Numărul 0 / 2004

UNELE CONSIDERENTE CU PRIVIRE LA DEFINIREA ACTULUI JURIDIC ÎN CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA

Dr. Veaceslav Pînzari

lector superior, US „Alecu Russo", Bălţi

 

Résumé:Sur la définition de l'act juridique dans le code civil moldave. L'acte juridique civil représente la source la plus abondante des rapports juridiques civils concrets ; ainsi comprise, la réglementation de cette institution fondamentale dans la législation est une nécessité impérieuse.

On examine dans cette étude la définition légale de l'acte juridique civil, formulée dans l'article 195 du Code civil  de la République de Moldavie, on présente des suggestions pour une éventuelle modification législative, afin de remédier  les carences de la réglementation actuelle.

 

Actul juridic civil constituie unul din izvoarele principale ale raporturilor juridice civile concrete, fiind o activitate umană conştientă în domeniul dreptului, îndreptată spre obţinerea unor rezultate juridice certe, prin care omul îşi satisface nevoile materiale şi spirituale. În aceste condiţii, reglementarea adecvată şi pe măsura importanţei a instituţiei date în legislaţia civilă a unei ţări, precum şi cercetarea teoretică a acesteia, reprezintă o necesitate stringentă. 

Pe parcursul prezentului demers ştiinţific, ţinând cont de opiniile autorilor notorii în materie, vom analiza unele aspecte ale reglementării actului juridic în Codul civil al Republicii Moldova, înaintând propuneri de lege ferenda în vederea înlăturării lacunelor strecurate în reglementarea instituţiei date. Ne vom îndrepta atenţia numai asupra definiţiei actului juridic civil, care, în opinia noastră, prezintă anumite deficienţe.

Până a trece la analiza unor aspecte ale definirii actului juridic civil în actuala legislaţie a Republicii Moldova, dorim să prezentăm, la modul general, definiţia şi izvoarele raportului juridic civil.

Astfel, raportul juridic civil reprezintă o relaţie socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.[1] Pentru ca un raport juridic civil să ia naştere în mod valabil, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor premise:

• - existenţa normelor de drept civil care, reglementând relaţia socială, o transformă în raport juridic civil;
• - existenţa unor participanţi, respectiv a unor subiecte, adică a persoanelor fizice sau juridice, între care ia naştere relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială;
• - existenţa unui fapt juridic, care creează, modifică ori desfiinţează raportul de drept respectiv.

Nu ne vom ocupa, pe parcursul acestui demers, de analiza primelor două premise necesare existenţei raportului juridic civil, ne vom reţine atenţia doar asupra celei de-a treia, şi anume, vom analiza faptul juridic, în ipostaza acestuia de izvor al raportului juridic civil concret.

După cum susţin autorii în materie, orice fapt, orice eveniment sau orice act material care are un efect juridic, adică naşte, transmite sau stinge un drept, poartă numele generic de fapt juridic.[2]

Drepturile subiective, care ţin de domeniul dreptului privat şi sunt reglementate de Dreptul civil se nasc, se transmit şi se sting prin săvârşirea unor fapte, care în sensul cel mai larg - lato sensu - cuprind elementele cele mai diverse ale vieţii sociale, care comportă consecinţe juridice, adică au influenţă asupra creării, transmiterii ori a stingerii unui drept.[3]

Lato sensu, prin fapt juridic se desemnează atât acţiunile omeneşti - săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice - cât şi evenimentele, faptele naturale. Astfel că, în acest sens „fapt juridic" este sinonim cu „izvor al raportului juridic civil concret".

Stricto sensu, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în puterea legii, şi faptele naturale, evenimentele.

De aici concluzionăm că diferenţa între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în sens restrâns o reprezintă actele juridice.

Trebuie ţinut cont că, în general, noţiunea de act juridic este susceptibilă de două sensuri şi anume de:

• - negotium iuris, adică manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţii şi finalităţi juridice, operaţiunea juridică, substanţa acesteia fiind chiar voinţa juridică exibată, şi;
• - instrumentum probationis, adică de titlu în sens material, care face dovada existenţei unei manifestări de voinţă cu scop juridic.

Pe parcursul acestui articol ne vom referi doar la prima accepţiune proprie actului juridic civil, adică cea de negotium iuris. 

