. A. Paris, 7 e ch., 30 avr. 1935, în RTDciv, 1935, cu notă de R. Demogue, p. 664.

[16] C. Cas., s. II, dec. nr. 544 din 9 decembrie 1924, în PR, III, 1925, p. 62.

[17] Elliott v. Great National Life Insurance Co., 611 S.W. 2d 620 (Tex. 1981) prezentată de H. I. Henn, Teaching materials on agency, partnership and other business enterprises, second edition, Editura West Publishing Co., 1985, pp. 49-51; S. Strömholm, op. cit., p. 58; A. L. Burt, H. E. Karla, Business law and the legal environment, third edition, Editura Allyn and Bacon, Boston, 1989, p. 776; Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 730; A. Bénabent, Droit civil, Les obligations, Montrchrestien, Paris, 1987, p. 176.

[18] Cass. 1re ch. civ, 29 avr. 1969, în RTDciv nr. 4/1969, cu notă de G. Cornu, p. 804-806; Cass. 1re ch. civ, 6 janv. 1994, în RTDciv nr. 3/1994, cu notă de J. Mestre, p. 594 şi urm.; F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, Droit civil, Les obligations, 6e édition, Dalloz, 1996, p. 139; R. Anderson, I. Fox, D. Twomey, Business law, The legal environment, Editura International Thomson Publishing Company, Ohio, 1996, p. 681.

[19] D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. VI, Tipografia „Naţională", Iaşi, 1900, p. 326 şi urm.

[20] Legiuitorul nostru a procedat astfel în cazul contractului de depozit (art. 1599 C. civ.) şi a contractului de mandat (art. 1540 alin. 2 C. civ.).

[21] Cass. Ass. Plén. civ., 13 déc. 1962 (Banque canadiene nationale c/ Directeur général des impôts), în D nr. 16/1963, jurisprudence, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 277-279.

[22] Cass. 1re ch. civ, 29 avr. 1969, în RTDciv nr. 4/1969, cu notă de G. Cornu, p. 804-806.

[23] Jurisprudenţa franceză a cerut în mod constant ca terţul să contracteze cu credinţă legitimă şi a atribuit acestei noţiuni semnificaţia arătată în decizia din 13 decembrie 1962 a Curţii de Casaţie. A se vedea Cass. 1re ch. civ, 4 janv. 1965 (Dame Tregoat c/ Demoiselle Sevestre), în D, nr. 12/1965, jurisprudence, p. 218; Cass. 1re ch. civ, 13 juin 1967, în RTDciv nr. 1/1968, cu notă de G. Cornu, p. 169; Cass. 1re ch. civ, 5 janv. 1970, în RTDciv nr. 1/1968, cu notă de M. R. Nerson, p. 348; Cass. 1re ch. civ, 6 janv. 1982 (Chayette c/ Rosset), în D, informations rapides, 1982, p. 190; Cass. 1re ch. civ, 12 févr. 1991, în RTDciv nr. 3/1991, cu notă de J. Mestre, p. 525 şi urm.

[24] Adams v. Louisiana Coca-Cola Bottling Co., 531 So. 2d501 (La. Ct. App. 1988) prezentată de T. Bowers, J. P. Mallor, A. J. Barnes, M. J. Phillips, A. Longvardt, Law of Commercial Transactions &Business Associations, Concepts and cases, Editura IRWIN, Chicago, 1995, p. 604 şi urm.; First Interstate Bank of Texas, N.A. v. First National Bank of Jefferson, 928 F2d 153 (5th Cir. 1991) prezentată de D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., pp. 830-832.

[25] Credinţa (eroarea) legitimă îşi are originea în eroarea comună şi invincibilă care nu este altceva decât o aparenţă obiectivă împărtăşită de cea mai mare parte din societate şi care se întemeiază pe elemente materiale, cum ar fi: publicitate, notorietate, persistenţă.

Credinţa legitimă evocă, de asemenea, starea de aparenţă, dar această aparenţă există în viziunea unei singure persoane - a terţului contractant. Aparenţa (credinţa legitimă) este factorul obiectiv care suplineşte absenţa de putere.