În doctrină, definiţiile actului juridic civil abundă, dar, dorim să menţionăm faptul că există două categorii de definiţii date actelor juridice civile. Astfel, prima categorie,este formată din definiţiile speciilor de acte juridice civile - contracte civile şi acte civile unilaterale, categorie în care se are în vedere fiecare act juridic civil. Cea de-a doua categorie,cuprinde definiţiile generale date actului juridic civil, avându-se în vedere genul proxim, adică actul juridic civil la modul general, nu şi diferitele specii ale actului juridic.[4]

În demersul dat ne vom ocupa de cea de-a doua categorie de definiţii, care, la rândul ei, cuprinde la fel două tipuri de definiţii ale actului juridic civil, după cum urmează:

• - definiţia tradiţională, în care actul juridic civil este definit ca fiind o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica ori stinge un raport juridic;[5]
• - definiţia care diferenţiază actul juridic civil faţă de faptul juridic licit, care este gestiunea de afaceri, de exemplu şi, în care se precizează că actul juridic civil este o manifestare de voinţă unilaterală, bilaterală sau multilaterală, săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica ori stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia că de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice.[6]

Vom prezenta, în continuare, cum a fost definit actul juridic civil în decursul timpului, în legislaţiile sau de către specialiştii în materie din diferite ţări. Astfel:

• - „Se numeşte deci act juridic orice act făcut de om în mod voluntar şi cu intenţia de a crea, a transmite sau a distinge un drept."[7]
• - „Un act de voinţă e zis act juridic când el are de scop direct şi imediat şi de obiect de a crea un raport cu alte persoane cu privire la una dintre puterile, facultăţile şi aptitudinile cuprinse în câmpul de drept subiectiv al autorului actului."[8]
• - „Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica ori stinge raporturi juridice civile."[9]
• - „Actul juridic este un act de voinţă, o acţiune, săvârşită cu intenţia precisă de a produce anumite efecte juridice, dorite de persoana care a săvârşit actul şi anume de a crea, a transmite, a modifica ori a stinge un drept."[10]
• - „Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret."[11]
• - „Actul juridic civil apare ca manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile, în temeiul şi limitele stabilite de normele dreptului obiectiv."[12]
• - „Actul juridic este o declaraţie de voinţă recunoscută suficientă de către ordinea de drept în sensul creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice."[13]
• - „Actul juridic este manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil."[14]
• - „Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a modifica sau stinge un raport juridic, în temeiul şi limitele stabilite de lege."[15]
• - „L′acte juridique est une manifestation de volonté qui est faite avec l′ intention d′éngendrer, de modifier ou d′eteindre un droit."[16]
• - „Les actes juridiques sont des manifestations de volonté accomplies en vue de produire des effets de droit."[17]
• - „Сделки определены как действия граждан и юридических лиц, направленные на установление, изменение и прекращение гражданских прав и обязанностей."[18]

Ne vom opri, deoarece şirul definiţiilor poate continua, aici fiind prezentate doar cele mai reprezentative şi, dorim să menţionăm faptul că în cadrul acestui articol, nu vom analiza definiţiile citate mai sus, ne vom îndrepta atenţia numai asupra definirii actului juridic în Codul civil al Republicii Moldova.

Din definiţiile date în literatura de specialitate rezultă că actul juridic conţine următoarele elemente definitorii:

• - o manifestare de voinţă din partea subiectelor dreptului civil (persoane fizice sau persoane juridice);
• - manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice,fapt ce deosebeşte actul juridic civil de faptul juridic civil săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc, totuşi, în temeiul legii;
• - efectele urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.

Codul civil al Republicii Moldova defineşte actul juridic în art.195 ca fiind „manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile", definiţie pe care dorim să o analizăm în continuare. 