 

[26] First Interstate Bank of Texas, N.A. v. First National Bank of Jefferson, 928 F2d 153 (5th Cir. 1991) prezentată de D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., pp. 830-832.

[27] Lease Management Services Limited v. Purnell Secretarial Services Ltd, (1994), în „Busines Law Review" nr. 8-9/1994, p. 222.

[28] Trib. Seine, 10 juill. 1912, Trib. paix Paris, 14 nov. 1912, în RTDciv, 1924, cu notă de R. Demogue, p. 1009 şi urm.

[29] Cass. 1re ch. civ, 6 janv. 1982 (Chayette c/ Rosset), în D, informations rapides, 1982, p. 190.

[30] Elliott v. Great National Life Insurance Co., 611 S.W. 2d 620 (Tex. 1981) prezentată de H. I. Henn, op. cit., pp. 49-51.

[31] R. Goode, Commercial Law, second edition, Editura Penguin Books, London, 1995, p. 463.

Menţionăm că prin „bunuri" se are în vedere orice lucru care poate să aibă calitatea de marfă, iar prin „titluri reprezentând bunuri" se înţelege orice document care este folosit în mod obişnuit în comerţ şi care conferă deţinătorului posesia şi controlul asupra bunurilor. În această categorie se includ scrisoarea de trăsură, certificatul de depozit, conosamentul şi altele.

Consimţământul proprietarului privind posesia bunurilor de către agentul comercial este prezumat până la dovada contrară (R. Goode, op. cit., p. 465).

[32] S-a pronunţat în acest sens în doctrina română, în cazul raporturilor dintre comisionar şi terţi, D. Dumitrescu, Manual de drept comercial, partea a IV-a, Editura Librăriei „Universală" Alcalay & Co, Bucureşti, 1926, p. 683.

[33] Carter v. Rowley, Curtea de Apel a statului California (SUA) 1922, prezentată de R. Steffen, op. cit., p. 328.

[34] Cass. 1re ch. civ, 6 janv. 1994, cu notă de J. Mestre, în RTDciv nr. 3/1994, p. 594. În acest sens, a se vedea C. A. Dijon, ch. soc., 6 juill 1994 (Épx Beaumont c/ Épx Moine et autres), în D, nr. 14/1996, sommaires commentés, cu notă de M. Edmond-Noel Martine, p. 124 şi urm.

[35] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 581 din 6 august 2002.

[36] Chandler v. Hart (1911), 161 Cal. 405, 119 P. 516 prezentată de R. Steffen, op. cit., p. 354 şi urm.

[37] First Interstate Bank of Texas, N.A. v. First National Bank of Jefferson, 928 F2d 153 (5th Cir. 1991) prezentată de D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., pp. 830-832.

[38] First Nat. Bank of Davidsville v. St. John's Church, Windber, Curtea Supremă din Pennsylvania (S.U.A.), 1929, 296 Pa. 467, 146 A. 102., prezentată de R. Steffen, op. cit., pp. 358-360.

[39] Jolly v. Kent Realty, Inc., Curtea de Apel a statului Arizona (S.U.A.), 1986, prezentată de D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., p. 738 şi urm.

[40] Pentru o jurisprudenţă bogată a se vedea notele 78-85 din R. Goode, op. cit., p. 466.

 

[41] Italo-Petroleum Corporation of America v. Hannigan, Curtea Supremă a statului Delaware (S.U.A.), 1940, 40Del. 534 14 A. 2d401, prezentată de R. Steffen, op. cit., pp. 346-349.

[42] Cass. com., 26 nov. 1996 (SA Sagem c/ SA Cegebail), în D nr. 29/1997, sommaires commentés, cu notă de M. Jean-Claude Hallouin, p. 227.

[43] C. A. Paris, 15e ch. B, 19 juin 1997 (SCI Le Danet c/ Banque française intercontinentale), în D nr. 14/1998, sommaires commentés, cu notă de J. Lemée, pp. 138-140.

[44] Cass. 1er ch. civ., 20 oct. 1981, prezentată de J. Mestre, Marie-France Gavoyère, Lamy sociétés commerciales, LAMY S.A., 1989, p. 1268.

[45] În acest sens, a se vedea I. L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Sosec & Co., vol. I, Bucureşti, 1947, p. 620.

[46] Earl v. St. Louis University, Curtea de Apel a statului Montana, 1994, prezentată de R. Anderson, I. Fox, D. Twomey, op. cit., p. 698.

[47] Pettinger v. Alpena Cedar Co., 1913, 177 Mich. 162, 141 N.W. 535, prezentată de E. Dillavou, Ch. Haward, Principles of business law, 6 th edition, Editura Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1955, p. 232 şi urm.

[48] Republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998 cu modificările şi completările ulterioare.

[49] Republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998 cu modificările şi completările ulterioare

[50] Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

[51] Cass. com., 12 janv. 1993, R.J.D.A. 1993, n˚ 797, în "Code des sociétés", dix-septièm edition, Dalloz, 2000, sp. 9, p. 284.

[52] C.A.B. hot. nr. 50 din 22 iunie 1976, prezentată de O. Căpăţână, în „Revista română de studii internaţionale", nr. 1/1979, p. 147 şi urm.

[53] În acest sens, a se vedea Citizen's Bank v. Public Drug Co., Curtea Supremă a statului Iowa (S.U.A.), 1921, prezentată de R. Steffen, op. cit., p. 342.

[54] R. Goode, op. cit., pp. 455-458.

[55] Dispoziţii asemănătoare conţinea Codul comercial transilvănean. În temeiul art. 375 alin. 3, prima frază: „Comisionarul, care fără drept vinde pe credit, trebuie să plătească, ca debitor, imediat preţul de cumpărare, dacă comitentul nu ratifică vânzarea făcută pe credit".

[56] Jerome v. Bentley & Co., 1952, 2 All ER114, prezentată de R. Goode, op. cit., p. 458.

[57] C. Cas., s. I, dec. nr. 523 din 7 septembrie 1898, în „Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie", vol. XXXVII, pp. 1084-1086. În acest sens, a se vedea C. Apel Bucureşti, s. III, dec. din 1 octombrie 1921, în Dr. nr. 17/1922, p. 135.

[58] Publicat în Buletinul Oficial, nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

[59] Acest articol a fost introdus prin O.U.G. nr. 32/1997 pentru completarea şi modificarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997).

[60] Referirile făcute în cuprinsul studiului la un text legal fără indicarea actului normativ din care face parte au în vedere Legea nr. 31/1990.

[61] Majoritatea doctrinei române susţine că natura juridică a raportului dintre administrator şi societatea comercială este de mandat comercial, care are o dublă natură - contractuală şi legală. Conţinutul contractual al mandatului rezultă din voinţa asociaţilor exprimată prin documentele de constituire a societăţii şi prin deciziile luate ulterior de adunarea generală. Natura legală a mandatului este determinată de interesele de ordine publică care impun ca unele obligaţii să fie reglementate de lege (E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale (II), în RDC nr. 4/1997, p. 81; S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 234; C. Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, în RDC nr. 4/2001, pp. 82, 85).

În practica judiciară se menţionează că natura contractuală a mandatului dintre societate şi administrator este „supusă dispoziţiilor Codului comercial privitoare la mandat şi, după caz, celor din Codul civil", iar cea legală este „supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990" (C.S.J., sec. com., dec. nr. 7713 din 17 decembrie 2001, în RDC nr. 2/2002, p. 93). În acest context unii autori vorbesc despre puteri (I. L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Sosec & Co., S.A.R., vol. II, Bucureşti, 1948, p. 491) şi obligaţii (S. Cărpenaru, op. cit., p. 234) convenţionale şi legale.

Nici doctrina şi nici jurisprudenţa nu se preocupă de stabilirea conţinutului puterilor legale.

[62] S-ar putea susţine că puterile legale sunt definite în art. 70 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care dispune că: „Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv". Acest text de lege, deşi conţine prevederi generale care se aplică tuturor administratorilor societăţilor comerciale, nu face decât să reamintească fondul principiului specialităţii capacităţii de folosinţă în cazul societăţilor comerciale, fără să aducă ceva în plus.