Ca şi în definiţiile din doctrina juridică sau din legislaţia altor ţări, şi în definiţia dată actului juridic civil de către legiuitorul nostru sunt cuprinse elementele definitorii ale acestuia: voinţa juridică, manifestarea (exteriorizarea) acesteia, voinţă este îndreptată spre a da naştere, a modifica sau stinge... Putem spune că definiţia prevăzută la art.195 C.civ. cuprinde chiar şi unele elemente în plus, pe care nu le întâlnim în definiţiile date de specialiştii în materie şi, care, din punctul nostru de vedere, nu erau necesare în cuprinsul acesteia. Astfel, art.195 C.civ. în prima parte prevede că: „actul juridic este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei..." În opinia noastră, folosirea sintagmei „persoane fizice şi juridice" în cuprinsul acestei definiţii nu este necesară, dar este şi greşită, întrucâtva, deoarece, în primul rând, este limpede că raporturile juridice, dar anume asemenea raporturi generează actele juridice civile, sunt „relaţii sociale", or, relaţiile sociale se stabilesc numai între membrii unei societăţi, în calitatea acestora de persoane fizice sau juridice şi nu între „persoane şi bunuri" sau între alte „fiinţe". Menţiunea expresă că în actele juridice civile voinţa este exprimată de „persoane fizice şi juridice" este facultativă prin caracterul său implicit. În al doilea rând, în opinia noastră, folosirea conjuncţiei „şi", după cum urmează „persoane fizice şi juridice", în sintagma dată nu este adecvată, deoarece, creează impresia că manifestarea de voinţă pentru a produce efecte juridice trebuie să provină atât de la persoanele fizice, cât şi de la persoanele juridice simultan. Considerăm mai oportună folosirea conjuncţiei „sau", adică manifestarea de voinţă poate proveni „de la persoanele fizice sau juridice", înlăturându-se astfel dubiile în privinţa faptului, cine trebuie să-şi manifeste voinţa, pentru ca să ia naştere un act juridic civil. Cu toate acestea, totuşi, menţinem afirmaţia că în conţinutul acestei definiţii sintagma menţionată anterior este de prisos.  

În partea a doua a definiţiei date de art.195 C.civ. se menţionează că voinţa se îndreaptă „spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile." Aici am dori să amintim că scopul final al încheierii unui act juridic civil este atingerea efectelor dorite. După cum susţine Paul Vasilescu „analiza clasică sau tradiţională a actului juridic, şi mai ales a contractului, atunci când atacă problematica efectelor acestuia, se rezumă să înfăţişeze raporturile juridice generate de către act, în special raporturile obligaţionale."[19]

Prin efecte ale actului juridic civil vom înţelege drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic care generează acel raport reprezintă efectele sale. În esenţă, efectele actului juridic reprezintă tocmai conţinutul lui. A stabili efectele actului juridic civil înseamnă a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate ori stinse.[20]

Dorim aici să punem în discuţie şi partea a doua a definiţiei date actului juridic civil de către legiuitorul moldovean în art.195 C.civ., care prevede că manifestarea de voinţă este îndreptată „spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile."

Din definiţiile actului juridic civil pe care le-am prezentat mai sus vedem că acesta este încheiat în scopul de a produce efecte juridice. În acest context, o să ne permitem să cităm una din cele mai recente şi reuşite lucrări la această temă, unde autorul susţine că: „aceste efecte juridice nu sunt decât raporturile juridice subiective şi concrete, care leagă părţile contractului sau pe emitentul de voinţă unilaterală. Specie de raporturi sociale, raporturile juridice interesează teoria generală a actului juridic prin conţinutul lor.  Acest conţinut se materializează în drepturile subiective şi obligaţiile concrete care constituie esenţa şi ţelul angajamentului juridic luat prin săvârşirea unui act. Cu un conţinut patrimonial sau nu, actul juridic ridică problema unei presupuse tensiuni între drepturile şi obligaţiile concrete şi actul în sine: care sunt raporturile dintre acestea? Practic,interesează actul juridic sau conţinutul său? Ceea ce este evident  este că actul este sursa, raporturile juridice concrete reprezintă consecinţa încheierii actului." [21]

Din cele citate mai sus putem concluziona că actul juridic civil va da naştere, va modifica sau va stinge nu pur şi simplu „drepturile şi obligaţiile părţilor", ce constituie numai un element al raportului juridic civil, şi anume conţinutul acestuia, ci va da naştere, va modifica sau va stinge raporturi juridice civile concrete. Conţinutul raportului juridic civil reprezintă „totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile lui"[22], adică numai un element al raporturilor cărora le dă naştere, pe care le modifică sau stinge actul juridic încheiat.