[63] Această lege a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului comercial francez din anul 2000, care a preluat în întregime conţinutul ei.

[64] Ph. Merle, Droit commercial, Sociétés commerciales, 5e édition, Dalloz, 1996, p. 104; G. Ripert / R. Roblot, M. Germain, L. Vogel, Traité de droit commercial, t. I, 17 e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1998, p. 904.

Spre deosebire de dreptul francez, legiuitorul britanic a adoptat o formulă mult mai energică. Secţiunea 35 din Companies Act 1989, statuează că: „(1) În favoarea unei persoane care acţionează cu bună credinţă, orice tranzacţie încheiată de directorul companiei este considerată a fi încheiată în limitele prerogativelor sale, şi puterile directorilor sunt prezumate a fi nelimitate prin vreo dispoziţie prevăzută în actele constitutive" (Butterworth Company Law -1990, consultant editor Keith Wemsley, Companies Act 1985, citat de R. Sălişteanu-Dimitriu, Elemente ale capacităţii juridice a societăţilor comerciale în dreptul englez şi românesc, în RDC nr. 6/1996, p. 120).

[65] J. Mestre, Marie-France Gavoyère, op. cit., p. 249; M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des sociétés, quatorzièm édition, Litec, 2001, p. 128.

[66] A. Pirovano, La "boussole" de la société. Intérêt commun, intérêt social, intérêt de l'entreprise?, în D, 1997, chronique, pp. 189-196; M Cozian, A. Viander, F. Deboissy, op. cit., pp. 157-159.

[67] Tr. Ionaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil modern, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1943, p. 920 şi urm.; M. Planiol, G. Ripert, par A. Ronast, R. Savatier, J. Lepargneur, A. Besson, Traité pratique de droit civil français, 2e édition, t. XI, Paris, 1954, p. 950; T. Bowers, J. P. Mallor, A. J. Barnes, M. J. Phillips, A. Longvardt, op. cit., p. 647.

[68] Wheeler v. Mc Guire, Scroggins & Co., Curtea Supremă din Alabama (S.U.A.), 1888, 86 Ala. 398, L.R.A. 808, prezentată de R. Steffen, op. cit., pp. 317-310.

[69] C.A.B. hot. nr. 50 din 22 iunie 1976, prezentată de O. Căpăţână, Jurisprudenţa română de drept internaţional privat (XXV), în „Revista română de studii internaţionale", nr. 1/1979, p. 147 şi urm.

[70] În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 970 din 25 iulie 1969, în "Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1969", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 96-98.

[71] Cass. ch. civ., 29 déc. 1890, D.P. 1891. 1. 464, prezentată de H. P. de Vries, Civil law and the Anglo-American lawer, Editura Oceana Publication, Inc., New York, 1976, p. 372.

 

[72] C. A. Constanţa, dec. din 4 iunie 1915, în Dr. nr. 54/1915, pp. 430- 432.

[73] Cass. ch. civ., 30 déc. 1935, în „Dalloz Hebdomadaire", 1936, p. 81. În acest sens C. A. Paris, 1re ch. civ., 11 janv. 1928, în „Dalloz Hebdomadaire", 1928, p. 279.

[74] C. Cas., s. I, dec. nr. 523 din 7 septembrie 1898, în „Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie", vol. XXXVII, pp. 1084-1086; Trib. Tutova, dec. din 17 martie 1909, în Dr. nr. 15/1910, pp. 121-123; C. Apel Bucureşti, dec. din 1 octombrie 1921, în Dr. nr. 17/1922, pp. 134-136.

[75] Courtney v. G. A. Linaker Co., Curtea Supremă din statul Arkansans (S.U.A.), 1927, 173.Ark. 777, 293 S.W. 723, prezentată de R. Steffen, op. cit., p. 369 şi urm.

 

[76] Dispoziţii asemănătoare există în art. 71 C. pr. civ. şi în art. 20 alin. 3 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 100 din 1 mai 1934).

[77] C. Cas., s. I, dec. nr. 65 din 5 februarie 1897, în „Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie", vol. XXXVI, pp. 137-141; Trib. Roman, dec. din 13 iulie 1920, în Dr. nr. 31/1921, pp. 245-248.

[78] C. Apel Bucureşti, s. II, dec. nr. 192 din 25 august 1881, în Dr. nr. 68/1881, p. 556 şi urm.; C. Cas., s. I, dec. nr. 164 din 21 aprilie 1882, în „Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie", vol. XXI, p. 425 şi urm.

[79] C. Cas., s. II, dec. nr. 544 din 9 decembrie 1924, în Dr. nr. 32/1924, pp. 262-264.

[80] C. Apel Iaşi, s. II, dec. din 20 februarie 1914, în Dr. nr. 49/1914, pp. 388-340.

[81] C. Cas., s. I, dec. nr. 216 din 15 martie 1906, în „Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie", vol. XXXXV, partea I, pp. 499-502.

[82] Moore v. Lera Development Inc., 1990, Curtea de Apel a statului California (S.U.A.), prezentată de R. Anderson, I. Fox, D. Twomey, op. cit., p. 686. În acest sens s-a pronunţat Smith v. Cynfax Corporation, 1992, Curtea Supremă a statului New Jersey (S.U.A.), prezentată de T. Bowers, J. P. Mallor, A. J. Barnes, M. J. Phillips, A. Longvardt, op. cit., p. 598.

[83] În acest sens, a se vedea art. 7. 22 (e) din Revised Model Business Corporation Law, art. 609 (c) din New York Business Corporation Law.

[84] În acest studiu ne interesează numai administratorii cărora li s-a conferit dreptul de a reprezenta societatea în raporturile cu terţii, dar nu şi acei administratori care îndeplinesc funcţii ce ţin de gestiunea internă a societăţii.

[85] Republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 413 din 14 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

[86] În sensul că neîndeplinirea formalităţilor privind convocarea adunării generale atrage nulitatea hotărârilor sale a se vedea C.S.J., sec. com., dec. nr. 26 din 13 ianuarie 1998, în Dr. nr. 9/1998, p. 142.

[87] Această excepţie îşi are originea în dreptul roman, în opera lui Ulpian. În Digeste, cartea I, titlul XIII, întitulat "De oficio praetorum" se descrie cazul unui sclav pe nume Barbarius Philipus care, printr-o eroare generală, a fost considerat cetăţean roman şi în această calitate a fost ales pretor. Philipus a dat mai multe formule pe baza cărora s-au rezolvat litigii. Descoperindu-se cazul, s-a pus problema cu privire la efectele actelor făcute de sclav în timpul magistraturii uzurpate. Jurisconsulţii romani n-au aplicat regulile din acea epocă care prevedeau că sclavul fugit este lucru furat, ce trebuie înapoiat stăpânului şi tot ceea ce face este nul. Pomponius, jurisconsult anterior lui Ulpinian, la care se referă acesta din urmă când relatează cazul, spune "propter utilitatem eorum". Adică pentru utilitatea celor care le-au folosit şi cărora nu li se poate reproşa nimic. Actele făcute şi drepturile dobândite au fost menţinute.

[88] Prevederile art. 55 alin. 1 se aplică tuturor formelor de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, la care se adaugă grupurile de interes economic (art. 140 alin. 1 din Legea nr. 161/2003).

[89] Cass. com., 7 juin 1971, în RTDcom nr. 3/1972, cu notă de J. Hemard, p. 678 şi urm.

[90] Cass. com., 15 mars 1984, în RTDcom nr. 2/1985, cu notă de J. Hemard, B. Bouloc, p. 354.

[91] C.A. Paris, 15e ch. B, 19 juin 1997 (SCI Le Danet c/ Banque française intercontinentale), în D nr. 14/1998, sommaires commentés, cu notă de J. Lemée, pp. 138-140.

[92] Cass. 3 e ch. civ., 18 janv. 1977, în RTDciv nr. 3/1977, cu notă de G. Cornu, p. 571.

[93] D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., pp. 671-678.