După cum susţine Paul Vasilescu „actul juridic înţeles ca procedură specifică prin care se generează norme la ascultarea cărora părţile actului (şi nu numai) sunt datoare, implică luarea în discuţie a efectelor acestuia sub aspectul normelor pe care le generează. Acest comportament impus de norma privată se desfăşoară pe două coordonate, în funcţie de conţinutul normei. O coordonată este dată de conţinutul specific al normei, cealaltă este dată de norma în sine. Prin conţinut specific înţelegem raporturile juridice concrete care sunt create de către actul juridic în discuţie: raporturi de creanţă, raporturi reale sau raporturi fără valoare patrimonială. Ceea ce trebuie evitat este limitarea conţinutului specific al normei la raporturile obligaţionale şi angajarea unui raţionament reducţionist deoarece şi în cazul în care raporturile obligaţionale sunt prezente, ele nu absorb şi nu justifică caracterul obligatoriu al normei. Există o tendinţă firească de reducere a normei private la conţinutul ei obligaţional, deoarece contractul este înţeles şi abordat prin tradiţie ca un act generator de obligaţii. Dar nu trebuie nici o clipă uitat că actul juridic excedează sfera contractului, după cum norma privată nu poate fi redusă doar la raporturi de creanţă.

Există acte juridice care nu au un conţinut obligaţional sau dacă au un asemenea conţinut nu este esenţial pentru definirea sau caracterizarea lor. Remiterea de datorie, actele abdicative de la drepturi, tranzacţia etc. sunt numai câteva exemple de acte juridice care nu se pot caracteriza prin faptul că sunt surse de obligaţii. Acestea se prezintă ca acte extinctive de drepturi sau ca operaţiuni juridice care sunt cu totul străine de raporturile de creanţă."[23]

Din cele menţionate mai sus vedem că actul juridic civil va da naştere, va modifica sau va stinge raporturi juridice civile concrete şi nu pur şi simplu drepturi şi obligaţii civile, deoarece, raportul juridic civil, creat ca urmare a încheierii unui act juridic civil, reprezintă o instituţie mai complexă, cuprinzând:

• - subiectele - între care se naşte raportul;
• - conţinutul - ce-i reprezintă efectele, adică totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor şi;
• - obiectul - care reprezintă totalitatea acţiunilor sau inacţiunilor efective la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile.

Concluzionând, putem afirma că definiţia prevăzută la art.195 C.civ. al Republicii Moldova, după cum deja am menţionat, nu este cea mai reuşită din următoarele raţiuni: 

În primul rând, cuprinde unele elemente facultative. Astfel, după cum am menţionat anterior, nu era necesară sublinierea expresă, în conţinutul definiţiei, a faptului că manifestarea de voinţă este făcută de către „persoane fizice şi juridice", deoarece, o manifestare de voinţă în vederea creării, modificării sau stingerii raporturilor juridice civile concrete nu poate veni decât de la persoane, şi nicidecum de la alte fiinţe; [24]

În al doilea rând, chiar dacă admitem că sintagma menţionată mai sus şi-ar avea locul în această definiţie legală, considerăm inoportună utilizarea conjuncţiei „şi" [25] în sintagma „persoane fizice şi juridice", aceasta pentru motivul că manifestarea de voinţă nu trebuie să fie exprimată cumulativ de către „persoanele fizice şi juridice" pentru a produce efectele juridice aşteptate de părţi. Manifestarea de voinţă poate fi făcută fie de către persoanele fizice, fie de către persoanele juridice, şi, deci, în acest context trebuia utilizată conjuncţia „sau"[26], astfel aveau să fie evitate greşelile de logică strecurate în conţinutul acestei definiţii. În contextul dat, după cum susţin specialiştii în materie, „o simplă virgulă sau schimbarea conjuncţiei „şi" în „sau" schimbă înţelesul regulii de drept".[27] 

În rândul al treilea, când se afirmă că actul juridic creează, modifică sau stinge „drepturi şi obligaţii civile" seconfundă întregul, care este însuşi raportul juridic civil, şi partea, care o constituie drepturile şi obligaţiile părţilor, adică conţinutul raportului respectiv. În aceste condiţii, actul juridic încheiat va da naştere, va modifica sau stinge raporturi juridice civile concrete, ca fenomene complexe şi nu drepturi şi obligaţii privite izolat, deoarece, după cum deja am menţionat, acestea din urmă constituie doar un element al raportului juridic avut în vedere de părţi la încheierea actului.