[94] Esenţa mandatului prin estoppel a fost susţinută, în perioada interbelică, şi de către doctrina noastră. S-a menţionat că: „Dacă societatea, în mod intenţionat, tolerează ca o persoană străină să contracteze în numele ei, prin acest fapt acea persoană capătă reprezentanţa şi societatea nu poate opune că persoana care a contractat nu avea calitatea de a o reprezenta". (I. N. Finiţescu, Curs de drept comercial, v. I, Bucureşti, 1929, p. 203).

[95] City of Delta Junction v. Mack Trucks, Inc., 670 P. 2d 1128 (Alaska, 1983), prezentată de A. L. Burt, H. F. Karla, op. cit., pp. 776-778.

[96] Hoddeson v. Koos brothers, 47 N.J. Supr. 224 135 A. 2d 702, (1957) prezentată de H. I. Henn, op. cit., pp. 60-65

[97] M. N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. I, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 1996, p. 305.

[98] Cass. com., 17 oct. 1995 (Sté Une-Inter c/ Mme X...), în D nr. 8/1997, sommaires commentés, p. 57.

[99] Gizzi v. Texaco, Inc. 437 F. 2d 308 (3d Cir. 1971), prezentată de H. I. Henn, op. cit., pp. 49-51

[100] Henry v. Taco Tia, Inc., (Co. App) 606 So2d 1376 (1992), prezentată de R. Anderson, I. Fox, D. Twomey, op. cit., p. 775.

[101] Cass. 1re ch. civ, 7 juin. 1995 (Sté Sodispa c/ Compagnie nouvelle d'assurance), în D, nr. 31/1995, informations rapides, p. 191; Cass. com., 21 mars 1995 (Sté Thalassa shipping limited et autre c/ Société béninoise d'entreprises maritimes et autres), în D nr. 22/1995, informations rapides, p. 139; Cass. 1re ch. civ, 12 fév. 1991, în RTDciv nr. 3/1991, p. 525 şi urm.; Lundberg v. Church Farms, Inc., 151 IIIApp. 3d 452, (1986) prezentată de R. Anderson, I. Fox, D. Twomey, op. cit., p. 682; Parmaunt Petrolium Corporation v. Taylor Rental Center, Curtea de Apel a statului Texas (S.U.A.), Fourteenth District, 1986. 712 S.W. 2d 534, prezentată de R. Miller, G. A. Jentz, Business law today, Editura West Publishing Company, New York, 1988, p. 534; Cass. 1re ch. civ, 14 déc. 1976, în RTDciv, 1977, cu notă de G. Cornu, p. 571; Cass. ch. Req., 14 déc. 1931, în RTDciv , 1932, cu notă de R. Demogue, p. 203.

R. Pothier, Traité des obligations, t. II, Paris, M. DCC. LXXIV, n˚ 474; idem, Traité des contracts de bienfaisance, t. II, Paris, M. DCC. LXXVII, pp. 261-263, p. 274 şi urm.; F. Giraut, L'apparence source de responsabilité, thése, Paris, 1937, pp. 131-134; H. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. III, 2e édition, Éditions Montchrestien, Paris, 1963, p. 1116; M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pp. 28-30; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contracts civils et commerciaux, Dalloz, 1991, p. 443 şi urm.; R. Goode, op. cit., p. 177 şi urm.

[102] Dalloz, Répertoire pratique, Paris, 1920, t. VII, p. 20.

[103] Cass. com., 7 juin 1971, în RTDcom nr. 3/1973, cu notă de J. Hémard, p. 675 şi urm.; Cass. com., 15 mars 1984, în RTDcom nr. 2/1985, cu notă de J. Hémard, B. Bouloc, p. 354; City of Delta Junction v. Mack Trucks, Inc., 670 P. 2d 1128 (Alaska, 1983) prezentată de A. L. Burt, H. E. Karla, op. cit., pp. 776-778.

[104] Elliott v. Great National Life Insurance Co., 611 S.W. 2d 620 (Tex. 1981) prezentată de H. I. Henn, op. cit., pp. 49-51.

[105] Lease Management Sirvices Limited v. Purnell Secretarial Services Ltd, (1994), în „Busines Law Review" nr. 8-9/1994, p. 222.

[106] Cass. 1re ch. civ, 11 févr. 1997 (Dpt du Gers c/ SA Métrobus publicité), în D nr. 10/1997, informations rapides, p. 64; C. Cas., s. II, dec. nr. 544 din 9 decembrie 1924, în Dr. nr. 32/1924, pp. 262-264.

[107] C. A. Dijon, ch. soc., 6 juill 1994 (Épx Beaumont c/ Épx Moine et autres), în D, nr. 14/1996, sommaires commentés, cu notă de M. Edmond-Noel Martine, p. 124 şi urm.

[108] Commonwealth v. Reading Savings Bank (1884) 137 Mass. 431 prezentată de R. Steffen, op. cit., p. 356; Cass. Ass. Plén. civ., 13 déc. 1962 (Banque canadiene nationale c/ Directeur général des impôts), în D nr. 16/1963, jurisprudence, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 277-279.

[109] C. A. Paris, 15e ch. B., 19 juin 1997 (SCI Le Danet c/ Banque française intercontinentale), în D, sommaires commentés, nr. 14/1998, cu notă de J. Lemée, pp. 138-140.

[110] Almerico v. RLI Inc. Co., Curtea Supremă a statului Florida (S.A.U.), 1998, în „ Journal of Risk and Insurance", v. 65, 1998, p. 743; Cass. 1re ch. civ, 27 nov. 1929, în "Dalloz Hebdomadaire", 1930, p. 65.

[111] C. Apel din Iaşi, s. II, dec. din 20 februarie 1914, în Dr. nr. 49/1914, p. 388-390.

[112] Într-o speţă a fost considerată ca fiind valabilă comunicarea deciziei instanţei de judecată către mandatarul care nu a ştiut că anterior mandantul a fost pus sub interdicţie (a se vedea C. Apel din Bucureşti, dec. nr. 192 din 25 august 1881, în Dr. nr. 68/1881, p. 556 şi urm.).

 

[113] Articolul 1554 C. civ., care reglementează un caz ce ţine de mandatul aparent, prevede expres, "în acest caz mandantul are regres contra mandatarului său".

[114] Hoddeson v. Koos brothers, 47 N.J. Supr. 224 135 A. 2d 702, (1957) prezentată de H. I. Henn, op. cit., pp. 60-65.

[115] A. Bénabent, op. cit., p. 179.

[116] T. Bowers, J. P. Mallor, A. J. Barnes, M. J. Phillips, A. Longvardt, op. cit, p. 584.

[117] D. Davidson, B. Knowles, L. Forsythe, R. Jespersen, op. cit., pp. 671-679; R. Goode, op. cit., pp. 170-176.

[118] Nu există corespondent în dreptul român a acestui cuvânt. " Proxy" este persoana care a primit împuternicire din partea unui acţionar să voteze în numele şi pe seama lui la adunarea anuală a societăţii pe acţiuni.

[119] Dispoziţii asemănătoare există şi în art. 7. 22 (e) din Revised Model Business Corporation Law, art. 609 (c) din New York Business Corporation Law.

[120] Jean-Ch Laurent, op. cit., pp. 250-259 ; M. Planiol, G. Ripert par A. Ronast, R. Savatier, J. Lepargneur, A. Besson, op. cit., p. 950 şi urm.; Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 924; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 90.

[121] Trib. Com. Hâvre, sent. din 17 ianuarie 1927, în PR, 1928, III, p. 88.

[122] Cass. ch. des Req., 14 janv. 1920, în PR, III, 1922, p. 50.

[123] Cass. 1re ch. civ, 27 nov. 1929, în "Dalloz Hebdomadaire", 1930, p. 65.

[124] C. A. de Paris, 1re ch. civ, 11 janv. 1928, în " Dalloz Hebdomadaire", 1928, p. 279 şi urm.; Cass. 1re ch. civ, 7 janv. 1936, în „ Dalloz Hebdomadaire", 1936, p. 82 şi urm.

[125] Cass. ch. civ., 29 déc. 1890, D.P. 1891. 1. 464, prezentată de H. P. de Vries, op. cit., p. 372.