Ţinând cont de argumentele aduse anterior, considerăm că este necesară modificarea definiţiei actului juridic civil prevăzute la art.195 C.civ. al Republicii Moldova, definiţie care reprezintă, după cum am putut observa mai sus, practic o traducere fidelă a celei prevăzute la art.153 C.civ. al Federaţiei Ruse.

În final, propunem, de lege ferenda, următoarea definiţie: „actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă, făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile concrete", definiţie care, în opinia noastră, ilustrează pe deplin ceea ce reprezintă actul juridic civil, ca izvor al raportului juridic civil concret.

 

 

[1] În legătură cu această definiţie sunt de reţinut două idei:

- condiţia sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil. Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi, este raport juridic civil. Pentru a avea această calitate este absolut necesar să „îmbrace haina juridică", ceea ce se realizează prin reglementarea ei de către norma de drept civil;

- fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între oameni, Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită de M.Nicolae şi P.Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.62-63.

[2] C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.76.

[3] T.R.Popescu, Drept civil I, Editura OSCAR PRINT, Bucureşti, 1994, p.50.

[4] Gh.Beleiu, op. cit., p.129.

[5] A.Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, E.D.P. Bucureşti, 1963, p.76.

[6] Idem, p.129.

[7] C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., p.76.

[8] M.B.Cantacuzino, Elemente de drept civil, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.57, citat de P.Vasilescu în Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Editura Rosetti, Bucureşti 2003, p.57.

[9] A.Ionaşcu, Drept civil, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963, p.76.

[10] T.R.Popescu, op. cit., p.59.

[11] Ibidem, p.130.

[12] E.Lupan, M.Răchită, D.Popescu, Drept civil. Teoria generală, Editura LITO, Cluj-Napoca, 1991, p.119.

[13] P.Vasilescu, op. cit., p.102.

[14] Art.399 „Noţiunea actului juridic civil"  în Proiectul codului civil, Drept moldovean, Nr.1/2002, Editura CARTIER JURIDIC, Bucureşti, 2002.  

[15] Gh.Avornic, E.Aramă, B.Negru, R.Costaş, Teoria generală a dreptului, Ediţia I, Editura CARTIER Juridic, 2004, p.388.

[16] A.Colin, H.Capitant, Cours élémentaire de droit civile français, Librairie Dalloz, Paris, 1939, p.62.

[17] F. Terré, Ph.Simler, Y.Lequette, Droit civil.Les obligations, Editura Dalloz, Paris, 1999, p.6.

[18] „Actele juridice reprezintă acţiunile cetăţenilor şi persoanelor juridice, îndreptate spre a genera, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii civile", art.153 C.civ. al Federaţiei Ruse. Aici trebuie reţinut că legislaţia, dar şi literatura de specialitate din Federaţia Rusă folosesc noţiunea de „cetăţean" ca sinonim al sintagmei „persoană fizică".

[19] P.Vasilescu, op. cit., p.73.

[20] Gh.Beleiu, op. cit., p.192.

[21] P.Vasilescu, op. cit., p.75-76.

[22] Gh.Beleiu, op. cit., p.192.

[23] P.Vasilescu, op. cit., p.83.

[24] DEX-ul defineşte substantivul fiinţă după cum urmează: tot ceea ce are viaţă şi se mişcă, vieţuitoare, vietate, Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.378.

[25] O conjuncţie este adevărată dacă (şi numai dacă) toate componentele sale sunt adevărate; când cel puţin, una din componente este falsă, conjuncţia este falsă, a se vedea în acest sens E.Mohorea, Introducere în logică, Editura PUB, Bălţi, 2000, p.141.

[26] Disjuncţia inclusivă (neexclusivă) este o propoziţie (judecată) compusă (moleculară) care este adevărată atunci, când este adevărată, cel puţin, una din propoziţiile componente (atomare), Idem, p.142.

[27] Gh.Avornic, E.Aramă, B.Negru, R.Costaş, op. cit., p.441.

« Back