[126] Jurisprudenţa franceză a considerat că prezumatul mandante nu este în culpă în următoarele speţe: Req., 21 mars 1910, S. 1913. 1. 297 citată de H. Mazeaud, op. cit., nota 2, p. 957; Cass. Ass. Plén. civ., 13 déc. 1962 (Banque canadiene nationale c/ Directeur général des impôts), în D nr. 16/1963, jurisprudence, cu notă de J. Calais- Auloy, pp. 277-279.

[127] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 728. În acest sens, a se vedea A. Bénabent, op. cit., p. 174, 177; A. Batteur, Le mandat apparent en droit privé, thése, Caen, 1989, n˚ 837, prezentată de Pierre-Yves Gautier în RTDciv nr. 1/1991, p. 243.

[128] L. Pop, Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 27; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL Educational, Bucureşti, 1998, p. 14 şi urm.

[129] Cass., Ass. Plén. civ., 13 déc. 1962 (Banque canadiene nationale c/ Directeur général des impôts), în D, nr. 16/1963, jurisprudence, p. 277.

Menţionăm că sintagma „credinţă legitimă" indică starea de aparenţă

Aceste punct de vedre a fost preluat în parte de Curtea de Casaţie belgiană care a dispus că: „mandantul poate fi angajat pe fundamentul unui mandat aparent, nu numai în cazul în care a creat în mod culpabil starea de aparenţă dar şi deopotrivă în absenţa unei culpe susceptibile de a-i fi reproşată, dacă credinţa terţilor cu privire la întinderea puterilor mandatarului este legitimă" (C. Cas. belgiană, dec. din 20 iunie 1988, cu notă de L. Simont, în „Revue critique de jurisprudence Belge" nr. 4/2001, p. 540).

Observăm că instanţa belgiană a adoptat o poziţie dualistă. Ea permite angajarea răspunderii mandantului pe temei delictual, iar în absenţa unei culpe, pe fundamentul credinţei legitime a terţilor contractanţi. Această decizie a fost urmată de o jurisprudenţă bogată.

[130] G. Cornu notă la Cass. 1re ch. civ, 29 avr. 1969, în RTDciv nr. 4/1969, p. 805; A. Weill, F. Terré, Droit civil, Les obligations, 4e édition, Dalloz, 1986, p. 78; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, op. cit., p. 443.

[131] D. Ghişoiu, Obligaţiile mandatarului în contractul de mandat comercial, în RDC, nr. 7-8/2000, p. 187; R. P. Vonica, Drept civil, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 272.

[132] I. L. Georgescu, vol. I, op. cit., p. 620; R. Munteanu, Contracte de intermediere în comerţul exterior al României, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 38; F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 138; G. Ripert / R. Roblot, M. Germain, L. Vogel, op. cit., p. 44.

[133] R. Steffen, op. cit., p. 324 şi urm.

[134] Drept exemplu aducem cazul noţiunii de bună credinţă. Articolul 1-201 (19) din Uniform Commercial Code defineşte buna credinţă ca fiind, „onestitate în fapt în comportamentul sau în tranzacţiile în care suntem implicaţi". În doctrina americană această definiţie este aspru criticată, fiind caracterizată "o inimă curată şi un cap pustiu", deoarece conţine numai elemente subiective, care nu pot fi aplicate în practică (a se vedea J. Calamari, J. Perillo, The Law of Contracts, third edition, West Publishing Co., 1987, p. 510). Pornind de la orientările existente în jurisprudenţa americană, în doctrină s-a propus următoarea definiţie a bunei credinţe: "o persoană este considerată că acţionează cu bună credinţă atunci când hotărârile sale, luate în executarea contractului, corespund aşteptărilor justificabile a părţilor, care sunt deduse din litera contractului şi din împrejurările concrete în care contractul a fost încheiat şi executat " (a se vedea S. J. Burton, Good faith in articles 1 and 2 of the U.C.C.; The practice view, în „William and Mary Law Review", vol. 35, 1994, p. 1563; în acest sens a se vedea, M. P. Van Alstine, Textualism, party autonomy, and good faith, în „William and Mary Law Review", vol. 40, 1999, p. 1249).

« Back